Mijloacele alternative de solutionare a disputelor (ADR Alternative Dispute Resolution)

Toate mijloacele extrajudiciare de solutionare a disputelor, de la tranzactia pura si simpla, pina la

mediere, conciliere si arbitraj, au la baza acordul de vointe al partilor
1
. Fiind vorba de un acord de
vointe, care presupune increderea intre parti, inseamna ca insasi incheierea unor astfel de contracte in
vederea solutionarii amiabile a disputei debitorului cu creditorul sau este un cistig in sine pentru debitor,
intrucit ceea ce ii lipseste in primul rind unui debitor care ajunge in stare de dificultate financiara este
increderea creditorilor sai. Prin semnarea unor astfel de acorduri, debitorul recapata, cel putin in parte,
increderea pierduta a creditorilor si partenerilor de afaceri. Pe de alta parte, acordul de vointe presupune
drepturi si obligatii reciproce ale partilor. Spre exemplu, in cazul unei concilieri in vederea evitarii
insolventei, debitorul se obliga la restructurarea intreprinderii sale in vederea redresarii, prin masuri ce tin
de schimbarea managementului, lichidarea unor active, reorientarea pe piata, refinantarea sau
diversificarea sureselor de finantare, asumarea unor costuri suplimentare de catre actionari sau cooptarea
unor investitori care sa asigure sursele de finantare a redresarii etc. Creditorii consimt la o serie de
facilitati in beneficiul debitorului, care sa favorizeze redresarea, cum ar fi suspendarea sau intreruperea
urmaririlor silite, inghetarea dobinzilor si a penalitatilor, ori chiar renuntarea la penalitati, re-esalonarea
debitelor, continuarea furnizarii de utilitati etc.
Intreprinderea aflata in dificultate poate evita procedura insolventei prin solutii amiabile negociate si
semnate cu fiecare dintre creditori, in mod individual, sau cu colectivitatea acestora. In mod rezonabil,
solutiile amiabile de preventie a insolventei, inainte de a fi puse in practica in raport cu colectivitatea
creditorilor, sunt precedate de negocieri individuale cu creditorii importanti, de care depinde existenta
intreprinderii, mai precis cu bancile si cu furnizorii de utilitati. Este, evident, importanta si negocierea
individuala cu statul si cu salariatii, in calitatea acestora de creditori privilegiati pentru taxe si impozite,
respectiv, salarii.
Creditorii pot evita consecintele nefavorabile ale insolventei debitorului lor (suspendarea urmaririlor
individuale, inghetarea dobinzilor, continuarea unor contracte in curs de executare, in special, cele de
furnizare de utilitati, concursul cu ceilalti creditori, posibilitatea impunerii unui plan de reorganizare prin
votul celorlalti creditori si celelalte sacrificii ale drepturilor creditorilor consecutive deschiderii procedurii
insolventei) negociind si semnind acest gen de solutii amiabile cu debitorul lor. Exista intreprinderi care
concentreaza, pe linga interesele managerilor, actionarilor si salariatilor lor, si interesele creditorilor,
intrucit aceste intreprinderi sunt clienti, furnizori sau contribuabili importanti ai creditorilor, pentru care
insolventa sau disparitia acestor clienti, furnizori si contribuabili ar putea afecta intr-o maniera
semnificativa insasi creditorii in cauza. Spre exemplu, un furnizor de utilitati ar putea fi afectat intr-o
masura importanta de insolventa clientului sau captiv, dat fiind ca dupa deschiderea procedurii va fi
obligat sa continue furnizarea de utilitati. Dar furnizorul de utilitati in cauza ar putea fi si mai aefectat de
disparitia intreprinderii respective, daca expunerea fata de acest client era mare. Aceleasi considerente
sunt valabile si pentru banci, stat si colectivitatea locala (acestia din urma putind suferi si alte consecinte
ale disparitiei intreprinderii in cauza, cum ar fi ridicarea ratei somajului prin pierederea unui mare numar
de locuri de munca). In aceste conditii, facilitatile acordate debitorului, chiar daca par a fi pierderi pe
termen scurt pentru creditori, reprezinta un compromis acceptabil pe termen mediu si lung, asigurind
continuarea relatiei de afaceri cu debitorul.

1
Ion Deleanu, Medierea in procesul civil, in Dreptul nr.10/2006, nota 7 subsol arata ca, intr-o acceptiune mai larga si mai putin
rigida, justitia de proximitate este o chestiune de calitate a justitiei printr-o procedura mai umana si mai simplificata, mai
rapida si mai putin costisitoare, accentuand responsabilitatea partilor prin inlesnirea participarii personale a acestora la
gestionarea conflictului. Ea este o stare de spirit, implicand dejuridicizarea conflictului si reducerea lui la elemente
factuale, psihologice sau afective, un sistem de derivare a contenciosului, facand loc echitatii, bunului simt, oportunitatii,
astfel incat analiza juridica devine adeseori superflua.
Este evident ca intelegerile colective cu debitorul sunt posibile doar in cazul intreprinderilor mari, de
existenta sau supravietuirea careia depind, intr-o masura mai mica sau mai mare, si creditorii,
intreprinderi care, de altfel, pot prezenta si oferte serioase de restructurare.
In cazul IMM-urilor, astfel de intelegeri colective par utopice, desi ele nu sunt imposibile. Cu toate
acestea, IMM-urile pot utiliza aceste tehnici de compromis in negocieri individuale cu creditorii, in
special cu bancile si furnizorii de utilitati. Bancile, spre exemplu, isi pot substitui unui debitor
neperformant un altul cu credibilitate sau cu un istoric bancar pozitiv ori neutru, prin cesiune, novatie sau
delegatie. Foarte frecvent se foloseste tehnica cesiunii creditului pentru a transforma un credit
neperformant in credit normal. Astfel, creanta bancii contra unei societati este cesionata actionarului
majoritar al acesteia sau unei societati afiliate acesteia. Pretul cesiunii se poate achita din sursele proprii
ale cesionarului, dar el este, de obicei, finantat chiar dintr-un credit acordat cesionarului de banca cedenta.
Prin cesiune, banca scapa de creditul neperformant si, deci, provizionul de risc constituit la valoarea
creditorului neperformant poate fi utilizat de banca cedenta pentru scopurile proprii. Este adevarat ca, la
eliberarea provizionului, banca va trebui sa plateasca un impozit pe profit (sumele rezultate din
disponibilizarea provizioanelor se considera a fi profit al bancii), dar chestiunea costului suplimentar se
solutioneaza, de regula, prin suplimentarea pretului negociat al cesiunii. Asadar, un debitor initial,
insolvent sau in pragul insolventei, este inlocuit cu unul solvabil. Debitorul initial poate fi, ulterior,
lichidat. Desi operatiunea poate acoperi o frauda la lege, fiind in sine la limita legalitatii, totusi, folosita
cu prudenta, ea este legala si oportuna evitarii consecintelor neplacute ale executarii silite sau ale
insolventei debitorului initial. Pe de alta parte, creditele de refinantare sunt, in sine, mijloace de evitare
a insolventei. Un credit acordat sau reesalonat in conditii foarte severe pentru debitor poate fi neutralizat
ca risc de insolventa daca este achitat in avans, fie din surse proprii ale debitorului, fie din surse atrase de
la o alta banca, aceasta din urma acordind noul credit in conditii mult mai prietenoase. Refinantarea este
posibila mai ales daca se ofera garantii mai eficiente decit cele constituite pentru asigurarea rambursarii
creditului initial (spre exemplu, actionarul majoritar constituie ca garantie un cash collateral, in locul
unor ipoteci sau alte garantii constituite de debitor).
Concilierea prealabila directa este obligatorie in litigiile comerciale banesti. Prof. Ion Deleanu
2
isi
exprima unele dubii cu privire la constitutionalitatea procedurii concilierii prealabile in litigiile
comerciale. Este, intr-adevar, discutabil, daca obligarea partilor unui potential litigiu la a urma o
procedura de altfel, foarte complicata, rigida si plina de constringeri procedurale care tensioneaza un
dialog al partilor inca neinceput este compatibil cu principiul liberului acces la justitie din art. 20 alin.1-
2 din Constitutie. Concilierea prealabila ar fi fost mult mai oportuna daca ar fi fost facultativa
3
, in asa fel
incit partile sa nu se simta incorsetate de obligatie si de procedura. Practic, datorita caracterului
obligatoriu, procedura concilierii duce la extrem de putine rezolvari amiabile, in marea majoritate a
cazurilor partile nereusind sa se intilneasca sau, in cazul in care se intilnesc, ele nefacind altceva decit sa
bifeze indeplinirea unei obligatii legale, adica parcurgerea unui pas legal obligatoriu in drumul catre
litigiu. Asadar, scopul legii este departe de a fi atins. Dupa toate probabilitatile, noul cod de procedura
civila (al carui proiect se afla in lucru la Ministerul Justitiei) va elimina obligativitatea concilierii
prealabile directe.
Cu toate acestea, concilierea poate da rezultate daca in calitate de conciliator se interpune un tert
(mediator) si, mai ales, daca este utilizata in vederea evitarii formularii unei cereri de deschidere a
procedurii insolventei.
In privinta cererii de deschidere a procedurii insolventei, concilierea prealabila directa nu este obligatorie,
dar creditorul il poate invita pe debitor la conciliere, in ideea de a gasi o cale de evitare a procedurii
insolventei.

2
Ion Deleanu, loc.cit., Dreptul nr.10/2006, nota 20 subsol.
3
In dreptul francez, judecatorul poate dispune medierea, dar numai cu acordul partilor, asa cum rezulta din art. 131-1 si art.
131-6 Nouveau Code de procedure civile. Din oficiu, instanta poate dispune numai incetarea medierii, atunci cand buna
derulare a medierii apare compromisa (art. 131-10 alin. 2).
Art. 2 alin. 3 din Legea medierii prevede ca persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-si
solutiona disputele prin mediere, atat in afara, cat si in cadrul procedurilor obligatorii de solutionare pe
cale amiabila a conflictelor prevazute de lege. Asadar, din moment ce legea permite interpunerea unui
mediator in procedura concilierii prealabile, este chiar recomandabil ca partile sa o faca. Intr-adevar,
medierea da un alt continut ideii de conciliere, intrucit partile nu mai opteaza in acest caz in favoarea
concilierii doar pentru a parcurge o procedura legala in drumul catre litigiu, ci ca sa rezolve disputa
inainte de litigiu.
In legislatia franceza (Legea din martie 1984 si Decretul sau de aplicare, din martie 1985) s-a consacrat
procedura reglementarii amiabile printr-un mandatar ad-hoc sau printr-un conciliator, desemnat de
presedintele tribunalului comercial, la cererea intreprinderii afalta in dificultate, pentru a facilita un acord
cu creditorii in perioada cind sunt suspendate urmaririle silite si celelalte proceduri juridiciare. Acordul
dintre creditori si debitor se poate realiza cu totalitatea creditorilor sau numai cu majoritatea lor. Obiectul
acordului il reprezinta un plan de redresare. Mandataire-ul ad-hoc poate fi judector, consultant, avocat,
auditor etc. i nu este selectat de pe o list oficial de candidai. Mandataire-ul ad-hoc redacteaz un
raport financiar referitor la intreprinderea in dificultate, indicind demersurile pe linga creditori in scopul
de a gsi soluii cu privire la rambursarea debitelor sau reorganizarea firmei, dup care prezint instanei
constatrile sale. Dup aceast analiz, instana poate decide trecerea la procedura reglementului amiabil
(rglement lamiable
4
), procedura similara concordatului preventiv, care se desfasoara cu
intermedierea unui conciliator, care va avea misiunea facilita o nelegere cu creditorii principali ntr-un
timp scurt (3 luni). Procedura de preventie prin mandatar ad-hoc este flexibil, confidenial i voluntar.
Nu exist restricii sau un control judiciar cu privire la comisionul Maindataire-ului, care trebuie achitat
de debitor. Procedura prezinta riscul tratamentului inegal al creditorilor, prin favorizarea unui anumit
creditor n detrimentul celorlali, precum ai riscul ntrzierii deschiderii procedurii insolvenei dac
situaia financiar a debitorului se dovedete a fi mai rea dect era de ateptat. Dar caracterul voluntar si
confidential al procedurii poate atenua aceste riscuri.
In dreptul britanic sunt reglementate trei alternative la faliment : (i) procedura de family arrangement, in
cadrul careia debitorul poate contacta creditorii pentru a negocia o solutie pentru depasirea situatiei de
insolvabilitate ; procedura nu-i opreste pe creditori sa ignore aranjamentul cu debitorul sa ceara ulterior
intreaga suma reprezentind creanta sau sa ceara deschiderea procedurii insolventei ; (ii) procedura de
administration orders, in cadrul careia debitorul face plati regulate tribunalului, care ii plateste creditorii
care au obtinut o hotarire judecatoreasca impotriva debitorului ; datoria implicata nu poate fi mai mica de
5.000 de lire ; (iii) procedura de individual voluntary arrangements, procedura derivata din family
arrangement, dar care implica participarea tribunalului ; cererea de compromis cu creditorii se depune la
tribunal ; tribunalul poate impune medierea de catre un practician in insolventa (receiver); intelegerea,
odata omologata de tribunal este olbigatorie pentru creditori.
Desi legea noastra nu contine o dispozitie expresa care sa permita partilor unei potentiale dispute ce
tine de procedura insolventei sa apeleze la mediere pentru solutionarea acesteia, este indubitabil ca
medierea este utilizabila si in acest domeniu
5
, in special pentru obtinerea unui compromis cu creditorii,
care sa faca posibila evitarea insolventei.
In fine, si arbitrajul poate fi utilizat in scopul evitarii procedurii insolventei, mai ales in cazul arbitrajului
ad-hoc. In loc sa pronunte o hotarire arbitrala care sa il oblige la plata pe creditor, pe baza conventiei
partilor, arbitrul poate incerca o conciliere care sa se constituie intr-un compromis acceptabil pentru
debitor si creditor (sau colectivitatea acestora), in sensul redresarii intreprinderii debitorului, al unor plati
de avansuri etc., de partea debitorului, si in sensul suspendarii urmaririlor individuale, al inghetarii sau
stergerii de penalitati si al re-esalonarii datoriilor, de partea creditorilor.

4
Prin Legea din 26 iulie 2005 a salvgardarii intreprinderii, procedura reglementului amiabil, reglementata de Legea din 1984,
mai sus citata, a primit denumirea de conciliere.
5
Ideea este acceptata si de I. Deleanu (loc.cit., Dreptul nr.10/2006). Autorul considera, chiar, ca medierea poate fi utilizata
chiar si in timpul procedurii insolventei.

5.3. Rezoluiunea contractelor comerciale

Regulile din Codul civil referitoare la rezoluiunea i rezilierea contractelor sinalagmatice (art. 1020
1021 C.civ.) se aplic i contractelor comerciale, n lips de dispoziii speciale.

I. n materie de contract de vnzare-cumprare comercial i, prin analogie, n toate contractele cu
efect translativ de drepturi reale sau de drept de folosin sunt reglementate dou cazuri speciale de
rezoluiune de plin drept, pentru nclcarea termenului esenial.

a) Conform art. 67 alin. 1, dac una din pri ofer celeilalte predarea lucrului sau plata preului, nainte
de expirarea termenului fixat n contract, iar cealalt parte nu i execut obligaia la termen, atunci
contractul se consider rezolvit de plin drept (ope legis), cel n culp putnd fi obligat la daune interese.
Este vorba de contracte n care termenul este esenial pentru natura obligaiei sau succesul afacerii, spre
exemplu, aprovizionarea cu mrfuri specifice srbtorilor sau aprovizionarea cu materii prime i materiale
pentru executarea unei construcii pe perioad de var.
In civil contractul de vnzare-cumprare ce are ca obiect bunuri mobile este rezolvit de plin drept in
favoarea vinzatorului dac la termen cumprtorul nu i execut obligaia de a prelua bunurile (art. 1370
C.civ.). Situaiile sunt, ns diferite, ntruct:
rezoluiunea n civil opereaz numai n folosul vnztorului, n timp ce n comercial ea poate opera i
n folosul cumprtorului;
rezoluiunea n civil opereaz imediat ce s-a mplinit termenul de predare i cumprtorul nu i-a
executat obligaia, n timp ce n comercial rezolutiunea opereaz dac nainte de expirarea termenului
partea a oferit celeilalte pri executarea obligaiei. n lipsa acestei oferte, rezoluiunea de drept nu
opereaz, putnd fi totui, cerut, rezoluiunea n condiiile art. 1020 1021 C.civ. sau n condiiile art.
1370 C.civ. (aplicabil i n comercial, n baza art. 1 alin. 2 C.com).

b) Conform art. 69 alin. 1 C.com., n contractele n care s-a stipulat un termen esenial dup natura
operaiunii, partea care voiete executarea obligaiei sale fr s in seama de expirarea termenului
stipulat n favoarea sa trebuie s ntiineze cealalt parte de intenia sa n 24 de ore de la expirarea
termenului. Ipoteza textului termenul a expirat sau este pe cale de a expira fr ca debitorul obligaiei
cu termen esenial s fie n msur s-i execute obligaia; partea n favoarea creia a fost stipulat
termenul esenial are opiunea (ce rezult implicit din art. 69 alin. 1 C.com.) fie s considere contractul
rezolvit de plin drept, fie s cear executarea sa chiar i dup trecerea termenului, cu condiia de a-l
anuna pe co-contractant n termen util.