Sunteți pe pagina 1din 7

Curs 9 Dinca 28.11.

2012

Contractul de imprumut de consumatie



Definitia legala a contractului de imprumut de consumatie

Potrivit art. 2158 NCC, imprumutul de consumatie este contractul prin care imprumutatorul
remite imprumutatului o suma de bani sau alte asemenea bunuri fungibile si consumptibile prin
natura lor, iar imprumutatul se obliga sa restituie dupa o anumita perioada de timp aceeasi suma de
bani sau cantitate de bunuri de aceeasi natura si calitate.


Specificul contractului de imprumut de consumatie

Specificul imprumutului de consumatie si diferenta fata de imprumutul de folosinta este ca
imprumutul de consumatie are ca obiect bunuri fungibile si consumptibile prin natura lor.

Intrucat bunurile sunt fungibile si consumptibile, folosinta lor de catre imprumutat presupune
consumarea substantei lor, astfel incat dupa ce se efectueaza aceasta folosinta, imprumutatul nu va
restitui, ca in cazul imprumutului de folosinta, aceleasi bunuri pe care le-a primit, ci bunuri de aceeasi
natura si de aceeasi calitate, in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit, ceea ce este posibil datorita
naturii lor fungibile.

Daca bunurile sunt fungibile si consumptibile prin natura lor, dar partile se inteleg sa le priveasca
in mod individual si convin ca tocmai bunurile remise sa fie restituite la scadenta, atunci contractul nu
este de imprumut de consumatie, ci de imprumut de folosinta (exemplul imprumutului celor mai
frumoase 10 piersici).

Din faptul ca spre a folosi bunul imprumutatul trebuie sa le consume, rezulta ca imprumutatul
trebuie sa aiba prerogativa dispozitiei asupra acestor bunuri, spre deosebire de comodatar. De aceea,
contractul de imprumut de consumatie este translativ de proprietate ( ! ).


Problema transferului riscurilor

De regula, in cazul contractelor translative de proprietate, riscurile se transmit la predarea
bunului. Insa, in cazul contractului de imprumut de consumatie, prin predare se incheie contractul: insasi
remiterea bunurilor imprumutate formeaza contractul, intrucat si contractul de imprumut de consumatie
este un contract real, ca si contractul de imprumut de folosinta. De aceea, la data incheierii contractului
de imprumut de consumatie, se transmite nu numai proprietatea asupra bunurilor imprumutate, ci si
riscul pierii fortuite a acestor bunuri.

Daca bunurile pier inainte de restituire, imprumutatul este obligat sa procure alte bunuri de
aceeasi natura si calitate, in aceeasi cantitate, pentru a isi executa obligatia de restituire. Prin ipoteza,
bunurile ce fac obiectul imprumutului de consumatie fiind fungibile, va fi intotdeauna posibila procurarea
unor alte bunuri de acelasi gen, astfel incat obligatia de restituire decurgand din contractul de imprumut
de consumatie nu se poate stinge prin forta majora.





Termenul de restituire a imprumutului

Din definitie rezulta ca, in mod necesar, obligatia de restituire trebuie sa se execute dupa o
anumita perioada de timp scursa dupa incheierea contractului. In principiu, termenul de restituire este
stabilit de parti, prin chiar contractul de imprumut de consumatie, deoarece obligatia de restituire
presupune prin esenta ei un termen.

Intrucat fara acest termen imprumutatul nu ar fi incheiat contractul, atunci cand partile nu au
prevazut scadenta obligatiei de restituire (termenul imprumutului), oricare dintre ele se poate adresa
instantei, solicitand fixarea acestui termen, instanta putand sa decida in functie de indicii care decurg din
scopul pentru care s-a acordat imprumutul, obligatiile asumate de catre imprumutat pe langa obligatia de
restituire, natura bunurilor date, situatia partilor la momentul incheierii contractului si modificarile
previzibile ale acestei situatii (modificari ulterioare incheieirii contractlui, dar previzibile la momentul
incheierii sale).

Codul civil de la 1864 vorbea in contextul termenului de restituire a imprumutului de ipoteza in
care imprumutatul s-a obligat sa restituie cand va avea mezii (art. 1583 VCC).
Art. 2162, alin. 2 NCC prevede ca, daca s-a stipulat ca imprumutatul va plati numai cand va
avea resursele necesare, instanta, constatand ca imprumutatul le detine sau le putea obtine intre timp, nu
va putea acorda un termen de restituire mai mare de 3 luni. Din interpretarea textului rezulta ca cele 3
luni curg de la data la care imprumutatul a detinut sau putea obtine resurselenecesare restituirii sumei
sau bunurilor imprumutate.

In legatura cu stabilirea termenului de restituire:

1. solutionarea actiunii privind stabilirea termenului de restituire se face in conditii de celeritate.
Aceste conditii decurg din procedura ordonantei presedintiale;
2. cererea pentru stabilirea termenului imprumutului, intrucat se refera la modalitatea unei
obligatii cu obiect patrimonial, este ea insasi o cerere cu obiect patrimonial. De aceea, aceasta cerere este
supusa prescriptiei in termenul de drept comun de 3 ani, termen care incepe sa curga de la data
incheierii contractului de imprumut. De la implinirea termenului de restituire stabilit prin hotararea
instantei urmeaza sa curga un alt termen de prescriptie si anume termenul de prescriptie privind
dreptul la actiune si dreptul la executarea silita a obligatiei de restituire insasi. Aceste doua drepturi
sunt supuse aceluiasi termen de prescriptie pentru ca, prin ipoteza, termenul de restituire a fost determinat
printr-o hotarare judecatoreasca, care are caracter executoriu, astfel incat, o data ce acest termen expira,
se va putea trece la executarea silita a acelei hotarari judecatoresti, putand fi obtinuta pe aceasta cale
restituirea, amanata pana la respectivul termen;
3. in principiu, adica in situatia in care imprumutul este cu titlu gratuit, termenul de restituire
este presupus stipulat exclusiv in beneficiul imprumutatului (art. 2161, teza I NCC). Prin urmare,
acesta poate restitui bunurile imprumutate chiar inainte de expirarea termenului, iar imprumutatorul nu
va putea refuza acele bunuri. In schimb, inainte de implinirea termenului, imprumutatul nu poate fi
obligat la restituire, intrucat obligatia sa nu a ajuns la scadenta.


Modul de executare a obligatiei de restituire

In ceea ce priveste modul de executare a obligatiei de restituire, potrivit art. 2164, imprumutatul
este tinut sa restituie aceeasi cantitate si calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi cresterea sau
scaderea pretului acestora.

La art. 2164, alin. 1 NCC se are in vedere imprumutul oricaror bunuri de gen, dar aceasta regula
se aplica si cand bunurile imprumutate sunt sume de bani, astfel incat, indiferent de devalorizarea
monedei sau de eventuala ei crestere, imprumutatul cu o suma de bani va fi tinut, in absenta unei
dispozitii contrare in contractul de imprumut, sa restituie intocmai suma de bani pe care a primit-o,
fara ca aceasta sa fie in vreun fel indexata si fara sa produca dobanzi.
Aceasta regula se numeste regula nominalismului monetar si are caracterul unei reguli
supletive de vointa de la care partile sunt libere sa deroge (art. 2164, alin. 2 NCC).

Potrivit art. 2164, alin. 3 NCC, daca nu este posibil sa se restituie bunuri de aceeasi natura,
calitate si in aceeasi cantitate, imprumutatul este obligat sa plateasca valoarea lor la data si locul unde
restituirea trebuia facuta. Aceasta dispozitie este dificil de inteles, intrucat imprumutul de consumatie
are ca obiect bunuri de gen, iar bunurile de gen nu pier, astfel incat imprumutatul va avea intotdeauna
posibilitatea teoretica sa procure bunuri fungibile cu care sa-si execute in natura obligatia de restituire.

In concluzie, imposibilitatea prevazuta de art. 2164 NCC nu trebuie inteleasa ca imposibilitate
absoluta, pentru ca in acest caz textul nu ar avea nicio aplicare. De fapt, se are in vedere ipoteza in care
imprumutatul nu si-a indeplinit la scadenta obligatia de restituire si nici nu are in patrimoniu bunuri de
aceeasi natura, de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate necesara pentru ca aceasta obligatie sa poata fi
executata silit in natura asupra patrimoniului sau. In aceasta situatie, imprumutatorul are posibilitatea de a
cere executarea prin echivalent a obligatiei de restituire, obligandu-l pe imprumutat sa plateasca
valoarea bunurilor pe care ar fi trebuit sa le restituie, stabilita in raport cu data si locul la care restituirea
trebuia sa fie facuta.

Astfel determinat, echivalentul nu vizeaza decat daunele compensatorii pentru neexecutarea la
timp a obligatiei de restituire. Daca, in schimb, cererea de executare silita prin echivalent este admisa
ulterior scadentei de restituire, aceste daune compensatorii vor putea fi cumulate cu daunele moratorii
menite sa compenseze prejudiciul decurgand din intarzierea in executare. Cum in acest caz discutam
despre intarzierea in executarea prin echivalent a obligatiei de restituire, adica prin plata unei sume de
bani, daunele moratorii vor fi, in lipsa unui prejudiciu mai mare dovedit de imprumutator, egale cu
dobanzile legale penalizatoare aplicate la cuantumul echivalentului (la valoarea bunurilor supuse
restituirii la data si la locul la care ea trebuia facuta).

In anumite situatii, obligatia de restituire are caracter executoriu: in situatiile in care contractul
de imprumut a fost incheiat prin inscris autentic sau prin inscris sub semnatura privata cu data certa, iar
termenul contractului a fost prevazut in acest inscris (si daca termenul a fost prevazut de instanta, si acel
termen are caracter executoriu), potrivit art. 2165 NCC.


Obligatia imprumutatorului de a raspunde pentru viciile bunurilor imprumutate

Pe langa obligatia de restituire, contractul de imprumut mai poate antrena un efect incidental si
anume raspunderea imprumutatorului pentru viciile lucrurilor imprumutate (art. 2166 NCC).
Aceasta raspundere incumba numai in legatura cu viciile pe care imprumutatorul le cunostea la data
incheierii contractului de imprumut.

Daca imprumutul este cu titlu gratuit, cum este situatia regula, atunci, in virtutea raspunderii
sale pentru vicii, imprumutatorul va fi dator sa il despagubeasca pe imprumutat pentru prejudiciile pe
care le sufera ca urmare a manifestarii viciilor.

In schimb, daca imprumutul este cu titlu oneros, pe langa aceste despagubiri, imprumutatorul va
fi tinut si de o obligatie de restituire, intocmai ca si vanzatorul in legatura cu pretul vanzarii, in sensul ca
imprumutatorul va trebui sa restituie prestatia pe care i-a furnizat-o imprumutatul ca remuneratie pentru
folosinta bunurilor imprumutate. Aceasta prestatie se numeste dobanda remuneratorie.






Contractul de imprumut cu dobanda

(varietate a contractului de imprumut de consumatie)


Din cele prezentate pana acum a rezultat ca, de regula, imprumutul de consumatie este un
contract unilateral, cu titlu gratuit. Potrivit art. 2159, alin. 1 NCC, in lipsa unei stipulatii contrare,
imprumutul se prezuma a fi cu titlu gratuit.

Imprumutul gratuit este o specie de act dezinteresat prin care imprumutatorul ii confera
imprumutatului un avantaj patrimonial, fara a suferi el insusi pierderea unui drept, dar si fara a urmari un
echivalent pentru avantajul patrimonial conferit celeilalte parti. Avantajul patrimonial conferit
imprumutatului rezida in posibilitatea lui ca intre incheierea contractului si scadenta obligatiei de
restituire sa foloseasca bunurile imprumutate a caror proprietar devine, inclusiv prin consumarea lor.

Este insa posibil ca, in schimbul acestui avantaj patrimonial, imprumutatorul sa urmareasca
obtinerea unei remuneratii. In acest caz, contractul de imprumut este un imprumut cu titlu oneros. In
cazul imprumutului cu titlu oneros, spre deosebire de cel cu titlu gratuit, imprumutatorul raspunde si prin
restituirea remuneratiei pentru viciile pe care le-a cunoscut cu ocazia incheierii contractului si care au
avut caracter ascuns.

Alte reguli derogatorii aplicabile imprumutului cu titlu oneros:
daca imprumutul are ca obiect o suma de bani, el se prezuma a fi cu titlu oneros (potrivit
art. 2159, alin. 2 NCC) DIFERENTA fata de VCC !!!;
daca in cazul imprumutului cu titlu gratuit termenul de restituire este prezumat a fi in
beneficiul exclusiv al imprumutatului, in cazul imprumutului cu titlu oneros, termenul de restituire este
stipulat in beneficiul comun al imprumutatului si al imprumutatorului, intrucat nu numai
imprumutatului ii profita sa foloseasca bunul pana la expirarea termenului, ci si imprumutatorului ii
profita sa obtina o remuneratie pentru aceasta folosinta, direct proportional cu durata folosirii. De aceea,
sub rezerva unor dispozitii speciale, mai ales in materia imprumutului bancar, in cazul unui imprumut cu
titlu oneros, imprumutatul poate restitui bunurile imprumutate inainte de scadenta numai daca
imprumutatorul este de acord sa primeasca acele bunuri. De regula, imprumutatorul va fi de acord
rezervandu-si dreptul de a primi integral remuneratia pe care si-a rezervat-o initial;


Atunci cand imprumutul are ca obiect o suma de bani, imprumutul oneros poarta numele de
imprumut cu dobanda. Caracterul oneros al imprumutului determina ca dobanda sa aiba, in principiu,
caracter remuneratoriu, in sensul ca ea reprezinta remuneratia datorata de imprumutat imprumutatorului,
in schimbul folosintei sumei de bani imprumutate.

Potrivit art. 1, alin. 2 din OG nr. 13/2011 privind dobanda legala remuneratorie si
penalizatoare pentru obligatii banesti, precum si pentru reglementarea unor masuri financiar-fiscale in
domeniul bancar, dobanda datorata de debitorul obligatiei de a da o suma de bani la un anumit termen,
calculata pentru perioada anterioara implinirii termenului scadentei obligatiei este denumita dobanda
remuneratorie. Avand in vedere exprimarea generala a textului acestei definitii a dobanzii remuneratorii,
este necesar sa precizam ca regulile imprumutului cu dobanda se aplica potrivit art. 2167 NCC, in toate
cazurile in care in temeiul unui contract se naste o obligatie de plata cu termen a unei sume de bani ori a
altor bunuri de gen, in masura in care nu exista reguli particulare privind validitatea si executarea acestei
obligatii.

*OBSERVATIE: aceste dispozitii se aplica in premisa unei simultaneitati de drept comun a
obligatiilor (ce sunt reciproce si interdependente), daca partile rup simultaneitatea, cand se prezuma ca se
asteapta o remuneratie. Daca obligatiile se executa succesiv si la termene diferite, prin natura contractului
(de exemplu, la contractul de antrepriza), nu se aplica regulile de la imprumutul unei sume de bani
afectata de un termen.
Dobanda remuneratorie are natura juridica a unui fruct civil, in sensul ca dreptul de a folosi
banii imprumutati este exercitat de imprumutator prin intermediul imprumutatului, astfel incat
imprumutatul datoreaza o remuneratie pentru aceasta folosinta. Cel mai adesea in literatura juridica se
spune ca dobanzile remuneratorii sunt fruct civil al sumei imprumutate. Dreptul de a pretinde dobanzile
remuneratorii este un fruct civil al dreptului de a pretinde restituirea sumei imprumutate.

Datorita acestui fruct civil, contractul de imprumut cu dobanda are un dublu obiect:

pe de-o parte, obiectul sa principal este capitalul, a carui remitere formeaza contractul si
care face de asemenea si obiectul obligatiei de restituire;
pe de alta parte, al doilea obiect al contractului, cu caracter accesoriu, il reprezinta dobanzile.


In cazul in care capitalul este o suma de bani, orice remuneratie pentru folosinta lui se numeste
dobanda, chiar daca acea remuneratie nu consta ea insasi intr-o suma de bani. Cel mai adesea, si dobanda
consta intr-o suma de bani, insa potrivit art. 1, alin. 5 din OG nr. 13/2011, prin dobanda se intelege nu
numai sumele socotite in bani cu acest titlu, ci si alte prestatii, sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului.

Capitalul si dobanda se afla in raport de la principal la accesoriu, dreptul la dobanda fiind la
randul sau considerat ce fiind accesoriu la restituirea capitalului. Din cauza acestei legaturi de
accesorietate, in lipsa unei prevederi contrare, cele doua drepturi urmeaza acelasi regim juridic. Spre
exemplu, in lipsa unei prevederi contrare, obligatia de a plati dobanda este scadenta la acceasi data cu
obligatia de a restitui capitalul. Totusi, aceasta legatura de accesorietate este supletiva de vointa, iar
partile pot separa regimul juridic al celor doua drepturi, prin vointa lor. De regula (regula statistica si nu
juridica), imprumutatorul dintr-un imprumut cu dobanda va prevedea in contractul de imprumut ca
dobanzile sunt scadente inainte de scadenta restituirii capitalului. In alte cazuri, capitalul se restituie in
transe si cu prilejul fiecarei transe de restituire se plateste si dobanda aferenta capitalului folosit pana la
data acelei restituiri.

In privinta libertatii partilor de a stabili plata anticipata a dobanzii, art. 2170 NCC prevede ca
aceasta nu se poate efectua decat pe cel mult 6 luni. Dobanda incasata pe calea acestei plati anticipate
ramane insusita imprumutatorului, chiar daca in perioada corespunzatoare platii anticipate, rata dobanzii
scade. Acest efect rezulta din art. 7, teza a II-a din OG nr. 13/2011, potrivit caruia dobanda incasata prin
plati anticipate nu este supusa restituirii, indiferent de variatiile ulterioare.

Potrivit art. 2170, teza a II-a NCC, daca rata dobanzii nu este determinata, ci determinabila in
functie de anumiti factori si partile prevad plata anticipata a dobanzii, eventualele surplusuri sau deficite
care rezulta din caracterul anticipat sunt supuse compensarii de la o rata la alta, pe toata durata
imprumutului, cu exceptia ultimei rate, care ramane intotdeauna castigata in intregime de imprumutator.

Spre exemplu, in cazul unui credit primit de la banca, dobanda lunara este stabilita ca avand o
rata EURIBOR + 1. Aceasta dobanda se plateste anticipat. Prin ipoteza, EURIBOR variaza. Plata
anticipata a dobanzii se face in raport cu cotatia EURIBOR din ziua platii, cotatie diferita de EURIBOR
din luna ulterioara. Se va face o regularizare in plus sau minus in functie de evolutia EURIBOR pentru
intreaga luna ulterioara celei a platii. Aceasta este o ipoteza de dobanda determinabila.

In principiu, partile sunt libere sa stabileasca rata dobanzii lor prin contractul de imprumut. In
cazul in care partile nu au stabilit rata dobanzii prin contractul de imprumut, se va aplica dobanda legala,
ca dobanda remuneratorie. Ca regula (regula juridica), rata dobanzii legale remuneratorii este egala cu
rata dobanzii de referinta a Bancii Nationale a Romaniei (BNR). Consiliul de administratie al BNR
stabileste periodic o rata a dobanzii rata de politica monetara, care este egala cu rata de referinta si care
se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

In prezent, rata dobanzii de referinta este de 5,25%.
In raporturile care nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, adica in
raporturile care au loc intre particulari sau intre profesionisti fara scop lucrativ (institutiile publice,
fundatiile etc.), prin exceptie, rata dobanzii legale este mai mica si este rata dobanzii de referinta a BNR
diminuata cu 20%, asadar este de 4,2%.

Potrivit art. 2169 NCC, suma de bani imprumutata este purtatoare de dobanda din ziua in care a
fost remisa imprumutatului. Atat obligatia de a restitui capitalul imprumutat, cat si obligatia de a plati
dobanda sunt, in cazul imprumutului cu dobanda, obligatii banesti, cu exceptia dobanzii stabilita in alt
mod si, in consecinta, le vor fi aplicabile dispozitiile art. 1488 NCC.

In consecinta, debitorul se va libera de plata acestor obligatii prin remiterea catre creditor a
capitalului si a dobanzii. Aceasta remitere poate avea prin orice mijloc de plata acceptat, in functie de
obiceiul locului (tot mai adesea are loc prin transfer bancar, dar si prin cecuri, uneori). In cazul in care se
face prin cecuri, potrivit art. 1488, alin. 3 NCC, creditorul care accepta plata prin cec sau alt instrument
de plata este prezumat ca o face numai cu conditia ca acesta sa fie onorat (este vorba despre ipoteza in
care creditorul care a primit cecul ca instrument de plata se deplaseaza la unitatea emitenta pentru a primi
contravaloarea cecului; onorarea reprezinta remiterea de catre emitent a acelei sume de bani).

In principiu, dobanzile remuneratorii nu se capitalizeaza, in sensul ca nu se adauga la capital
pentru a produce impreuna cu acesta alte dobanzi remuneratorii. Totusi, potrivit art. 8, alin. 3 din
OG nr. 13/2011, partile pot prevedea capitalizarea dobanzilor remuneratorii. Capitalizarea dobanzii mai
poarta si denumirea de anatocism.

Dobanda remuneratorie nu se confunda cu dobanda penalizatoare. Spre deosebire de dobanzile
remuneratorii care, pe baza conventiei exprese a partilor se pot capitaliza, dobanzile penalizatoare nu se
pot capitaliza.
Dobanda penalizatoare reprezinta dobanda datorata de debitorul obligatiei banesti pentru
neindeplinirea obligatiei respective la scadenta. Aceasta definitie rezulta din art. 1, alin. 3 din
OG nr. 13/2011. Ca natura juridica, dobanda penalizatoare nu este fruct civil, ca si dobanda
remuneratorie, ci reprezinta daune moratorii pentru neexecutarea la timp a obligatiei banesti. De aceea, ii
sunt aplicabile dispozitiile art. 1535 NCC:

Daunele moratorii in cazul obligatiilor banesti
(1) In cazul in care o suma de bani nu este platita la scadenta, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadenta pana in momentul platii, in cuantumul convenit de parti sau, in lipsa, in
cel prevazut de lege, fara a trebui sa dovedeasca vreun prejudiciu. In acest caz, debitorul nu are
dreptul sa faca dovada ca prejudiciul suferit de creditor ca urmare a intarzierii platii ar fi mai mic.
(2) Daca, inainte de scadenta, debitorul datora dobanzi mai mari decat dobanda legala, daunele
moratorii [dobanda penalizatoare] sunt datorate la nivelul aplicabil inainte de scadenta.
(3) Daca nu sunt datorate dobanzi moratorii mai mari decat dobanda legala, creditorul are dreptul,
in afara dobanzii legale, la daune-interese pentru repararea integrala a prejudiciului suferit.
Din acest text rezulta ca dobanzile moratorii sau penalizatoare pot fi stabilite prin conventia
partilor, iar in lipsa unei asemenea conventii, sunt egale cu dobanda legala. Dobanda legala
penalizatoare este diferita de dobanda legala remuneratorie. Potrivit art. 3, alin. 2 din OG nr. 13/2011,
rata dobanzii legale penalizatoare se stabileste la nivelul ratei dobanzii de referinta plus 4 puncte
procentuale. Astfel, rata dobanzii legale penalizatoare este de 9,25% la momentul de fata.
Si aici se aplica dispozitiile art. 3, alin. 3 din OUG nr. 13/2011 pentru raporturile juridice ce nu
decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, rata dobanzii legale este diminuata cu 20%.
Astfel, rata dobanzii penalizatoare in raporturile dintre particulari si in cele dintre profesionisti fara scop
lucrativ este de 7,40%.

In cazul in care partile au prevazut o dobanda penalizatoare mai mare decat dobanda legala,
aceasta, in principiu, se poate aplica, dar consecinta va fi ca pe langa dobanda penalizatoare, creditorul
obligatiei banesti nu va putea pretinde repararea vreunui alt prejudiciu. Dimpotriva, daca dobanda
prevazuta de parti nu este mai mare decat dobanda legala sau daca acestea nu au prevazut nimic in legatura
cu dobanda penalizatoare, atunci creditorul este indreptatit sa recupereze, pe langa dobanzile moratorii,
daune-interesepentru repararea integrala a prejudiciului suferit, potrivit art. 1535, alin. 3 NCC.
Aspecte de regim juridic comun al dobanzilor remuneratorii si dobanzilor
penalizatoare


1. In legatura cu conditiile de forma ale conventiilor privind dobanzile, potrivit art. 6 din
OG nr. 13/2011, dobanda trebuie sa fie stabilita prin act scris. Pentru cuantumul dobanzii, aceasta este o
conditie de forma ad validitatem.
In lipsa unui inscris care sa dovedeasca acest cuantum ori elemente necesare pentru stabilirea lui
(spre exemplu, rata dobanzii sau perioada pentru care se datoreaza), se va datora numai dobanda legala,
ceea ce inseamna ca legiutiroul asimileaza lipsa actului scris cu lipsa dobanzii dintr-un imprumut al unei
sume de bani cu titlu oneros. Aceasta conditie de forma a actului scris este aplicabila atat dobanzii
remuneratorii, cat si dobanzii remuneratoare.

2. In legatura cu modul de determinare a nivelului ratei dobanzii in raporturile juridice care nu
decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, in principiu, partile sunt libere sa stabileasca
atat rata dobanzii remuneratorii, cat si rata dobanzii penalizatoare. Totusi, aceasta libertate este limitata,
caci in raporturile ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ, partile nu pot prevedea
o rata a dobanzii mai mare cu 50 % decat dobanda legala.

Astfel, in raporturile ce nu decurg din exploatarea unei intreprinderi cu scop lucrativ:

rata maxima a dobanzii remuneratorii este de cel mult 6,3% ( ! );
rata maxima a dobanzii penalizatoareeste de cel mult 11,1% ( ! ).

Prin derogare de la regimul nulitatii partiale a actului juridic, daca partile depasesc aceste
plafoane, sanctiunea este nulitatea absoluta totala a clauzelor care privesc dobanda, astfel incat, potrivit
art. 5, alin. 2, teza finala din OG nr. 13/2011, creditorul va fi, cu titlu de sanctiune, decazut din dreptul de
a primit orice dobanda (inclusiv dobanda legala).

In cazul in care s-a prevazut o dobanda ce depaseste aceste plafoane, imprumutul va fi
considerat cu titlu gratutit (in raporturile dintre particulari sau in raporturi ce decurg din exploatarea unei
intreprinderi fara scop lucrativ).

Potrivit regulilor generale, nivelurile maximale ale dobanzii conventionale vor fi stabilite in
functie de rata de referinta a BNR, in vigoare la data incheierii contractului prin care s-a prevazut o
dobanda, pentru ca regulile de validitate ale contractului (inclusiv obiectul) se determina in raport cu
aceasta data.