Sunteți pe pagina 1din 57

EMIL CIORAN - PE CULMILE DISPERRII

Editia a treia
HUMANITAS, BUCURESTI, 1993
Coperta de IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE
Editia princeps a acestei crti a aprut la
Fundatia pentru literatur si art REGELE CAROL AL II-LEA
Editia a doua a aprut n 1990 la HUMANITAS
HUMANITAS, 1990
ISBN 973-28-0405-x
A FI LIRIC
De ce nu putem rmne nchisi n noi nsine? De ce umblm dup expresie si dup form, ncer
olim de continuturi si s sistematizm un proces haotic si rebel?
N-ar fi mai fecund o abandonare n fluiditatea noastr interioar, fr gndul unei obiecti
, sorbind doar cu o voluptate intim toate fierberile si agitatiile luntrice?
In acest caz am tri cu o intensitate infinit bogat ntreag acea crestere interioar pe
care experientele spirituale o dilat pn la plenitudine. Triri multiple si diferentia
te se contopesc si se dezvolt ntr-o efervescent din cele mai fecunde. O senzatie de
actualitate, de prezent complex a continuturilor sufletesti se naste ca un rezult
at al acestei
cresteri, asemntoare unei nltri de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tin
e nsuti, nu n sens de orgoliu, ci de bogtie, a fi chinuit de o infinitate intern si
de o tensiune extrem nseamn a tri cu atta intensitate, nct simti cum mori din cauza v
tii. Este att de rar acest sentiment si att de ciudat, nct ar trebui s-l trim cu strig
e. Simt cum ar trebui s mor din cauza vietii si m ntreb dac are vreun sens cutarea un
ei explicatii. Cnd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpit n tine ntr-un moment de n
emrginit ncordare, cnd o prezent total actualizeaz experiente nchise si cnd un ritm
rde echilibrul si uniformitatea, atunci din culmile vietii esti prins n moarte fr a
avea acea groaz n fata ei care nsoteste obsesia chinuitoare a mortii. Este un sent
iment analog cu acela pe care-l au amantii cnd, n culmea fericirii, le apare trecto
r, dar intens, imaginea mortii, sau cu momentele de nesigurant cnd ntr-o iubire nscnd
apare presentimentul unui sfrsit sau al unei prsiri. Snt prea putini aceia care pot
suporta astfel de experiente pn la sfrsit. Exist totdeauna o primejdie serioas n menti
nerea unor continuturi care se cer obiectivate, n nchiderea unei energii cu tendin
t de explozie, deoarece poti atinge un moment cnd nu mai poti stpni o energie debord
ant. Si atunci prbusirea rezult dintr-un preaplin. Snt triri si obsesii cu care nu se
poate vietui. Nu este atunci o salvare n a le mrturisi? Experienta teribil si obs
esia ngrozitoare a mortii, atunci cnd snt pstrate n constiint, devin ruintoare.
Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar n acelasi timp a murit ceva d
in propria fiint, deoarece continuturile obiectivate si pierd actualitatea din con
stiint.
Din acest motiv, lirismul reprezint o pornire de risipire a subiectivittii; cci el
indic o efervescent a vietii n individ care nu poate fi stpnit, ci pretinde necontenit
expresie. A fi liric nseamn a nu putea rmne nchis n tine nsuti. Aceast necesitate d
teriorizare este cu att mai intens cu ct lirismul este mai interior, mai profund si
mai concentrat. Pentru ce e liric omul n suferint si n iubire? Pentru c aceste stri
, desi diferite ca natur si orientare, rsar din fondul cel mai adnc si mai intim al
fiintei noastre, din centrul substantial al subiectivittii, care este un fel de
zon de proiectie si radiere. Devii liric atunci cnd viata din tine palpit ntr-un rit
m esential si cnd trirea este att de puternic, nct sintetizeaz n ea ntreg sensul pe
ittii noastre. Ceea ce este unic si specific n noi se realizeaz ntr-o form att de expr
esiv, nct individualul se ridic n planul universalului. Experientele subiective cele
mai adnci snt si cele mai universale, fiindc n ele se ajunge pn la fondul originar al
vietii. Adevrata interiorizare duce la o universalitate inaccesibil acelora care rmn
ntr-o zon periferic. Interpretarea vulgar a universalittii vede n aceasta mai mult o
form de complexitate n ntindere dect o cuprindere calitativ, bogat. De aceea, ea ved
e lirismul ca un fenomen periferic si inferior, produs al unei inconsistente spi
rituale, n loc s observe c resursele lirice ale subiectivittii indic o prospetime si
o adncime luntric dintre cele mai remarcabile. Snt oameni care devin lirici numai n m
omentele capitale ale vietii lor; unii numai n agonie, cnd se actualizeaz ntregul lo
r trecut si-i npdeste ca un torent. Cei mai multi ns devin n urma unor experiente ese
ntiale, cnd agitatia fondului intim al fiintei lor atinge paroxismul. Astfel, oam
eni nclinati nspre obiectivitate si impersonalitate, strini de ei nsisi si strini de
realitti profunde, odat prizonieri ai iubirii, ncearc un
sentiment care actualizeaz toate resursele personale. Faptul c aproape toti oameni
i fac poezie atunci cnd iubesc dovedeste c mijloacele gndirii conceptuale snt prea sr
ace pentru a exprima o infinitate intern si c lirismul interior si gseste un mod ade
cvat de obiectivare numai cu un material fluid si irational. Nu se petrece un ca
z analog cu experienta suferintei? N-ai bnuit niciodat ce ascunzi n tine si ce ascu
nde lumea, triai periferic si multumit, cnd cea mai serioas experient dup experienta
mortii (ca
presentiment al muririi), experienta suferintei, pune stpnire pe tine si te transp
ort ntr-o regiune de existent infinit complicat, n care subiectivitatea ta te frmnt
r-un vrtej. A fi liric din suferint nsemneaz a realiza acea ardere si purificare int
erioar n care rnile nceteaz de a mai fi numai manifestri exterioare, fr complicatii
, ci particip la smburele fiintei noastre. Lirismul suferintei este un cntec al snge
lui, al crnii si al nervilor. Suferinta adevrat izvorste din boal. Din acest motiv, a
proape toate bolile au virtuti lirice. Numai aceia care vegeteaz ntr-o insensibili
tate scandaloas rmn impersonali n cazul bolii, care ntotdeauna realizeaz o adncire pe
onal.
Nu devii liric dect n urma unei afectri organice si totale. Lirismul accidental si a
re sursa n determinante exterioare care, disprnd, implicit dispare si corespondentu
l interior. Nu exist lirism autentic fr un grunte de nebunie interioar. Este caracter
istic faptul c nceputul psihozelor se caracterizeaz printr-o faz liric, n care toate b
arierele si limitele obisnuite dispar pentru a face loc unei betii interioare di
ntre cele mai fecunde. Astfel se explic productivitatea poetic din fazele prime al
e psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne multumi
m a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea liric est
e o stare dincolo de forme si sisteme. O fluiditate, o curgere interioar contopes
te ntr-un singur elan, ca ntr-o convergent ideal, toate elementele vietii luntrice si
creeaz un ritm intens si plin. Fat de rafinamentul unei culturi anchilozate n form
e si cadre, care mascheaz totul, lirismul este o expresie barbar. Aici st de fapt v
aloarea lui, de a fi barbar, adic de a fi numai snge, sinceritate si flcri.
CIT DE DEPARTE SINT TOATE !
Nu stiu absolut deloc pentru ce trebuie s facem ceva n lumea aceasta, pentru ce tr
ebuie s avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori m
ai preferabil o retragere ntr-un colt ndeprtat de lume, unde nimic din ceea ce alctui
este zgomotul si complicatiile acestei lumi s nu mai aib nici un ecou? Am renunta
atunci la cultur si la ambitii, am pierde totul si n-am cstiga nimic. Dar ce s cstig
i n lumea aceasta? Snt unii pentru care orice cstig n-are nici o important, care snt
iremediabil nefericiti si
singuri. Sntem toti att de nchisi unul altuia! Si dac am fi att de deschisi nct s pr
totul de la cellalt sau s-i citim n suflet pn n adncuri, cu ct i-am lumina destinul
em att de singuri n viat, nct te ntrebi dac singurtatea agoniei nu este un simbol al
stentei umane. Este un semn de mare deficient n vointa de a tri si a muri n societat
e. Mai pot exista mngieri n momentele din urm? De o mie de ori este mai preferabil s
mori undeva singur si prsit, cnd nevzndu-te nimeni poti s te stingi fr teatru si poz
e scrb de oamenii care n agonie se stpnesc si si impun atitudini pentru a face impresi
e. Lacrimile nu snt arztoare dect n singurtate. Toti aceia care se vor nconjurati n a
nie de prieteni o fac dintr-o fric si dintr-o imposibilitate de a suporta momente
le finale. Ei vor s-si uite, n momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism
infinit, de ce nu ncuie usa ca s suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate
si o team dincolo de orice limit? Sntem att de separati de toate!
Si tot ceea ce este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adnc si mai organic este moar
tea din singurtate, cnd nssi lumina este un principiu de moarte. In astfel de moment
e esti separat de viat, de iubire, de zmbete, de prieteni si chiar de moarte. Si t
e ntrebi, paradoxal, dac mai exist altceva dect neantul lumii si al tu.
A NU MAI PUTEA TRI
Snt experiente crora nu le mai poti supravietui. Dup ele, simti cum orice ai face n
u mai poate avea nici o semnificatie. Cci dup ce ai atins limitele vietii, dup ce a
i trit cu exasperare tot ceea ce ofer acele margini periculoase, gestul zilnic si
aspiratia obisnuit si pierd orice farmec si orice seductie. Dac totusi triesti, acea
sta se datoreaz capacittii de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de a
cea ncordare infinit. Creatia este o salvare temporar din ghearele mortii. Simt cum
trebuie s plesnesc din cauza a tot ce-mi ofer viata si perspectiva mortii. Simt c
mor de singurtate, de iubire, de disperare, de ur si de tot ce lumea asta mi poate
oferi. Este ca si cum n orice trire m-as umfla ca un balon mai departe dect reziste
nta lui. In cea mai groaznic intensificare se realizeaz o convertire nspre nimic. T
e dilati interior, cresti pn la
nebunie, pn unde nu mai exist nici o granit, la margine de lumin, unde aceasta este f
urat de noapte, si din acel preaplin ca ntr-un vrtej bestial esti aruncat de-a drep
tul n nimic. Viata dezvolt plenitudinea si vidul, exuberanta si depresiunea; ce snt
em noi n fata vrtejului interior care ne consum pn la absurd? Simt cum trosneste viat
a n mine de prea mult intensitate, dar si cum trosneste de prea mult dezechilibru.
Este ca o explozie pe care n-o poti stpni, care te poate arunca si pe tine n aer,
iremediabil.
La marginile vietii ai senzatia c nu mai esti stpn pe viata din tine, c subiectivita
tea este o iluzie si c n tine se agit forte de care n-ai nici o rspundere, a cror evo
lutie
n-are nici o legtur cu o centrare personal, cu un ritm definit si individualizat. L
a marginile vietii ce nu este prilej de moarte? Mori din cauza a tot ce exist si
a tot ce nu exist. Fiecare trire este, n acest caz, un salt n neant. Cnd tot ce ti-a
oferit viata ai trit pn la paroxism, pn la suprema ncordare, ai ajuns la acea stare n
are nu mai poti tri nimic fiindc nu mai ai ce. Chiar dac n-ai strbtut n toate directii
le aceste triri, este suficient s le fi dus la limit pe principalele. Si cnd simti c
mori de singurtate, de disperare sau de iubire, celelalte mplinesc acest cortegiu
infinit dureros. Sentimentul c nu mai poti tri dup astfel de vrtejuri rezult si din f
aptul unei consumri pe un plan pur interior. Flcrile vietii ard ntr-un cuptor nchis d
e unde cldura nu poate iesi. Oamenii care triesc pe un plan exterior snt salvati de
la nceput; dar au ei ce salva, cnd nu cunosc nici o primejdie? Paroxismul interio
rittii si al tririi te duce n regiunea unde primejdia este absolut, deoarece existen
ta care si actualizeaz n trire rdcinile ei cu o constiint ncordat nu poate dect s
e ea nssi. Viata este prea limitat si prea fragmentar pentru a rezista la mari tensi
uni. N-au avut toti misticii, dup marile extaze, sentimentul c nu mai pot continua
s triasc? Si ce mai pot astepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de norm
al viata, singurtatea, disperarea sau moartea?
PASIUNEA ABSURDULUI
Nu exist argumente pentru a tri. Acela care a ajuns la limit mai poate umbla cu arg
umente, cu cauze, efecte, consideratii morale etc.? Evident, nu. Aceluia nu-i ma
i rmn dect motive nemotivate spre a tri. In culmea disperrii, pasiunea absurdului est
e singura care mai arunc o lumin demonic n haos. Cnd toate idealurile curente, moral,
estetic, religios, social etc. , nu mai pot directiona viata si nu-i pot determi
na o finalitate, atunci cum se mai poate mentine viata spre a nu deveni neant? N
umai printr-o legare de absurd, prin iubirea inutilului absolut, adic a ceva care
nu poate lua o consistent, dar care, prin fictiunea lui, poate s stimuleze o iluz
ie de viat. Triesc pentru c muntii nu rd si viermii nu cnt. O pasiune a absurdului nu
se poate naste dect ntr-un om n care s-a lichidat totul, dar n care pot s apar groazni
ce transfigurri viitoare. Aceluia care a pierdut totul nu-i mai rmne n viat dect pasiu
nea absurdului. Cci ce l mai poate impresiona pe el din existent? Ce seductii? Unii
zic: sacrificarea pentru umanitate, pentru
binele public, cultul frumosului etc. Nu-mi plac dect oamenii care au lichidat ch
iar pentru scurt timp cu aceste lucruri. Numai aceia au vietuit n mod absolut. Si
numai ei au dreptul s vorbeasc despre viat. Poti reveni la iubire sau la senintate.
Dar revii prin eroism, nu prin inconstient. O existent care nu ascunde o mare neb
unie n-are nici o valoare. Cu ce se deosebeste de existenta unei pietre, a unui
lemn sau a unui putregai? Dar v spun: trebuie s ascunzi o mare nebunie ca s vrei s d
evii piatr, lemn sau putregai. Cnd ai gustat toate otrvitoarele delicii ale absurdu
lui, numai atunci esti deplin purificat, fiindc numai atunci ai dus lichidarea la
ultima expresie. Si nu este absurd
orice expresie ultim? Snt oameni crora le este dat s guste numai otrava din lucrur
i, pentru care orice surpriz este o surpriz dureroas si orice experient un nou prile
j de tortur. Dac se va spune c aceast suferint si are motive subiective, tinnd de o c
stitutie particular, voi ntreba: exist un criteriu obiectiv pentru aprecierea sufer
intei? Cine ar putea preciza c vecinul meu sufer mai mult dect mine sau c Isus a suf
erit mai mult dect toti? Nu exist msur obiectiv, deoarece ea nu se msoar dup excitat
xterioar sau indispozitia local a organismului, ci dup modul n care suferinta este s
imtit si reflectat n constiint. Or, din acest punct de vedere, ierarhizarea este imp
osibil. Fiecare om rmne cu suferinta lui, pe care o crede absolut si nelimitat. Si da
c ne-am gndi la ct a suferit lumea pn acum, la agoniile cele mai teribile si la chinu
rile cele mai complicate, la mortile cele mai crunte si la cea mai dureroas prsire,
la toti ciumatii, la toti cei arsi de vii sau stinsi de foame, cu ct suferinta n
oastr ar fi mai redus? Pe nimeni nu-l poate mngia n agonie gndul c toti snt muritori
ecum n suferint nimeni nu va gsi o consolare n suferinta trecut sau prezent a altora.
Cci n aceast lume organic insuficient si fragmentar, individul este pornit s triasc
integral, dorind s fac din existenta lui un absolut. Orice existent subiectiv este
un absolut pentru sine nssi. Din acest motiv, fiecare om trieste ca si cum ar fi ce
ntrul universului sau centrul istoriei, si atunci cum s nu fie suferinta un absol
ut? Nu pot ntelege suferinta altuia pentru a o diminua prin aceasta pe a mea. Com
paratiile n asemenea cazuri n-au nici un sens, deoarece suferinta este o stare de
singurtate interioar, n care nimic din afar nu poate ajuta. Este un mare avantaj c p
oti suferi singur. Ce-ar fi dac fata omului ar putea exprima adecvat toat suferint
a interioar, dac n expresie s-ar obiectiva ntreg chinul interior? Am mai putea sta d
e vorb ntre noi? N-ar trebui s vorbim atunci cu minile pe fat? Viata ar fi realmente
imposibil dac tot ce avem noi ca infinit de simtire ar fi exprimabil n liniile feti
i. Nimeni n-ar mai ndrzni s se priveasc n oglind, cci o imagine grotesc si tragic
i timp ar amesteca n contururile fizionomiei pete si dungi de snge, rni care nu pot
fi nchise si siroaie de lacrimi care nu pot fi stpnite. As avea o voluptate plin de
groaz s vd cum izbucneste, n armonia comod si superficial de fiecare zi, un vulcan de
snge, tsniri rosii ca focul si arztoare ca dezndejdea, cum toate rnile fiintei noast
re s-ar deschide iremediabil pentru a face din noi o eruptie sngeroas. Numai atunc
i am pricepe si am aprecia avantajele singurttii, care ne face suferinta att de mut
si de inaccesibil. Intr-o eruptie sngeroas, ntr-un vulcan al fiintei noastre, ntreg v
eninul supt din lucruri nu ar fi suficient pentru a otrvi ntreag aceast lume?
Este att venin, atta otrav n suferint!
Singurtatea adevrat este numai aceea n care te simti absolut izolat ntre cer si pmnt.
imic nu trebuie s devieze atentia de la aceste fenomene ale absolutei izolri, ci o
intuitie de o luciditate groaznic trebuie s reveleze toat drama finittii omului n fa
ta infinitului si neantului acestei lumi. Plimbrile singuratice extrem de fecunde
si periculoase, n acelasi timp, pentru viata interioar trebuie astfel fcute nct nimi
c din ceea ce poate tulbura viziunea izolrii omului n lume s nu intre n preocuprile
individului. Pentru a intensifica procesul de interiorizare si de convertire nspr
e fiinta ta proprie, plimbrile singuratice snt fecunde numai seara, cnd nimic din s
eductiile obisnuite nu mai poate fura interesul si cnd revelatiile asupra lumii rs
ar din zona cea mai adnc a spiritului, de acolo de unde s-a desprins de viat, din r
ana vietii. Ct singurtate trebuie pentru a avea spirit! Ct moarte n viat si cte focu
ntrice! Singurtatea neag atta din viat, nct nflorirea spiritului rezultat din disloc
vitale devine aproape insuportabil. Nu este caracteristic faptul c aceia se ridic mp
otriva spiritului care au prea mult spirit, care cunosc ce boal adnc a afectat viat
a pentru a se naste spiritul? Apologia spiritului o fac oamenii sntosi si grasi, c
are n-au nici presentimentul a ceea ce nseamn spirit, care n-au simtit niciodat tor
turile vietii si antinomiile dureroase de la baza existentei. Cei care cu adevrat
l simt, aceia sau l tolereaz cu orgoliu, sau l prezint ca pe o calamitate. Nimeni nu
este ns ncntat, n fondul fiintei lui, de aceast achizitie catastrofal pentru viat c
este spiritul. Si cum s fii ncntat de aceast viat fr farmec, fr naivitate si fr s
te? Prezenta spiritului indic totdeauna un minus de viat, mult singurtate si suferin
t ndelungat. Cine vorbeste de salvarea prin spirit? Nu este absolut deloc adevrat c t
rirea n planul imanent al vietii ar fi fost o trire anxioas, din care omul a iesit p
rin spirit. Dimpotriv, este cu mult mai adevrat c prin spirit s-a cstigat un dezechi
libru, o anxietate, dar si o grandoare. Ce vreti s cunoasc din primejdiile spiritu
lui aceia care nu cunosc nici mcar primejdiile vietii? Este un semn de mare incon
stient n a face apologia spiritului, precum este un semn de mare dezechilibru n a f
ace apologia vietii. Cci pentru omul normal viata este o evident; numai bolnavul s
e ncnt si o laud, spre a nu se prbusi.
Dar acela care nu mai poate luda nici viata si nici spiritul?
EU SI LUMEA
Faptul c exist eu dovedeste c lumea n-are nici un sens. Cci n ce fel pot gsi un sens n
frmntrile unui om infinit dramatic si nefericit, pentru care totul se reduce n ulti
m instant la neant si pentru care legea acestei lumi este suferinta? Dac lumea a pe
rmis un exemplar uman de tipul meu, aceasta nu poate dovedi dect c petele pe a
sa-zisul soare al vietii snt att de mari, nct i vor ascunde lumina, cu timpul. Bestia
litatea vietii m-a clcat si m-a apsat, mi-a tiat aripile n plin zbor si mi-a furat t
oate bucuriile la care aveam dreptul. Tot zelul meu exagerat si toat pasiunea neb
un si paradoxal pe care am pus-o pentru a deveni un individ strlucitor, toat vraja d
emonic pe care am consumat-o pentru a mbrca o aureol viitoare si ntreg elanul pe care
l-am risipit pentru renasterea organic sau o auror luntric s-au dovedit mai slabe d
ect bestialitatea si irationalitatea acestei lumi, care a vrsat n mine toate rezerv
ele ei de negativitate si otrav. Viata nu rezist la mare temperatur. De aceea, am a
juns la concluzia c oamenii cei mai frmntati, cu un dinamism luntric dus la paroxism
, care nu pot accepta temperatura obisnuit, snt meniti prbusirii. Este un aspect al
demonismului vietii, n aceast ruin a celor care triesc n regiuni neobisnuite, dar si
un aspect al insuficientei ei, care explic de ce viata este un privilegiu al oam
enilor mediocri. Numai oamenii mediocri triesc la temperatura normal a vietii; cei
lalti se consum la temperaturi unde viata nu rezist, unde nu pot respira dect fiind
cu un picior dincolo de viat. Nu pot aduce nimic n aceast lume, cci n-am dect o meto
d: metoda agoniei. V plngeti c oamenii snt ri, rzbuntori, nerecunosctori sau ipocri
ropun eu metoda agoniei prin care veti scpa temporar de toate aceste defecte. Apl
icati-o fiecrei generatii si efectele vor fi imediat vizibile. Poate n felul acest
a pot deveni si eu folositor umanittii!
Prin bici, prin foc sau injectii, aduceti pe fiecare om n agonie, la experienta c
lipelor din urm, pentru ca ntr-un groaznic chin s ncerce marea purificare din viziun
ea mortii. Dati-i apoi drumul si lsati-l s fug de groaz pn cnd, epuizat, va cdea jos
v garantez c efectul este incomparabil mai valabil dect toate cele obtinute prin ci
le normale. Dac as putea, as aduce ntreaga lume n agonie, pentru a realiza o purifi
care din rdcini a vietii; as pune flcri arztoare si insinuante la aceste rdcini, nu p
tru a le distruge, ci pentru a le da alt sev si alt cldur. Focul pe care l-as pune eu
acestei lumi n-ar aduce ruine, ci o transfigurare cosmic, esential. In acest fel,
viata s-ar obisnui cu o temperatur nalt si n-ar mai fi un mediu de mediocritti. Si
poate n acest vis nici moartea n-ar mai fi imanent n viat.
(Rnduri scrise azi, 8 aprilie 1933, cnd mplinesc 22 de ani. Am o senzatie ciudat cnd
m gndesc c am devenit la aceast vrst specialist n problema mortii.)

SENTIMENTUL SFIRSELII SI AL AGONIEI
Cunoasteti senzatia groaznic de topire cnd simti cum te irosesti ca pentru a curge
asemenea unui ru, cnd ti simti anulat propria prezent ntr-o lichidare organic?
Este ca si cum din tine nsuti tot ce are consistent si substant dispare ntr-o fluidi
tate epuizant, dup care nu mai rmi dect cu capul. Vorbesc aici de o senzatie precis si
dureroas, iar nu de una vag si nedeterminat. Simti c din tine n-a mai rmas dect capul
; un cap fr substrat si fr fundament, lipsit de corp si izolat ca ntr-o halucinatie.
Nu este nimic din acea sfrseal voluptuoas si vag pe care o ncerci n contemplatii pe ma
rginea mrii sau n unele reverii melancolice, ci o sfrseal care te consum si distruge.
Atunci nu-ti mai convine nici un efort, nici o sperant si nici o iluzie. A rmne tmp
it de catastrofa ta proprie, incapabil s actionezi sau s gndesti, cuprins ntr-un ntun
eric rece si apstor, stingher ca n halucinatii nocturne sau singuratic ca n clipele
de regret este a ajunge la limita negativ a vietii, la temperatura absolut, unde u
ltima iluzie de viat va ngheta. Si n acest sentiment de sfrseal se va revela sensul a
devrat al agoniei, care nu este lupt din fantezie sau pasiune gratuit, ci zbaterea
vietii n ghearele mortii, cu putine probabilitti pentru viat. Nu poti separa gndul a
goniei de cel al sfrselii si al mortii. Agonia ca lupt? Dar lupt cu cine si pentru
ce?
Este absolut fals interpretarea agoniei ca elan exaltat de propria lui inutilitat
e sau ca zbucium cu finalitatea n el nsusi. In fond, agonia nseamn frmntare ntre viat
moarte. Intruct moartea este imanent vietii, aproape ntreaga viat este o agonie. De
ct, eu nu numesc agonice dect momentele dramatice ale acestei lupte ntre viat si moa
rte, cnd fenomenul prezentei mortii este trit constient si dureros. Agonia adevrat e
ste aceea n care treci n neant prin moarte, cnd sentimentul sfrselii te consum iremed
iabil si cnd moartea nvinge. In orice agonie veritabil este un triumf al mortii, ch
iar dac dup acele clipe de sfrseal continui s triesti. Unde este lupta din fantezie n
ceast frmntare? Nu are caracter de definitivat orice agonie? Nu este ea asemntoare un
ei boli de care nu ne mai putem scpa, dar care ne tortureaz cu intermitente? Momen
tele agonice indic o naintare a mortii n viat, o dram n constiint, rezultat din rupe
echilibrului dintre viat si moarte. Ele nu snt posibile dect n acele senzatii de sfrs
eal care scoboar viata nspre minusul ei absolut. Frecventa momentelor agonice este
un indiciu de descompunere si prbusire. Moartea este ceva scrbos, este singura obs
esie care nu poate deveni voluptuoas. Chiar atunci cnd vrei s mori, aceasta o faci
cu un regret implicit pentru dorinta ta. Vreau s mor, dar mi pare ru c vreau s mor. A
cesta este sentimentul tuturor acelora care se abandoneaz neantului. Cel mai perv
ers sentiment este sentimentul mortii. Si cnd te gndesti c snt oameni care nu pot do
rmi din cauza obsesiei perverse a mortii! Cum as vrea s nu mai stiu nimic despre
mine si despre lumea asta!
Grotesc Si Disperare
Dintre formele multiple ale grotescului, aceea mi pare mai ciudat si mai complicat
care si are rdcinile n disperare. Celelalte vizeaz un paroxism de natur periferic. De
aceasta este important, grotescul nu e conceptibil fr un paroxism. Si ce paroxism
este mai adnc si mai organic dect acela al disperrii? Grotescul nu apare dect n p
aroxismul strilor negative, cnd se realizeaz mari frmntri dintr-un minus de viat; est
o exaltare n negativitate.
Si nu este o pornire nebun nspre negativitate n acea schimonosire bestial, chinuitoa
re si paradoxal, cnd liniile si contururile fetei deviaz n forme de o stranie expres
ivitate, cnd orientarea privirii e furat de lumini si umbre ndeprtate, iar gndul urme
az serpuirile unei astfel de crispri? Adevrata disperare intens si iremediabil nu se
poate obiectiva dect n expresii grotesti. Cci grotescul este negatia absolut a senintt
ii, aceast stare de puritate, transparent si luciditate att de departe de disperare
, din care nu pot rsri, n primul rnd, dect haosul si neantul. Ati avut vreodat satisfa
ctia bestial si uluitoare de a v privi n oglind dup nenumrate nopti de nesomn; ati sim
tit tortura insomniilor, cnd numeri fiecare clip nopti ntregi, cnd nu mai esti dect t
u singur n aceast lume, cnd drama ta este cea mai esential din istorie, iar aceast is
torie nu mai are nici o semnificatie, nici nu mai exist, cnd n tine cresc cele mai
groaznice vpi si existenta ta apare unic si singur ntr-o lume nscut numai pentru a-ti
onsuma agonia ta; ati simtit aceste momente nenumrate, infinite ca si suferinta,
pentru ca atunci cnd v priviti s aveti imaginea grotescului? Este o crispare genera
l, o schimonosire, o ncordare de ultime clipe, crora li se asociaz o paloare de cea
mai demonic seductie, o paloare de om trecut prin cele mai groaznice prpstii de ntun
eric. Si nu este acest grotesc, rsrit ca o expresie a disperrii, asemntor unei prpasti
i? Nu are el ceva din vrtejul abisal al marilor adncimi, din acea seductie a infin
itului care ni se deschide n fat pentru a ne nghiti si cruia ne supunem ca fatalittii
? Ce bine ar fi s poti s mori aruncndu-te ntr-un gol infinit! Complexitatea grotescu
lui rsrit din disperare rezid n capacitatea lui de a indica un infinit luntric si un
paroxism de cea mai extrem tensiune. Cum ar mai putea acest paroxism s se obiectiv
eze n ondulatii plcute de linii sau n puritate de contururi? Grotescul neag n mod ese
ntial clasicul, precum neag orice idee de stil, de armonie sau de perfectie.
C el ascunde de cele mai multe ori tragedii intime care nu se exprim direct, aceas
ta este evident pentru cine ntelege formele multiple ale dramatismului interior.
Cine si-a vzut figura n ipostaza grotesc nu se va putea uita niciodat, fiindc se va t
eme totdeauna de el nsusi. Disperarea este urmat de o neliniste extrem de chinuito
are. Si ce face acest grotesc altceva dect s actualizeze si s intensifice teama si
nelinistea?
Presentimentul nebuniei
Oamenii niciodat nu vor ntelege pentru ce unii dintre ei trebuie s nnebuneasc, pentru
ce exist ca o fatalitate inexorabil intrarea n haos, unde luciditatea nu se poate
s dureze mai mult dect un fulger. Paginile cele mai inspirate, din care transpir un
lirism absolut, n care esti prizonierul unei betii totale a fiintei, a unei exal
tri organice, nu se pot scrie dect ntr-o astfel de tensiune nervoas, nct o revenire n
re un echilibru este iluzorie. Nu se mai poate supravietui normal dup asemenea nco
rdri. Resortul
intim al fiintei nu mai sustine evolutia fireasc, iar barierele interioare si pier
d orice consistent. Presentimentul nebuniei nu apare dect dup experiente mari si ca
pitale. Ca si cum te-ai fi ridicat la nltimi prea mari, unde te apuc vertigii, ncepi
s te clatini, ti pierzi siguranta si senzatia normal de imediat si concret. O mare
greutate pare c apas creierul si-l strnge ca pentru a-l reduce la o iluzie, desi n
umai aceste senzatii ne descoper ngrozitoarea realitate organic din care izvorsc exp
erientele noastre. Si n
aceast apsare, care vrea s te izbeasc de pmnt sau s te arunce n aer, apare groaza al
i elemente snt greu de definit n asemenea caz. Nu este acea groaz de moarte, persis
tent si obsedant, care pune stpnire pe om si-l domin pn la sufocare, ce se insinueaz
t ritmul fiintei noastre pentru a lichida procesul vietii din noi, ci o groaz cu
strfulgerri, aprnd rar, dar intens, ca o tulburare subit, dar care elimin pentru totde
auna posibilitatea unei limpezimi viitoare. Este imposibil de a preciza si defin
i acest ciudat presentiment al nebuniei. Ceea ce este ntr-adevr ngrozitor n el rezul
t din faptul c noi presimtim n nebunie o pierdere total n viat, c pierdem tot n mod
ediabil, deja trind. Continuu s respir sau s mnnc, dar am pierdut tot ce eu am adugat
functiunilor biologice. Este numai o moarte aproximativ. In nebunie pierzi ce ai
specific, ceea ce crezi tu c te individualizeaz n univers, perspectiva ta particula
r si o anumit orientare a constiintei. Prin moarte pierzi totul, dar aceast pierder
e se face prin aruncare n neant. De aceea, frica de moarte este persistent si esen
tial, dar mai putin ciudat dect frica de nebunie, n care semiprezenta noastr este un
element de neliniste mult mai complex dect teama organic de o absent total din neant
ul n care ne duce moartea. Si nu ar fi nebunia o scpare de mizeriile vietii?
Aceast ntrebare este justificat numai teoretic, deoarece, practic, pentru omul care
sufer de anumite anxietti, problema apare cu totul n alt lumin sau mai bine zis n alt
umbr. Presentimentul nebuniei se complic de teama de luciditatea din nebunie, de t
eama momentelor de regsire, de revenire, cnd intuitia dezastrului ar putea fi att d
e chinuitoare, nct s provoace o nebunie si mai mare. Nu exist salvare prin nebunie,
fiindc nu exist om cu presentimentul nebuniei care s nu se team de lucidittile eventu
ale ntr-o asemenea stare. Ai vrea haosul, dar ti-e fric de luminile din el. Forma
nebuniei este determinat de conditii organice si temperamentale. Cum majoritatea
nebunilor se recruteaz dintre depresivi, este fatal ca forma depresiv s fie mai fre
cvent la nebuni dect strile de exaltare plcut, vesel si debordant. Este att de frecv
elancolia neagr la nebuni, nct aproape toti tind spre sinucidere, o solutie att de g
rea pn nu esti nebun. As vrea s nnebunesc ntr-un singur caz. Cnd as sti c as ajunge u
nebun vesel, vioi si permanent bine dispus, care nu-si pune nici o problem si n-a
re nici o obsesie, dar care rde fr sens de dimineata pn seara. Desi doresc infinit ex
taze luminoase, n-as vrea nici de acestea, cci ele snt urmate de depresiuni. As vr
ea ns o baie de lumin cald care s rsar din mine si s transfigureze ntreaga lume, o
are s nu semene ncordrii din extaz, ci s pstreze un calm de eternitate luminoas. Depar
te de concentrarea extazului, ea s se asemene cu usurinta gratiei si cu cldura zmbe
tului. Intreaga lume s pluteasc n acest vis de lumin, n aceast ncntare de transparen
imaterialitate. S nu mai existe obstacol si materie, form si margini. Si ntr-un ase
menea cadru s mor de lumin.
Asupra mortii
Snt probleme care, odat tratate, te izoleaz n viat si chiar te desfiinteaz. Cnd ai in
at n ele nseamn c nu mai ai nimic de pierdut si nimic de cstigat. Din perspectiva une
i astfel de regiuni, aventura spiritual sau elanul indefinit nspre forme multiple
de viat, avntul absurd si nemrginit nspre continuturi inaccesibile si insatisfactia
de limitarea planurilor empirice devin simple manifestri ale unei sensibilitti exu
berante, creia-i lipseste acea infinit seriozitate ce caracterizeaz pe acela care a
intrat n problemele periculoase. A avea o infinit seriozitate este a fi pierdut.
Nu e aici vorba de spiritul calm si nici de gravitatea fr fond a oamenilor numiti
seriosi, ci de o tensiune att de nebun, nct n fiecare moment al vietii esti ridicat n
planul eternittii. Vietuirea n istorie nu mai are atunci nici o semnificatie, deoa
rece clipa este trit cu atta exagerat ncordare, nct timpul apare sters si irelevant
ta eternittii. Este evident c n fata unor probleme pur formale, orict de dificile ar
fi ele, o seriozitate infinit nu poate fi pretins, deoarece ele snt produse exclus
iv de incertitudinile inteligentei si nu rsar din structura organic si total a fiin
tei noastre. Numai gnditorul organic si existential este capabil de acest gen de
seriozitate, fiindc numai pentru el adevrurile snt vii, produse ale unui chin luntri
c si ale unei afectiuni organice, iar nu ivite dintr-o speculatiune inutil si gra
tuit. In fata omului abstract, care gndeste pentru plcerea de a gndi, apare omul org
anic, care gndeste sub determinantul unui dezechilibru vital si care este dincolo
de stiint si dincolo de art. Imi place gndul care pstreaz o arom de snge si de carne
i prefer de o mie de ori, unei abstractii vide, o reflectie rsrit dintr-o efervesce
nt sexual sau dintr-o depresiune nervoas. Nu s-au convins, nc, oamenii c a trecut timp
ul preocuprilor superficiale si inteligente si c este infinit mai important problem
a suferintei dect a silogismului, c un strigt de dezndejde este infinit mai revelato
r dect cea mai subtil distinctie si c totdeauna o lacrim are rdcini mai adnci dect u
et? De ce nu vrem s acceptm valoarea exclusiv a adevrurilor vii, a adevrurilor rsrite
in noi si care reveleaz realitti si valori constitutive nou? De ce nu ntelegem c se p
oate gndi viu asupra mortii, asupra celei mai periculoase probleme care exist, si
c, dac punerea ei te desfiinteaz si te izoleaz n viat, prin participarea intim si dur
oas ni se reveleaz totusi un adevr viu? Se poate vorbi despre moarte fr experienta ag
oniei? Moartea nu poate fi nteleas dect dac viata este simtit ca o ndelungat agonie,
are moartea se mbin cu viata. Moartea nu este ceva n afar, ontologic diferit de viat,
deoarece moarte ca realitate autonom de viat nu exist.
A intra n moarte nu nsemneaz, cum crede mentalitatea curent si n genere crestinismul,
a-ti da ultima suflare si a psi ntr-o regiune de alt structur si pozitivitate dect a
vietii, ci a descoperi n progresiunea vietii un drum nspre moarte si a gsi n pulsat
iile vitalului o adncire imanent n ea. In crestinism si n metafizicile care recunosc
nemurirea, intrarea n moarte este un triumf, este un acces al altor regiuni, met
afizic diferite de viat. Prin moarte, care devine o regiune aparte a firii, omul
se elibereaz, iar agonia, n loc s deschid perspective nspre viat, n care ea se realiz
z, descoper sfere complet transcendente ei. In deosebire de aceste viziuni, sensul
adevrat al agoniei mi pare a fi revelatia imanentei mortii n viat. Pentru ce sentim
entul imanentei mortii n viat l au asa de putini, iar experienta agoniei este att de
rar?
Nu cumva e fals ntreaga noastr presupozitie, iar schitarea unei metafizici a mortii
devine verosimil numai prin conceptia unei transcendente a acesteia?
Oamenii sntosi, normali si mediocri nu au o experient a agoniei si nici o senzatie
a mortii. Ei vietuiesc ca si cum viata ar avea un caracter de definitivat. Este n
structura echilibrului superficial al oamenilor normali de a simti viata ntr-o a
utonomie absolut de moarte si de a o obiectiva pe aceasta ntr-o realitate tran
scendent vietii. De aceea, ei consider moartea ca venind din afar, nu dintr-o fatal
itate luntric a firii. A tri fr sentimentul mortii nseamn a vietui dulcea inconstient
omului comun, care se
comport ca si cum moartea n-ar constitui o prezent vesnic si tulburtoare. Este una d
in iluziile cele mai mari ale omului normal n a crede n definitivatul vietii si n a
fi dincolo de sentimentul prizonieratului vietii n moarte. Revelatiile de ordin
metafizic ncep de-abia atunci cnd echilibrul superficial al omului ncepe s se clatin
e si cnd spontaneittii naive i se substituie o dureroas si ncordat frmntare a vitalul
. Transcendenta mortii apare n viziunea acelora care din incertitudinile vietii n
u desprind un substrat organic sau o agonie luntric, ci o cauz exterioar, dezvoltnd l
a paroxism acel sentiment c esti nghitit de moarte ntr-un mod rapid si brusc. Senti
mentul mortii este att de rar la acestia, nct putem spune c nu exist. Chiar dac uneori
atinge o intensitate puternic, manifestarea att de distantat n timp anuleaz posibili
tatea unei obsesii dureroase. Faptul c senzatia mortii nu apare dect acolo unde vi
talul a suferit un dezechilibru sau o oprire a spontaneittii lui irationale, cnd v
iata e zguduit n adncimi si cnd ritmul vitalului activeaz dintr-o tensiune total, iar
nu dintr-o expansiune superficial si efemer, dovedeste, pn la o certitudine interioa
r, imanenta mortii n viat. Viziunea n adncurile acesteia ne arat ct de iluzorie este
edinta ntr-o puritate vital si ct de fundat este convingerea despre un substrat meta
fizic al demoniei vietii.
Dac moartea este imanent n viat, pentru ce constiinta mortii face imposibil vietuirea
? La omul normal vietuirea nu e tulburat, deoarece procesul de intrare n moarte se
ntmpl cu totul naiv, prin scderea intensittii vitale. Pentru el nu exist dect agonia
in urm, nu o agonie durabil, legat de premisele vitalului. Intr-o perspectiv adnc, fie
care pas n viat este un pas n moarte, iar amintirea nu este dect un semn de neant. O
mul normal, lipsit de ntelegere metafizic, nu are constiinta intrrii progresive n mo
arte, desi nici el, ca nici o fiint, nu scap acestui destin inexorabil. Unde const
iinta a cptat o autonomie de viat, revelarea mortii devine att de puternic, nct preze
a ei distruge orice gen de naivitate, orice elan de bucurie si orice voluptate n
atural. Este ceva pervers si infinit deczut n a avea constiinta mortii. Toat poezia
naiv a vietii, toate seductiile si farmecele ei apar vide de orice continut, prec
um vide apar toate proiectrile finaliste si iluziile teologice ale omului. A avea
constiinta unei ndelungi agonii este a desprinde experienta individual dintr-un c
adru naiv si din integrarea ei natural, pentru a-i demasca nulitatea si insignifi
anta, este a ataca nsesi rdcinile irationale ale vietii.
A vedea cum se ntinde moartea peste aceast lume, cum distruge un arbore si cum se
insinueaz n vis, cum ofileste o floare sau o civilizatie, cum roade din individ si
din cultur, ca un suflu imanent si distrugtor, este a fi dincolo de posibilitatea
lacrimilor si a regretelor, dincolo de orice categorii sau forme. Cine n-a avut
sentimentul acelei teribile agonii, cnd moartea se nalt n tine si te cuprinde ca un
aflux de snge, ca o fort interioar imposibil de stpnit si care te domin pn la sufoc
sau cnd te strnge ca un sarpe provocndu-ti halucinatii de groaz, acela nu cunoaste
caracterul demonic al vietii si efervescentele interioare din care rsar marile tr
ansfigurri. Este necesar o astfel de betie neagr pentru a ntelege de ce ai vrea ct ma
i apropiat sfrsitul unei asemenea lumi. Nu betia luminoas din extaz, unde viziuni
paradiziace te cuceresc ntr-o ncntare de splendori si sclipiri si unde te nalti ntr-o
sfer de puritate n care vitalul se sublimeaz n imaterial, ci o torturare nebun, peri
culoas si ruintoare a vitalului, caracterizeaz aceast betie neagr n care moartea apare
n seductia groaznic a ochilor de sarpe din cosmaruri. Dar a avea astfel de senzat
ii si imagini nseamn a fi att de legat de esenta realittii, nct viata si moartea si-au
demascat iluziile pentru a se realiza n tine n forma cea mai substantial si mai dr
amatic. O exaltat agonie mbin ca ntr-un vrtej ngrozitor viata cu moartea si un besti
satanism mprumut lacrimi volupttii. Viata ca o lung agonie si ca drum nspre moarte n
u este altceva dect o alt formulare a dialecticii demonice a vietii, dup care aceas
ta naste forme pentru a le distruge ntr-o productivitate irational si imanent. Mult
iplicitatea formelor vitale nu se nsumeaz ntr-o convergent transvital sau ntr-o intent
ionalitate transcendent, ci se realizeaz ntr-un ritm nebun, n care nu poti recunoast
e altceva dect demonia devenirii si a distrugerii. Irationalitatea vietii se mani
fest n aceast expansiune debordant de forme si continuturi, n aceast pornire frenetic
e a substitui aspecte noi celor uzate, fr ca aceast substituire s nsemne un plus apr
eciabil sau o nsumare calitativ. O relativ fericire ar simti omul care s-ar abandon
a acestei deveniri si, dincolo de orice problematic chinuitoare, ar ncerca s soarb t
oate posibilittile oferite de clip, fr raportarea continu ce descoper n fiecare momen
o relativitate insurmontabil. Experienta naivittii este singura cale de salvare. D
ar pentru acei care simt si concep viata ca o ndelung agonie, problema salvrii rmne o
simpl problem. Pe aceast cale, mntuire nu va fi. Revelarea imanentei mortii n viat se
realizeaz n genere prin boal si stri depresive. Exist, desigur, si alte ci, dar acele
a snt cu totul accidentale si individuale, ele neavnd o capacitate de revelare ca
bolile si strile depresive. Dac bolile au o misiune filozofic n lume, apoi aceea nu
poate fi alta dect s arate ct de iluzoriu e sentimentul eternittii vietii si ct de fr
agil e iluzia unui definitivat si a unei mpliniri a vietii. Cci n boal, moartea este
totdeauna prezent n viat. Strile cu adevrat maladive ne leag de realittile metafizice
pe care un om normal si sntos nu le poate ntelege niciodat. Este evident c ntre boli e
xist o ierarhie n capacitatea lor de revelare. Nu toate prezint cu aceeasi durat si
intensitate experienta imanentei mortii n viat si nu toate se manifest n forme ident
ice de agonie. Orict s-ar individualiza si specifica bolile n indivizi, exist totus
i moduri de a muri legate de structura bolii ca atare. Intreg complexul strilor m
aladive descoper o chinuire a vitalului si o dezintegrare a vietii din functiile
ei firesti. Viata este astfel alctuit, nct nu-si poate realiza potentialittile ei dect
comportndu-se ca si cum moartea nu ar constitui o prezent inexorabil. Din acest mo
tiv, n strile normale si nerevelatoare, moartea este considerat ca venind din afar s
i complet exterioar vietii. Acelasi sentiment l au si tinerii cnd vorbesc de moarte
. Dar cnd maladia i-a lovit n plin elan, dispar toate iluziile si seductiile tiner
etii. Este sigur c n lumea aceasta singurele experiente cu adevrat autentice snt cel
e izvorte din boal.
Toate celelalte poart n mod fatal o marc livresc, deoarece ntr-un echilibru organic n
u pot aprea dect stri sugerate si a cror complexitate este mai mult un produs al une
i imaginatii exaltate dect al unei efervescente reale. Numai oamenii care sufer re
almente snt capabili de continuturi autentice si de o infinit seriozitate. Ceilalt
i snt nscuti pentru gratie, armonie, iubire si dans. In fondul lor, cti nu ar renun
ta la revelatiile metafizice din disperare, agonie si moarte, pentru o iubire na
iv sau pentru voluptuoasa inconstient din dans? Si cti nu ar renunta la o glorie cr
escut din suferint, pentru o existent anonim si fericit? Orice boal este un eroism; da
r un eroism de rezistent, iar nu de cucerire. Eroismul n boal se exprim prin reziste
nta pe posturile pierdute ale vietii. Aceste posturi snt iremediabil pierdute nu
numai pentru cei afectati organic de anumite maladii, dar si pentru aceia la car
e strile depresive snt att de frecvente, nct fat de structura lor subiectiv pstreaz
racter constitutional. Strile depresive nu reveleaz numai existenta ca obiectivita
te sensibil, ci si moartea. Astfel se explic de ce temerii de moarte, ce se manife
st la anumiti depresivi, interpretrile curente nu-i gsesc nici o justificare mai adn
c. Cum se poate ca ntr-o vitalitate mare, uneori chiar debordant, s apar frica de moa
rte sau cel putin problema mortii? Mirrii acesteia, caracteristic mentalittii curen
te, nu i se pot opune dect marile posibilitti de ntelegere esential nchise n structura
strilor depresive. Cci n aceste stri, n care dualizarea cu lumea devine dureroas si p
rogresiv, omul se apropie tot mai mult de realittile lui luntrice si descoper moarte
a n subiectivitatea lui proprie. Un proces de interiorizare nainteaz pn n centrul subs
tantial al subiectivittii, depsind toate formele sociale care o mbrac pe aceasta. Od
at depsit si acel centru, interiorizarea progresiv si paroxistic descoper o regiune u
nde viata se mbin cu moartea, unde omul nu s-a desprins prin individualizare de su
rsele primare ale existentei si unde ritmul nebun si demonic al lumii activeaz n d
eplina lui irationalitate. Pentru un depresiv, senzatia imanentei mortii n viat ad
aug un plus de intensitate depresiunii si creeaz o atmosfer de continu insatisfactie
si neliniste, care nu-si vor gsi echilibrul si pacea niciodat. Prin senzatia prez
entei mortii n structura vitalului, se introduce implicit un element de neant n fi
intare. Nu se poate concepe moarte fr neant, deci nici viat fr un principiu de absolu
t negativitate. C neantul este implicat n ideea de moarte o dovedeste frica de moar
te, care nu este dect teama de neantul n care ne arunc moartea. Imanenta mortii n vi
at este un semn al triumfului final al neantului asupra vietii, dovedind prin ace
asta c prezenta mortii nu are alt sens dect s actualizeze progresiv drumul nspre nea
nt. Sfrsitul si deznodmntul imensei tragedii a vietii si, ndeosebi, a omului, vor do
vedi ct de iluzorie este credinta n eternitatea vietii si c, totusi, unica mpcare pen
tru omul istoric este sentimentul naiv al eternittii acestei vieti.
Exist, n fond, numai fric de moarte. Tot ceea ce numim diversitatea formelor de fri
c nu este altceva dect o manifestare cu aspecte variate n fata aceleiasi realitti fu
ndamentale. Temerile individuale snt legate toate, prin corespondente ascunse, de
teama esential n fata mortii. Aceia care vor s nlture frica de moarte prin rationame
nte artificiale se nsal profund, deoarece este absolut imposibil s anulezi o temere
organic prin constructii abstracte. Cine-si pune serios problema mortii este abs
olut imposibil s nu aib si o team. Chiar aceia care cred n nemurire snt orientati nspr
e aceast credint tot din frica de moarte. Este, n aceast credint, un efort dureros al
omului de a-si salva chiar fr o certitudine absolut lumea valorilor n care a trit
la care a contribuit, de a nfrnge neantul din temporal si de a realiza n etern uni
versalul. In fata mortii, acceptat fr nici o credint religioas, nu rmne ns nimic di
ce lumea crede a fi creat pentru eternitate. Toat lumea formelor si a categoriil
or abstracte se dovedeste complet irelevant n fata mortii, iar pretentia de univer
salitate a formalului si categorialului devine iluzorie n fata iremediabilului di
n procesul de aneantizare prin moarte. Cci niciodat o form sau o categorie nu vor p
rinde existenta n structura ei esential, precum niciodat nu vor ntelege rosturile in
time ale vietii si mortii. Ce poate opune idealismul sau rationalismul n fata ace
stora? Nimic. Celelalte conceptii si doctrine nu spun ns aproape nimic despre moar
te. Singura atitudine valabil ar fi o tcere absolut sau un strigt dezndjduit. Acei car
e sustin c frica de moarte nu-si are o justificare mai adnc, deoarece att ct este un
eu moartea nu exist, iar cnd esti mort eul a disprut, uit de fenomenul att de ciudat
al agoniei treptate. Unui om care are sentimentul puternic al mortii, ce mngiere p
oate s-i ofere separatia artificial ntre eu si moarte? Ce sens poate avea pentru ci
neva ptruns adnc de senzatia iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logic?
Snt nule toate ncercrile de a devia pe un plan logic probleme de existent. Filozofi
i snt prea orgoliosi pentru a-si mrturisi frica de moarte si prea pretentiosi pent
ru a recunoaste o fecunditate spiritual maladiei. Este o prefcut senintate n consider
atiile lor asupra mortii; n realitate, ei tremur mai mult dect toti. Dar s nu se uit
e c filozofia este o art de a-ti masca sentimentele si chinurile luntrice pentru a n
sela lumea asupra rdcinilor adevrate ale filozofrii. Sentimentul ireparabilului si a
l iremediabilului, care nsoteste totdeauna constiinta si senzatia agoniei, poate
explica cel mult o acceptare dureroas amestecat cu fric, n nici un caz o iubire sau
o simpatie pentru fenomenul mortii. Arta de a muri nu se poate nvta, fiindc nu prez
int nici o tehnic, nici un complex de reguli sau de norme. Iremediabilul agoniei s
e experimenteaz n propria fiint a individului, cu suferinte si ncordri infinite. Majo
ritatea oamenilor n-au constiinta agoniei lente din ei. Pentru acestia exist numa
i o agonie, aceea care precede intrarea absolut n neant. In constiinta lor, numai
momentele acestei agonii prezint revelatii importante asupra existentei. De aceea
, ei asteapt totul de la sfrsit n loc s prind semnificatia unei agonii lente si revel
atoare. Sfrsitul le va descoperi ns prea putin, si astfel se vor stinge inconstient
i precum au si trit. C agonia se desfsoar n timp, aceasta dovedeste c temporalitatea n
u este numai un caracter sau o conditie pentru creatie, ci si pentru moarte, pen
tru fenomenul dramatic al muririi. Aici se manifest caracterul demonic al timpulu
i, n care se desfsoar att nasterea ct si moartea, creatia ca si distrugerea, fr ca n
st complex s se evidentieze o convergent nspre vreun plan transcendent.
Numai ntr-o demonie a timpului este posibil sentimentul iremediabilului, care ni
se impune ca o necesitate ineluctabil mpotriva tendintelor noastre cele mai intime
. A fi absolut convins c nu poti scpa de o soart amar pe care ai dori-o altcumva, c e
sti supus unei fatalitti implacabile si c timpul nu va face altceva dect s actualize
ze procesul dramatic al distrugerii, iat expresii ale iremediabilului si ale agon
iei. Nu este atunci neantul o salvare? Dar cum poate s existe o salvare n nimic? D
ac este aproape imposibil salvarea n existent, cum o s fie posibil n absenta complet
orice fel de existent? Cum nici n neant si nici n existent nu e salvare, praful s se
aleag de aceast lume cu toate legile ei eterne!
Melancolia
Fiecare stare sufleteasc tinde s se adapteze unui exterior corespondent felului ei
specific sau s transforme acest exterior ntr-o viziune potrivit naturii ei. Cci exi
st o corespondent intim, n toate strile mari si adnci, ntre planul subiectiv si planu
obiectiv. Ar fi absurd s concepi un entuziasm debordant ntr-un mediu plat si nchis;
dac totusi s-ar ntmpla, aceasta s-ar datora unei excesive plenitudini ce ar subiec
tiviza ntreg mediul. Ochii omului vd n exterior ceea ce l frmnt n interior. Cadrul e
de cele mai multe ori rezultatul unei proiectii subiective fr de care strile suflet
esti si experientele intense nu-si pot gsi o realizare deplin. Extazul niciodat nu
reprezint o consumare pur intern, ci transpune ntr-un exterior o betie luminoas luntr
ic. Este destul a privi fata unui extatic, pentru a remarca tot ceea ce vizeaz ten
siunea lui spiritual. Intentionalitatea strilor interioare este un fenomen care e
xplic armonia dintre planuri, precum si necesitatea prin care ele se cer reciproc
, deoarece intentionalitatea indic o imposibilitate a strilor de a rmne absolut pure
. Pentru ce melancolia cere un infinit exterior? Fiindc este n structura ei o dila
tare si un gol crora nu li se pot stabili granite. Trecerile de limite se pot rea
liza fie n mod pozitiv, fie negativ. Exuberanta, entuziasmul, furia etc. snt stri d
ebordante a cror intensitate sparge orice bariere limitative si creste dincolo de
echilibrul normal. Este un avnt pozitiv al vietii, rezultat dintr-un plus de via
t, dintr-un exces de vitalitate si dintr-o expansiune organic.
In strile pozitive, viata trece dincolo de determinrile ei normale nu pentru a se
nega, ci pentru a elibera rezervele care mocnesc si care, acumulate, risc o izbuc
nire violent. Toate strile extreme snt derivate ale vietii, prin care ea se apr de ea
nssi. Transcenderea limitelor din strile negative are cu totul alt sens, deoarece
ea nu pleac din plenitudine, ci dintr-un gol ale crui margini nu snt demarcabile. A
ceasta cu att mai mult cu ct golul pare a rsri din rdcinile fiintei, ntinzndu-se pro
iv, ca o cangren. Este un proces de diminuare, iar nu de crestere; din acest moti
v, el este o ntoarcere nspre neant, iar nu o nflorire n existent. Senzatia de gol si
de dilatare nspre nimic, care nu lipseste n melancolie, si afl o rdcin mai adnc nt
eal, prezent n toate strile negative. Oboseala separ pe om de lume si de lucruri. Rit
mul intens al vietii slbeste, iar pulsatiile organice si activitatea intern si pier
d din acea ncordare care diferentiaz viata n lume, care o stabileste ca un moment i
manent al existentei.
Oboseala este primul determinant organic al cunoasterii, deoarece ea dezvolt cond
itiile indispensabile ale unei diferentieri a omului n lume; prin ea, ajungi la a
cea perspectiv care situeaz lumea n fata omului. Oboseala te face s triesti sub nivel
ul normal al vietii, iar despre marile tensiuni vitale nu-ti ngduie s ai dect un pre
sentiment.
Sursa melancoliei pleac deci dintr-o regiune unde viata este nesigur si problemati
c. Astfel se explic fecunditatea ei pentru cunoastere si sterilitatea ei pentru vi
at.
Dac n tririle comune si obisnuite conteaz intimitatea naiv cu aspectele individuale a
le existentei, n melancolie separarea de ele duce la un sentiment vag al lumii si
la o senzatie a vagului acestei lumi. O experient intim si o viziune ciudat anulea
z formele consistente ale acestei lumi, cadrele individualizate si diferentiate,
pentru a o mbrca ntr-o hain de o transparent imaterial si universal. Detasarea progre
v de ceea ce este individual si concret te ridic la o viziune total care, cstignd n n
ndere, pierde n concret. Nu exist stare melancolic fr nltarea de care vorbim, fr o
iune spre culmi, fr o ridicare deasupra lumii. Dar nu acea nltare rsrit din orgoliu s
din dispret, din disperare sau dintr-o pornire spre negativitate infinit, ci d
intr-o reflexie prelungit si o reverie difuz, nscute n oboseal. In melancolie i cresc
omului aripi nu pentru a se bucura de lume, ci pentru a fi singur. Ce sens are s
ingurtatea n melancolie? Nu este ea legat de sentimentul infinitului intern si exte
rn? Privirea melancolic este inexpresiv, conceput fr o perspectiv a nemrginitului. Ne
inirea interioar si vagul luntric, ce nu trebuie asimilate acelei infinitti fecunde
din iubire, cer cu necesitate o ntindere ale crei margini snt insesizabile. Melanc
olia prezint o stare vag care nu intentioneaz ceva determinat si precizat. Tririle c
omune cer obiecte palpabile si forme cristalizate. Contactul cu viata se face, n
acest caz, prin individual; este un contact strns si sigur. Desprinderea de exist
ent ca dat concret si calitativ si abandonarea n
nemrginire ridic pe om din ncadrarea lui fireasc. Perspectiva infinitului l arat singu
r si prsit n lume. Sentimentul propriei finitti este cu att mai intens cu ct constiint
a infinittii lumii este mai mare. Dac n unele stri aceast constiint este deprimant si
hinuitoare, n melancolie ea este mai putin dureroas, din cauza unei sublimri care f
ace singurtatea si prsirea mult mai putin apstoare, mprumutndu-le uneori un caracter
luptuos. Disproportia dintre infinitatea lumii si finitatea omului este un motiv
serios de disperare; atunci ns cnd o privesti ntr-o perspectiv de vis, asa cum e n st
ile melancolice, aceasta nceteaz de a mai fi torturant, lumea aprnd ntr-o frumusete st
ranie si maladiv. Sensul adnc al singurttii vizeaz o suspendare dureroas a omului n v
t si o frmntare n izolare cu gndul mortii. A tri singur nseamn a nu mai cere nimic s
nu mai astepta nimic de la viat. Singura surpriz a singurttii este moartea. Marii si
nguratici nu s-au retras niciodat spre a se pregti pentru viat, ci pentru a suporta
, interiorizati si resemnati, lichidarea vietii din ei. Din pustiu si din grote
nu se pot aduce mesaje pentru viat. Nu condamn viata toate religiile plecate din p
ustiuri? Si nu este n iluminrile si transfigurrile marilor singuratici o viziune ap
ocaliptic de sfrsit si prbusire, iar nu o aureol de sclipiri si triumfuri?
Singurtatea melancolicilor are o semnificatie mult mai putin adnc; ea are uneori ch
iar un caracter estetic. Nu se vorbeste de o melancolie dulce, de o melancolie v
oluptuoas? Dar nssi atitudinea melancolic, prin pasivitatea si considerarea n perspec
tiv, nu este ea colorat estetic? Atitudinea estetic n fata vietii se caracterizeaz pr
intr-o pasivitate contemplativ care savureaz din real tot ceea ce i convine subiect
ivittii, fr nici o norm si fr nici un criteriu. Lumea este considerat ca un spectacol
iar omul ca un spectator care asist pasiv la desfsurarea unor aspecte. Conceptia s
pectacular a vietii elimin tragicul si antinomiile imanente existentei, care odat r
ecunoscute si simtite te prind ca ntr-un vrtej dureros n drama lumii. Experienta tr
agicului presupune o tensiune att de mare, nct vietuirea estetic nici n-o poate bnui.
In tragic, participarea intens cu ntreg continutul fiintei noastre este att de hotrto
are, nct fiecare moment este o chestiune de destin, pe cnd n atitudinea estetic este
o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, neli
psit n toate strile estetice. Ceea ce este estetic n melancolie se manifest n tendinta
spre pasivitate, reverie si ncntare voluptuoas. C ea nu poate fi asimilat integral u
nei stri estetice, aceasta deriv din aspectele ei multiforme. Nu este destul de fr
ecvent melancolia neagr? Dar ce este, mai nti, o melancolie dulce? Cine nu cunoast
e senzatia de plcere ciudat n dup-amiezele de var, cnd te abandonezi simturilor fr n
o problematic special si cnd sentimentul unei eternitti senine dezvolt n suflet o mp
dintre cele mai neobisnuite? Este ca si cum grijile acestei lumi si toate incer
titudinile spirituale ar amuti n fata unui spectacol de o frumusete uluitoare, n s
eductiile cruia orice problem ar deveni inutil. Dincolo de orice agitatie, tulburar
e sau efervescent, o trire linistit soarbe cu o voluptate retinut toat splendoarea ca
drului. Este o not esential a strilor melancolice calmul, absenta unei intensitti de
osebite. Regretul, care intr n structura melancoliei, explic si el absenta unei int
ensitti particulare a acesteia. Dac regretul poate fi persistent, el niciodat nu e
att de intens nct s provoace o suferint profund. Actualizarea unor motive sau a unor
plri din trecut, nsumarea n afectivitatea noastr prezent a unor elemente care astzi nu
mai pot fi active, relatia dintre o tonalitate afectiv a senzatiilor si mediul n
care s-au nscut, dar pe care l-au prsit, snt determinante esentiale de melancolie. R
egretul exprim afectiv un fenomen profund: acela al naintrii n moarte prin vietuire.
Regret ceva ce a murit n mine si din mine. Actualizez doar fantoma unor realitti
si a unor experiente trecute.
Dar aceasta este suficient pentru a ne arta ct a murit din noi. Regretul reveleaz s
emnificatia demonic a timpului care, prilejuind o crestere n noi, cauzeaz implicit
o anihilare. Regretele fac pe om melancolic fr s-l paralizeze sau s-i rateze aspirat
iile, deoarece n regret exist o constiint a ireparabilului numai pentru trecut, vii
torul fiind oarecum deschis. Melancolia nu este o stare de o gravitate concentra
t, nchis, dezvoltat pe o afectiune organic, deoareace n ea nu exist nimic din acea gr
znic senzatie a ireparabilului pentru tot cursul existentei, care nu lipseste n un
ele cazuri de tristete adnc. Chiar acea melancolie neagr este mai mult un caz de di
spozitie temporar, dect de una constitutional. Si dac ar fi ca n cazul al doilea, car
acterul de reverie nu e complet exclus pentru a o asimila unei maladii, cu toate
implicatiile ei.
Formal, att n cazul melancoliei dulci si voluptuoase, ct si n cazul melancoliei negr
e, exist aceleasi cadre de elemente: gol intern, infinit exterior, vag de senzati
i, reverie, sublimare etc.; numai din punctul de vedere al tonalittii afective a
viziunii diferentierea apare evident. S-ar putea ca multipolaritatea melancoliei
s tin mai mult de structura subiectivittii dect de natura ei. In acest caz, starea m
elancolic, n caracterul ei difuz reveric si vag, ar lua forme specifice n fiecare p
ersoan. Nefiind o stare de o mare
intensitate dramatic, ea oscileaz si fluctueaz mult mai mult dect celelalte. Avnd mai
mult virtuti poetice dect active, ea are ceva dintr-o gratie retinut (de aceea o n
tlnim mai mult la femei), gratie pe care n-o ntlnim niciodat n tristetea profund si in
tens.
Nu lipseste aceast gratie nici peisajelor de coloratur melancolic. Perspectiva ntins
din peisajul olandez sau din peisajul Renasterii, cu eternitti de lumin si umbre,
cu vi a cror serpuire simbolizeaz infinitul si cu raze ce mprumut un caracter de imat
erialitate lumii, cu aspiratiile si regretele oamenilor ce schiteaz un zmbet de nte
legere si bunvoint ntreag aceast perspectiv reveleaz o gratie melancolic si usoar
n astfel de cadru, omul pare a zice cu regret si cu resemnare: Ce vreti, dac nu e
mai mult? La captul oricrei melancolii exist posibilitatea unei mngieri sau a unei res
emnri. Elementele estetice din ea includ virtualitti de armonie viitoare, care nic
iodat nu exist ntr-o tristete profund si organic. Din acest motiv, o fenomenologie a
tristetii ajunge la ireparabil, pe cnd una a melancoliei la vis si gratie.
TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANT
Si ce important poate s aib faptul c eu m frmnt, c sufr sau gndesc? Prezenta mea
zgudui spre marele meu regret cteva existente linistite si va tulbura naivitatea
inconstient si plcut a altora, spre si mai marele meu regret. Desi simt c tragedia m
ea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie mai mare dect prbusirile de m
prati sau dect cine stie ce irosire n fundul unei mine , totusi am implicit sentimen
tul totalei mele nulitti si insignifiante. Snt convins c nu snt absolut nimic n unive
rs, dar simt c singura existent real este a mea. Si dac as fi pus s aleg ntre existent
a lumii si existenta mea, as nltura pe cealalt, mpreun cu toate luminile si legile ei
, ncumetndu-m s planez singur n neantul absolut. Desi pentru mine viata este un chin,
nu pot s renunt la ea, fiindc nu cred n absolutul valorilor transvitale pentru ca
s m sacrific n numele lor. Dac as fi sincer, ar trebui s spun c nu stiu de ce triesc
de ce nu ncetez s triesc. Probabil cheia rmne n fenomenul irationalittii vietii, car
mentine viata fr motive. Si dac nu exist dect motive absurde pentru a tri? Dar acestea
se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merit s te sacrifici pentru vreo idee sa
u vreo credint. Cu ct sntem mai fericiti astzi, dac altii s-au sacrificat pentru bine
le si luminarea noastr? Ce bine si ce luminare? Dac cineva s-a sacrificat pentru c
a eu s fiu fericit acum, atunci eu snt mai nefericit dect el, fiindc nu nteleg s-mi cl
esc o existent pe un cimitir. Am momente cnd m simt responsabil de ntreaga mizerie a
istoriei, cnd nu nteleg pentru ce unii si-au vrsat sngele pentru noi. Cea mai mare
ironie ar fi ns cnd s-ar putea stabili c aceia au fost mai fericiti dect noi.Praful s
se aleag de ntreaga istorie. Ar trebui s nu m mai intereseze nimic n aceast lume; s-m
apar ridicol nssi problema mortii; suferinta, limitat si nerevelatoare; entuziasmul,
impur; viata, rational; dialectica vietii, dialectic logic, iar nu una demonic; disp
erarea, minor si partial; eternitatea, o vorb; experienta neantului, o iluzie; fata
litatea, o glum Cci m gndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce s mai pui problem
e, s arunci lumini sau s accepti umbre? N-ar fi mai bine s-mi ngrop lacrimile ntr-un
nisip la marginea mrii, n cea mai deplin singurtate? Dar n-am plns niciodat, fiindc l
rimile s-au transformat n gnduri. Si nu snt gndurile acestea tot atta de amare ca lac
rimile?
Extaz
Nu stiu ce sens poate avea ntr-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este
o lume n care nu se rezolv nimic, prezenta celui mai formidabil extaz, a celui mai
revelator si mai bogat, a celui mai complex si mai periculos, extazul rdcinilor
ultime ale existentei. Nu cstigi n acest extaz nici un fel de certitudine explici
t sau o cunoastere definit, dar sentimentul unei participri esentiale este att de in
tens, nct debordeaz toate limitele si categoriile cunoasterii obisnuite. Este ca si
cum n lumea aceasta de obstacole,
de mizerii si de chin, prin care aspectele individuale ale existentei ne apar n c
onsistenta lor ireductibil, s-ar deschide o poart nspre smburele interior al existen
tei, pe care l-am prinde n cea mai simpl si mai esential viziune, n cea mai splen
did ncntare metafizic. Stratul superficial de existent si formele individuale par a s
e topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Si m ntreb dac adevr
atul sentiment metafizic al existentei este posibil fr aceast eliminare a straturil
or superficiale si
a formelor individuale. Cci numai printr-o purificare a existentei de elementele
ei contingente si ntmpltoare se poate atinge o zon esential. Sentimentul metafizic al
existentei este de natur extatic si orice metafizic si are rdcina ntr-o form partic
de extaz. In mod gresit se admite numai forma extatic religioas. Exist o multiplici
tate de forme care depind de o formatie spiritual specific sau de o structur temper
amental, si care nu trebuie neaprat s duc la transcendent. De ce n-ar exista un extaz
al existentei pure, al rdcinilor imanente ale existentei? Si nu se realizeaz o ast
fel de form extatic n acea adncire care destram vlurile superficiale pentru a nlesni
cesul smburelui interior al lumii? A ajunge la rdcinile acestei lumi, a realiza bet
ia suprem, ncntarea extatic, experienta originarului si a primordialului este a tri u
n sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esentiale ale firii. Extazu
l ca exaltare n imanent, ca o iluminare n lumea aceasta, ca viziune a nebuniei aces
tei lumi iat un substrat pentru o metafizic, valabil chiar si pentru ultimele clipe
, pentru momentele finale. Cci orice extaz adevrat este periculos. El este asemntor
cu ultima faz a initierii din misterele egiptene, cnd n locul cunoasterii explicite
si definitive se spunea: Osiris este o divinitate neagr, adic absolutul rmne n sine
cognoscibil. Nu vd n extazul rdcinilor ultime ale existentei dect o form de nebunie, n
u de cunoastere. Nu poti avea aceast trire extatic dect n singurtate, cnd ai senzatia
planezi peste aceast lume. Si singurtatea nu este un mediu de nebunie? Si apoi, nu
este caracteristic faptul c acest extaz poate s apar chiar unui individ sceptic? N
u este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezentei celei m
ai ciudate certitudini si a celei mai esentiale viziuni ntr-un mediu de ndoial si d
isperare? Dect nimeni nu va realiza stri extatice fr experienta prealabil a disperri
deoarece ntr-una, ca si n cealalt, se ntmpl purificri tot att de mari dar cu contin
iferit. Rdcinile metafizicii snt tot att de complicate ca si rdcinile existentei.
LUMEA IN CARE NU SE REZOLV NIMIC
Mai este ceva pe acest pmnt care s nu poat fi pus la ndoial, n afar de moarte, singu
lucru sigur n aceast lume? A te ndoi de toate si a tri totusi, iat un paradox care nu
este unul dintre cele mai tragice, deoarece ndoiala este mult mai putin intens si
ncordat dect disperarea. Nu este caracteristic faptul c tipul cel mai frecvent de nd
oial este cel cerebral, unde prin urmare particip omul numai cu o parte din fiinta
sa, n deosebire de participarea total si organic din disperare? Chiar n formele org
anice si serioase ale ndoielii, intensitatea nu este niciodat echivalent celei d
in disperare. Un anumit diletantism si un gen particular de superficialitate car
acterizeaz scepticismul fat de fenomenul att de complex si de ciudat al disperrii. M
pot ndoi de orice, pot arunca un zmbet dispretuitor asupra lumii, dar aceasta nu m m
piedic s mnnc, s dorm linistit sau s m cstoresc. In disperare, de a crei profunzim
poti convinge dect trind-o, aceste actiuni nu mai snt posibile dect cu efort si sufe
rinte. Nimeni, pe culmile disperrii, nu mai poate si nu mai are dreptul la somn.
De aceea, nici un dezndjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, pstrnd n
constiint actualitatea dureroas a mizeriei lui subiective pn dincolo de orice margin
i. Indoiala este o neliniste care se refer la probleme si la lucruri, ea rezult di
n constiinta irezolvabilittii tuturor chestiunilor mari. Dac s-ar rezolva marile p
robleme, scepticul ar reveni la strile normale. Ct diferent fat de situatia omului n d
isperare, care, dac s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai putin nelinistit,
deoarece nelinistea lui este rsrit din structura existentei lui subiective. Disper
area este starea n care anxietatea si nelinistea snt imanente existentei. Nimeni n
u e torturat n disperare de probleme, ci de convulsiunile si arderile n propria lu
i existent. C nu se rezolv nimic n aceast lume, este regretabil. N-a existat si nu va
exista nimeni care s se sinucid din acest motiv. Att de putin influenteaz neliniste
a intelectual nelinistea total a fiintei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie
de ori o existent dramatic, torturat pentru destinul ei n lume si chinuit de cele ma
i consumatoare flcri interioare, dect un om abstract, frmntat de probleme abstracte c
are nu angajeaz fondul subiectivittii noastre. Dispretuiesc n aceast gndire absenta r
iscului, a nebuniei si a pasiunii. Ct de fecund este o gndire vie, pasionat, n care l
irismul circul ca sngele n vine! Este extrem de interesant si de dramatic procesul
prin care oameni initial frmntati de probleme pur abstracte si impersonale, obiect
ivi pn la uitare de sine, surprinsi de suferint si boal au fost n mod fatal adusi s re
flecteze asupra propriei lor subiectivitti si asupra problemelor de trire si exper
ient. Oamenii obiectivi si activi nu gsesc destule elemente si resurse n ei pentru
a-si considera destinul att de interesant nct s-l pun n problem. Pentru a face din de
inul tu o problem subiectiv si universal n acelasi timp, trebuie s scobori toate trept
ele unui iad luntric. Dac n-ai ajuns nc cenus, atunci poti face filozofie liric, adic
filozofie n care ideea are rdcini organice, tot att de organice ca si poezia. Atunc
i realizezi o form superioar de existent personal, cnd lumea aceasta, cu toate proble
mele ei irezolvabile, nu merit nici mcar dispretul. Nu fiindc ai avea o excelent n lu
me sau o valoare deosebit, dar fiindc nu te mai poate interesa nimic n afar de agoni
a ta personal.
Contradictii si inconsecvente
Grija pentru unitate si sistem n-au avut-o si n-o vor avea nicicnd acei care scri
u n momente de inspiratie, cnd gndul este o expresie organic si personal ce urmeaz flu
ctuatiile si variatiile dispozitiei nervoase si organice. Unitatea perfect, preoc
uparea de sistem si de consecvent indic o viat personal cu putine resurse, schematic
si fad ntocmai ca si contradictiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai
contradictiile mari si periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedes
c o viat spiritual fecund, deoarece numai n ele fluxul si abundenta luntric si pot g
oduri de realizare. Oamenii care au numai cteva stri sufletesti si care niciodat nu
ajung la limit nu se pot contrazice, fiindc putinele tendinte din ei nu se pot de
termina n opozitii. Acei care triesc ns cu o exasperant clocotire ura, disperarea, ha
osul, neantul sau iubirea, care se consum n fiecare stare si mor treptat cu fiecar
e si n fiecare, aceia care nu pot respira dect pe culmi, care snt singuri ntotdeauna
si mai cu seam atunci cnd umbl cu altii, cum ar mai putea acestia s creasc ntr-o evol
utie liniar sau s se cristalizeze ntr-un sistem? Tot ceea ce este form, sistem, cate
gorie, cadru, plan sau schem, considerate ca aspecte si tendinte de absolutizare,
rezult dintr-un minus de continuturi si productivitate, dintr-o deficient de ener
gie luntric, dintr-o sterilitate a vietii spirituale. Marile tensiuni ale acesteia
ating haosul si nebunia exaltrii absolute. Nu exist viat spiritual fecund care nu cu
noaste strile haotice si efervescenta din paroxismul strilor maladive, cnd inspirat
ia apare ca o conditie esential a creatiei si contradictiile ca manifestri ale tem
peraturii interioare. Cine nu iubeste strile haotice nu e creator, iar cine dispr
etuieste strile maladive n-are drept s vorbeasc de spirit. Numai ceea ce rsare din i
nspiratie are valoare, ceea ce izvorste din fondul irational al fiintei noastre,
din zona intim si central a subiectivittii. Tot ceea ce e produsul exclusiv al munc
ii, al silintei si al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive al
e
inteligentei snt sterile si neinteresante. M ncnt ngrozitor elanul barbar si spontan a
l inspiratiei, curgerea bogat a strilor sufletesti, sclipirea si palpitatia intim,
lirismul esential si paroxismul vietii spirituale, care fac din inspiratie singu
ra realitate valabil n ordinea conditiilor de creatie.
Asupra tristetii
Dac melancolia este o stare de reverie, difuz si vag, ce nu atinge niciodat o adncime
si o concentrare intens, tristetea, dimpotriv, prezint o seriozitate nchis si o inte
riorizare dureroas. Poti fi trist n orice loc; dar ntr-un plan nchis, tristetea cstig
intensitate, precum ntr-unul deschis melancolia creste. Caracterul de concentrar
e al tristetii rezult din faptul c ea se naste aproape totdeauna dintr-un motiv de
terminat, pe cnd n melancolie nimeni nu are precizat n constiint un determinant exte
rior. Stiu de
ce snt trist, dar nu stiu de ce snt melancolic. Strile melancolice dureaz mult, fr s
ing o intensitate particular. Or, durata lor fiind mare, sterge din constiint orice
motiv initial, prezent n tristete, care nu dureaz mult, dar atinge o tensiune int
im si nchis, ce niciodat nu va exploda, ci se va stinge n propria fiint. Nici melancol
ia si nici tristetea nu explodeaz, nu irit pe om pn acolo nct s zguduie elementele fi
tei. Nu este caracteristic c se vorbeste de un oftat, de un suspin, de tristete,
dar niciodat de un strigt de tristete? Ea nu e o stare debordant, ci una care se st
inge si moare. Pentru nota diferential a tristetii, este extrem de semnificativ ap
aritia ei att de frecvent dup marile satisfaceri si mpliniri vitale. De ce actului s
exual i urmeaz tristetea, de ce dup o betie formidabil sau dup un paroxism dionisiac
esti trist? De ce marile bucurii aduc tristetea? Fiindc o dat cu elanul consumat n
aceste excese mai rmne numai senzatia ireparabilului si sentimentul prsirii si al pi
erderii, care ating o intensitate, n ordinea negativ, dintre cele mai puternice. E
sti trist dup satisfacerile sexuale si dionisiace, deoarece n loc s ai sentimentul
unui cstig, l ai pe acela al unei pierderi. Tristetea apare dup toate fenomenele pr
in care viata pierde din ea nssi. Intensitatea ei este echivalent pierderilor. Astf
el, fenomenul mortii provoac cea mai mare tristete. Si nu este revelator pentru d
iferenta dintre melancolie si tristete faptul c niciodat o nmormntare nu poate fi nu
mit melancolic? Tristetea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipseste
dect rar melancoliei. Este interesant de urmrit cum domeniul esteticului se nguste
az din ce te apropii de experiente si de realitti serioase, care au un caracter de
rscruce sau de definitivat. Moartea este negatia total a esteticului, ca si sufer
inta sau tristetea. Moartea si frumusetea! Dou notiuni care se resping n mod absol
ut. Cci nu cunosc nimic mai scrbos dect moartea, nimic mai grav si mai sinistru! Cu
m au putut fi poeti care s gseasc moartea mai frumoas, aceast suprem negativitate care
nu poate mbrca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate n ordinea ne
gativ. Ironia este c te temi de ea cu att mai mult cu ct o admiri. Si trebuie s spun
c negativitatea mortii mi inspir admiratie. Dar este singurul lucru pe care-l pot a
dmira, fr s-l iubesc. Grandoarea si infinitatea mortii mi se impun. Dar disperarea
mea e att de mare, nct n-am nici speranta mortii. Cum as putea-o deci iubi? Despre
moarte nu se poate scrie dect n contradictii absolute. Cine va spune c are o idee p
recis despre moarte dovedeste c nici nu o presimte, desi o poart n el. Si fiecare om
poart nu numai viata, dar si moartea sa. Viata nu este dect o ndelung agonie. Trist
etea mi pare a reflecta ceva din aceast agonie. Si nu snt crisprile tristetii reflex
e agonice? Orice om cu adevrat trist n momente de mare intensitate a tristetii pstr
eaz n fizionomia lui crispri ce se adncesc pn n esenta fiintei. Aceste crispri, nega
evidente ale frumusetii, dovedesc atta prsire si singurtate, nct te ntrebi dac fizio
a tristetii nu este o form de obiectivare a mortii n viat. Profunzimea impresionant
si gravitatea solemn ce se degajeaz din aceast fizionomie a tristetii rezult din fap
tul c acele riduri se adncesc att de tare, nct cresterea lor n adncime devine un simb
pentru tulburarea si infinita noastr dram luntric. Fata omului n tristete dovedeste
atta interioritate, nct exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care
se petrec si n marile bucurii.)
Tristetea face misterul accesibil. Dar misterul tristetii este att de inepuizabil
si de bogat, nct tristetea nu nceteaz niciodat de a fi enigmatic. Dac exist o scar
terelor, atunci tristetea intr n categoria misterelor infinite, care nu nceteaz nici
odat de a se arta, fiindc snt inepuizabile. Si orice mister adevrat este inepuizabil.
Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific n fiecare clip: nu pot fi
fericiti dect oamenii care nu gndesc nimic, adic aceia care gndesc numai ct trebuie v
ietii. Cci a gndi numai ct trebuie vietii nu nseamn a gndi. Adevrata gndire seamn
on care tulbur sursele vietii, sau unei malatii ce afecteaz rdcinile acestei vieti.
A gndi n fiecare clip si a-ti pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent
n constiint ndoiala asupra propriului tu destin, a simti oboseala de a tri, a fi obo
sit de gnduri si de existenta ta pn dincolo de orice rezistent, a lsa o dr de snge s
fum dup tine, ca simboluri ale dramei si ale mortii fiintei tale, nseamn a fi nefe
ricit n asa msur, nct ti-e scrb de tot fenomenul acesta al gndirii si te ntrebi dac
ivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe snt de regretat n lumea n care n-ar
trebui s regret nimic. Si m ntreb: merit lumea aceasta regretul meu?
INSATISFACTIA TOTAL
Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simti bine nicieri? Nici cu soare, nici
fr soare, nici cu oameni si nici fr oameni. A nu cunoaste ceea ce nseamn buna dispozi
tie, iat un lucru impresionant. Cei mai nefericiti oameni snt aceia care n-au drep
tul la inconstient. A avea un grad dezvoltat de constiint, a fi n fiecare moment co
nstient, a-ti da seama n fiecare clip de situatia ta n raport cu lumea, a tri ntr-o v
esnic ncordare de cunoastere este a fi pierdut pentru viat. Cunoasterea este o plag
pentru viat, iar
constiinta o ran deschis n smburele vietii. Nu este omul un animal abandonat mortii?
Si nu este o tragedie n faptul de a fi om, adic un animal vesnic nesatisfcut, susp
endat ntre viat si moarte? Snt complet plictisit sau mai bine zis distrus de aceast
calitate de a fi om. Dac as putea, as renunta pe loc, dar ce s m fac, animal? Drumu
l napoi nu-l pot parcurge. Si apoi, as risca s devin un animal care cunoaste istor
ia filozofiei. A deveni supraom mi pare o imposibilitate si o prostie, o fantezie
ridicol.
N-ar exista o solutie aproximativ ntr-un fel de supraconstiint? Nu s-ar putea vietu
i dincolo, nu dincoace (nspre animalitate), de toate formele complexe de constiin
t, de nelinisti si chinuri, de tulburrile nervoase si de experientele spirituale, n
tr-o sfer de existent unde accesul vesniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal mi
dau demisia din omenire. Nu mai vreau si nu mai pot s fiu om. Cci ce as mai putea
face n aceast calitate? S lucrez la un sistem social si politic sau s nefericesc o
fat? S mai urmresc inconsecventele n sistemele de filozofie sau s activez pentru real
izarea idealului moral sau estetic? Toate acestea mi par prea putin. Si chiar dac
mi-ar prea mult, cum se ntmpl uneori, nu m pot totusi atrage. Renunt la omenia mea, c
hiar dac pe treptele pe care m voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Si apoi
nu snt att de singur n lumea aceasta, de la care nu mai astept nimic? Dincolo de t
oate idealurile curente si de formele obisnuite, ntr-o supraconstiint s-ar mai put
ea probabil respira. Acolo, o betie a eternittii ar reduce la nimic toate fleacur
ile acestei lumi si nici o problem, si nici un chin luntric n-ar mai tulbura extaz
ul unei eternitti n care fiinta ar fi tot att de pur si de imaterial ca nefiinta.
Baia de foc
Exist attea ci prin care se poate ajunge la senzatia de imaterialitate, nct stabilire
a unei ierarhii este o ncercare extrem de dificil, dac nu inutil. Cci fiecare realize
az o astfel de senzatie dup structura sa temperamental sau dup dominarea, n momentul
respectiv, a unor elemente specifice. Cred totusi c baia de foc pentru ea nssi este
ncercarea cea mai fecund pentru a atinge o astfel de senzatie. A simti n toat fiint
a ta o ardere intens si o cldur total, a simti cum cresc flcrile n tine si te cuprind
a ntr-un infern, a fi tu nsuti un fulger si o scnteiere, iat ceea ce nseamn o baie de
foc. Ca n orice baie se realizeaz o purificare, o curtire de elemente care pot anul
a pn si existenta. Valurile de cldur si flcrile care se ridic nu ard ele smburele ex
ntei, nu consum din viat, nu reduc elanul la o pur aspiratie, rpindu-i caracterul su
imperialist? A tri o baie de foc, a simti jocul unei clduri interioare, plin de flcri
, nu este a atinge o puritate imaterial n viat, o imaterialitate asemntoare cu dansul
flcrilor? Emanciparea de sub greutate, de sub fortele atractionale, ce se ntmpl n acea
st baie de foc, nu fac viata o iluzie sau un vis? Dect si aceasta e prea putin fat
de senzatia final, care este una dintre cele mai paradoxale si mai ciudate, cnd di
n sentimentul acelei irealitti de vis ajungi la sentimentul prefacerii n cenus. Nu
exist baie interioar de foc al crei rezultat final s nu fie nvolburarea stranie din s
entimentul acestei prefaceri n cenus, cnd ntr-adevr poti vorbi de imaterialitate. Atu
nci cnd flcrile
luntrice au ars tot din tine, cnd nu mai rmne nimic din existenta ta individual, cnd n
umai cenusa a mai rmas, ce senzatie de viat mai poti avea?
Am o voluptate nebun si de o infinit ironie cnd m gndesc c cineva ar sufla cenusa mea
cele patru colturi ale lumii, c vntul ar mprstia-o cu o iuteal frenetic, risipindu-m
spatiu ca pe o etern mustrare pentru aceast lume.
Dezintegrarea din viat
Nu toti oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toti oamenii snt nefericiti.
Aceia care au trit si triesc asimilati, naivi, n existent, nu din prostie sau imbeci
litate cci naivitatea exclude astfel de deficiente, ea fiind o stare mult mai pur ,
ci dintr-o iubire instinctiv si organic pentru un farmec natural al lumii, pe car
e naivitatea l descoper ntotdeauna, aceia ating o armonie si realizeaz o integrare n
viat, care merit a fi invidiat sau cel putin apreciat de cei care rtcesc pe culmile di
sperrii.
Dezintegrarea din viat corespunde unei pierderi totale a naivittii, acest dar ncnttor
pe care ni l-a distrus cunoasterea, dusman declarat a vietii.
Vietuirea cosmic, bucuria pentru existenta si pitorescul aspectelor individuale, n
cntarea pentru farmecul spontan al firii, trirea inconstient a contradictiilor anuln
du-le implicit caracterul tragic, snt expresii ale naivittii, teren fecund pentru
iubire si entuziasm. A nu ti se proiecta dureros n constiint contradictiile este a
atinge bucuria virginal a naivittii, este a fi incapabil de tragedie si de consti
inta mortii, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante si o dezagr
egare paradoxal. Naivitatea este opac
pentru tragic, dar e deschis pentru iubire, cci omul naiv, nefiind consumat de pro
priile sale contradictii interioare, are destule rezerve pentru a se drui.
Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viat, tragicul cstig o intensitate e
xtrem de dureroas, deoarece contradictiile nu se petrec numai n el nsusi, ci si ntre
lume si el. Nu exist dect dou atitudini fundamentale: cea naiv si cea eroic. Restul
se ncadreaz n nuantele dintre ele. Ca s nu mori de imbecilitate, n-are sens s alegi d
ect ntre aceste dou. Si cum naivitatea, pentru omul care a ajuns n fata acestei alte
rnative, este un bun pierdut, pe care este problematic dac-l mai poti recstiga, ma
i rmne doar
eroismul. Atitudinea eroic este privilegiul si blestemul celor dezintegrati din v
iat, a celor suspendati si incapabili de orice satisfactie sau fericire. A fi ero
u n sensul cel mai universal al acestui cuvnt este a dori un triumf absolut. Dar a
cest triumf nu poate fi obtinut dect prin moarte. Orice eroism nseamn o transcender
e a vietii, care implic n mod fatal un salt n neant. Si orice eroism este un eroism
al neantului, chiar dac n constiinta eroului nu intr acest element, chiar dac el nu
-si d seama c avntul lui pleac dintr-o viat care si-a pierdut resorturile normale. To
t ceea ce nu izvorste din naivitate si nu duce la naivitate apartine neantului. E
xist vreo atractie pentru neant n om? Desigur c ea este mult prea misterioas pentru
ca s o putem sesiza. Dar din moment ce eu prsesc seductiile vietii naive sau snt sil
it s le prsesc, pentru a m arunca n lume fr nici un sens cci eroismul meu este gro
n-are nici viziunea triumfului , trebuie s existe aceast atractie misterioas.
Despre realitatea corpului
Nu voi ntelege niciodat cum au putut exista attia oameni care s declare corpul o ilu
zie, precum nu voi ntelege niciodat cum a putut fi conceput spiritul n afar de drama
vietii, n afar de contradictiile si deficientele acesteia. Se vede c acei oameni n
-au avut constiinta crnii, a nervilor si a fiecrui organ n parte. Dar nu voi ntelege
niciodat cum de n-au avut-o, desi bnuiesc n aceast inconstient organic o conditie ese
ntial a fericirii. Cei care nu s-au desprins din irationalitatea vietii, care snt n
cadrati n ritmul
ei organic, anterior aparitiei constiintei, nu ating niciodat starea n care realit
atea ta corporal ti este n fiecare moment prezent n constiint. Cci aceast prezent
int a realittii corporale indic o boal esential a vietii. Si nu este o boal n a-ti da
eama ncontinuu de nervii ti, de picioare, de stomac, de inim etc., n a ajunge la con
stiinta fiecrei prti din tine? Nu indic acest proces o dezintegrare a acestor prti d
in functiile lor firesti? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice
realitti.
As vrea s vd ce ar mai nsemna spiritul fr frmntrile crnii, sau constiinta fr o ma
litate nervoas. Cum au putut concepe oamenii viata fr corp, cum au putut ei concepe
o existent autonom si originar a spiritului? Aceasta n-au putut-o face dect aceia c
are n-au spirit, oamenii sntosi si inconstienti. Cci spiritul este fructul unei mal
adii a vietii, precum omul nu este dect un animal mbolnvit. Existenta spiritului es
te o anomalie n viat. Am renuntat la attea, de ce n-as renunta si la spirit? Dar nu
este oare renuntarea o boal a spiritului, nainte de a fi una a vietii?
Nu stiu
Nu stiu ce e bine si ce e ru; ce e permis si ce nu e permis; nu pot condamna si n
u pot luda. Nu este nici un criteriu valabil n aceast lume si nici un principiu con
sistent. M mir faptul c unii se mai preocup de teoria cunoasterii. Dac as fi sincer,
ar trebui s mrturisesc c putin mi pas de relativitatea cunoasterii noastre, cci lumea
aceasta nu merit s-o cunosti. Am adesea senzatia unei cunoasteri integrale care e
puizeaz ntreg continutul lumii, pentru ca alt dat s nu pricep nimic din tot ce se nvr
n jurul meu. Simt un gust amar n mine, o amrciune drceasc, bestial, cnd nssi prob
tii mi pare fad. Pentru ntia oar mi dau seama ct de greu de definit este aceast amr
Poate si din motivul c umblu dup motive de ordin teoretic, atunci cnd ea izvorste di
ntr-o regiune eminamente preteoretic.
In acest moment, nu cred n absolut nimic si n-am nici o sperant. Imi par lipsite d
e sens toate expresiile si realittile care dau farmec vietii. Nu am nici sentimen
tul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul mi pare o otrav. Nu stiu dac snt d
isperat, cci lipsa oricrei sperante poate s fie si altceva dect disperare. Nu m-ar p
utea supra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum a
m pierdut totul! Si cnd m gndesc c acum se deschid flori si cnt paseri! Ct de departe
t toate!
Singurtatea individual si singurtatea cosmic
Exist dou feluri de a simti singurtatea: a te simti singur n lume si a simti singurta
tea lumii. Cnd te simti singur, triesti o dram pur individual; sentimentul prsirii est
e posibil chiar n cadrul unei splendori naturale. In acest caz, intereseaz numai n
elinistile subiectivittii tale. A te simti aruncat si suspendat n lume, incapabil
de a te adapta ei, consumat n tine nsuti, distrus de propriile tale deficiente sau
exaltri, chinuit de insuficientele tale, indiferent de aspectele exterioare ale
lumii, care pot fi strlucitoare sau sumbre, tu rmnnd n aceeasi dram luntric, iat ce
singurtate individual. Sentimentul singurttii cosmice, desi se petrece tot ntr-un ind
ivid, deriv nu att din frmntarea lui pur subiectiv ct din senzatia prsirii acestei l
a neantului exterior. Este ca si cum toate splendorile acestei lumi ar disprea d
eodat pentru ca monotonia esential a unui cimitir s-o simbolizeze. Snt multi care s
e simt torturati de viziunea unei lumi prsite, iremediabil abandonate unei singurtti
glaciale, pe care n-o ating, mcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepuscu
lare. Care snt mai nefericiti, acei care simt singurtatea n ei, sau aceia care o si
mt n afar, n exterior? Imposibil de rspuns. Si apoi, de ce s m chinuiasc ierarhia sin
rttii? A fi singur, n orice fel, nu e destul?
Dau n scris, pentru toat lumea care va veni dup mine, c n-am n ce s cred pe acest pm
i c unica scpare este uitarea absolut. As vrea s uit de tot, s m uit complet, s nu ma
stiu nimic de mine si de lumea aceasta. Adevratele confesiuni nu se pot scrie dect
cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar neca aceast lume, precum focul meu interior ar
incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un ndemn si de nici o comptimi
re, cci desi snt cel mai deczut om, m simt totusi att de puternic, att de tare si de f
ioros! Cci snt singurul om care triesc fr sperant. Or, aceasta este culmea eroismului,
paroxismul si paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toat pasiunea haotic si dezo
rientat din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi
nimic, pentru a scpa de spirit si de constiint. Am si eu o sperant: speranta uitrii
absolute. Dar aceasta mai e sperant, nu e ea disperare? Nu-i aceast sperant negarea
tuturor sperantelor viitoare? Vreau s nu mai stiu nimic, nici mcar s stiu c nu stiu
nimic. De ce attea probleme, discutii si suprri? De ce atta constiint a mortii? Pn c
atta filozofie si atta gndire?
Apocalips
Cum as vrea ca, ntr-o zi, toti oamenii cu ocupatii sau cu misiuni, cstoriti sau nu,
tineri si btrni, femei si brbati, seriosi sau superficiali, tristi sau veseli, s prse
asc locuinta si birourile lor si, renuntnd la orice fel de datorii si obligatii, s
ias n strad si s nu mai voiasc s fac nimic. Toat aceast lume ndobitocit, care mun
i un sens sau se iluzioneaz cu aportul personal la binele umanittii, care lucreaz p
entru generatii viitoare sub impulsul celei mai sinistre amgeli, ar tri n astfel de
momente capitale o rzbunare pentru toat mediocritatea unei vieti nule si sterile,
pentru toat irosirea care n-a avut nimic din excelenta marilor transfigurri. Mi-a
r plcea acele clipe cnd nimnui nu i-ar mai trebui amgirea idealului, cnd orice satisf
actie n datele imediate ale vietii ar fi imposibil si orice resemnare iluzorie si
cnd toate cadrele unei vieti normale ar plesni definitiv. Toti oamenii care sufer n
tcere si care nu ndrznesc s-si verse amrciunea nici cel putin n suspine ar urla atun
ntr-un cor de o sinistr dizarmonie, cu strigte stranii care s cutremure acest pmnt. A
pele s curg mai repede si muntii s se clatine ameninttor, arborii s-si arate rdcinile
a o vesnic si hidoas mustrare, psrile s croncne imitnd corbii, iar animalele s fug
te pn la epuizare. Toate idealurile s fie declarate nule; credintele fleacuri; arta
o minciun si filozofia o glum. Totul s fie o nltare si o prbusire. Bucti de pmnt s
e n aer si apoi s se risipeasc, duse de vnt; planetele s descrie pe fondul cerului ar
abescuri bizare, linii ntortocheate si grotesti, figuri schimonosite si ngrozitoar
e. Vrtejuri de focuri s creasc ntr-un ritm slbatic si un zgomot barbar s npdeasc n
ume, pentru a sti pn si cea mai mic vietate c sfrsitul e apropiat. Tot ceea ce e form
s devin inform si un haos s nghit, ntr-un vrtej universal, tot ceea ce aceast lume a
t ca structur, consistent si form. S fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o tero
are si o explozie, dup care s nu mai rmn dect o tcere etern si o uitare definitiv.
ste clipe finale, oamenii s triasc la o asa temperatur, nct tot ceea ce umanitatea a s
imtit pn acum ca regrete, aspiratii, iubire, dezndejde sau ur s izbucneasc n ei ntr-
tfel de explozie, nct dup ea s nu mai rmn nimic. Intr-o astfel de clip, cnd toti oa
si-ar prsi ocupatiile, cnd nimeni n-ar mai gsi un sens n mediocritatea datoriei, cnd e
xistenta ar plesni de contradictiile ei interioare, ce ar mai rmne n afar de triumfu
l nimicului si de apoteoza final a nefiintei?
Monopolul suferintei
M ntreb: pentru ce numai unii sufer? Exist vreo ratiune n aceast selectiune, care scoa
te din rndul oamenilor normali o categorie de alesi, pentru a-i arunca n cele mai
groaznice torturi? Unele religii sustin c prin suferint te ncearc Divinitatea sau c p
rin ea ispsesti un ru sau o necredint. Dect, aceast conceptie poate s fie valabil pen
u iluzia omului religios, nu ns pentru acela care vede cum suferinta se gseste la i
ndivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecvent la cei nevinovati si p
uri.
Nu exist nici o justificare de valoare n fenomenul suferintei. Nu este posibil abso
lut nici o fundamentare a suferintei pe o ierarhie de valori. Si apoi, rmne de vzut
dac e posibil o ierarhie a valorilor. Aspectul cel mai ciudat al celor care sufer
este n credinta absolutei lor suferinte, care i face s cread ntr-un fel de monopol al
suferintei.
Am impresia c numai eu sufr, c toat suferinta acestei lumi s-a concentrat n mine, c nu
mai eu mai am drept la suferint, desi mi dau seama c exist suferinte si mai groaznic
e, c poti s mori cznd bucti de carne din tine, frmitndu-te sub propria ta privire, d
ind iluzie n cea mai perfect constient. Exist suferinte monstruoase, criminale si in
admisibile. Te ntrebi: cum de se pot ntmpla si, dac se ntmpl, cum se mai poate vorbi
finalitate sau de alte povesti? M simt att de impresionat n fata suferintei, nct mi p
ierd aproape tot curajul. Si-l pierd, fiindc nu pricep de ce exist suferint n lume.
Derivarea ei din bestialitatea, irationalitatea si demonia vietii explic prezenta
suferintei n lume, dar nu gseste justificarea. Sau este probabil c suferinta n-are
nici o justificare, ca si existenta n genere. Existenta a trebuit s fie? Exist vre
o ratiune n faptul de a fi? Sau existenta nu-si are o alt ratiune dect una imanent?
Existenta exist numai ca existent? Fiinta este numai fiint? De ce s nu admitem un tr
iumf final al nefiintei, de ce s nu admitem c existenta merge nspre neant si fiinta
nspre nefiint? Nu cumva singura realitate absolut este nefiinta? Un paradox tot att
de mare ct paradoxul acestei lumi. Desi fenomenul suferintei m impresioneaz si une
ori m ncnt, n-as putea totusi scrie o apologie a suferintei, fiindc suferinta durabil
si nu exist suferint adevrat, dect cea durabil , dac purific n primele faze, n ul
ste, detracheaz, distruge si anarhizeaz pn la descompunere. Entuziasmul facil pentru
suferint manifestat n exclamatii este o caracteristic a estetilor si a diletantilo
r suferintei, care o asimileaz unui divertisment, nentelegnd ce fort teribil de desco
mpunere exist n suferint, ct dezagregare si ct otrav, dar si ct fecunditate, pe ca
sti ns scump. A avea monopolul suferintei este a vietui suspendat deasupra unei prps
tii. Si orice suferint adevrat este o prpastie.
Ct lasitate n conceptia celor care sustin c sinuciderea este o afirmatie a vietii! P
entru a-si scuza lipsa de ndrzneal, inventeaz diverse motive sau elemente care s le s
cuze neputinta. In realitate, nu exist voint sau hotrre rational de a te sinucide, ci
numai determinante organice, intime, care predestineaz la sinucidere.
Sinucigasii simt o pornire patologic nspre moarte, pe care, desi i rezist constient,
ei n-o pot totusi suprima. Viata din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, nct
nici un motiv de ordin rational n-o mai poate consolida. Nu exist sinucideri din
hotrri rationale, rezultate din reflexii asupra inutilittii lumii sau asupra neant
ului acestei vieti. Iar cnd ni se opune cazul acelor ntelepti antici ce se sinucid
eau n singurtate, eu voi rspunde c sinuciderea lor era posibil numai prin faptul c au
lichidat viata din ei, c au distrus orice plpire de viat, orice bucurie a existentei
si orice fel de tentatie. A gndi mult asupra mortii sau asupra altor probleme pe
riculoase este desigur a da o lovitur mai mult sau mai putin mortal vietii, dar nu
este mai putin adevrat c acea viat, acel corp n care se frmnt astfel de probleme tre
ie s fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gnduri. Nimeni nu se sinu
cide din cauza unor ntmplri exterioare, ci din cauza dezechilibrului su interior si
organic. Aceleasi conditii exterioare defavorabile pe unii i las indiferenti, pe a
ltii i afecteaz, pentru ca pe altii s-i aduc la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea
obsedant a sinuciderii trebuie atta frmntare luntric, att chin si o spargere att de
ernic a barierelor interioare, nct din viat s nu mai rmn dect o ameteal catastrofa
j dramatic si o agitatie stranie. Cum o s fie sinuciderea o afirmatie a vietii? S
e spune: te sinucizi, fiindc viata ti-a provocat deceptii. Ca atare ai dorit-o, a
i asteptat ceva de la ea, dar ea nu ti-a putut da. Ce dialectic fals! Ca si cum ac
el ce se sinucide n-ar fi trit nainte de a muri, n-ar fi avut ambitii, sperante, d
ureri sau dezndejdi. In sinucidere, faptul important este c nu mai poti tri, care n
u rezult dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznic tragedie interioar. Si a nu mai
putea tri este a afirma viata? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e i
mpresionant. M mir cum oamenii mai caut motive si cauze pentru a ierarhiza sinucide
rea sau pentru a-i cuta diverse feluri de justificri, cnd n-o depreciaz. Nu pot conc
epe o problem mai imbecil dect aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, car
e s-ar referi la sinuciderile din cauz nalt sau la cele din cauz vulgar etc. Oare fapt
ul de a-ti lua viata nu este el att de impresionant nct orice cutare de motive pare
meschin? Am cel mai mare dispret pentru acei care rd de sinuciderile din iubire, d
eoarece acestia nu nteleg c o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iub
este o anulare a fiintei lui, o pierdere total de sens, o imposibilitate de fiint
are. Cnd iubesti cu ntreg continutul fiintei tale, cu totalitatea existentei tale
subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce dect prbusirea ntregii
tale fiinte. Marile pasiuni, cnd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte dect
marile deficiente. Cci n marile deficiente te consumi ntr-o agonie treptat, pe cnd n m
arile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiratie dect pentru dou c
ategorii de oameni: pentru acei care pot oricnd nnebuni si pentru acei care n fieca
re clip se pot sinucide. Numai acestia m impresioneaz, fiindc numai n ei clocotesc ma
ri pasiuni si se dezvolt mari transfigurri. Acei care triesc viata pozitiv, cu sigu
ranta fiecrei clipe, ncntati de trecut, prezent si viitor, n-au dect stima mea. Sing
uri aceia care n fiecare moment iau contact dramatic cu realittile ultime m zguduie
pn dincolo de orice rezistent. De ce nu m sinucid? Fiindc mie mi-e scrb att de moar
ct si de viat. Snt un om care ar trebui aruncat undeva, ntr-un cazan cu flcri. Nu pric
ep absolut deloc ce-o fi cu mine n acest univers. Simt n acest moment o necesitate
de a striga, de a scoate un urlet care s ngrozeasc ntreaga lume, s fac pe toti s tre
re, s plesneasc ntr-o nebunie de groaz. Un trsnet teribil l simt virtual n mine si m
cum nu izbucneste pentru a nimici lumea asta, pe care as nghiti-o pentru totdeau
na n neantul meu. M simt fiinta cea mai teribil care a existat vreodat n istorie, m si
mt o bestie apocaliptic plin de flcri si ntunecimi, de elanuri si de disperri. Snt o
ar cu un zmbet grotesc, ce se adun n ea nssi pn la iluzie si se dilat pn la infin
re si ce creste n acelasi timp, ncntat ntre nimic si tot, exaltat ntre speranta nimic
ui si disperarea totului, crescut n parfumuri si otrvuri, ars de iubire si de ur, nim
icit de lumini si de umbre. Simbolul meu este moartea luminii si flacra mortii. In
mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaste n fulger si n trsnet. Si nt
unericul nsusi nu arde el n mine?
Lirismul absolut
As vrea s izbucnesc ntr-o explozie radical cu tot ce am n mine, cu toat energia si cu
toate continuturile, s curg, s m descompun si, ntr-o expresie nemijlocit, distrugere
a mea s fie opera mea, creatia, inspiratia mea. S m realizez n distrugere, s cresc n c
ea mai nebun avntare pn dincolo de margini, si moartea mea s fie triumful meu. As vre
a s m topesc n lume si lumea n mine, s nastem n nebunia noastr un vis apocaliptic, st
niu ca toate viziunile de sfrsit si magnific asemenea marilor crepuscule. Din test
ura visului nostru s creasc splendori enigmatice si umbre cuceritoare, forme ciuda
te si adncimi halucinante. Un joc de lumin si de ntuneric s mbrace sfrsitul ntr-un de
r fantastic si o transfigurare cosmic s ridice totul pn dincolo de orice rezistent, cn
d avntul duce la nimic, iar formele plesnesc ntr-o exaltare de agonie si ncntare. Un
foc total s nghit lumea aceasta, si flcrile lui, mai insinuante dect zmbetul de feme
si mai imateriale dect melancolia, s provoace voluptti crepusculare, complicate ca
moartea si fascinante ca neantul n clipele de tristete. Snt necesare triri nebune
pentru ca lirismul s ating ultima lui expresie, pentru ca ncordrile lui s treac margin
ile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urm. Cci n
lirismul absolut expresia se confund cu realitatea, expresia e totul, este fiint
a ntr-o anumit ipostaz. Ea nceteaz a mai fi o obiectivare partial, minor si nerevelat
re, devenind parte din tine. Aici nu mai are important numai sensibilitatea sau i
nteligenta, ci ntreaga fiint, ntreg corpul, ntreaga viat din tine, cu ritmul si pulsa
tiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este nsusi destinul adus la gradul de
autocunoastere absolut. Niciodat acest lirism nu va lua form n expresii detasate, ci
fiecare expresie este bucat din tine. Din acest motiv, el nu este prezent dect n m
omente capitale, cnd strile pe care le exprim se consum deodat cu expresia. Sentiment
ul agoniei, fenomenul complex al muririi, cnd se manifest se si consum. Este o supr
apunere ntre act si realitate; cci actul nu mai este o manifestare a realittii, ci
realitatea nssi. Lirismul absolut pornirea total de a te obiectiva este dincolo de
poezie, sentimentalism etc. El este mai aproape de un fel de metafizic a destinulu
i, cci n el o actualitate total a vietii si continutul cel mai adnc al fiintei se ma
nifest pentru a se rezolva ntr-un fel sau altul. De regul, lirismul absolut rezolv t
otul n sensul mortii. Cci tot ceea ce este capital e n legtur cu moartea.
Simt c ar trebui s se deschid sub mine un gol mare si ntunecos, care s m nghit pentr
tdeauna ntr-o noapte de veci. Si m mir cum de acest proces se-ntmpl numai n simtire,
si nu si n realitate. Nimic nu mi-ar prea n aceste momente mai natural dect s m scufun
d nspre adncimi de ntuneric, unde nimic din claritatea fad a acestei lumi n-ar mai a
vea nici o urm de reflex. Nu vreau s caut o explicatie organic a acestei porniri di
n mine nspre ntuneric, fiindc nu pot gsi una pentru betia de lumin. Dar m gndesc totu
cu nedumerire ce sens poate s aib aceast alternant dintre o experient a luminii si o
experient a ntunericului. Intreaga conceptie a polarittii mi pare insuficient, cci n
linarea spre regiunile noptii exist o neliniste mult mai profund, care nu poate rsri
dintr-o schem a firii, dintr-o geometrie a existentei. Sentimentul c esti nghitit n
noapte, ntr-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil dect atunci cnd si
mti ceva greu pe creier si n toat fiinta, ca presiunea pe ntreg organismul a unei i
mensitti de noapte. Cum o s m nghit, pe veci, noaptea fr de margini a acestei lumi!
Senzatia confuziei absolute! Adic a nu putea face nici o distinctie, nici o difer
entiere si nici o ncadrare, a nu putea lmuri nimic, a nu ntelege si a nu aprecia ni
mic. Senzatia acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu t
oti filozofii o pot atinge si o pot tri cu o intensitate durabil. Cci dac ar atinge-
o, n-ar mai putea filozofa abstract si rigid. Este plin de dramatism procesul ac
esta prin care un filozof devine poet. Din lumea definitiv a formelor si a proble
melor abstracte, care ntr-un vrtej al
simtirii, n confuzia tuturor elementelor sufletesti, se mpletesc n alctuiri ciudate
si haotice. Cum s mai poti face filozofie abstract, cnd n tine se desfsoar o dram com
icat, n care se ntlnesc presentimentul erotic cu o neliniste metafizic chinuitoare, f
rica de moarte cu aspiratiile spre naivitate, renuntarea total cu un eroism parad
oxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorinta de anonimat, st
rigtul cu tcerea, elanul cu nimicul? Si toate acestea se petrec n acelasi timp, sim
ultan. Toate tendintele acestea cresc n cel mai mare clocot posibil, n cea mai mar
e nebunie interioar, ntr-o confuzie absolut. Cum s mai faci atunci filozofie sistema
tic si n ce fel s mai poti fi capabil de o arhitectonic bine definit? Snt oameni care
au nceput cu lumea formelor si sfrsesc n confuzia absolut. De aceea, ei nu mai pot f
ilozofa dect poetic. Dar n confuzia absolut, nu mai import nimic n afar de chinurile s
i volupttile nebuniei.
Esenta gratiei
Snt multe ci prin care se poate realiza o detasare de pmnt, o avntare si o nltare dea
pra unei mentineri oarbe n viat. Exist ns numai gratia, a crei detasare de pmnt nu
o rupere a contactului cu fortele irationale ale vietii, ci un salt inutil, un a
vnt dezinteresat n care farmecul naiv si ritmul irational al vietii si pstreaz toat pr
ospetimea. Orice gratie este un avnt, o bucurie a nltrii. Miscrile gratioase, cu ondu
latiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor usor si imaterial.
Spontaneitatea lor are ceva din usurinta unei bateri din aripi, din naturaletea
unui zmbet si din puritatea unui vis de primvar. Nu si-a gsit gratia n dans forma cea
mai vie de realizare? In sentimentul gratios al vietii, aceasta este simtit ca o
tensiune imaterial, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depseste niciodat armonia
imanent oricrui ritm gratios. Este un fel de vis al vietii n orice gratie, un joc d
ezinteresat, o expansiune care-si gseste limita n ea nssi, nu n afar. De aceea, gratia
d iluzia plcut a liberttii, a abandonrii spontane si directe, a unui vis pur, crescu
t sub raze de soare. Disperarea prezint un paroxism al individuatiei, o interiori
zare dureroas si singular pe culmi, o izolare a omului n lume. Toate strile rezultat
e dintr-o rupere a contactului normal cu lumea si care te duc nspre culmile singu
rttii individuale intensific fenomenul individuatiei, determin pn la paroxism individu
alizarea omului n lume. Gratia omului nu duce la paroxismul individuatiei, ci la
un sentiment armonic de mplinire naiv, n care fiinta niciodat nu ajunge la un sentim
ent al singurttii si al izolrii. Si formal gratia refuz singurtatea, cci miscrile de
dulatie prin care se obiectiveaz exprim o receptivitate pentru viat, un elan deschi
s si primitor pentru seductiile si pitorescul existentei. Gratia reprezint o star
e de iluzie n care viata si neag si si transcende antinomiile si dialectica ei demon
ic, n care contradictiile, ireparabilul, fatalitatea si iremediabilul dispar tempo
rar, ntr-un fel de vietuire sublimat. Exist mult sublimare n
gratie, mult puritate aerian, care ns niciodat nu poate atinge marile purificri de pe
culmi, unde se realizeaz sublimul. Experientele zilnice si formele comune de trire
nu duc niciodat viata pn acolo unde ea ar cunoaste nebunia absolut a tensiunii paro
xistice sau a vrtejului interior, precum nu realizeaz nici o emancipare de sub gre
utate, o trecere vremelnic peste forta gravitational, care uneori poate fi un simb
ol al mortii. Gratia este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub pres
iunea atractiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demo
nice din viat, ale tendintelor ei negative. Transcenderea negativittii este o not e
sential a sentimentului gratios al vietii. Nu este de mirare pentru ce, ntr-un ast
fel de sentiment, viata apare mai luminoas, mai nvluit n raze si n sclipiri. Cci, dep
d negativitatea si demonicul pe calea unei armonii de forme si a unei usurinte p
line de ondulatii, atinge o stare de armonie plcut mai repede dect pe cile complicat
e ale credintei, unde armonia rezult dup contradictii si frmntri complexe. Ce divers e
lumea cnd te gndesti c alturi de gratie poate s existe o team continu, care torturea
e unii oameni pn la epuizare. Cine n-a ncercat teama de tot, frica de lume, anxieta
tea universal, nelinistea absolut, chinul oricrui moment de vietuire, acela nu va nt
elege niciodat ce nseamn zbaterea material, nebunia crnii si nebunia mortii. Cine are
sentimentul gratios al vietii nu poate realiza si nu poate ntelege acest chin al
supremei nelinisti, care nu poate aprea dect ntr-un teren maladiv. Tot ceea ce e p
rofund n lumea aceasta nu poate rsri dect din boal. Ceea ce nu rsare din boal n-are d
o valoare estetic, formal.
A fi bolnav nseamn a tri, vrnd-nevrnd, pe culmi. Dar culmile nu indic neaprat nltim
si prpstii, adncimi. A tri n culmile disperrii este a atinge cele mai groaznice abisur
i. Nu exist dect culmi abisale, deoarece de pe adevratele culmi te poti prbusi oricnd
. Si numai n asemenea prbusiri atingi culmile. Gratia reprezint o stare de multumir
e si uneori chiar de fericire. Nici abisuri si nici suferinte mari. De ce snt fem
eile mai fericite dect brbatii? Din cauz c la ele gratia si naivitatea snt incomparab
il mai
frecvente dect la brbati. Desigur, nici ele nu snt scutite de boli si de insatisfac
tii; dar aici vorbim de sentimentul care predomin. Gratia naiv a femeilor le trans
pune ntr-o stare de echilibru superficial, care niciodat nu poate duce la tragedii
consumatoare sau la ncordri periculoase. Femeia nu risc nimic pe planul spiritual,
fiindc la ea dualismul dintre spirit si viat are o intensitate antinomic mult mai
redus dect la brbati. Sentimentul gratios al existentei nu duce la revelatii metafi
zice, la viziunea realittilor esentiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te
fac ca n fiecare moment al vietii s triesti ca si cum n-ai mai tri. Femeile snt niste
nulitti simpatice. Cu ct te gndesti mai mult la ele, cu att le ntelegi mai putin. Es
te un proces analog cu acela care te reduce la tcere din ce gndesti mai mult asupr
a esentei ultime a lumii. Dar, pe cnd aici rmi nmrmurit n fata unui infinit indescifra
bil, n cazul femeii nulitatea ti pare mister, cnd ea nu este n fond dect nulitate. Pe
lng satisfacerea necesittilor sexuale,
singurul sens n lume al femeii mi pare a fi acela de a da prilej brbatului s scape t
emporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Cci femeia poate fi o salvare vrem
elnic pentru acei care triesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de putin dezintegra
t din viat, contactul cu ea nseamn o ntoarcere spre volupttile naive si inconstiente a
le vietii, nspre imaterialitatea usoar a gratiei, care, dac n-a salvat lumea, le-a
salvat pe femei.
Cum s mai ai idealuri cnd exist pe acest pmnt orbi, surzi sau nebuni? Cum s m bucur d
lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi?
M simt responsabil de ntunericul tuturora si m cred un hot al luminii. Oare n-am f
urat noi toti lumina celor care nu vd sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsa
bil luciditatea noastr de ntunecimea nebunilor? Nu stiu de ce, dar cnd m gndesc la ase
menea lucruri mi pierd curajul si vointa; mi pare inutil gndirea si nul orice comptimi
re. Cci nu m simt att de normal si de mediocru pentru a putea comptimi pe cineva. Tr
ebuie s fii un om care trieste n afar de orice risc pentru a putea comptimi pe altul.
Orice comptimire este un semn de superficialitate. Cci ori plesnesti n fata nenoro
cirilor iremediabile, n fata destinelor frnte, ori amutesti pentru totdeauna. Mila
si consolarea snt nu numai ineficace, dar snt si insulte. Si apoi, cum s comptimest
i pe altul cnd tu nsuti suferi infinit? Comptimirea este un sentiment care nu angaj
eaz. De aceea l gsim la attia! In lumea aceasta nc n-a murit nimeni de suferinta altui
a. Iar acela care a zis c moare pentru noi n-a murit, ci a fost omort.
Eternitate si moral
Pn astzi, nc nimeni n-a putut spune ce e bine si ce e ru. Si e sigur c n viitor va f
t asa. Faptul impresionant nu consist n aceast relativitate, ci n imposibilitatea de
a te dispensa de ntrebuintarea acestor expresii. Nu stiu ce e bine si ce e ru, da
r calific actiunile n bune si rele. Dac m-ar ntreba cineva de ce numesc o actiune b
un si alta rea, nu i-as putea rspunde. Este un proces instinctiv, care m face s apre
ciez sub prisma criteriilor morale; cnd m gndesc ulterior la acea apreciere, nu-i m
ai gsesc nici o
justificare. Morala a devenit att de complex si de contradictorie deoarece valoril
e ei nu se mai constituie n ordinea vietii, ci s-au cristalizat ntr-o regiune tran
scendent ei, pstrnd slabe legturi cu tendintele irationale si vitale. Cum s ntemeiezi
o moral? Mi-e att de scrb de acest cuvnt, bine, este att de fad si de inexpresiv! Mo
spune: lucrati pentru triumful binelui! Dar cum? Prin mplinirea datoriei, prin r
espect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea mi par simple vorbe, deoarec
e ele nu cuprind numai
un vag formal, dar mai cu seam un vag n determinrile concrete de continuturi. Cci n f
ata faptului imediat toate principiile morale snt att de nule, nct te ntrebi de ce n-
ar fi mai acceptabil o viat fr criterii. As iubi o lume n care n-ar exista nici un cr
iteriu, nici o form si nici un principiu, o lume a absolutei indeterminri. Cci n lum
ea noastr toate criteriile, formele si principiile snt att de fade, nct semiprezenta
lor este mai exasperant dect cel mai groaznic absolutism normativ. Imi nchipui o lu
me de fantezie si vis, crescut n lumini portocalii, si unde nu s-ar mai vorbi de b
ine si de ru, unde ntreag aceast discutie n jurul valabilittii normelor n-ar mai avea
nici un sens. Si apoi, din moment ce realitatea este irational n esenta sa, ce ros
t mai are s cauti norme ca s delimitezi binele de ru, ce rost are s mai distingi cev
a? Morala nu poate fi salvat, iar acei care sustin c n fata eternittii ea totusi poa
te fi salvat se nsal enorm. Ce spun acestia? In lume triumf temporar plcerea, satisfa
ctiile minore, pcatul etc., dar n fata
eternittii rmne numai fapta bun, numai realizarea moral. Ce s-a ales din plcerile aces
tei lumi? Neantul! Singura care triumf este virtutea. Dup toate mizeriile acestei
lumi, apare triumful final al binelui si biruinta definitiv a virtutii. Dect, aces
tia n-au remarcat c dac eternitatea nghite, anulndu-le, toate plcerile si satisfactii
le superficiale, ea nu nghite mai putin tot ceea ce se numeste virtute, fapt bun, a
ctiune moral. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui si nici la triumful rul
ui, ci anuleaz totul. Condamnarea epicureismului n numele eternittii este un nonsen
s. Cu ct voi rmne eu mai mult prin faptul c sufr, dect altul prin faptul c petrece? O
ectiv, ce semnificatie poate avea faptul c unul se crispeaz n agonie, iar altul se
destinde cu o femeie? Att suferinta ct si plcerea se consum subiectiv n indivizii res
pectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi nghitit etern si iremediabil n nean
t. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternittii, ci numai d
e o trire subiectiv a acestei eternitti, care nu se poate realiza dect prin disconti
nuitti n vietuirea timpului. Nimic din ceea ce creeaz omul nu poate atinge un trium
f final, o victorie definitiv. De ce s ne ncntm cu iluziile morale, cnd am putea gsi
uzii si mai frumoase? Toti acei care vorbesc de salvarea moral n fata eternittii se
gndesc la ecoul indefinit n timp al actiunii morale, la rezonanta nelimitat si la
perpetuarea ei durabil. Aceasta nu e deloc adevrat, deoarece oamenii asa-zisi vir
tuosi, care nu snt n fond dect niste fricosi, dispar mai repede din constiinta lumi
i dect aceia care s-au epuizat n plceri. Dar chiar dac ar fi contrariul, ce nseamn sup
ravietuirea cu cteva zeci de ani? Nimic. Orice plcere nesatisfcut este o ocazie pier
dut pentru viat. Nu voi veni, n numele suferintei, s opresc lumea de la plceri, de la
orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecintele plcerilor. D
ar consecintele durerii nu snt si mai mari? Numai un om mediocru poate dori s moar
la btrnete. Deci suferiti, beti, sorbiti cupa plcerii pn la urm, plngeti sau rdeti,
teti strigte de disperare sau de bucurie, cntati de iubire sau de moarte, cci si as
a nimic nu se alege de tot! Intreaga moral n-ar vrea s fac din aceast viat dect o sum
e ocazii pierdute.
Moment si eternitate
Eternitatea nu e inteligibil dect dac e privit ca experient, n functie de o trire sub
ctiv. Conceptul obiectiv al eternittii n-are nici un sens pentru individ, deoarece
finitatea lui temporal elimin posibilitatea de a tri o infinitate temporal, o vesni
cie, ca durat infinit, ca proces nelimitat n timp. Experienta eternittii depinde de
intensitatea tririi subiective, iar nu de obiectivitatea substantial sau de o dura
t continu. Intrarea n eternitate nu se poate realiza dect ntr-o transcendere a timpul
ui, prin sustragerea de la raportarea continu a clipelor una la alta. Este necesa
r o lupt dramatic si intens cu timpul, pentru ca, odat depsit mirajul succesiunii mome
ntelor, s mai rmn numai trirea exasperat a clipei, care s te avnte de-a dreptul n v
e. In ce fel vietuirea absolut n moment permite un acces al eternittii? Simtul pent
ru devenire, pentru timp rezult dintr-un sentiment al insuficientei clipelor, al
relativittii si conditionrilor lor. Acei care au o constiint intens a temporalittii t
riesc fiecare moment cu gndul la cel urmtor, la succesiune si la transformare. Dect
, eternitatea nu e accesibil dect n eliminarea raportrilor, prin vietuirea clipei n m
od absolut. In orice experient a eternittii este un salt si o transfigurare, deoar
ece se pretinde o astfel de ncordare prealabil pentru a ajunge la mpcarea senin din c
ontemplatia eternittii, nct putini snt capabili de ea. Contemplatia aceasta nu este
important prin ct dureaz, ci prin intensitatea ei. Revenirea la tririle obisnuite nu
diminueaz nimic din fecunditatea acestei experiente intense. Ceea ce import este
frecventa acestei contemplatii. Numai prin experiente frecvente se poate ajunge
la betia eternittii, la starea de ncntare pur, n care transfigurrile se mbrac n aur
ublime si imateriale, n care volupttile au ceva suprapmntesc, de o transcendent lumin
oas si fermectoare. Izolarea momentului din succesiune i atribuie acestuia un carac
ter absolut; nu n mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simtirea noastr, d
ar cruia nu i se poate atribui un element de irealitate si fantezie. Cci, din pers
pectiva eternittii, timpul cu toat multiplicitatea lui de clipe individuale este,
dac nu ireal, destul de irelevant pentru realittile esentiale.
In eternitate triesti fr s regreti si fr s astepti ceva. Nu este, n structura moment
trit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului si a categoriilor, o depsire
a imanentei n care ne cuprinde temporalitatea vietii? Trirea imanent n viat este imp
osibil fr trirea simultan n timp, deoarece viata ca activitate dinamic si progresiv
temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vietii este inc
onceptibil fr elementul temporal. Cu ct viata este mai intens, cu att timpul este mai
esential si mai revelator. Si apoi, viata prezint o multiplicitate de directiun
i, de avnturi intentionale, care nu se pot desfsura dect n timp. Cnd vorbesti de viat
spui clipe, iar cnd vorbesti de eternitate, clip. Nu este un minus de viat n experie
nta eternittii, n aceast nfrngere a timpului, n aceast transcendere a momentelor? Est
n aceast transfigurare, mai repede o deviere a vietii n alt plan, unde antinomismu
l si dialectica tendintelor vitale se purific la mari nltimi. Acei care au nativ n e
i tendintele de contemplatie a eternittii, cum snt acei care se dezvolt n culturile
orientale, nu cunosc lupta dramatic de transcendere a timpului si nici eforturile
de interiorizare, asa cum le depunem noi, care sntem infectati pn n rdcini de tempora
litate. Dar si contemplatia eternittii este pentru noi un prilej de viziuni cucer
itoare si de ncntri stranii. Pentru cine are constiinta eternittii totul e permis, f
iindc pentru el dispar toate diferentierile ntr-o viziune de o monumental senintate,
izvort ca dup o mare renuntare. Eternitatea nu poate fi iubit cu pasiunea cu care
iubesti o femeie, sau cu care-ti iubesti destinul tu sau disperarea ta proprie.
Este ns n tendinta spre regiunile eternittii o atractie ce seamn cu un zbor nspre un
r senin de var, sau cu avntarea nspre discretia unei lumini stelare. Azurul si lumi
na de stele snt simboluri pentru aceast eternitate, n care nu mai doresti si nu mai
regreti nimic.
Istorie Si eternitate
Nu nteleg ce rost mai are s triesc n istorie, s am idealurile epocii, s m preocupe g
culturii sau problemele sociale. Snt plictisit de cultur si de istorie; mi-e apro
ape imposibil s mai particip la frmntrile lumii istorice, la idealuri si aspiratii t
emporale. Istoria este ceva ce trebuie depsit. Si nu poti depsi istoria dect atunci
cnd trecutul, prezentul si viitorul nu mai au pentru tine nici o important, cnd ti
-e indiferent cnd si unde triesti. Cu ct snt mai avantajat dac triesc astzi, dect da
fi trit n Egiptul de
acum patru mii de ani? Sntem niste imbecili atunci cnd deplngem soarta unora care a
u trit n epoci care nu ne convin nou, care n-au cunoscut crestinismul sau descoperi
rile si inventiile stiintei moderne. Dac timpul n-ar fi ireversibil, n-as regreta
deloc s triesc n orice epoc a istoriei, fiindc nici una nu e mai bun dect cealalt.
istnd o ierarhie a atitudinilor si conceptiilor de viat, toti au dreptate si nici
unul. Epocile istorice reprezint forme nchise de viat, care triesc cu convingerea n v
alabilitatea lor definitiv, pentru ca dinamismul si dialectica vietii istorice s a
jung la alte forme, insuficiente si limitate, si ele, ca tot ce trieste sub soare.
Intreaga istorie mi pare att de nul, nct m mir cum de exist oameni care toat viata
cup numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci
, credintele oamenilor sau zvrcolirile ctorva indivizi sifilitici? Vor fi mari cre
atiile oamenilor, dar pe mine nu m intereseaz. Nu gsesc eu o mpcare mai mare n contemp
latia eternittii? Nu om si istorie, ci om si eternitate, iat un raport valabil n lu
mea n care nu merit nici s respiri. Nimeni nu neag istoria dintr-un capriciu trector,
ci sub imboldul unor mari tragedii, pe care putini le bnuiesc. Oamenii cred c ai
gndit abstract asupra istoriei si apoi ai negat-o n urma calculului si a reflectie
i, cnd n realitate negatia izvorste din cea mai mare ntristare. In acest moment, cnd
neg ntreg trecutul umanittii, cnd nu mai vreau s iau parte la viata istoric, snt apuca
t de o ntristare mortal, dureroas pn dincolo de nchipuire. S-ar putea foarte bine ca t
ristetea s fi fost latent, iar aceste gnduri s-o fi actualizat si intensificat. Sim
t un gust amar de moarte si de neant n mine, care m arde ca o otrav puternic. Snt att
de trist, nct toate aspectele acestei lumi nu mai pot avea pentru mine nici o valo
are. Cum s mai pot vorbi de frumusete, cum s mai pot face consideratii estetice, cn
d snt trist, trist de moarte. Am mai pierdut o parte din existent: frumosul. Asa a
jungi s pierzi totul. Nu vreau s mai stiu de nimic. Depsind istoria, realizezi supra
constiinta, care intr ca un element important n experienta eternittii. Supraconstii
nta te duce ntr-o regiune unde toate antinomiile, toate contradictiile si incerti
tudinile acestei lumi nu mai au nici o valoare, unde nu mai stii c existi si c mor
i. Toti aceia care umbl dup eternitate o fac din frica de moarte. Singurul rost ma
i adnc al experientei eternittii este s te fac s uiti c mori. Dar cnd revii din conte
latia eternittii?
A nu mai fi om
Tot mai mult m conving c omul este un animal nefericit, abandonat n lume, silit s-si
gseasc o modalitate proprie de viat, asa cum natura n-a mai cunoscut naintea lui. D
e pe urma asa-zisei lui libertti, sufer mai mult dect dup cel mai mare prizonierat p
osibil n existenta natural. Si atunci nu m mir de ce omul ajunge uneori s invidieze
o floare sau o alt plant. A voi s triesti ca o plant, s cresti nrdcinat, nflorind
-te sub soare, n cea mai deplin inconstient, a dori s fii o parte intim din fecundita
tea pmntului, o expresie anonim a cursului vietii este a fi disperat de rosturile s
i sensul omenirii. Si de ce s nu schimb cu o floare? Cunosc ce nseamn a fi om, a av
ea idealuri si a tri n istorie. Ce mai pot astepta de la asemenea realitti? Este de
sigur mare lucru a fi om; ncerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dram apr
oape monumental, cci a fi om nseamn a vietui ntr-o ordine de existent cu totul nou, m
complicat si mai dramatic dect cea natural. Din ce scobori de la om nspre natura nea
nimat, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat, pn la a deveni nul. Omul tin
de tot mai mult s ia monopolul dramei si al suferintei din lume. De aceea mntuirea
este pentru el o problem att de arztoare si de insolubil. Nu pot avea mndria c snt o
fiindc am trit acest fenomen pn n rdcini. Numai aceia care n-au vietuit cu mare inte
itate acest fenomen se mai pot mndri c snt oameni, deoarece ei tind s devin. Astfel, n
cntarea lor este fireasc. Intre oameni exist unii care n-au depsit cu mult forma de
existent animal sau de plant. Este natural ca ei s doreasc si s admire fenomenul om. D
ar acei care cunosc ce nseamn a fi om caut s devin orice, numai om nu. Dac ar fi posib
il, m-as transforma n fiecare zi ntr-o form particular de viat animal si de plant. S
succesiv toate formele de flori, s fiu buruian, ghimpe, trandafir, s fiu arbore de
ecuator, cu crengi ntortocheate, plant de mare, btut de valuri, sau de munte, n prad
a vnturilor; s fiu pasre cu glas melodios sau pasre croncnitoare si de prad, cltoare
sedentar, s fiu bestie de pdure sau animal domestic. Toate speciile s le triesc cu o
frenezie slbatic si inconstient, s parcurg seria ntreag a naturii, s-mi schimb forma
u usurinta unei gratii naive, fr teatru, ntocmai ca ntr-un proces natural. Cum as um
bla prin cuiburi, prin grote, prin singurtti de munte si de mare, prin dealuri sau
prin cmpii! Numai aceast aventur cosmic, trit n interiorul substantial al vietii, n
imitatea ei organic, urmnd arabescul formelor vitale si pitorescul naiv al plantel
or, mi-ar mai putea destepta gustul s redevin om. Cci dac diferenta dintre om si an
imal rezid n faptul c animalul
nu poate fi dect animal, pe cnd omul poate fi ne-om, adic altceva dect el nsusi, atun
ci eu snt un ne-om.
Magie si fatalitate
Imi vine greu s-mi nchipui bucuria oamenilor cu sensibilitate magic, a acestor oame
ni care simt c pot totul, crora nici o rezistent nu le pare prea mare si nici un ob
stacol insurmontabil. Magia presupune o astfel de comuniune cu viata, nct orice ma
nifestare subiectiv este o expresie a pulsatiei totale a vietii. Este n ea toat ple
nitudinea integrrii n fluxul vietii, toat exuberanta activrii n sensul si directia im
anent a acestei vieti. Sensibilitatea magic nu poate duce dect la bucurie, deoarece
pentru ea nu exist iremediabilul, ireductibilul si fatalul, ca elemente din stru
ctura interioar a existentei. A simti c poti totul, c absolutul e n mna ta, c exuberan
ta ta este exuberanta acestei lumi, c ritmul universal palpit n tine frenetic si in
tens, c tu esti lumea, c existenta nu e conceptibil dect n msura n care trece prin ti
, a gsi sensul lumii, actualizat n fiecare moment n expresia cea mai deplin, este de
sigur a realiza o form de bucurie greu de bnuit si care este un monopol al celor d
otati cu sensibilitate magic. Pentru magie nu exist boli, sau, dac exist, viziunea m
agic le concepe n asa msur remediabile, nct caracterul lor de ireductibilitate dispare
. Optimismul magic vede totul sub raporturi de echivalent, de aceea, pentru el, o
rice ncercare de individualizare a bolii si de aplicare a unui tratament specific
este iluzorie. Magia contest si neag tot ceea ce e negativitate n viat, tot ceea ce
e esent demonic n dialectica vietii. A avea sensibilitate magic nseamn a nu pricepe n
imic din marile realitti dureroase, nimic din ceea ce viata prezint ca iremediabil
si fatal, ca mizerie, destin si moarte. Iluziile magiei neag ireparabilul din lu
me, neag moartea ca realitate fatal si universal. Subiectiv, acest fenomen este pli
n de important, deoarece el creeaz o stare de beatitudine si de exaltare euforic om
ului. Cci el trieste ca si cum n-ar muri niciodat. Or, toat problema mortii, n fata o
mului, se reduce la constiinta subiectiv a mortii. Pentru cine n-are aceast consti
int, faptul c va intra prin moarte n neant n-are nici o important. A-ti da seama per
manent de moarte este a realiza paroxismul constiintei. In magie, constiinta n-a
cstigat acea autonomie de viat care i d caracterul unei forte centrifugale, ci pstre
az nc un caracter vital. Snt infinit mai complicati aceia care au constiinta fatalitt
ii, pentru care exist n lume irezolvabilul, ireparabilul si iremediabilul, acei ca
re simt c uneori efortul e nul, iar regretul imposibil, care nteleg c fatalitatea c
onstituie un aspect al acestei lumi, un aspect esential. Cci toate realittile
esentiale se desfsoar sub semnul fatalittii, care se bazeaz pe incapacitatea vietii
de a-si depsi conditiile si limitele ei imanente. Magia realizeaz ceva efectiv n lu
crurile de nimic, n aspectele usoare crora le lipseste esentialul si monumentalul,
dar este nul n fata realittilor de ordin metafizic, unde se cere de cele mai multe
ori tcere, de care este incapabil sensibilitatea magic. A tri cu constiinta puterni
c a fatalittii, a imposibilittii si incapacittii n fata marilor probleme, pe care nu
le poti pune fr s fi
angajat dramatic n existent, este a vietui subiectiv semnul de ntrebare care domin p
este aceast lume si a crui ondulatie interogativ este ca un simbol al infinitului n
ecunostibil si inaccesibil.
Spuneti c disperarea si agonia snt valabile numai ca preliminarii, c idealul este d
epsirea lor, c vietuirea ndelungat n ele duce la automatizare? Vorbiti de drumul bucu
riei ca de singurul salvator, iar pe celelalte le dispretuiti? Numiti vietuirea n
momente agonice o stare de egoism si gsiti generozitate numai n bucurie? Ne propu
neti bucuria: dar cum s-o primim din afar? Cci dac ea nu creste din noi, nu izvorste
din rezervele si ritmul nostru interior, orice interventie exterioar este steril.
Este att de usor s
recomanzi bucuria celor ce nu se pot bucura! Si cum s te poti bucura, cnd esti chi
nuit n fiecare moment de obsesia nebuniei! Isi dau seama aceia care recomand bucur
ia cu o facilitate excesiv ce nseamn a te teme de nnebunirea apropiat, ce nseamn a fi
orturat n fiecare clip de presentimentul unei groaznice nebunii? Cum s te bucuri at
unci cnd simti c vei nnebuni? Si apoi, se adaug constiinta mortii, mai persistent si
mai sigur dect cea a nebuniei. Ce rost are s-i vorbesti de bucurie unui om care se
afl ntr-o imposibilitate organic de a se bucura? Bucuria va fi o stare paradiziac, d
ar ea nu poate fi cstigat dect printr-o evolutie fireasc, printr-un proces natural.
S-ar putea foarte bine ca la un moment dat s sfrsim cu dramatismul momentelor agon
ice si s intrm ntr-o regiune de senintate paradiziac si de bucurie calm. Oare pentru m
ine portile paradisului s fie nchise pentru totdeauna? Pn acum n-am putut gsi cheia f
ericirii, pentru a le deschide. Si cum nu ne putem bucura, ne mai rmne doar drumul
tuturor suferintelor, al unei exaltri nebune si nelimitate. S ducem vietuirea mom
entelor agonice pn la ultima expresie, s trim drama noastr luntric la paroxism, n mo
solut. Nu ne mai rmne dect suprema tensiune, dup care se va mai vedea doar o dr de fum
Cci focul din noi va arde totul. Bucuria nu trebuie justificat, deoarece ea este o
stare att de pur si de generoas, nct orice elogiu este inutil. Justificarea ei este
inutil chiar si n fata dezndjduitilor, ntruct acestia sau snt organic dezndjduiti s
ci bucuria este o imposibilitate, sau nu snt organic si atunci bucuria le ofer des
tule seductii pentru a face inutil orice justificare. Este de o mie de ori mai mu
lt complexitate ntr-o disperare absolut, dect ntr-o bucurie absolut. Poate din acest m
otiv portile paradisului snt prea nguste pentru acei care si-au pierdut speranta
Nu este absolut nimeni care n fondul sufletului s nu aib un regret orict de palid si
de indecis dup durerea si boala de care a scpat. Acei care sufer intens si ndelunga
t, desi doresc s se refac, nu se poate s nu se gndeasc la o pierdere fatal prin nsn
a lor probabil. Atunci cnd durerea face parte din fiinta ta, eventuala depsire a ei
este imposibil s nu echivaleze cu o pierdere, precum este imposibil s nu provoace
un regret. Ceea ce am mai bun n mine datoresc suferintei; dar si ceea ce am pier
dut din viat nu mai putin ei se datoreste. Din acest motiv, suferinta nu poate fi
nici blestemat, dar nici iubit. Pstrez fat de ea un sentiment particular, greu de d
efinit, ciudat si insesizabil, de un farmec analog luminii crepusculare. Beatitu
dinea n suferint este o simpl iluzie, cci plcerea artificial din suferint rezult din
esitatea de a gsi o mpcare cu fatalitatea durerii, pentru a nu te distruge total pr
in ea. Ultimele rezerve de viat mocnesc n aceast beatitudine iluzorie. Singurul ase
ntiment dat suferintei este acela pe care-l exprim regretul eventualei vindecri. D
ar regretul acesta este att de impalpabil si de difuz, nct nu se poate cristaliza n
constiinta nimnui. Toate durerile care se sting aduc cu ele un sentiment de tulbu
rare, ca si cum intrarea ntr-un ritm echilibrat ti-ar nchide calea pentru regiuni
torturante si ncnttoare n acelasi timp, si de care nu te poti desprti fr s ntorci o
poi. Desi suferinta nu ti-a revelat frumusetea, ce lumini ti mai pot fura privire
a? Nu oare pentru c luminile acestea tremur ca si cum s-ar stinge? Te mai atrage p
resimtirea noptii din suferint?
Poti nega un sens vietii din attea puncte de vedere, nct o enumerare a lor devine i
nutil. Disperarea, infinitul, moartea snt numai cele mai evidente. Exist ns attea dete
rminante intime care te pot duce la o negatie total a sensului vietii! Cci n ce pri
veste atitudinea n fata vietii nu mai exist adevr sau neadevr, ci numai reactiunea s
pontan a intimittii fiintei noastre. Subiectivism? Dar putin mi pas c altii cred altc
umva. Si apoi, o experient subiectiv adnc te ridic n planul universalittii, ntocmai
momentul te ridic n acela al eternittii. A ti se reprosa c disperarea e un fenomen c
u totul personal si irelevant pentru altii este tot att de absurd ca si atunci cnd
ti s-ar spune c, murind, se petrece n tine un fenomen pur individual si care, ca
atare, nu angajeaz pe nimeni. Oamenii pretuiesc att de putin singurtatea! Cum se pe
trece ceva n singurtate, se grbesc s-i decreteze sterilitatea. Ei atribuie o valoare
exclusiv produselor sociale, fiindc au iluzia c au colaborat cu totii. Toti vor s f
ac, s realizeze ceva efectiv, s supravietuiasc prin realizrile lor. Ca si cum de aces
tea nu s-ar alege praful! Si ce s-ar putea alege altceva? Ce se poate alege altc
eva dect nimicul? Snt nemultumit de orice. Chiar dac as fi ales Dumnezeul acestei l
umi, mi-as da imediat demisia, iar dac lumea ntreag s-ar rezuma la mine, dac lumea nt
reag as fi eu, m-as risipi n bucti pn la disparitie Cum de pot avea momente cnd am im
esia c nteleg totul?!
Entuziasmul ca form a iubirii
Snt oameni n care viata se realizeaz n forme de o puritate si de o limpezire greu de
imaginat pentru acela ce trieste prins n contradictii dureroase si n avnturi haotic
e. A fi prins n lupte interioare, a te consuma ntr-un dramatism intim si a tri dest
inul tu sub semnul iremediabilului este a vietui n regiuni n care orice limpezire s
au puritate devin iluzorii. Aceia n care viata se desfsoar ntr-o crestere fr obstacol,
care triesc ntr-un ritm lipsit de dramatism, ating o stare de multumire si ncntare,
unde aspectele lumii snt pline de farmec si de lumin. Si nu este entuziasmul o as
tfel de stare ce mbrac aspectele lumii ntr-o strlucire plin de seductii si de bucurii
? A descrie entuziasmul nseamn a remarca o form cu totul particular de iubire, nseamn
a individualiza un mod de abandonare a omului n lume. Iubirea are attea fete, attea
devieri si attea forme, nct este destul de greu s gsesti un smbure central sau o form
tipic a iubirii. Este o problem esential a oricrei erotici de a arta care este manife
starea originar a iubirii, cum se realizeaz ea primordial. Vorbind de iubirea dint
re sexe, de iubirea pentru Divinitate, de iubirea pentru natur sau art, vorbim de
entuziasm ca o form de iubire etc. Care este, dintre aceste manifestri, cea mai or
ganic, primordial si structural? Trebuie s existe una, fat de care celelalte s se ment
in ntr-o dependent, dac nu chiar derivare. Nu pot concepe multiplicitatea formelor e
rotice fr iradierea, fr fosforescenta si cldura central a uneia singure, care, ntocma
ca un soare, mprstie razele sale indiferent de natura obiectelor sau de aspectul f
ormelor. Teologii sustin c forma primordial de iubire este iubirea lui Dumnezeu. T
oate celelalte manifestri n-ar fi dect reflexe palide ale acestei iubiri fundament
ale. Unii panteisti cu tendinte estetizante sustin c natura, iar unii esteti puri
, arta. Pentru altii, bazati pe biologie, sexualitatea pur, fr afectivitate, sau pe
ntru unii metafizicieni, sentimentul identittii universale. Dect, nici unii dintre
acestia nu vor putea dovedi c aceast form este absolut constitutiv omului, deoarece
n decursul vietii istorice a oscilat si variat n asa msur, nct nimeni astzi nu poate
etermina caracterul ei precis. Cred c forma cea mai esential a iubirii este iubire
a dintre brbat si femeie, care este nu numai sexualitate, ci implic un complex ntre
g de stri afective, a cror fecunditate este destul de sesizabil. M ntreb: s-a sinucis
cineva pentru Dumnezeu, pentru natur, pentru art? Toate acestea snt realitti prea a
bstracte pentru a putea fi iubite cu intensitate. Iubirea este cu att mai intens c
u ct este legat cu ceva individual, concret si unic. Iubesti o femeie pentru ceea
ce o diferentiaz n lume, pentru unicitatea ei. Nimic n lume nu o poate nlocui n momen
tele cnd iubirea este puternic. Toate celelalte forme de iubire particip la aceast i
ubire central, desi tendinta lor este s devin autonome. Astfel, entuziasmul e privi
t ca perfect autonom de sfera Erosului, cnd n realitate rdcinile lui se adncesc n subs
tanta cea mai intim a iubirii, dnd nastere ns la o form cu tendinte de emancipare din
sfera eroticului. Este, n natura intern a oricrui om entuziast, o receptivitate co
smic, universal, o capacitate de a primi totul, de a se orienta, n orice directie,
dintr-un impuls si un exces interior, de a nu pierde nimic si de a participa la
orice actiune cu o vitalitate debordant, ce se risipeste pentru voluptatea realizr
ii si pasiunea faptului, pentru gustul dezinteresat al frmntrii si pentru cultul di
namic al eficientei. Pentru omul entuziast nu exist criterii, perspective si calc
ul, ci numai abandonare, frmntare si druire. Bucuria ndeplinirii si extazul efectivu
lui snt notele acestui om, pentru care viata este un elan din care conteaz numai f
luiditatea vitalului, numai avntul imaterial, care ridic viata la o nltime de unde f
ortele distructive si pierd intensitatea si negativitatea. Fiecare avem stri de en
tuziasm, dar acestea snt prea rare pentru a ne defini. Aici vorbim de acei oameni
la care entuziasmul predomin, a crui frecvent este att de mare, nct alctuieste nota
ecific a unei individualitti. Entuziastul nu cunoaste nfrngeri, fiindc pe el nu-l int
ereseaz obiectele, ci initiativa si voluptatea activrii ca atare. El nu ncepe o act
iune fiindc a reflectat asupra utilittii si sensului ei, ci fiindc nu poate altcum.
Succesul sau insuccesul, dac nu i snt indiferente, n nici un caz nu-l stimuleaz sau l
rateaz. Ultimul dintre oameni care rateaz n aceast lume este entuziastul. Viata est
e mult mai mediocr si mai fragmentar, n esenta sa, dect bnuiesc oamenii. Nu este aici
explicatia faptului pentru ce decdem cu totii, pentru ce ne pierdem vioiciunea p
ulsatiilor interioare si ne nchistm lund forme, cristalizndu-ne n dauna productivittii
si dinamismului interior? Pierderea fluidittii vitale si debordante ti distruge r
eceptivitatea si posibilitatea de a mbrtisa viata cu generozitate si elan. Entuzia
stul este singurul care se mentine viu pn la btrnete. Toti ceilalti, cnd nu snt nscut
morti, ca majoritatea oamenilor, mor nainte de vreme. Snt att de rari oamenii cu ad
evrat entuziasti! Ar fi greu s ne nchipuim o lume n care toti ar iubi totul. O lume
de oameni entuziasti ofer o imagine mai cuceritoare dect imaginea paradisului, fii
ndc tensiunea sublim si generozitatea radical ntrec orice viziune paradiziac. Posibil
ittile de renastere continu, de transfigurare si intensificare a vietii fac din en
tuziast un om care este permanent dincolo de tentatiile demonice, de
frica de neant si de chinurile momentelor agonice. Viata entuziastului nu cunoas
te tragicul, fiindc entuziasmul este singura expresie de viat complet opac pentru f
enomenul mortii. Chiar si n gratie, o form att de apropiat de entuziasm, aceast necun
oastere, aceast neglijare organic si ignorare irational a mortii este mai putin vdit.
Cci ondulatiile gratiei snt uneori o aluzie ndeprtat la caracterul de iluzie al viet
ii. Exist n gratie mult farmec melancolic; n entuziasm, nu exist deloc. Admiratia me
a teribil pentru oamenii entuziasti deriv din faptul c eu nu pot pricepe cum de exi
st astfel de oameni ntr-o lume n care moartea, neantul, tristetea si disperarea alct
uiesc un cor att de sinistru, nct fac imposibile eforturile noastre de a mai auzi m
elodii sublime si transcendente. C snt oameni care nu dispereaz niciodat, iat un fapt
impresionant si care d de gndit. Cum se poate ca n entuziasm specificarea obiectel
or s fie inexistent? Cum se poate s realizezi numai dintr-o plenitudine si un exces
n mod permanent? La ce realizare ciudat si paradoxal a ajuns iubirea n entuziasm? I
ubirea, cu ct e mai intens, e mai individual si mai legat de o specificare a obiectu
lui. Brbatii care iubesc cu adevrat, cu o pasiune puternic, nu pot iubi n acelasi ti
mp mai multe femei, ci numai una. Cu ct pasiunea este mai intens, cu att obiectul p
asiunii capt o proeminent mai mare. S ne nchipuim o astfel de pasiune erotic, la un mo
ment dat, lipsit de obiect, s ne nchipuim iubirea unui brbat fr femeia nspre care s-a
orienta iubirea lui. Ce am avea altceva dect o plenitudine de iubire? Nu snt oamen
i cu mari virtualitti de iubire, dar care n-au iubit niciodat n sensul acelei iubir
i tipice, originare? Entuziasmul este o iubire n care obiectul nu s-a specificat.
Toate dispozitiile de iubire, n loc s se orienteze direct spre femeie sau, la fem
eie, spre brbat, se revars n manifestri, n actiuni generoase si n receptivitatea unive
rsal pe care nu o ntlnim n iubirea realizat n mod natural. Cci entuziastul este un de
at superior al Erosului. Paradoxul lui este de a nu iubi o femeie, de a nu-si ep
uiza iubirea n cultul reciproc dintre sexe, ci de a o revrsa n acea abandonare dezi
nteresat, care face din orice entuziast o fiint pur si inaccesibil. Poate fiindc iubi
rea lui are un acces att de mare. Dintre toate formele iubirii, entuziasmul este
cel mai purificat de sexualitate, mult mai purificat dect iubirea mistic, absolut
incapabil s se elibereze de simbolica sexual sau de cultul naturist, n care intr, de
asemenea, attea elemente ale acestei simbolici. Din acest motiv, lipseste n entuzi
asm nelinistea si vagul, care fac din sexualitate un determinant si un element n
tragicul uman. Entuziastul este o fiint eminamente neproblematic. El poate totusi
s nteleag mult si multe, fr s cunoasc ns incertitudinile dureroase, sensibilitatea
a spiritului problematic. A-ti pune probleme nseamn a fi pierdut, deoarece spirite
le problematice nu pot rezolva nimic, fiindc nu le place nimic. Si apoi, unde est
e la ele capacitatea de a se abandona la orice, unde este acel paradox ncnttor al i
ubirii ca stare pur, unde este acea actualitate permanent si total, care te face ca
n fiecare moment s te deschizi pentru tot, si, n fine, unde este irationalitatea n
aiv din entuziasm? Mitul biblic al cunoasterii ca pcat este cel mai profund mit di
n cte au nchipuit oamenii. Or, fericirea debordant a entuziastilor este de a nu cun
oaste tragedia cunoasterii. De ce nu am spune-o? Cunoasterea adevrat este cel mai
mare ntuneric. As renunta oricnd la toate problemele din lumea aceasta, care nu du
c la nimic, pentru o naivitate dulce si inconstient. Spiritul sfsie, nu nalt. In ent
uziasm, ca si n gratie sau n magie, spiritul nu s-a separat de viat, nu reprezint un
element de antinomie n lume. Aici exist secretul fericirii, n indiviziunea initial,
care mentine o unitate inseparabil, o convergent organic. A fi entuziast nseamn a fi
incapabil de orice dualism. Si orice dualism este o otrav. De obicei, viata nu s
e mentine fecund si productiv dect prin tensiuni si antinomii, care reprezint un pri
ncipiu de lupt si de ncordare agonic. Entuziasmul depseste acest principiu, realiznd
viata fr dramatism, exprimnd un elan fr tragism si iubind fr sexualitate.

Lumin si intuneric
Ct de nule snt toate interpretrile filozofice si istorice ale religiilor, nimic n-o
poate ilustra mai bine dect absoluta nentelegere a semnificatiei dualismului lumi
nii si a ntunericului n religiile orientale si n orice mistic. Aceste interpretri sus
tin c ridicarea la rangul de principii metafizice a luminii si ntunericului ar der
iva din observarea alternantei regulate a zilei cu noaptea, prima reprezentnd un
principiu de viat, iar a doua de mister si de moarte. Aparent, interpretarea este
cum nu se poate mai fireasc. Dar pentru cine caut determinante mai adnci, ea este
complet insuficient, ca toate explicrile exterioare. Problema luminii si a ntuneric
ului este legat de problema strilor extatice. Nimeni nu ajunge s atribuie acestui d
ualism o valoare explicativ att de mare, dac n-a cunoscut obsesia complicat si ciuda
t a prizonieratului simultan sau succesiv n fortele luminii sau ale ntunericului. S
trile extatice amestec umbrele cu scnteile, care joac ntr-un dans bizar n ntuneric, c
bin ntr-o viziune dramatic
sclipiri instantanee cu un mister de umbre fugitive, alctuieste o adevrat scar de nu
ante ntre lumin si ntuneric. Dar nu aceast desfsurare este impresionant, ci faptul c
ti dominat, esti cuprins si obsedat de ele. Culmea extazului o atingi n senzatia
final, n care parc mori din cauza luminii si a ntunericului. Este infinit ciudat c n v
iziunea extatic dispar toate obiectele nconjurtoare, toate formele curente prin car
e lumea se individueaz. Nu mai exist dect o proiectie monumental de umbre si de lumi
ni. Cum se face aceast selectie si purificare e greu de explicat, precum tot att d
e greu de explicat este compatibilitatea ntre puterea lor de fascinare, de domina
re, si imaterialitatea lor. Este o demonie att de curioas n orice exaltare extatic!
Si cnd, din tot ce are lumea aceasta n extaz, nu mai rmne dect ntunericul si lumina, c
um s nu le atribuim un caracter absolut? O constatare simpl, a alternantei exterio
are a acestor dou aspecte, nu poate duce niciodat la o absolutizare n asa msur. Fr
ecventa strilor extatice, n Orient si mistica tuturor veacurilor, este de natur a v
erifica presupunerea noastr. Nimeni nu gseste un absolut n afar, ci numai nuntru. Or,
extazul, acest paroxism al interiorittii, nu reveleaz dect sclipiri si umbre interi
oare. Fat de culoarea acestora, ziua si noaptea si pierd orice expresivitate, oric
e farmec deosebit. Strile extatice ating o astfel de esentialitate, nct accesul lor
n zone profunde de existent produce o impresie de orbire si halucinatie metafizic.
Extazul nu prinde dect esente pure si, ca atare, imateriale. Dar imaterialitatea
lor produce vertigii si obsesii de care nu poti scpa dect convertindu-le n princip
ii metafizice.
Renuntarea
Ai vzut btrnetea, durerea si moartea, si ti-ai zis c plcerea este o iluzie, c toti oam
enii ce petrec nu nteleg nimic din instabilitatea lucrurilor, fiind prada celei m
ai mari iluzii. Si atunci ai fugit de lume, convins de vremelnicia frumusetii si
a tuturor splendorilor. Spus-ai: Nu m voi rentoarce pn ce nu voi scpa de nastere, de
btrnete si de moarte.
Mult orgoliu si suferint snt n orice renuntare. In loc s te retragi cu cea mai mare
discretie, fr revolt si fr ur, declari, cu patos si ngmfare, ignoranta si iluzionare
lorlalti, condamni plcerea si toate volupttile n care triesc oamenii. Toti cei care
au renuntat si s-au dedat unei practici ascetice, trind n pustiu, au fcut-o din con
vingerea c ei au depsit n mod esential relativittile omenesti. Accesul la sentimentu
l unei vesnicii subiective le-a dat iluzia unei eliberri totale. Dect, incapacitat
ea lor de eliberare efectiv o dovedesc condamnarea plcerii si dispretul pentru oam
enii care triesc numai pentru a tri. Dac m-as retrage n cel mai groaznic desert, dac
as renunta la tot si n-as mai cunoaste dect singurtatea absolut, niciodat n-as avea n
drzneala de a dispretui plcerea si pe oamenii care o mprtsesc. Din moment ce eu prin
renuntare si singurtate nu pot cstiga efectiv eternitatea, ci mor ca absolut toti
ceilalti, de ce s dispretuiesc si de ce s numesc calea mea cea adevrat? Oare nu snt t
oti marii profeti lipsiti de discretie si de ntelegere omeneasc? Vd durerea, btrnetea
si moartea si mi dau seama c nu pot fi depsite. Dar de ce s tulbur plcerile altuia c
u aceste constatri? Este foarte drept c pe acela care a vzut n fat asemenea realitti s
i care le trieste convins de nenduplecata lor vesnicie, ce altceva l mai poate tent
a, dect renuntarea? Suferinta duce la renuntare. Dar dac lepra m-ar cuprinde, n-as
condamna bucuria altuia. Cci n orice condamnare exist mult invidie. Budismul si cre
stinismul snt o rzbunare si o invidie a suferinzilor. Simt c n agonie n-as putea fac
e dect apologia orgiei. Nu recomand nimnui renuntarea, fiindc gndul instabilittii nu
se poate depsi dect de putini, n pustie. In desert, ca si n societate, instabilitate
a lucrurilor ti se ofer cu aceeasi arom dureroas. Cnd te gndesti c nimic nu s-a ales d
e marii singurateci si c iluziile lor au fost mai mari dect ale celor naivi sau ig
noranti! Gndul renuntrii este att de amar, nct este de mirare cum omul a ajuns s-l con
ceap. Cine n-a simtit n momentele de amrciune si de tristete un fior rece prin tot c
orpul, o senzatie de prsire si de ineluctabil, de moarte cosmic si de neant individ
ual, de vid subiectiv si neliniste inexplicabil, acela nu cunoaste preliminariile
groaznice ale renuntrii, rezultate ale unei ndelungi dureri. Dar cum s renunti? Un
de s te duci, pentru a nu renunta deodat, desi numai aceast renuntare are valoare?
In mediul si clima noastr, nu mai avem avantajul pustiului exterior, ci numai al
unuia interior. Nu avem cadrul pentru renuntare. Neputnd sta liberi sub soare, fr a
lt gnd dect al eternittii, cum o s devenim sfinti sub acoperisuri? Este o dram specif
ic modern aceea de a nu putea renunta dect prin sinucidere. Dar dac desertul nostru
luntric s-ar materializa, nu ne-ar coplesi imensitatea lui?
Pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu m risipesc n bucti, pentru ce nu curg ca un izv
or de munte? Nu este n mine atta energie pentru a cutremura lumea asta, nu este n m
ine atta nebunie nct s dispar orice urm de claritate? Nu este singura mea bucurie bucu
ria haosului si nu este plcerea mea avntul ce m prbuseste? Nu snt nltrile mele cder
u este explozia mea iubirea mea? Oare eu nu pot iubi dect distrugndu-m? Cum de exis
t n iubirea mea atta neliniste, team si nesigurant? S fiu nchis complet pentru stril
re? S fie n iubirea mea atta otrav? Trebuie s m abandonez complet tuturor strilor, s
m mai gndesc la ele si s le triesc cu cel mai deplin exces. Nu m-am luptat si nu m lu
pt destul cu moartea, s-mi mai fie si Eros un dusman? De ce cnd renaste iubirea n m
ine mi-e att de fric, de ce mi vine s nghit ntreaga aceast lume, pentru a opri creste
a iubirii mele? Mizeria mea este de a voi s fiu nselat n dragoste, pentru a avea mo
tive n plus s sufr. Numai n iubire poti vedea ce deczut esti. Cci acela care a privit
moartea n fat mai poate iubi? Si-ar putea muri el din cauza iubirii?
Precum n extaz se realizeaz purificarea de toate elementele individuale si conting
ente, rmnnd numai lumina si ntunericul, ca elemente capitale si esentiale, tot aseme
nea, n noptile cu insomnii, din tot ce are lumea aceasta multiplu si divers, nu m
ai rmne dect un motiv obsedant sau un element intim, cnd nu este prezenta evident a u
nei persoane. Ct vraj ciudat este n acele melodii care izvorsc din tine n noptile fr
, care se dezvolt asemenea unui flux, pentru a se stinge ntr-un reflux care nu est
e un simbol de prsire, ci seamn usurintei unui pas napoi din nu stiu care dans! Ritmu
l si evolutia sinuoas a unei melodii interioare pun atunci stpnire pe tine si te cu
prind ntr-o ncntare ce nu poate fi extatic, fiindc este prea mult regret n aceast tl
melodic. Regret, dup ce? Greu de spus, cci insomniile snt att de complicate, nct e i
osibil s-ti dai seama ce-ai pierdut. Poate fiindc pierderea e infinit Obsesiile se i
ndividualizeaz numai n insomnii, deoarece numai n ele se poate realiza prizonieratu
l ntr-o form de gndire sau de simtire. In insomnii, prezenta unui gnd sau a unui sen
timent este organic, este constitutiv, si se impune cu exclusivitate si imperialis
m. Tot ce apare n ele se realizeaz melodic, ntr-o form de ondulatie misterioas. Fiint
a iubit se purific ntr-o imaterialitate, ntocmai cum s-ar risipi ntr-o melodie. Si at
unci nu poti stii absolut deloc dac iubirea ta e vis sau realitate. Caracterul im
palpabil ce-l mprumut realittii aceast convertire n melodic a tot ceea ce se petrece n
insomnii provoac n sufletul omului o neliniste si o tulburare, care nu snt att de i
ntense pentru a duce la o anxietate universal, ci pstreaz toate elementele unei nel
inisti si tulburri de esent muzical. Moartea nssi, fr s nceteze a fi hidoas, se ma
-o universalitate de noapte, a crei impalpabil transparent, desi e fructul iluziei,
nu este mai putin muzical. Dar tristetea acestei nopti universale este ntocmai ca
tristetea muzicii orientale, n care predomin mai mult misterul mortii dect al iubi
rii.
Precum, n explicarea nasterii iubirii, fenomenul irationalittii (iubirea e oarb) este
revelator, tot asa, n senzatia iubirii, fenomenul topirii este nu mai putin reve
lator si semnificativ. Iubirea este o form de comuniune si de intimitate. Or, ce
poate exprima mai bine aceast form dect fenomenul subiectiv al topirii, al spargeri
i tuturor barierelor individuatiei? A te topi n iubire nseamn a ncerca un fior organ
ic, ce reduce toat viata din tine la o pulsatie si la o plpire, greu de definit. Cu
ce te pune n contact iubirea?
Nu este ea universalul si specificul absolut n acelasi timp? Nu este paradoxul iu
birii de a atinge un vag general, desi ea se orienteaz nspre o singur fiint? Comuniu
nea mai adnc nu se realizeaz dect prin individual. Iubesc o fiint; dar ntruct ea este
n simbol al totului, eu particip ontologic la tot si la esent, n mod inconstient s
i naiv. Participarea universal a iubirii presupune specificarea obiectului; cci nu
poti avea un acces total fr accesul absolut al unei fiinte individuale. Exaltarea
si vagul n iubire rsar dintr-o presimtire si dintr-o prezent nereflectat n suflet, i
rational, a vietii n genere, care creste n tine la paroxism. Orice iubire adevrat rep
rezint o culme creia sexualitatea nu-i rpeste nimic din nltimea ei. Sexualitatea nu a
tinge ea culmi? Nu se atinge n ea un paroxism unic, extatic pn dincolo de orice mar
gini? Dect, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul constiintei
sexualitatea, desi iubirea fr sexualitate nu se poate concepe. Fiinta iubit creste
atunci n tine purificat si obsedant, cu un nimb de transcendent si intimitate simul
tan, n sclipirile si reflexele cruia sexualitatea devine periferic, dac nu n mod real
si efectiv, n tot cazul subiectiv si imaginativ. Iubire spiritual ntre sexe nu exi
st, ci numai o transfigurare organic, prin care persoana iubit se fixeaz n tine, evol
und n carnea ta pn la a-ti da iluzia spiritualittii. Numai n astfel de conditii este p
osibil o senzatie de topire, cnd carnea tremur de un fior total, cnd ea nu mai este
un obstacol si o rezistent material, ci arde de focuri luntrice si curge de fluiditt
i insesizabile. Srutul nu e posibil dect ntr-o astfel de senzatie de topire, de com
uniune imanent si fecund. Existential si ontologic, srutul te apropie mai mult de e
senta intim a vietii dect o reflexiune ndelungat si complicat. Cci nu prin forme si ca
tegorii se ajunge la realittile esentiale. Si dac ajungi la acestea n mod inconstie
nt si naiv, ai pierdut ceva? Numai cnd esti constient simti ct ai pierdut. Nu cred
ca esenta si intimitatea vietii s fi rmas un bun pierdut pentru aceia care nu s-a
u aventurat pe cile spiritului.
Numai ntia iubire are valoare. Cine a dus-o pn la capt, cine a trit toate formele si f
armecele ei, acela poate s afirme c nu e certat cu Eros. Dar cnd dintr-o sovial si ne
sigurant luntric, dintr-o lips de curaj si avnt n prima tinerete, nu ti-ai manifestat
iubirea, ci ai omort n tine expansiunile erotice, te-ai refuzat unei abandonri inte
grale, ce mai poti spera, atunci, de la iubire? Vai de acei care n-au schimbat n
ici un cuvnt cu prima lor iubit! Cum vor mai gsi cuvinte pentru a doua? Si oare mai
renaste iubirea? Depinde de om si de tristetile lui. Cci ndelungile ntristri parali
zeaz n asa msur elanul iubirii, nct te ntrebi dac tristetea nu este un reflex al mor
precum iubirea este al vietii. Acea senzatie de presiune interioar, cnd simti cum
te aduni n tine, cum creierul e parc strns si corpul apsat de greutti interne, cnd or
ice avntare moare sub glasul obscur si nelmurit al unor chemri din adncuri negre si
coplesitoare, face din tristete o otrav care, picurnd n iubire, o ntunec si o stvilest
e. Iubirea este prin esent deschis, ca o floare de primvar. Si nu nchide rcoarea trist
etii petalele acestei flori? Uneori nvinge iubirea, alteori tristetea; cteodat se a
mestec ntr-un aliaj complex, provocnd o stare de neliniste, cnd att viata ct si moarte
a si cer drepturile lor. Cum atac tristetile rdcinile lui Eros! Si oare de ce ntristri
le snt numai de moarte? Snt prea trist spre a fi nscut pentru iubire!
Acel care a spus c somnul este egal cu speranta a avut o intuitie admirabil a ngroz
itoarei importante a somnului, precum si a nu mai putinei importante a nesomnulu
i. Insomnia este o realitate att de mare, nct mi vine s m ntreb dac omul nu este un
al ce nu poate dormi. De ce s-i spui omului animal rational, cnd gsesti la unele an
imale ratiune ct vrei? Nu exist ns n scara ntregii vieti animale, n afar de om, un
animal care s vrea s doarm si s nu poat. In somn uiti drama vietii tale, uiti compli
catiile si obsesiile, asa nct fiecare desteptare este un nceput nou de viat, este o
sperant nou. Viata pstreaz astfel o discontinuitate plcut care d impresia unei contin
regenerri, a unei renasteri permanente. Insomniile duc, dimpotriv, la un sentimen
t al agoniei, la o tristete etern si iremediabil, la o disperare absolut. Pentru un
om sntos, adic pentru un animal, a te preocupa de insomnii este a te complcea n nese
riozitti, fiindc el nu stie c snt unii care ar plti un somn cu o avere, crora le e fri
c de pat si care ar sacrifica o tar pentru inconstienta din somn, ce o rpesc n mod b
rutal amarnicele luciditti si haosul insomniei. Exist o mare, o infinit legtur ntre in
somnie si disperare. M ntreb dac poate exista disperarea fr insomnii, dac este posibil
o pierdere total a ndejdii fr concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad si rai nu
poate fi dect aceasta: n rai poti dormi cnd vrei, n iad niciodat. N-a pedepsit Dumnez
eu pe om lundu-i somnul si dndu-i cunoasterea? Si nu este n unele nchisori pedeapsa
cea mai groaznic atunci cnd nu te las s te culci? Nebunii sufer mult de insomnii; de
aceea depresiunile teribile n care triesc, dezgustul de viat si nclinarea spre sinuc
idere. Este imposibil s iubesti viata atunci cnd nu poti dormi. Si apoi, senzatia
aceea de scufundare, de prbusire n adncimi, de scafandru al neantului, care se nast
e n unele clipe de veghe absolut, nu indic ea o form de nebunie? Acei care se sinuci
d, aruncndu-se n ape sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orb si o
atractie nebun nspre adncimi. Cine nu s-a cutremurat la viziunea interioar a scufun
drii lui n ape adnci, la senzatia unei imersiuni nelimitate, evolund nspre profunzimi
marine, ca si cum ai vrea s fugi de lumin spre a locui pe fundul oceanelor sau al
mrilor, cine n-a simtit luntric o mpleticeal n aer, trasnd arabescuri de o absurd co
lexitate sau descriind vrtejuri ca o pulbere cosmic, acela nu va pricepe niciodat s
ubstratul atractiei teribile nspre neant, ce ndeamn pe unii oameni la suprema renun
tare.
M simt un om fr sens si nu-mi pare ru c n-am nici un sens. Si de ce mi-ar prea ru, c
e haosul meu nu se poate alege dect haosul? In mine nu exist nici o voint nspre form,
spre cristalizare, sau un ideal. De ce nu zbor, de ce nu-mi cresc aripi? Nu est
e n dorinta mea de zbor o fug de existent? Si n-as fugi n acest zbor cu toat existent
a, cu tot ce e fiint? Simt n mine atta fluiditate, nct m mir cum de nu m topesc si nu
urg. As vrea ca fiinta mea s se transforme ntr-un fluviu cu ape tulburi si nvalnice
, care s poarte numele meu si care s curg ca o amenintare apocaliptic. Oare va sting
e aceast ap focul din mine, si focul din mine va evapora aceast ap? In mine snt numai
aburi si scntei, inundatii de foc si incendii de ap.
Este n mine atta confuzie, zpceal si haos, nct nu stiu cum un suflet omenesc poate s
suporte. Tot ce vreti gsiti n mine, absolut tot. Snt o fiint rmas de la nceputul lumi
n care elementele nu s-au cristalizat si n care haosul initial si joac nc nebunia si
volburarea lui. Eu snt contradictia absolut, paroxismul antinomiilor si limita ncor
drilor; n mine totul e posibil, cci eu snt omul care voi rde n clipa suprem, n fata
tului absolut, voi rde n agonia final, n clipa ultimei tristeti.
Nu se poate anula timpul dect prin vietuirea absolut n moment, n abandonarea total la
seductiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este dect un sentim
ent de prezent etern a lucrurilor. S nu-ti pese de timp, de devenire si de nimic. E
ternul prezent este existent, fiindc numai n trirea integral a lui existenta capt o p
itivitate si o evident. Prezentul, scos n mod subiectiv din succesiunea clipelor,
este fiintare, este depsire a nimicului, care nu poate aprea dect acolo unde tempor
alitatea devine
constitutiv pentru existent. Cci temporalitatea existentei introduce un element de
neant n fiintare, deoarece tot ceea ce se consum n timp si dovedeste implicit incons
istenta. Fericiti snt aceia care pot tri n moment, care pot tri prezentul absolut, p
e care nu-i intereseaz dect beatitudinea clipei si ncntarea pentru vesnica prezent si
eterna actualitate a lucrurilor. Si nu se atinge n iubire absolutul momentului?
Nu este inconstienta din iubire adevrata trire a clipei? Nu depseste adevrata iubir
e temporalitatea? Acei care nu pot iubi ntr-o abandonare spontan o fac nu numai di
n tristete si angoas, dar si din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacita
tea de a depsi esential temporalitatea. N-a sosit timpul cnd trebuie s declarm rzboi
pe moarte si pe viat timpului? Si nu este timpul dusmanul nostru, al tuturora?
Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omeneasc este ideea de eliberare
prin omorrea dorintei. De ce s pui frne vietii, de ce s o distrugi pentru un cstig a
tt de putin fecund cum este acela al unei indiferente totale, al unei eliberri car
e nu nseamn nimic? Cu ce ndrzneal mai poti vorbi de viat, dup ce ai nimicit-o complet
tine? Am mai mult stim pentru un om cu dorintele contrariate, nenorocit n dragoste
si disperat, dect pentru un ntelept rece, de o impasibilitate orgolioas si respingto
are. Nu pot concepe o lume mai antipatic dect una de ntelepti. Ar trebui distrusi i
remediabil toti nteleptii acestui pmnt, pentru ca viata s continue a exista mai depa
rte asa cum e: oarb, irational. Fiecare stat ar face bine s aresteze pe toti ntelept
ii si s-i nchid ntr-un castel prsit, ca s nu mai tulbure pe nimeni. Cci ursc ntele
acestor oameni pe care adevrurile nu-i dor, care nu sufer cu nervii, carnea si snge
le lor. Trebuie declarate nule toate adevrurile oamenilor uscati, care gndesc fr spe
rm la creier, fr angoas si fr disperare. Apreciez numai adevrurile vitale, organice s
spermatice, fiindc stiu c nu exist adevr, ci numai adevruri vii, fructe ale nelinisti
i noastre. Toti oamenii care gndesc viu au dreptate, deoarece nu exist argumente h
otrtoare mpotriva lor. Si chiar dac ar fi, ele nu pot fi doborte dect prin uzare. C m
snt oameni care caut adevrul, nu pot avea dect regrete. Sau nteleptii n-au nteles nic
i acum c adevrul nu poate s existe?
Frumusetea flcrilor
Intregul farmec al flcrilor este de a cuceri printr-un joc ciudat, care este dinco
lo de armonie, de proportie si de msur. Nu simbolizeaz avntul impalpabil al flcrilor g
ratia si tragedia, naivitatea si disperarea, voluptatea si tristetea? Nu este n t
ransparenta lor consumatoare, n imaterialitatea lor arztoare, usurinta si zborul c
are rezult dup marile purificri, dup marile arderi luntrice? As vrea s fiu ridicat de
elanul si transcendenta flcrilor, s fiu aruncat de impulsul lor insinuant si fin, s
plutesc ntr-o mare de flcri, s m consum ntr-o moarte eteric, ntr-o moarte de vis. Fr
etea stranie a flcrilor este de a da iluzia unei morti sublime, a unei morti pure,
asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic c vorbim de moartea n flcri numai
la fiinte ntraripate, usoare si gratioase? Moartea n flcri o vedem ca o ardere de a
ripi, o moarte imaterial. Oare numai fluturii mor n flcri? Dar aceia care mor de flcri
le din ei?
Adevratele femei snt acelea a cror prezent te face s uiti de probleme, idei, nelinist
i universale si chinuri metafizice. Pentru cei tulburati adnc de o neliniste meta
fizic, intimitatea unei femei este un corectiv si o reconfortare. Prin femei se p
oate realiza temporar o inconstient dulce, plcut si ncnttoare. Nscute aproape numai p
tru iubire, ele si epuizeaz ntreg continutul fiintei lor n avntul erotic. Femeile iub
esc mai mult dect brbatii si sufer mai mult dect ei. Dar pe cnd brbatul, din experient
a iubirii sau dintr-o mare suferint, dezvolt un gnd sau un sens de universalitate,
pentru femeie ele rmn strict individuale, fr o proiectie sau o adncire n esential si e
tern. Femeia trieste volupttile sau ndur durerile ca si cum acestea ar fi exclusiv i
ndividuale. Nu exist femei care n suferinta lor personal s descopere esenta suferint
ei, fiindc femeile snt opace pentru universal. Fiinte eminamente patice, ele nu tr
ansform si nu transfigureaz experientele subiective, nu le triesc cu acea intensita
te ce purific si exalt, ci se las dominate de ele. Strile sufletesti la femei nu snt
creatoare, fiindc se mentin ntr-o sfer pur individual si accidental si ca atare snt li
psite de semnificatie si de o valoare simbolic, de un sens revelator. Femeia este
un animal incapabil de cultur si de spirit, iar atunci cnd se explic sterilitatea
ei prin conditii istorice se realizeaz un act de cea mai cras ignorant. Femeile n-a
u creat nimic n nici un domeniu. Si ceea ce e mai grav este c n acele domenii n care
ele au lucrat si activat mai mult au creat mai putin, cum e cazul cu muzica. Fa
ptul c n aceast art, n care femeile s-au exercitat mai mult dect brbatii, ele n-au pr
us nimic original m face s declar categoric si iremediabil c femeia nu e o fiint ist
oric. S mai amintim c nu exist un gnd original de la o femeie, o singur creatie durabi
l n art, c aceste fiinte vizuale n-au creat nimic n pictur, c, dimpotriv, s-au remar
putin n unele stiinte cu care nclinrile feminine nu pot avea nici o afinitate? In e
senta sa, femeia este o fiint accesibil numai la valorile vitale ale Erosului si c
omplet inaccesibil la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale. I
mi place femeia fiindc alturi de ea ncetez s gndesc si pot cu deplintate s realizez,
ntru scurt timp, experienta irationalului. Alturi de femeie, uiti c suferi din cau
za spiritului, treci peste dualittile chinuitoare si revii nspre un fond originar
de viat, nspre continuturi primordiale si indivizibile, derivate, ca expresii orga
nice, din esenta irational a vietii. Pentru cavalerii neantului, contactul cu fem
eia nu poate fi dect un drum care, dac nu duce la salvare, nu este mai putin adevra
t c duce la mpcare temporar, la o uitare reconfortant. Gratia femeii tempereaz tragedi
a brbatului.
Ursc nteleptii pentru c snt comozi, fricosi si rezervati. Iubesc infinit mai mult pe
oamenii dominati de mari pasiuni care i devor pn la moarte, dect egalitatea de dispo
zitie a nteleptilor, ce i face insensibili att la plcere, ct si la durere. Inteleptul
nu cunoaste tragicul pasiunii, nu cunoaste frica de moarte, precum nu cunoaste
avntul si riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibreaz, es
te rece si nghetat. De aceea vorbeste n maxime si d sfaturi. Alura lui de transcend
ent si superioritate l face
incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroic. Inteleptul nu
trieste nimic si nu simte nimic, nu doreste si nu asteapt nimic. Stabilind toate c
ontinuturile vietii ntr-o echivalent, el trage toate consecintele acestei anulri. Ct
de complex mi pare ns o existent care, stabilind aceast echivalent, nu nceteaz tot
e frmnte, pn la limit, n anumite continuturi. Existenta de ntelept este steril si go
iindc este complet lipsit de elemente contradictorii, de antinomii si dezndejdi, fi
indc nu cunoaste tragismul marilor pasiuni. Snt infinit mai fecunde acele existent
e care, trgnd toate consecintele, nu nceteaz de a se contrazice, nu nceteaz de a fi de
vorate de contradictii organice si insurmontabile. Resemnarea nteleptului rsare di
ntr-un gol interior, iar nu dintr-un foc luntric. Prefer s mor de un foc interio
r dect de vidul si resemnarea nteleptului. Intoarcerea In haos Inapoi nspre haosul
initial, nspre haosul absolut! S desfsurm subiectiv un proces care s reprezinte intra
rea n confuzia primordial, n vrtejul de nceput al lumii. In noi s creasc un avnt ns
lburarea cosmic, nainte de aparitia formelor, nainte de individuatie. Simtirea noas
tr s plpie de acest efort si de aceast nebunie, de aceste vpi si de aceste prpstii.
teriorul nostru s dispar legile lumii, precum si toate consistentele ei, toate cri
stalizrile si toate structurile, pentru ca, n aceast topire si dezechilibrare, acce
sul vrtejului absolut s fie deplin. Nemaiexistnd legi si fiinte individuale, putem
reface subiectiv procesul de la cosmos nspre haos, de la natur nspre indiviziunea o
riginar, de la form nspre vrtej. Destrmarea lumii realizeaz un proces contrar evolutie
i cosmice, un proces invers si retrospectiv. Un apocalips rsturnat, dar izvort din
aceeasi sensibilitate si aceleasi aspiratii. Cci nimeni nu poate dori ntoarcerea
n haos, fr s fi suferit toate ametelile apocalipsului. Ct groaz si ct bucurie nu
gndul c as fi prins deodat n vrtejul haosului initial, n confuzia si n paradoxala lu
simetrie. Simetria acestui vrtej este singura simetrie haotic, lipsit de o excelent
formal si de un sens geometric. Dar exist n orice vrtej o posibilitate viitoare de f
orm, precum n haos este o posibilitate de cosmos. As vrea s triesc la nceputul lumii,
n vrtejurile demonice ale haosului originar. S existe n mine posibilitti de forme, d
ar nici una s nu fie realizat si efectiv. Totul s vibreze de o neliniste universal de
nceput, ca o trezire din neant. Nu pot tri dect la nceputul sau la sfrsitul acestei
lumi.
Ironie si autoironie
Cnd ai negat totul, cu frenezie, si ai lichidat radical cu toate formele de exist
ent, cnd nimic n-a rezistat pornirii si excesului de negativitate, de cine te mai
poti lega, dect de tine nsuti, de cine s mai rzi sau s plngi, afar de tine? Dup ce
a lume a czut n ochii ti, cazi n mod iremediabil si tu. Nelimitatul din ironie anule
az toate continuturile din viat. Nu vorbim de ironia elegant, inteligent si fin, nscut
dintr-un sentiment de superioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care
unii oameni si mrturisesc emfatic distanta lor de lume, ci de ironia tragic, de iro
nia infinit amar, de ironia din disperare. Singura ironie adevrat este aceea care s
uplineste o lacrim sau o crispatie, dac nu un rnjet grotesc si criminal. Exist o mar
e deosebire ntre ironia oamenilor care au suferit si ironia celor superficiali si
comozi. Cci la ntii ea indic o imposibilitate de participare naiv la viat, legat de
ntimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe cnd la ceilalti aceast i
mposibilitate de participare nu se reflecteaz dureros n constiint, fiindc sentimentu
l unei pierderi ireparabile nu exist. Ironia indic o crispare intern, o adncir de ri
duri, o lips de spontaneitate si iubire, de comuniune si ntelegere uman! Ea este un
dispret voalat, o transfigurare a unei realitti si a unor deficiente. Ironia dis
pretuieste gestul naiv si spontan, fiindc starea ironic este dincolo de irational
si naiv. Este ns, n ironie, mult invidie fat de oamenii naivi. Ironicul, neputndu-si m
anifesta admiratia lui pentru simplicitate, din cauza enormului su orgoliu, invid
iaz si nvenineaz, dispretuieste si se crispeaz. Din acest motiv, mi pare mult mai aut
entic ironia amar, ironia tragic si agonic, dect cea surztoare, ce izvorste dintr-un
pticism usor, cu senintti vagi si echivoce, cu pretentii de lumin si bunvoint. Ct de c
aracteristic este faptul c n autoironie se ntlneste numai forma tragic de ironie, c ir
onicul este n asemenea caz numai agonic! Nu se poate ajunge la autoironie prin zmb
ete, ci numai prin suspine, care snt suspine chiar dac snt complet nbusite. Cci autoir
onia este o expresie a disperrii. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut si pe tine
. Si atunci un rs negru, nveninat si sinistru, nsoteste toate gesturile tale, ca o
masc hidoas, distruge toate iluziile de elan si pe ruina tuturor sursurilor naive,
dulci si mngietoare, apare sursul agonic, mai crispat dect n mstile primitive si mai d
efinitiv dect n cele egiptene.
Despre mizerie
Cnd m gndesc la faptul c mizeria este strns legat de existenta omeneasc, nu mai pot a
ra la nici o teorie si la nici o doctrin de reform social. Toate mi par egal de stup
ide si de inutile. Chiar si tcerea mi pare un urlet. Animalele, care triesc fiecare
din silinta lor, nu cunosc mizeria, fiindc nu cunosc ierarhia si dependenta unor
a de altii. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindc numai el a putut s-si cre
eze din semen un supus. Nici un animal nu-si bate joc de altul, asemntor pn la ident
itate cu el. Numai omul este capabil de att autodispret. Toat caritatea din lume n
u face dect s evidentieze si mai mult mizeria, artnd-o mai ngrozitoare si mai inintel
igibil dect n prsirea absolut. Ca si n fata ruinelor, n mizerie te doare vidul de
nitate, regretul c oamenii nu schimb esential ceea ce este n putinta lor de a schim
ba. De alt parte, acest sentiment se combin cu unul al imanentei si eternittii mize
riei, al caracterului ei ineluctabil si fatal, acolo unde exist viat omeneasc. Desi
stii c oamenii ar putea nltura mizeria, ti dai totusi seama de vesnicia ei, dnd astf
el nastere la un sentiment neobisnuit de neliniste amar, la o stare sufleteasc par
adoxal si tulbure, n care omul apare n toat inconsistenta si mizeria lui. Cci mizeria
obiectiv din viata social nu este dect un reflex palid al infinitei lui mizerii lun
trice. Cnd m gndesc la mizerie, mi trece orice poft de a mai tri. Ar trebui s arunc t
ul din mn si s m duc ntr-un bordei, unde sprijinul adus srciei ar nsemna mai mult u
te efectiv dect o carte, ce nu face altceva dect s otrveasc si mai mult aceast lume n
orocit si singur. M apuc o dezndejde mortal cnd m gndesc la mizeria ngrozitoare a
la putregaiul si cangrena sa. Acest animal rational n-ar mai fi! se apuc de const
ructii, de teorii, se pasioneaz de ideologii n fata mizeriei, n loc s arunce tot cee
a ce are pe el, ntr-un gest de ntelegere nalt si de comuniune adnc. Desi nu se poate i
nterveni n existenta nimnui si desi nu poti scoate pe nimeni efectiv din singurtate
a durerii, totusi pasivitatea e criminal, precum criminal e si mila aproximativ, as
a cum e mila tuturor oamenilor. Prezenta mizeriei n lume compromite pe om mai mul
t dect orice si explic de ce grandomania acestui animal va trebui s aib un sfrsit cat
astrofal. Cnd vd mizeria, mi-e rusine pn si de faptul c exist muzic, devenit n asem
adru inexpresiv si rece. Esenta vietii sociale este nedreptatea. Si atunci, cum s
mai aderi la o doctrin social si politic? Mizeria distruge din viat totul; o face scr
boas, hidoas, spectral. Exist paloarea aristocratic si paloarea mizeriei. Intia rezult
din rafinament, a doua din mumificare. Cci mizeria fantomatizeaz, creeaz umbre de v
iat,
aparitii stranii, asemntoare unor forme crepusculare, ce succed unui incendiu cosm
ic. Nu este n convulsiunile ei nici urm de purificare, ci o ur, o amreal, o nrire car
l. Mizeria, ca si boala, nu duce la un suflet nevinovat si ngeresc, la o umilint cu
rat si pur, ci la o umilint veninoas, rea si rzbuntoare, la un compromis ce ascunde r
si patimi chinuitoare. Aceia care nu s-au nscut n mizerie, ci au czut n ea, nu se p
ot mpca absolut niciodat, fiindc acestia nteleg mai bine dect ceilalti c n viata
aceasta lucrurile ar putea sta si altcum. Nu admit o revolt relativ n fata nedreptti
lor, ci numai o revolt etern, fiindc etern este mizeria n umanitate.
Fuga de pe cruce
Nu-mi plac profetii, precum nu-mi plac marii fanatici care nu s-au ndoit niciodat
de credintele si misiunea lor. Valoarea profetilor o msor dup capacitatea lor de nd
oial, dup frecventa momentelor cu adevrat chinuitoare, de-o luciditate dureroas. Cci
la marii profeti ndoiala este mai tulburtoare dect la ceilalti oameni, desi numai n n
doial snt profetii si fanaticii cu adevrat umani. Restul este absolutism, predic, mo
ral si pedagogie. Vor s nvete pe altii, s mntuiasc, s arate calea adevrului, s devi
stinele altora, ca si cum adevrurile lor ar fi mai bune dect ale celor pe care i nva
t. Criteriul ndoielii este singurul valabil spre a-i deosebi de maniaci. Nu se ndoi
esc ei ns prea trziu? Acela care s-a crezut fiul lui Dumnezeu nu s-a ndoit dect n mome
ntele finale. Si adevrata ndoial a lui Cristos nu este cea de pe munte, ci aceea de
pe cruce. Snt convins c Isus pe cruce a invidiat destinul celui mai anonim dintre
oameni si, dac ar fi putut, s-ar fi retras n coltul cel mai obscur al lumii, unde
nimeni n-ar mai fi cerut sperant sau mntuire. Si cnd a rmas numai cu soldatii roman
i, snt sigur c le-a cerut s-l ia jos, s-i scoat cuiele, pentru a fugi att de departe,
ct ecoul suferintelor oamenilor s nu mai ajung pn la el. Nu c Isus ar fi ncetat deoda
mai cread n misiunea si ideile lui era prea iluminat pentru a putea fi un sceptic ,
dar moartea pentru altii este mult mai greu de suportat dect moartea ta, consuma
rea destinului tu personal. Isus a suportat rstignirea, deoarece stia c numai prin
jertfa lui proprie pot triumfa ideile sale. Asa pretind oamenii: pentru ca s crea
d n tine, tu trebuie s renunti la tot ce e al tu si apoi la tine. Oamenii snt ri si cr
iminali; ei vor s mori pentru a garanta autenticitatea credintei tale. De ce admi
r ei scrierile rsrite dintr-o nsngerare durabil? Fiindc aceasta i scuteste de suferi
sau le d iluzia suferintei. Ei vor s vad snge sau lacrimi dincolo de rnduri pentru ca
, din mediocritatea si satisfactia lor, s le apari ca un destin particular si dem
n de admiratie. Toat admiratia vulgului este plin de sadism. Dac Isus n-ar fi murit
pe cruce, crestinismul n-ar fi triumfat. Oamenii se ndoiesc cu drept cuvnt n fata
a orice, numai n fata mortii nu. Or, moartea lui Isus a fost pentru ei suprema ce
rtitudine, suprema ncredere n valabilitatea principiilor crestinismului. Cristos p
utea foarte bine s dispar n fata primejdiei rstignirii sau ar fi putut primi admirab
ilele tentatii ale diavolului, care exprim simbolic tentatiile vietii. Cine n-a fc
ut pact cu diavolul n-are rost s triasc, deoarece el exprim simbolic esenta vietii m
ai bine dect Dumnezeu. Regretul meu este c diavolul m-a ispitit att de rar Dar nici
Dumnezeu nu m-a iubit. Crestinii n-au nteles nici acum c Dumnezeu este mai departe
de oameni dect oamenii de el. Imi nchipui un Dumnezeu plictisit pn dincolo de margi
ni de acesti oameni care nu stiu dect s cear, un Dumnezeu exasperat de trivialitate
a creatiei sale, dezgustat de pmnt si de cer. Si-mi nchipui un Dumnezeu avntndu-se n n
eant, ca Isus de pe cruce Oare ce s-ar fi ntmplat dac soldatii romani ar fi ascultat
ruga lui Isus, dac l-ar fi luat de pe cruce si l-ar fi lsat s plece? In nici un ca
z el nu s-ar fi dus n alt parte a lumii pentru a predica, ci pentru a muri singur,
fr comptimirea oamenilor si fr lacrimile lor. Chiar dac Isus n-ar fi cerut soldatilor
eliberarea din cauza orgoliului , totusi mi este imposibil s cred c aceast idee nu l
-ar fi obsedat. Neaprat Isus a crezut c e fiul lui Dumnezeu, dar aceasta nu l-a pu
tut mpiedica, n fata jertfei pentru altii, s se ndoiasc sau s-i fie fric de moarte. I
treg procesul rstignirii, Isus a avut momente cnd, dac nu s-ar fi ndoit c e fiul lui
Dumnezeu, a regretat c e fiul lui. In fata mortii, Isus Cristos a regretat c e
fiul lui Dumnezeu. Si dac a primit moartea, a fcut-o numai pentru a triumfa ideile
sale. S-ar putea foarte bine ca Isus s fi fost mult mai simplu dect l concepem noi
, s fi avut mai putine ndoieli si mai putine regrete. Cci el s-a ndoit si a regretat
ascendenta lui divin numai n momentele finale. Noi ne ndoim si regretm atta, nct nic
unul dintre noi nu ne mai putem crede fiul lui Dumnezeu. De aceea, nici nu mai p
utem fi sfinti si nu mai putem crede n predicatori. Detest n Isus tot ce e predic,
moral, idee si credint. S ne fi dat pace, si s nu ne mai fi tulburat cu attea idealur
i si credinte. Cci idealuri si credinte au attia. Iubesc la Isus momentele de ndoia
l si de regret, clipele cu adevrat tragice din existenta lui, care nu mi par nici c
ele mai interesante si nici cele mai dureroase. Cci dac s-ar msura dup suferint, cti n
-ar avea dreptul, naintea lui, s se considere fii ai lui Dumnezeu! S-ar putea ca n
u toti fiii lui Dumnezeu s moar pe cruce, ntr-o moarte geometric si vertical!
Cultul infinitului
Nu pot vorbi de infinit fr s simt un vrtej interior si unul exterior. Este ca si cum
, dintr-o existent ordonat, cu legi si forme, as sri ntr-un vrtej cu ondulatii inegal
e si capricioase ce evolueaz, cu o iuteal de gnd, prin imensitate. Evolutia acestei
linii sinuoase se desfsoar spre un punct etern inaccesibil. Cu ct punctul de ajung
ere se deplaseaz nspre o deprtare inconceptibil si indefinit, cu att intensitatea vrt
ului pare a creste. Curbele si ondulatiile lui n-au nimic din usurinta gratiei,
ci descriu linii complicate, asemenea unor flcri cosmice. O trepidatie universal zg
uduie totul ca ntr-un infern. Si toat lumea pare a se misca ntr-un ritm accelerat s
i nebun, ca si cum s-ar apropia apocalipsul. Nu exist un sentiment adnc al infinit
ului fr acea senzatie ciudat a apropierii vertiginoase de sfrsitul cosmic, de sfrsitu
l universal. Paradoxul infinitului este de a-ti da aceast senzatie de apropiere d
e sfrsitul absolut si de a face, n acelasi timp, imposibil aceast apropiere. Cci infi
nitul nu duce la nimic. Att infinitul
spatial, ct si infinitul temporal. Infinitatea este tot att de deconcertant n trecut
ca si n viitor. Ce s se realizeze n viitor, cnd avem o eternitate napoia noastr n ca
s-a putut realiza orice? Cum o s poat prezenta viitorul ceea ce n-a putut prezent
a o infinitate trecut? Dac lumea ar fi avut un sens, s-ar fi revelat pn acum si noi
l-am fi aflat. Cum s pot concepe c acest sens se va realiza n viitor, cnd pn acum ar f
i trebuit s se arate? Lumea n-are nici un sens nu numai fiindc este irational n esen
ta sa, dar si
fiindc este infinit. Sensul este conceptibil numai ntr-o lume finit, n care poti ajun
ge la ceva, unde snt limite care se opun regresiunii noastre, n care exist puncte s
igure si delimitate, astfel ca lumea s poat fi asimilat unei istorii cu convergent u
niversal si precis, asa cum face conceptia progresului. Infinitul nu duce la nimic
, fiindc n el totul e provizoriu si caduc. Totul e prea putin fat de nemrginire. Nim
eni nu poate avea experienta infinitului fr ameteli, fr o tulburare adnc si care nu se
poate uita. Si cum s nu te tulburi, cnd n infinit nici o directie nu e mai valabil
dect cealalt? In spatiu, infinitatea stabileste echivalenta directiilor, care toat
e nu pot duce nicieri, nici una nefiind preferabil alteia. Infinitul neag orice pos
ibilitate de a rezolva favorabil problema sensului acestei lumi. Simt o voluptat
e demonic atunci cnd m gndesc la aceast negativitate si mi pare chiar bine c lumea n-
e nici un sens din cauza infinitului. Si, n definitiv, ce ne mai trebuie atta sens
? Oare nu putem tri si fr ca lumea aceasta s aib unul? O betie a irationalittii, un di
onisism total nu pot suplini acest nonsens universal? S trim, fiindc lumea n-are ni
ci un sens. Dac n-avem scopuri precise si idealuri accesibile, s ne aruncm fr nici o
rezerv n vrtejul teribil al infinitului, s urmm ondulatiile lui n spatiu, s ne consum
focurile acestui vrtej, n cldura lui ngrozitoare, s-l iubim pentru nebunia lui cosmic
si pentru anarhia lui total. Nu exist experient a infinitului care s nu provoace ana
rhia, o anarhie total, organic si iremediabil. Nu poti ntelege infinitul, care ti d im
aginea unei anarhii cosmice, dac nu ai embrionar tendinte anarhice n tine. O exper
ient intens a acestuia nu face dect s creeze o corespondent ntre vrtejul exterior si
ejul interior. Trirea infinittii, ca si reflexia ndelungat asupra acestei infinitti,
este cea mai groaznic lectie de anarhie, de revolt si de nempcare total. Infinitul te
dezorganizeaz, te zbucium, te afecteaz n rdcinile fiintei, dar te si face s neglijez
tot ce e gest mrunt, tot ce e insignifiant si ntmpltor. In fata infinitului, chiar s
i durerile par mai mici. Ce bine c, dup ce ne-am pierdut toate sperantele, ne mai
putem arunca n infinit, c avem dreptul la un salt absolut n nemrginire, c putem parti
cipa la anarhia universal, la tensiunile acestui vrtej. S strbatem, prinsi n evolutia
lui, pn la epuizare, toate nebuniile acestei miscri nencetate, s ne consumm ntr-o av
re de cel mai nalt dramatism, gndindu-ne mai putin la moarte ct la infinita noastr n
ebunie, s realizm la paroxism un vis de barbarie cosmic si de exaltare nemrginit, s pl
utim prin spatiu fr alt scop dect al acestui dinamism absolut. Si cderea noastr din m
rejele acestui vrtej s nu semene cu o stingere treptat, ci s continum n aceast agoniz
e cu haosul vrtejul initial. Intreg patosul si dramatismul infinitului s ne mai cu
prind o dat n singurtatea mortii, pentru ca trecerea n neant s semene unei iluminri,
amplific si mai mult misterul sau nonsensul acestei lumi. Exist n complexitatea ul
uitoare a infinitului, ca un element constitutiv, negatia categoric a formei, a p
lanului nchis si determinat. Infinitul fiind progresivitate absolut, este fatal ca
s anuleze tot ceea ce are o consistent finit si o cristalizare formal. Este revelat
or c arta care exprim mai bine infinitul, muzica, este aceea care topeste formele n
tr-o fluiditate de un farmec ciudat si inefabil. Forma tinde totdeauna s dea un c
aracter absolut fragmentarului, s-l izoleze ntr-o autonomie si, individualiznd cont
inuturile, s elimine perspectiva universalului si a infinitului. Nu exist forme n l
ume dect pentru a sustrage continuturile existentei din haosul si anarhia vrtejulu
i infinit. C formele au o consistent iluzorie fat de acest vrtej, o dovedeste orice
viziune mai adnc, deoarece, dincolo de cristalizrile efemere, realitatea adevrat se d
escoper ca o plpire si o pulsatie dintre cele mai ncordate. Simtul pentru forme rezu
lt dintr-o complacere n finit, n seductiile inconsistente ale mrginirii, care niciod
at nu vor duce la revelatii metafizice. Metafizica, ntocmai ca si muzica, nu rsare
dect dintr-o experient a infinitului. Amndou cresc pe nltimi si produc ameteli. Mirare
a mea cea mare este cum de nu nnebunesc toti aceia care creeaz opere hotrtoare n aces
te domenii. Muzica, mai mult dect toate celelalte arte, pretinde o astfel de tens
iune si o inspiratie att de adnc, nct e inexplicabil cum cineva, dup asemenea momente,
mai poate distinge ceva. Dac n lume ar exista o consecvent imanent si fatal, ar treb
ui ca toti marii compozitori s se sinucid la un moment suprem al vietii lor sau, d
ac nu, s nnebuneasc. Si nu snt pe drumul nebuniei toti aceia care s-au avntat n infin
? Ce ne mai import normalitatea sau nenormalitatea! S vietuim n extazul infinitului
, s
iubim tot ce n-are margini, s distrugem formele si s cldim singurul cult fr forme: cu
ltul infinitului.
Banalitate si transfigurare
Este o prostie, din moment ce nu m sting imediat si din moment ce nu pot cstiga na
ivitatea, s mai fac gesturi zilnice, obisnuite si comune. Trebuie depsit n toate mod
urile banalitatea si realizat transfigurarea, care nu este altceva dect o nfptuire a
unei expresivitti absolute. M gndesc plin de tristete cum trec oamenii pe lng ei, cu
m si neglijeaz destinul si cum se consum n platitudine. De ce nu ne-am ncorda n fiecar
e moment, de ce nu am mri ncontinuu luminile din noi sau ne-am ameti de adncimile nt
unericului? Nu trebuie s dm o expresie infinit tuturor contingentelor noastre? De c
e nu am scoate din durere tot ceea ce ea poate da, sau de ce n-am cultiva un zmbe
t pn am ajunge la zona vital din care el izvorste? Cu totii avem mini, dar nimeni nu
se gndeste la cultivarea lor, la atingerea unei expresivitti absolute prin delicat
etea si nuantele sau pozitia lor. Ne place s le admirm n pictur, s vorbim de semnific
atia lor, dar sntem incapabili s le dm expresie n propria noastr persoan, s le facem
velatoare pentru toat agitatia noastr luntric. S ai o mn fantomatic, o mn transpar
n reflex imaterial, o mn nervoas, ncordat pn la ultima crispatie. Sau, dac nu, o mn
ameninttoare, dur si nfiortoare. Prezenta minilor, artarea lor s fie mai mult dect u
scurs, mai mult dect un plnset, un zmbet sau o rugciune. Cci minile pot avea ochi, aco
lo unde ochii vd n interior. Expresivitatea absolut, fruct al unei continue transfi
gurri, al unei nencetate primeniri luntrice cu focuri nestinse si cu valuri agitate
, cu vibratii infinite si pulsatii irezistibile, va face din prezenta noastr un c
entru de iradiere mai puternic dect soarele. Si nu numai minile, dar si fata, si t
ot ce ne individualizeaz s ating aceast form de expresivitate, n care tot ce are fiint
a noastr specific se adnceste pn dincolo de margini. Snt oameni a cror simpl prezent
e pentru altii un surmenaj, o oboseal adnc sau o iluminare. In orice caz, prezenta
lor este fecund, hotrtoare, cci rspndeste o fluiditate insesizabil care te asimileaz
te cuprinde ca n niste mreje imateriale. Pentru astfel de oameni nu exist goluri,
vacuitti sau discontinuitti, ci o comuniune, o participare, rezultate din acea nen
cetat transfigurare n care culmile snt nu numai ameteli, ci si voluptti. Trebuie ns at
a frmntare, atta energie de interiorizare pentru a te putea exterioriza ntr-o prezen
t hotrtoare, nct luminile transfigurrii te-ar putea arde si distruge iremediabil. Si n
-ar fi suprema transfigurare, n aceast moarte de lumin si de foc?
Simt n mine o neliniste ciudat, care se insinueaz n tot corpul, creste si se dilat ca
un regret spre a se fixa apoi ca o tristete. Este teama de viitorul existentei
mele problematice sau este o team de propria mea neliniste? Cci m cuprinde o nelini
ste de fatalitatea fiintei mele. Oare voi mai putea vietui dup astfel de probleme
, voi mai putea continua s triesc dup astfel de vietuiri? Oare ceea ce triesc eu e v
iat, sau un vis absurd, o exaltare reveric mbrcat n imperceptibile melodii transcenden
te? Nu se tese n mine fantezia grotesc si bestial a unui demon si nu este neliniste
a mea o floare din grdina unei fiinte apocaliptice? Toat demonia acestei lumi pare
a se fi concentrat n nelinistea mea, amestec de regret, de visuri crepusculare,
tristeti si irealitti. Si din aceast demonie n-o s arunc eu parfum de flori peste u
nivers, ci fum si pulbere, ca dup o mare prbusire. Cci toat existenta mea este o prbu
sire care, fiind nemrginit, niciodat nu poate fi definitiv.
Oare exist alte ntristri dect ntristrile de moarte? Nu, fiindc adevratele tristeti s
gre, lipsite de farmec si de vis, crora li se substituieste o reflexivitate bizar.
Oboseala din tristete este incomparabil mai mare dect cea din melancolie, este o
oboseal care duce la dezgust de viat, la o deprimare teribil si iremediabil. Ceea c
e diferentiaz tristetea de durere este predominarea elementului reflexiv la ntia, p
e cnd la a doua predomin senzatia, materialitatea grea si fatal, care d un caracter
att de
organic durerii. Tristetea si durerea nu pot duce dect la moarte, iar nu la iubir
e, la exaltare erotic. A tri valorile Erosului nseamn a tri nemijlocit, n imediatul vi
etii, n necesitatea secret a vietii, care e simtit ca libertate, din cauza naivittii
esentiale a oricrei experiente erotice. Dar a fi trist si a suferi nseamn a nu put
ea tri nemijlocit, a nu putea fi capabil de un act imanent de vietuire, de un act
asociat fluxului vietii ntr-o participare din cele mai organice. Tristetea, ca s
i suferinta, ne revel existenta, deoarece n ele avem n constiint separatia noastr de
lumea obiectiv si nelinistea care d un caracter tragic vietuirii n existent. Dac ar e
xista un zeu al tristetii, lui nu i-ar putea creste dect aripi negre si grele, pe
ntru a zbura nu nspre ceruri, ci n infern.
Desi n genere omul este un animal bolnav, se gsesc totusi destui oameni sntosi pentr
u a putea vorbi de sensul snttii n omenire. Cea mai comod, mai confortabil si mai puti
n angajat stare este starea de sntate. Ea indic nu numai o prostie organic si definit
iv, dar si o platitudine de simtire, o absent total a oricrui risc, o incapacitate d
e orice actiune eroic. A fi sntos nseamn a umbla n lumea aceasta legat la ochi, a nu s
esiza nimic din culmile sau adncimile existentei. Se poate lupta mpotriva tuturor
oamenilor, numai mpotriva celor sntosi nu, fiindc acestia snt att de putin sensibili,
ct nu pot s realizeze n ei nici o form de transfigurare. Cel mai mare dispret pe car
e l pot avea pentru un om este s-l consider sntos. Sntatea brut, organic adic o s
ediabil este tot ceea ce poate fi mai detestabil la un om. Si cnd mi se va obiecta
sntatea din gratie sau entuziasm, voi rspunde c acestea preced oarecum sntatea, c el
reprezint dou modalitti de vietuire care determin felul snttii. Ele sublimeaz n asa
ptul organic, nct atunci cnd admirm gratia sau entuziasmul noi nu sntem sensibili si
nu avem n constiint sntatea, aceast expresie a organicului ce nu si-a depsit legea lui
, depsire ce o ntlnim totdeauna n boal.
Oamenii muncesc n general prea mult pentru a mai putea fi ei nsisi. Munca este un
blestem. Iar omul a fcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele
numai pentru munc, a gsi o bucurie ntr-un efort care nu duce dect la realizri irelev
ante, a concepe c te poti realiza numai printr-o munc obiectiv si nencetat, iat ceea c
e este revolttor si ininteligibil. Munca sustinut si nencetat tmpeste, trivializeaz si
impersonalizeaz. Ea deplaseaz centrul de preocupare si interes din zona subiectiv n
tr-o zon obiectiv a lucrurilor, ntr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intere
seaz atunci de destinul su personal, de educatia lui luntric, de intensitatea unor f
osforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de l
ucruri. Munca adevrat, care ar fi o activitate de continu transfigurare, a devenit
o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic
c n lumea modern munca indic o activitate exclusiv exterioar. De aceea, prin ea omul
nu se realizeaz, ci realizeaz. Faptul c fiecare om trebuie s aib o carier, s intre
o form de viat care aproape niciodat nu-i convine, este expresia acestei tendinte d
e imbecilizare prin munc. S muncesti pentru ca s triesti, iat o fatalitate care la om
e mai dureroas dect la animal. Cci la acesta activitatea este att de organic, nct el
-o separ de existenta sa proprie, pe cnd omul si d seama de plusul considerabil pe c
are-l adaug fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om
se manifest una din tendintele lui de a iubi rul, cnd acesta este fatal si frecvent
. Si n munc omul a uitat de el nsusi. Dar n-a uitat ajungnd la naivitatea simpl si du
lce, ci la o exteriorizare vecin cu imbecilitatea. Prin munc a devenit din subiect
obiect, adic un animal, cu defectul de a fi mai putin slbatic. In loc ca omul s ti
nd la o prezent strlucitoare n lume, la o existent solar si sclipitoare, n loc s tr
ntru el nsusi nu n sens de egoism, ci de crestere interioar , a ajuns un rob pctos s
impotent al realittii din afar. Unde mai exist ntr-o astfel de viat extazurile, viziu
nile si nebuniile? Unde mai exist suprema nebunie, unde mai exist voluptatea auten
tic a rului? Cci voluptatea negativ din ncntarea pentru munc are ceva din mizeria si
atitudinea omeneasc de fiecare zi, dintr-o meschinrie detestabil si periferic. De ce
nu se hotrsc odat oamenii s lichideze cu munca de pn acum si s nceap o alt munc,
mai gsim nici o asemnare cu genul de munc n care s-au risipit? Oare a fost nevoie s
cldeasc piramide, palate, temple si castele? Nu este suficient constiinta subiectiv
a eternittii, constiinta acelei mpliniri n supraconstiint? Dac a distrus ceva activit
atea frenetic, munca nencetat si trepidatia exterioar, apoi desigur aceasta nu poate
fi dect simtul pentru eternitate. Munca este negatia eternittii. Cu ct creste cuce
rirea de bunuri n temporal, cu ct se intensific munca exterioar, cu att eternitatea d
evine un bun mai inaccesibil, mai ndeprtat si mai irealizabil. De aici perspectiva
redus a tuturor oamenilor activi si energici, de aici platitudinea lor iremediab
il de gndire si de simtire. Munc nseamn periferie. Si, desi nu opun muncii nici conte
mplatia pasiv si nici reveria vag, ci transfigurarea intens pentru realizarea unei
prezente, prefer totusi o lene, ce ntelege si justific totul, unei activitti frenet
ice, intolerante si absolutiste. Pentru a trezi lumea modern la viat trebuie scris
elogiul lenei, al acelei lenevii pline de mpcare si de un zmbet ce accept totul. Es
te infinit mai mult simt metafizic ntr-un om lenes dect ntr-unul activ. Se ntmpl ns
ri ca lenea s fie, ntocmai ca si munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevratu
l elogiu nu poate fi dect acela al transfigurrii.
M atrag deprtrile, m atrage marele gol, proiectat din mine asupra firii. Un gol ce s
e ridic din stomac pn la creier, trecnd prin toate organele si membrele ca un fluid
usor si impalpabil, ca o insesizabil plpire intern. Si nu stiu de ce, n ntinderea prog
resiv a acestui gol, n mrirea nencetat a acestui vid crescnd n infinit, simt prezenta
isterioas si inexplicabil a celor mai contrare sentimente care agit sufletul omenes
c. Snt fericit si nefericit n acelasi timp, ncerc simultan exaltarea si depresiunea
, m domin disperarea si voluptatea n cea mai contradictorie dintre toate armoniile
posibile. S fie vagul deprtrilor, nostalgia dup virginitti cosmice, dup singurtti fa
ale si misterioase? M domin un sentiment muzical al deprtrilor, vibratii de melancol
ie infinit si cu ritm de extaz n singurtate, cu priviri difuze pe nltimi de cer si cu
tristetea nltimilor proprii. Cum s gsesc un triumf n marele gol, n atractia nelmurit
ntru deprtrile cosmice? M vd singur, n mijlocul unui peisaj nemrginit, sorbind prin to
ti porii aromele singurttii, ncntat de reveria extatic a melancoliei, ndeprtnd contu
le ca pentru a face si mai ciudate deprtrile, trind euforia si nelinistea apocalips
ului. Snt att de vesel si de trist, nct lacrimile din mine au n acelasi timp reflexe
de cer si de infern. Pentru bucuria tristetii mele, as vrea s nu mai existe moart
e pe acest pmnt, a crei fatalitate este att de groaznic n tristetea pur si adevrat.
O s m nghit golul meu luntric, o s fiu nghitit de propriul meu vid. S simti cum te p
sti n tine, n neantul tu propriu, cum risti gndindu-te la tine, cum cazi n haosul int
ern! Senzatia prbusirii n golul exterior, n vidul din afar, este mult mai putin comp
licat dect aceast senzatie nebun a prbusirii n tine nsuti. S-ti dai seama de infinit
tale adncimi si s le simti chemrile, rsunnd de o vraj demonic, este a atinge forma ne
isnuit de expansiune centripet n care centrul fiintei se deplaseaz, ntr-un joc indefi
nit, n neantul subiectiv. Nelinistea prbusirii exterioare n-are farmecul maladiv a
l nelinistii, al prbusirii interne. Cci la aceasta se adaug satisfactia de a muri n
tine, de a-ti gsi moartea n nimicul tu propriu.
Receptivitatea pentru durere si are originea nu numai ntr-o structur temperamental s
pecific, ci si n obisnuinta, n frecventa si dominarea durabil a durerii. Fiecare pri
lej de durere este trit atunci cu mult mai mult intensitate, este exagerat si proi
ectat n constiint pn la paroxism. Multiplicitatea durerii este un fenomen de exaltar
e intim n care limitele continuturilor sufletesti rsrite din durere se dilat la infin
it, n care nu exist margini si forme pentru progresul durerii. Obisnuinta cu durer
ea nu toceste sensibilitatea, nu face omul insensibil la noi dureri, ci creeaz o
receptivitate mult mai mare si mai ascutit. Atunci, cea mai mic depresiune se ampl
ific, ia proportii n constiint, se intensific si apas ca o greutate insuportabil. Si p
e cnd bucuriile si succesele nu pot depsi un efect de moment, durerile se fixeaz n s
uflet ca eternitti de gheat. Intregul continut al personalittii se dezvolt atunci su
b semnul durerii, devenit realitate si emblem a acestei personalitti. Dac mult iubire
apropie pe om de viat, mult durere l separ. Nu este de mirare pentru ce, la aceia c
are nu cunosc dect ndelungile suferinte care tind s epuizeze seria nesfrsitelor dure
ri, dezgustul de viat si oboseala de a tri snt uneori att de mari, nct gestul cel mai
mic ia proportia unui act eroic, strduinta cea mai redus se proiecteaz ca un efort
colosal, actiunea cea mai timid ca un risc formidabil. Oboseala si dezgustul de v
iat fac din orice lacrim o mare de plnset, din orice ntristare o sum de tristeti irem
ediabile, din orice durere un colos de suferinte. Incapacitatea de a mai lua par
te la viata lucrurilor, la ritmul vietii exterioare face din oboseala continu o s
tare n care te distantezi progresiv de tot ceea ce exist. Snt extrem de chinuitoare
aceste stri n care, n furtuni de durere, apare oboseala, ca un corectiv vulcanului
interior. Marea receptivitate pentru durere, pe care o au unii oameni, i duce la
amestecul oboselii cu o expansiune vulcanic, a furtunilor interne cu marile depr
esiuni. Un vulcan a crui lav ar suferi cristalizri chiar n elanul, n
izbucnirea ei, s-ar consolida si s-ar topi succesiv n ascensiunea sa. De aceea, d
up acest vulcan nu rmne numai fum, ci si gheat.
Pentru mine nimic n-are valoare dect prezentat n ultima expresie, realizat n forme
ultime. Nu pot vorbi dect despre ultimele tristeti, ultimele bucurii sau ultimele
tragedii.
Cci iubesc ceva numai ntru ct apare fr nici o rezerv, fr nici un compromis si fr n
ticent. Si unde se poate gsi aceasta, altundeva dect n ultimele expresii? Incordrile
ultime si convulsiunile tristetilor sfsietoare, nebunia ultim, betia si excitarea n
ultimele forme m ncnt pentru amestecul lor de farmec si de neliniste, pentru sursul
acela apocaliptic, de o vraj ciudat si irezistibil. Nu este totul ultim? Existenta n
genere nu este ea deja prins n neant? Si ce este nelinistea n fata neantului dect b
ucuria pervers a ultimelor tisteti, exaltarea pentru definitivatul neantului si p
rovizoratul existentei? S fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patr
ie?
Trebuie s lupt mpotriva mea, s explodez mpotriva destinului meu, mpotriva soartei mel
e. Cu cel mai barbar elan, s arunc n anonimatul fiintei mele toate cadavrele care m
i mpiedic ascensiunea, toate obstacolele care amn transfigurarea, s nu mai rmn dect
siunea mea subiectiv, groaznic, si infinita mea dorint de ntuneric si de lumin. Fieca
re pas al meu s fie un triumf sau o prbusire, un avnt sau o ratare. In cea mai fulg
ertoare alternant s creasc si s moar viata din mine, n ritmul cel mai trepidant s se
chid florile si s strluceasc putregaiul sufletului meu. Nimic din calculul meschin s
i din aprecierea rational a existentelor curente s nu mai ngreuneze tensiunea nemrgi
nit a vijeliei mele interne, a durerilor si amurgurilor mele. Cu slbticia impetuoas
a resurselor neexploatate din mine si cu ncrederea bestial a patimilor comprimate,
s nghit lumin si ntuneric pentru orgia mea luntric, pentru volupttile si chinurile h
sului meu, pentru tragicele ncntri ale dezndejdii si ale bucuriilor mele ultime. M ar
de un astfel de foc interior si m agit furtuni att de mari, nct mirarea m apuc cum de
u explodez deodat cu aceast lume, ntr-un avnt apocaliptic. Simt cum tremur eu, si cu
mine ntreaga lume, cum m npdesc fioruri din adncuri si cum m cuprinde o exaltare de s
frsit de lume. As vrea ca toat lumea aceasta s fie aruncat n aer de fatalitatea ei pr
oprie, de o nebunie imanent, continu si adnc, de o demonie intrinsec si prsit, s se
mure totul ca n fata ultimelor clipe, s ne nvrtim, halucinati, la viziunea agoniei d
efinitive, a agoniei ultime a universului. Nimic s nu-si mai gseasc o ratiune n sine
nsusi, totul s fie ntr-o clip nimic. Si s soarbem nimicul, prinsi n vrtejul demonic
clipelor din urm. Nu este un semn de rezistent, ci de imbecilitate, n faptul c oame
nii supravietuiesc unor ncordri organice excesive si unor stri sufletesti de limit.
Ce rost mai are s triesti dup asemenea tensiuni, ce rost mai are rentoarcerea n plati
tudinea existentei? Nu numai dup experienta neantului si a disperrii mi pare un non
sens supravietuirea, dar si dup intensitatea voluptuoas a actului sexual. Nu voi nt
elege niciodat cum de nu s-au gsit oameni care s se sinucid n culmea volupttii sexuale
, cum de nu s-au gsit fiinte care s simt vulgar si plat orice supravietuire. Fiorul a
cela, nemrginit n intensitate, dar aproape iluzoriu n timp, ar trebui s consume ntr-o
clipit toat fiinta noastr. Si dac n-o consum, pentru ce n-o consumm noi? Snt attea
ri de a muri, dar nimeni n-are curajul si originalitatea unei morti sexuale, car
e n-ar fi mai putin absolut dect celelalte morti, ci ar avea avantajul de a te aru
nca n nimic n mijlocul suspinelor de voluptate. De ce s pierdem astfel de ci, de ce
s neglijm astfel de prilejuri? Trebuie numai o sclipire de amarnic luciditate n culm
ea uitrii sexuale, pentru ca moartea sexual s nu mai apar o iluzie sau o fantezie de
viat. Dac oamenii vor ajunge vreodat la o stare n care s nu mai poat suporta monotonia
, platitudinea si vulgaritatea existentei obisnuite, atunci orice prilej de trire
absolut va fi un motiv de sinucidere. Imposibilitatea de a supravietui exaltrii a
celeia infinite va consuma, ca n complicatiile apocalipsului, orice urm de existen
t. Atunci, nu se va mai mira nimeni de ce, pentru o mare sensibilitate, se poate
pune problema dac mai are rost s mai triesti dup ce asculti unele simfonii sau dup ce
privesti un peisaj rar si fascinator. Toate aceste experiente au un caracter de
definitivat sau, n cazul cel mai bun, de rscruce. Dup ele, orict diversitate ai mai
cuta n viat, ea nu te poate ndeprta de la senzatia de gol ce urmeaz fantasticelor plen
itudini ce se nasc si cresc n experientele capitale.
Tragedia omului, ca animal dezintegrat din viat, consist n faptul c el nu mai poate
gsi o satisfactie n datele si valorile vietii. Orice fiint ca parte din existent poa
te vietui, ntruct pentru ea existenta, din care ea face parte, are caracter de abs
olut. Pentru om, viata nu e un absolut. De aceea, nici un om, ntruct nu e numai
animal, nu gseste o multumire n faptul nsusi al vietii, n faptul de a tri. Pentru ani
mal, viata e totul; pentru om, ea este un semn de ntrebare. Si acest semn de ntreb
are este un final, cci omul
n-a primit pn acum nici un rspuns ntrebrilor lui si nu va primi niciodat, deoarece via
ta nu numai c n-are nici un sens, dar nici nu poate avea unul.
Principiul satanic in suferint
Dac snt oameni fericiti pe acest pmnt, pentru ce nu url, pentru ce nu apar n strad s
strige bucuria n tipete nebune si nencetate? De unde atta discretie si atta rezerv? D
ac as avea constiinta unei bucurii continue, a unei exaltate dispozitii interne ns
pre plcere, si dac as simti o irezistibil nclinare nspre senintate, n-as putea tri nu
i n mine acele momente, ci le-as mprtsi ntr-un elan fr margini tuturora, m-as risipi
bucurie n vzul celorlalti, mi-as consuma toat energia pentru a face comunicabil sta
rea mea de fericire, preaplinul meu ncnttor si debordant. N-as regreta dac dup o astf
el de risipire vocea ar rgusi, ochii ar orbi si mersul s-ar mpletici, n-as regreta
dac functiile si posibilittile organelor s-ar epuiza si focul din mine si-ar nceti
ni plpirile. Dac exist fericire n lume, ea trebuie comunicat. Sau oamenii cu adevrat
riciti n-au constiinta fericirii lor? Le-am putea mprumuta noi o parte din consti
int, pentru ca ei s ne rsplteasc din infinita lor inconstient. De ce numai durerea are
lacrimi si tipete, iar plcerea numai fioruri? Cnd n plcere omul ar avea atta constii
nt ct are n durere, atunci n-ar putea rscumpra plcerile, durerile si distributia n
n-ar fi incomparabil mai echitabil? Durerile nu se uit, chiar fiindc snt legate, ntr-
un mod nemsurat de mare, de constiint. De aceea, singurii oameni care au mult de u
itat snt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n-au ce uita. Intr-un
anumit fel, nici plcerile nu se uit, cci si ele se nsumeaz n personalitatea noastr, d
erminnd-o ntr-o puternic receptivitate pentru plcere si nseninnd progresiv fiinta noas
tr, ntocmai ca si suferinta, care determin receptivitatea n sensul ei. Dar pe cnd dur
erile au o pregnant si o individualitate dincolo de nsumarea si totalizarea ce se
realizeaz n noi, plcerile se sterg si se topesc ca niste forme cu conturul indecis.
Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plcere si de cadrul n care ea s-a d
ezvoltat, pe cnd amintirea durerii amplific senzatia penibil cu memoria deconcertan
t a cadrului. C plcerile nu se pot uita integral, o dovedeste faptul c un om ce a tri
t toat viata n plceri nu va avea la btrnete dect o usoar dezabuzare, pe cnd unul ce
ferit mult numai n cazul cel mai bun va realiza o profund resemnare. Si resemnarea
presupune infinite tragedii anterioare. Este o prejudecat rusinoas n afirmatia c plc
erile snt egoiste, c ele separ pe om de viat, precum tot att de rusinoas este aceea du
p care durerile creeaz afinitti cu lumea. Superficialitatea ce exist la sursa unor a
tari prejudecti este revolttoare, si originea ei livresc este de natur a nulifica n c
onstiinta mea toate bibliotecile, n fata unei singure experiente trite pn la margini
.
Conceptia crestin si conceptia curent a suferintei snt fundamental false. Dup ele, s
uferinta este un drum spre iubire, cnd nu este calea esential a iubirii. Dar oare
crestinismul numai n aceast problem ar trebui corectat? A vorbi de drumul suferinte
i ca drum al iubirii este a nu cunoaste nimic din esenta satanic a suferintei. Pe
treptele suferintei nu urci, ci cobori. Ele nu formeaz scri nspre cer, ci nspre inf
ern. Si ntunericul n care ajungi pe scrile durerii nu este mai putin infinit si ete
rn dect lumina ce te orbeste pe scrile bucuriei. Suferinta este o cale de separare
, de disociere, este o fort centrifugal ce te detaseaz de smburele vietii, de centru
l de atractie al lumii, de unde totul tinde s se unifice n iubire si intimitate. D
ac principiul divin se caracterizeaz printr-un efort de sintez cosmic si de particip
are metafizic la esenta totului, atunci suferinta este la antipodul acestui princ
ipiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare si dramatizare
, strbate ntr-o imanent organic si esential ntreg smburele durerii. In toate formele
curiei, participi naiv la ritmul total al vietii, iei un contact inconstient si
experimental cu dinamismul concret al firii si te simti legat prin toate fibrele
cu pulsatiile irationale ale lumii. Si aceasta nu numai n bucuria spiritual, ci s
i n diversitatea formelor de plcere organic, n multiplele voluptti ale simturilor. Se
pararea de lume n suferint duce la interiorizare excesiv, la o dezvoltare paradoxal
a gradului de constiint, nct toat lumea, cu splendorile si ntunecimile ei, se fixeaz f
at de om ntr-o pozitie de exterioritate si transcendent. Si cnd esti ntr-o asemenea ms
ur separat de lume, cnd ai lumea vesnic n fata ta si cnd te simti iremediabil singur
n fata acestei lumi, atunci cum s mai poti uita ceva? Nu simti necesitatea uitrii
dect a lucrurilor si experientelor din cauza crora ai suferit. Or, unul din parado
xele bestiale ale acestei lumi este de a sterge amintirile celor ce n-ar vrea s u
ite si de a fixa amintirile n memoria celor ce ar dori s uite totul.
In genere, oamenii se mpart n dou categorii: n aceia pentru care lumea ofer prilejuri
de interiorizare si aceia pentru care lumea rmne exterioar, obiectiv si nesemnifica
tiv. Toate obiectele lumii fizice si toate formele naturii snt lipsite pentru om d
e orice semnificatie dac snt privite ca atare, n ele nsele. Semnificatia lor se dezvl
uie numai unei intense triri subiective, care tinde s le asimileze si s le nsumeze n
subiectivitate. Atunci cresc n noi si nu numai c le determinm, dar ne determin si el
e. Oamenii care interiorizeaz nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vi
talizeaz, le integreaz, topindu-le ntr-un torent luntric. Intr-o adevrat interiorizare
, toat existenta obiectiv e un pretext. Si numai ca atare ea poate avea semnificat
ie, deoarece o teleologie obiectiv nu se poate construi si justifica dect pe o sum
de iluzii, care au pcatul de a fi direct sesizabile si demascabile de un ochi ptru
nztor. Toti oamenii vd focuri, furtuni, prbusiri, peisaje; dar cti simt n ei flcri, t
ete, vrtejuri sau
armonii? Sau cti, la vederea unor flcri, se gndesc simultan la gratie si la moarte,
si cti poart n ei frumuseti ndeprtate care s le coloreze melancoliile? Oamenii care tr
esc indiferent, crora natura nu le ofer dect o obiectivitate fad si rece, desi pot f
i perfect multumiti cu viata, ea nu este mai putin pentru ei o sum de ocazii pier
dute. Cci ei nu pot depsi o form de vizualitate ordinar. La omul comun, vzul, n loc s
hit obiectul, l izoleaz, l ndeprteaz de la orice posibilitate de integrare si asimila
.
Orict m-as fi zbtut eu n aceast lume si orict m-as fi separat de ea, distanta dintre
mine si ea n-a fcut dect s mi-o fac mai accesibil. Desi nu pot gsi un sens n lume, un
ens obiectiv si o finalitate transcendent, care s arate nspre ce evolueaz lumea si l
a ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existentei a fost totusi n
mine un prilej de vesnice ncntri si tristeti. Am avut momente cnd frumusetea unei fl
ori a justificat n fata ntelegerii mele existenta unei finalitti universale, precum
o pat n
puritatea unui azur a fost de natur a-mi atta verva pesimist. Cei ce interiorizeaz p
este msur descoper n cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolic.
Oare tot ceea ce am vzut eu n viata mea s port n mine? M sperie gndul c toate peisaje
, crtile, femeile, vulgarittile si viziunile sublime s-au condensat ntr-un creier s
i c o parte din trecutul umanittii s-a actualizat ntr-o biat constiint. Aceste gnduri,
viziuni, aspecte si obiecte nu par a se fi subtilizat n testurile unei substante
nervoase, a se fi subtiat pn la transparent ntr-un mediu de o finete inexplicabil, ci
am impresia c s-au transpus n mine ca realitti, c o parte din existent apas n infini
l meu
luntric. Poate de aceea m simt uneori att de greu, de apsat si de coplesit, c as vrea
s uit n toate prilejurile pe care mi le ofer viata. Interiorizarea duce la prbusire
, fiindc prin ea a intrat oarecum lumea n tine si te apas dincolo de orice rezisten
t. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate, de a
rt si de sexualitate numai pentru a uita?
Pentru ce nu scriu femeile? Fiindc ele pot plnge oricnd.
Cte mii de celule nervoase m cost fiecare gnd? Iat ntia ntrebare ce trebuie s si-
gnditor existential si organic, un gnditor viu.
Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prbusit din cau
za ideilor.
Defectul tuturor oamenilor este c asteapt s triasc, deoarece n-au curajul fiecrei cl
e. De ce n-am pune n fiecare moment atta pasiune si atta ardoare nct fiecare clip s d
in un absolut, o eternitate? Toti nvtm s trim dup ce nu mai avem nimic de asteptat, i
cnd asteptm nu putem nvta nimic, fiindc nu trim n prezentul concret si viu, ci ntr-
iitor fad si ndeprtat. Ar trebui s nu asteptm nimic dect de la sugestiile imediate al
e clipei, s asteptm fr a avea constiinta timpului.
Salvarea nu poate fi dect n recstigarea imediatului. Cci omul este o fiint care a pie
rdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.
De cnd trebuie s nceap fericirea noastr? De cnd ne-am convins c adevrul nu poate e
Cci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dac ar fi o salvare prin nim
ic. Acela care nu crede n imposibilitatea adevrului sau acela ce nu se bucur de ace
ast imposibilitate n-are dect o cale de salvare, pe care n-o va gsi ns niciodat.
Excesul de subiectivism, la oamenii care n-au ajuns la credint, nu poate duce dect
la megalomanie sau la autodenigrare. Cnd te preocupi mult de tine nsuti, nu poti
ajunge dect s te iubesti sau s te ursti dincolo de orice msur. In amndou felurile, t
chidezi nainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satan
a.
Ar trebui ca omul s nceteze s fie, sau s devin un animal rational. Mai bine s devin o
iint absurd care n fiecare moment risc totul, cu fantezii periculoase si exaltri infi
nite, cnd ar putea muri din cauza a tot ce ofer lumea si a tot ce nu ofer. Idealul
oricrui om ar trebui s fie ncetarea de a fi om. Si aceasta nu se poate dect prin rea
lizarea arbitrarului absolut.
Iubirea de oameni ce rsare din suferint seamn cu ntelepciunea ce izvorste din neferici
re. In amndou cazurile, rdcinile snt putrede si izvorul infectat. Numai iubirea de oa
meni care e natural si spontan, rezultat dintr-o druire fireasc si dintr-un elan irez
istibil, poate fecunda si sufletele altora si poate comunica o intimitate cald si
senin. Aceea ce rezult din suferint ascunde prea multe lacrimi si suspine pentru a
nu mprstia raze de o claritate amar, n care punctele negre pteaz puritatea iubirii. E
ste prea mult renuntare, prea mult chin si prea mult neliniste, pentru ca aceast iu
bire s fie altceva dect o infinit concesivitate. Ierti totul, admiti totul, justifi
ci totul. Dar este aceasta iubire? Si cum s mai iubesti, cnd nu esti atasat de nim
ic? Iubirea de oameni din suferint este vidul acelui suflet omenesc ntre tot si ni
mic, ntocmai cum,
ntr-un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. In crestinis
m nu exist iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s-a crezut mntuitorul
lumii, dac l-ar fi luat de pe cruce nainte de a intra definitiv n nimic, el n-ar m
ai fi avut nici mcar aceast concesivitate, aceast indulgent, care este mai mult o al
uzie la iubire dect iubire. Iubire din suferint? Ea poate fi nemrginit de mare, dar
florile acestei iubiri nu se nrdcineaz mai putin n otrav.
Totul este posibil si nimic nu e posibil; totul e permis si nimic. In orice dire
ctie ai apuca, nu este mai bine dect n nu import care alta. Ori realizezi ori nu re
alizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dac taci sau
dac strigi. Poti gsi totului o justificare, precum nu poti gsi nici una. Totul este
n acelasi timp ireal si real, absurd si firesc, fantastic si plat. Nici un lucru
nu poate fi pus naintea altuia, precum nici o idee nu e mai bun dect alta. De ce s
te ntristezi de tristetea ta si s te bucuri de
bucuria ta? Ce-ti pas dac lacrimile tale snt de plcere sau de durere? Iubeste-ti nef
ericirea si urste-ti fericirea, amestec totul si confund totul.
Renunt la distinctii, la diferentieri si la planuri. Fii ca un fulg dus de vnturi
sau ca o floare purtat de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie si las unde ar tr
ebui.
Cine stie dac n felul acesta nu vei fi mai cstigat? Si dac nu cstigi, ce e dac pierzi
ceva? Este ceva de pierdut si ceva de cstigat n aceast lume? Orice cstig este o pier
dere, precum orice pierdere este un cstig. Pentru ce oamenii mai asteapt o atitudi
ne determinat, idei precise si vorbe corecte? Simt c ar trebui s vrs foc pe gur, ca rs
puns la toate ntrebrile ce mi s-au pus si ce nu mi s-au pus.
Cum s-ar putea lupta mpotriva nefericirii? Numai luptnd mpotriva noastr, dndu-ne seam
a c ea nu provine din afar, ci din noi nsine. Dac ne-am da seama n fiecare moment c to
tul depinde de rsfrngerea n constiinta noastr, de amplificrile interne si de ascutime
a sensibilittii, atunci am ajunge n fiecare clip la acea luciditate n care realittile
se situeaz n justele lor contururi. Nu este vorba s ajungem la fericire, ci la un
grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire dect de neferi
cire are nevoie de concursul permanent al acestei luciditti, ce corecteaz exagerril
e sau anticiprile sensibilittii, deoarece el nu s-a analizat pn acolo, nct spiritul s
e cristalizeze autonom de viat. In cazul oamenilor nefericiti, un corectiv poster
ior este ntotdeauna necesar pentru a nu sombra nu n dezndejde, ci n imbecilitate.
Este un semn de mare rezistent n a rmne n dezndejde, precum este un semn de mare defic
ient n a ajunge la imbecilitate n urma unei ndelungi nefericiri.
Trebuie o adevrat educatie, un efort luntric persistent pentru a atinge un grad mai
redus de nefericire. Orice educatie si orice efort spre a atinge fericirea snt d
e la nceput sterile. Orice ai face, nu poti deveni fericit dac ai apucat pe drumul
nefericirii. Poti trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibi
l. Ceea ce nseamn c fericirea poate avea surprize mai dureroase dect nefericirea. In
fericire, simti c lumea aceasta trebuia s fie asa cum e; n nefericire, oricum afar
de cum e. Si desi ti dai seama de originea subiectiv a nefericirii, defectul perso
nal l convertesti fatal ntr-un defect de constitutie metafizic. Niciodat nefericirea
nu va putea ajunge la generozitatea n care s-si recunoasc n mod absolut ntunericul p
ropriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Vznd mizeria subiectiv n mizeri
a obiectiv a lumii, credem c ne usurm povara si ne dispensm de mustrrile ce ar trebui
s ni le facem. In realitate, aceast universalizare ne adnceste nefericirea si, pre
zentnd-o ca pe o fatalitate cosmic, ne nchide orice posibilitate de a o diminua, de
a o face mai suportabil. Disciplina nefericirii provoac mai putine nelinisti, mai
putine surprize dureroase, un chin mai atenuat si o suferint mai stpnit. Este o mas
care aristocratic a consumrii intime, o discretie a agoniei n aceast disciplin a nefe
ricirii, care nsemneaz aparent constiinta n momentele supreme, pentru ca tragedia s
fie si mai mare n adncuri.
Sensibilitatea pentru frumosul ca mplinire formal si armonic se dezvolt cu att mai pu
ternic cu ct omul este mai aproape de fericire. Totul n frumusete si gseste o ratiun
e n sine nsusi, un echilibru intern si o justificare integral. Un lucru frumos nu-l
putem concepe dect asa cum e. Un tablou sau un peisaj ne ncnt n asa msur, nct noi
l putem reprezenta n momentul contemplatiei dect n forma ce ni se prezint. A privi l
umea sub semnul frumusetii este a afirma c lumea aceasta trebuia s fie asa cum e.
Intr-o astfel de viziune, totul se topeste n armonii si strluceste n splendori, iar
aspectele negative ale existentei nu fac dect s intensifice farmecul armoniilor s
i strlucirea splendorilor. Frumusetea nu va salva lumea, dar va apropia mai reped
e de fericire pe acei care umbl pe aceast cale. Se poate ca frumosul, n aceast lume
de antinomii si de paradoxuri, s fie n afar de aceste anomalii? Intreg farmecul si n
treaga structur particular a frumosului deriv din faptul de a fi numai obiectiv un
paradox, iar subiectiv, pentru cel ce trieste frumosul, de a fi dincolo de orice
paradox. Fenomenul estetic exprim paradoxul de a reprezenta absolutul n form, de a
obiectiva n forme limitate un infinit. Cci ce nseamn asietatea, mplinirea total, fr
bilitatea de a concepe alt modalitate de realizare dect a prezenta un absolut simt
irii noastre? Despre imposibilitatea real a acestui absolut, despre contradictia
esential si organic, noi nu ne dm seama n momentul de contemplare a frumosului, ci t
rim n cea mai naiv participare un absolut care se dovedeste obiectiv a fi o imposib
ilitate. Absolutul n form, absolut ntruchipat n expresii limitate, este posibil, n su
fletul celui dominat de emotia estetic, n clipa viziunii frumosului, el este ns o co
ntradictio in adiecto unei alte perspective dect cea a frumosului. Din acest moti
v, este atta iluzie n orice ideal de frumusete, nct ntinderea ei este nedeterminabil.
Si ceea ce este mai grav e c premisa fundamental a oricrui ideal de frumusete, dup c
are lumea aceasta trebuia s fie asa cum e, nu rezist nici celei mai elementare ana
lize. Lumea aceasta trebuia s fie oricum, numai asa cum e nu.
Pentru ce oamenii doresc s realizeze neaprat ceva? N-ar fi incomparabil mai bine s
stea suspendati sub soare, ntr-o liniste senin si ntr-o tcere admirabil? Ce este de r
ealizat, si de ce atta sfortare si att imperialism? Omul a pierdut simtul marilor
tceri, al marilor linisti ce mbat fiinta cu arome de eternitate. Desi constiinta es
te fructul unei deficiente vitale, ea nu s-a determinat la fiecare om ca un elem
ent de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale
, o exagerare a imperialismului vital.
Nemaiputnd tri n prezent, adun mai mult dect trebuie vietii, aglomereaz material care
apas si l subjug. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Pr
ocesul, prin care constiinta a separat pe oameni n dou categorii mari, este dintre
cele mai ciudate si el e de natur a explica pentru ce omul este o fiint att de put
in consistent, care nu-si poate fixa un centru de energie si de echilibru. Att cei
pe care constiinta i-a dus la interiorizare, la chin si la tragedie, ct si cei p
e care i-a avntat ntr-un
imperialism nelimitat, ntr-o groaznic dorint de achizitie si de posesiune, snt, n mod
uri diferite, dezechilibrati si nefericiti. Constiinta a fcut din animal om si di
n om demon, dar ea n-a fcut nc din nimeni un Dumnezeu, n ciuda lumii care se mndreste
de a fi omort unul pe cruce. Feriti-v de oamenii incapabili de viciu, deoarece pr
ezenta lor nu poate fi dect plictisitoare, incolor si fad. Cci despre ce v poate vorb
i un om incapabil de viciu, dect despre moral? Si cine n-a depsit morala nseamn c n-a
adncit nimic din experientele pe care le ofer viata, c n-a ratat nici un elan si n-
a transfigurat nici o prbusire. O existent mare ncepe de acolo de unde pentru ea sfr
seste morala, fiindc numai de aici ea poate risca orice, poate ncerca absolut totu
l, chiar dac obstacole o mpiedic de la realizri efective. Se cer infinite transfigurr
i pentru a ajunge n regiunea n care totul e permis, n care sufletul se poate arunca
fr remuscri n vulgaritate, n sublim sau n grotesc, realiznd o complexitate att de b
nct nici o
directie si nici o form de viat s nu-i fie nchise. Tirania exteriorului si a general
ului, ce domin existentele comune, dispare pentru a-i lua locul absoluta spontane
itate a existentei unice, cu norma topit n fluidittile ei interioare, cu legea n ea n
ssi, dincolo de orice form si de orice schem. Cum s nu dispar morala pentru o astfel
de fiint, care poate fi cea mai generoas fiindc este att de absurd nct poate s renun
a lume si ca atare s dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibil cu mo
rala, cu aceast rationalitate a obiceiurilor, constiintei, cu aceast mecanizare a
vietii. Orice fapt generoas este absurd, este o renuntare ce nu se poate gsi la omul
comun, care se mbrac n hainele moralei spre a-si ascunde vulgara lui nulitate. Tot
ce este cu adevrat moral ncepe de acolo de unde s-a lichidat cu morala. Meschinria
moralei cu norme rationale, cu legi fixe si cadre exterioare nu se evidentiaz ma
i bine ca n condamnarea viciului, aceast expresie de tragic carnal si de tulburare
pasional, ce creste din prezenta spiritului n carne. In orice viciu este prezent o
tragedie a crnii, un salt al crnii din fatalitatea ei, o ncercare de sfrmare a limit
elor imanente ce ncarcereaz elanurile pasionale. O plictiseal organic se ridic pn la
dezndejde a nervilor si a crnii, din care nu se pot salva dect ncercnd celelalte form
e posibile de voluptti. Atractia tuturor celorlalte forme dect cele normale picur n
senzatiile viciului o neliniste tulburtoare, divers n consecinte si complex n agitati
i. In viciu, spiritul pare c a devenit snge si se agit ca o fort imanent n carne. Expl
orarea n ordinea posibilului nu se poate face fr concursul spiritului, fr interventia
constiintei. Viciul reprezint o form de triumf a individualului. Si cum ar putea
reprezenta carnea individualul, fr o interventie din afar? Acest amestec de spirit
si carne, de constiint si snge, creeaz o efervescent extrem de fecund pentru acela ca
re e prins n seductiile viciului. Nimic nu este mai respingtor dect viciul nvtat, mpru
mutat si afectat.
Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult c
onstata fecunditatea lui, pentru oamenii care l stiu transfigura, care pot devia
aceast deviere.
A-l tri brut, criminal, vulgar este a-i exploata numai materialitatea lui scandal
oas si a-i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelent. Viata in
tim, pentru a atinge anumite nltimi, nu se poate dispensa de nelinistile viciului.
Si nici un vicios nu poate fi condamnat dect n momentul cnd, n loc s considere viciul
un pretext, l transform ntr-o finalitate.
Iubirea, cu ct e mai intens si mai concentrat, cu att se limiteaz mai mult n ntindere
cu att cere mai mult individualul si unicul. Astfel se ntmpl c marile pasiuni descope
r absolutul ntr-o femeie, care la cea mai redus analiz de abia si poate salva existen
ta biologic. Unei consideratii din afar, iubirea este att de absurd, nct ea nu poate f
i apreciat dect pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poat
e vorbi n consideratii, ci numai n mirri. Din milioane de femei s aleg una singur, s m
limitez numai la una? Ar trebui ca aceea s fie n fiecare moment alta, s fie capabil
de atta transfigurare, nct s-mi apar vesnic nou si nebnuit. Cti au pasiunea att de
n fiecare moment s vad lumini noi si farmece schimbate? Femeia este o fiint cu puti
ne posibilitti, ea nu poate rezista exigentelor unui brbat torturat, pentru care i
ubirea este numai o form de a te realiza n viat. Iti trebuie o pasiune mare pn la imb
ecilitate pentru a putea iubi o singur femeie. Cnd simti ns insuficienta tuturor for
melor de viat, cnd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal si dezvo
ltat exagerat, ce mai poti gsi ntr-o singur femeie? Schimbnd multe, dac ti se refuz su
rprize psihologice este imposibil s nu te farmece jocul de fizionomii, diversitat
ea de expresie si s nu te pasioneze cutarea unui mister psihologic pe care nu-l gse
sti totusi niciodat, fiindc nu exist. Sensibilitatea feminin e prea periferic si prea
receptiv pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd a
l iubirii adevrate, al iubirii intense, este de a gsi mister ntr-o singur fiint, de a
descoperi sau mai precis a inventa un infinit ntr-o existent individual de o decon
certant finitate. Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este
avantajul si defectul celor certati cu Eros, dar care au destule rezerve de via
t pentru a nu ajunge la o impotent psihic sau erotic. Necesitatea de a varia aspecte
le lumii, nscut dintr-o plictiseal organic, duce n domeniul iubirii la donjuanism. To
ti oamenii care au dus viata interioar pn la ultimele ei limite, care au disperat d
e sensul vietii si care se chinuiesc pe culmi, snt n mod fatal donjuani, ntocmai ca
si antipodul lor, oameni ngusti, lipsiti de viat interioar, cu posibilitti extrem d
e reduse de ntelegere si simtire. Viata prezint aceast ciudat dualitate de a ntruni n
realizarea exterioar pe cele dou tipuri opuse de oameni: pe deficienti si pe cei p
reaplini. Tot simtul psihologic este n a percepe dac cineva a ajuns la o form respe
ctiv de viat din preaplin sau din deficient. Unul poate fi vicios si imoral din def
icient, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lip
s de rezistent si de gndire, altul din exces de problematic si de interioritate. Lum
ea cade n greseala de a pune pe acelasi plan de viat sufleteasc pe toti acei oameni
care seamn, exterior si aparent, n realizrile lor. Donjuanismul este interesant si
simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperrii, al unei prea b
ogate reflexivitti si preocupri luntrice. Cine pe culmile disperrii nu este un donju
an, acela nu si-a asimilat disperarea organic, nu a trit intens strile de limit, ar
derile si consumrile supreme, ci le-a ncercat artificial, ca ntr-un vag presentimen
t. A fi un om de mari singurtti nseamn a iubi pe toate femeile. Si a iubi pe toate f
emeile nseamn a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vietii nu pot fi dect nist
e diletanti ai Erosului, cci ei au pus prea mult pasiune n problemele vietii, pentr
u ca s mai aib pasiune pentru aspectele ei.
Pe culmile disperrii, superficialitate n iubire este o superficialitate din adncime
.
Am ncercat ntr-o mare tcere si ntr-o mare singurtate, n mijlocul naturii, departe de o
ameni si aproape de mine, o senzatie de tumult nesfrsit, n care lumea, ca un toren
t irezistibil, m-a npdit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent si in
sesizabil. Inchiznd ochii, ntreaga lume pare c s-a topit n creierul meu, prin care e
a trece ntr-un elan torential, de un farmec indefinibil si de un avnt impetuos, cu
rgnd apoi din mine n forme si nltri de valuri, ca n visurile de nec de o groaz volup
s. Am simtit atunci nu numai cum un om poate tri, n anumite clipe, toat esenta miste
rioas a destinului uman, dar si cum n el se poate concentra universalitatea lumii,
absorbit n extazurile singurttii. Dac ai nchis ochii pentru a atinge o tcere si o si
urtate mai mare, ai pierdut infinitul ce ti-l oferea perspectiva exterioar, pentru
a cstiga un infinit mai complex si mai atrgtor. Si n acest moment de extaz cosmic,
de revelatie metafizic, am simtit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluv
iile acestei lumi, cum
tremurul meu era tremurul fiintei si cum halucinatia mea era halucinatia existen
tei. Si m-am simtit, n acel fior neuitat, iresponsabil de existenta acestei lumi.
Cine si nalt aripi n mine, de simt cum zborul meu m avnt ntr-o nebun si baroc expa
S fie aripile eternittii care m ridic n infinit, m tulbur si m nsingureaz? Simt to
ia eternittii n mine si sorb miresmele infinitului cum as sorbi o otrav. Beat de et
ernitate si atras de infinit, m prvlesc prin spatii ca o figur solar si m avnt prin i
nsitti, usor ca o iluzie si transparent ca un zmbet, m risipesc ntr-un nimic mbietor
pe care mi-l acoper senintti de azur si transcendente de nori. Cui s m nchin prin aces
te deserturi si cui s ntind mna prin aceste singurtti, la cine s m opresc n aceste e
tii cosmice si unde s privesc ca la o mngiere? Cum se destram azurul n fantastica mea
viziune si cum nu mai rmne dect un alb cu misterioase chemri! Si n acest drum cosmic
, asemenea unei supreme aventuri, parc-l caut pe Dumnezeu. Dar n infinit nu exist p
opas. Si astfel, nu-l voi gsi niciodat.
Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvent mare de depresiuni ntr-un om
care are att elan, nct n fiecare moment s fie viu. O fatalitate organic provoac depr
iuni incontinue, fr determinante si excitante exterioare, numai dintr-o adnc tulbura
re intern; aceste depresiuni nbus plpirile elanului, atac permanent rdcinile vietii
strug bucuria naiv si instinctiv de a tri. Se afirm cu totul gresit c devine cineva p
esimist n urma unei deficiente organice, n urma unor slabe posibilitti vitale. In r
ealitate, nimeni nu devine pesimist dac n-a avut anterior att elan nct s fi dorit via
ta cu o ardoare pasionat, chiar dac aceast ardoare n-ar fi intrat n constiinta respe
ctivului. Ulterior, procesul de devitalizare se ntmpl ca o urmare a depresiunilor.
Orice deficient n pesimism este consecutiv depresiunilor. Cci numai la un om cu elan
, cu aspiratii si cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care c
onsum din viat, precum valurile mrii din uscat. La un simplu deficient, depresiunil
e nu duc la nici o ncordare, la nici un paroxism si la nici un exces, ci la o sta
re de indiferent si apatie, de stingere lent si de monotonie linistit, din care nu
pot reiesi acele reactiuni personale si dureroase caracteristice pesimismului. A
fi pesimist nseamn a prezenta un paradox organic, ce d nastere la contradictii ins
urmontabile si fatale, care explic efervescenta att de profund a tuturor pesimistil
or. Si cum s nu fie un paradox organic n aceast mbinare a unor frecvente depresiuni
cu un nu mai putin frecvent elan? C n cele din urm depresiunile consum elanul si com
promit vitalitatea, este mai mult dect evident pentru cine ntelege c depresiunile sn
t adevrate atentate la viat. Impotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi c
el mult neglijate temporar, prin o ocupatie intens sau prin distractii; dar dup ac
eea apar ntr-o si mai mare intensitate. Numai ntr-o vitalitate nelinistit poate apre
a paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistentele vietii se reduc si scad pr
ogresiv, n constiinta omului se reflecteaz dureros acest proces de intrare n moarte
. Nu devii pesimist un pesimist demonic, elementar, bestial si organic dect dup ce
viata, n lupta disperat mpotriva depresiunilor, nu s-a ales dect cu nfrngeri. Atunci
apare n constiinta omului destinul ca form a ireparabilului, a acelui ireparabil p
ornit din esenta lumii ca pentru a ne arta, mai dureroase si mai apstoare, zdrniciile
acestei vieti. Trebuie, ntr-adevr, s te fi luptat mult cu fortele demonice si nega
tive ale vietii pentru a ajunge la constiinta ireparabilului, care nu face din i
reversibilitatea vietii dect o cale spre moarte, o evolutie care nu e, n fond, dect
o disolutie. S poti spune dup fiecare experient de viat: niciodat! dup fiecare nt
si dup fiecare ncercare acelasi cuvnt, simbol al definitivatului si al ireparabilu
lui, este desigur a fi pierdut totul, a fi att de departe de viat pe ct esti aproap
e de nimicul n care te arunc moartea. Este ngrozitor cnd te gndesti c dup moarte ti
efinitiv pierdute o zi cu soare, un zmbet sau un prieten; dar este de o mie de or
i mai ngrozitor s fi pierdut, deja trind, toate aceste, s poti spune despre tot ce a
i auzit si vzut: niciodat, niciodat! Este ca ntr-o absurd cltorie intern, care te-a
rat radical de lucruri, desi prezenta ta fizic se afl n imediata lor apropiere.
Cum o s pot admite c eu nu snt fcut pentru viat, cnd n realitate viata nu este fcut
u mine? Cci s-ar putea foarte bine ca n alte forme de viat, n forme cu totul diferit
e de acele n care snt condamnat s triesc, eu s pot fi fericit si ncntat, dominat de v
uptti pe care ceilalti nici nu le-ar bnui? De ce s m sacrific n gnd, de ce n ordinea
nceptibilului s nu admit c eu m-as putea potrivi ntr-o alt form de viat, ntr-o alt a
re de existent? Si atunci, de ce s nu gsesc toat vina n aceast viat, iar nu n mine?
rebui mai putin ireparabil si mai mult absurditate acestei lumi, pentru ca s se po
at schimba. Absurditatea ei de pn acum depseste cu prea putin platitudinea, pentru a
-mi ngdui cea mai redus iluzie. As putea crede n aceast lume cnd ea s-ar schimba pentr
u mine. Snt prea orgolios pentru a vedea rul din lume n rul din mine. Eu ns nu m voi
himba niciodat dup aceast lume.
Irationalul din viat apare, n consideratiile noastre, ntr-un dublu aspect: irationa
lul ca dinamism orb ce refuz orice ierarhie de valori si irationalul ca realitate
n a crei asimilare triesti naiv, multumit si echilibrat. Aceast acceptie dubl a irat
ionalului explic de ce putem spune c viata n-are nici un sens, ea fiind irational n
esenta sa, precum si de ce sustinem posibilitatea de salvare numai prin experien
ta naiv a irationalului. Apropierea inconstient de esenta irational a vietii te men
tine ntr-o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate si man
ifestare snt formele vietii. Tot ceea ce faci rsare din smburele vietii, dintr-o ob
scur productivitate vital.
Experienta naiv a irationalului te situeaz n imanenta substantial a vietii. De aceea
, naivitatea este o expresie direct a irationalului. In naivitate individuatia nu
reprezint un principiu de tragism, fiindc n naivitate individul nu e separat de lu
me, ci este asimilat organic fluxului irational al existentei. Serpuirile acestu
i flux pot fi ct de complicate; atunci cnd triesti n ele, nu suferi din cauza lor, d
eoarece drama se distribuie pe ntreaga sfer a vietii si nu se reflecteaz n constiint,
nu suferi o dram unic, individual si chinuitoare n afar de lume; nu ncerci dualismul
care izoleaz pe om n lume din cauza hipertrofiei constiintei. Prin constiint, refle
xivitate si interiorizare, depsesti irationalul; dar numai pentru a ti se revela n
tr-o deconcertant proeminent. Cci aceast depsire nu se poate realiza dect n gndire;
biologicul din noi nu facem mai putin parte din irationalitatea n genere. Iar cnd
acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta n
u se ntmpl dect pentru a ne descoperi si mai mult irationalul, ca dinamism orb, indi
ferent oricrei teleologii si oricrei ierarhii de valori. Omul este astfel constitu
it, nct el cere n fiecare moment o ierarhizare a valorilor, o scar de valori si o su
m de criterii. In fata fenomenului irationalittii vietii, a evolutiei ei fr nici un
scop, care face din viat un avnt haotic de forme debordante si necristalizabile, e
xigenta unei ierarhii de valori este o simpl exigent. Si atunci se naste revolta c
onstiintei mpotriva vietii, revolta omului detasat de viat mpotriva irationalului,
la care revolt, viata rspunde omului: mldiaz-te dup mine si renunt la constiint, la p
ncipiul separativittii si, trt n fluxul irationalului, vei nceta s cauti un sens acolo
unde nu e.
A ajunge s crezi numai n tcere, s nu mai pretuiesti dect tcerea, este a realiza una di
n cele mai esentiale expresii ale tririi la marginile vietii.
Elogiul tcerii, la marii singuratici si la ntemeietorii de religii, si are o rdcin mul
t mai profund dect si nchipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenta oamenilor s te fi exasp
erat n asa msur si complicatia problemelor s te fi dezgustat att de tare, nct s nu t
i intereseze dect tcerea si strigtele ei, strigtele tcerii care nu snt dect cascade i
ime al cror zgomot l obiectivezi n lumea din afar. Oboselile repetate te duc la apre
cierea nelimitat a tcerii, deoarece n oboseli toate cuvintele si pierd semnificatia
si bat n urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destram n sonoritti vide, n vibrat
ii iritante si n sunete exasperante. Toate conceptele se dilueaz, toate expresiile
tari se atenueaz, tot ceea ce vorbesti sau asculti se dezgoleste ntr-o nuditate s
tearp si respingtoare. In tine, nimic nu mai ia o form sau o consistent expresiv, ci
tot ce pleac n afar si tot ce vine din afar rmne ca un murmur ndeprtat, monoton si e
neputnd n nici un fel s excite nuantele vietii sufletesti, s trezeasc un interes sau
o curiozitate. Atunci ti pare inutil s-ti mai dai o prere, s mai iei o atitudine sa
u s mai impresionezi pe cineva, si toate zgomotele la care ai renuntat prin tcere
cresc n agitatia sufleteasc, existent n toate marile tceri. Dup ce te-ai frmntat ca
ebun s rezolvi toate problemele, dup ce te-ai chinuit pe culmi, cnd ar trebui s dai
rspunsurile supreme sfrsesti prin a gsi n tcere singura realitate si singura form de e
xpresie, si cine nu sfrseste n tcere nseamn c n-a vzut totul.
Arta de a fi psiholog nu se nvat, ci se trieste si se experimenteaz, deoarece nu exi
st un complex de canoane care s-ti dea cheia misterelor psihice, a structurilor di
ferentiale ale vietii sufletesti. Nu esti un psiholog bun dac tu nsuti nu esti un
subiect de studiat, dac materialul tu psihic nu ofer zilnic o complexitate si un in
edit care s excite curiozitatea ta continu. Nu te poti initia n misterul altuia, da
c tu nsuti n-ai un mister n care s te initiezi. Pentru a fi psiholog trebuie s fii att
de nefericit, nct s pricepi fericirea si att de rafinat, nct s poti deveni oricnd b
r; iar disperarea n care triesti s aib totdeauna atta ardoare, nct s nu stii dac tr
pustiu sau n flcri. Proteic, polimorf, pe ct de centripet, pe att de centrifugal, for
mele vietii s se combine n tine att de multiplu si att de complex, nct extazul pe care
-l vei atinge s fie estetic, sexual, religios si pervers. A fi psiholog nseamn a te
nvrti n fiecare moment n jurul axei tale. Aceasta este ntia conditie; a doua este a a
vea atta mobilitate, nct axele celorlalte fiinte s-ti fie attea centre de gravitate ct
e poate avea o fiint proteic. Simtul psihologic este expresia unei vieti care se c
ontempl pe sine n fiecare
moment si care n celelalte vieti vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe to
ti ceilalti oameni prti din tine, frnturi ale fiintei tale. Si n dispretul pe care
orice psiholog l are pentru oameni este o secret si o infinit autoironie. Nimeni nu
face psihologie din iubire, ci dintr-o pornire sadic de a nulifica pe altul prin
cunoasterea fondului su intim, de a dezbrca de misterul care, asemenea unei aureo
le, nimbeaz pe celelalte fiinte. Cum acest proces epuizeaz repede pe oameni, ei avn
d continuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plic
tiseste mai repede de oameni, pentru c el este prea putin naiv pentru a avea prie
teni si prea putin inconstient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu ncepe pr
in a fi sceptic. Orice psiholog sfrseste ns prin a fi sceptic. Este, n acest sfrsit,
pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret
, care a pus prea putin iluzie n cunoastere pentru ca s nu fi ajuns prin cunoastere
la deziluzie. Putin cunoastere ncnt; mult cunoastere dezgust. Cu ct cunosti mai mult
cu att vrei s cunosti mai putin. Cine nu sufer din cauza cunoasterii, acela n-a cun
oscut nimic.
Stnd ntr-o contemplatie linistit, fixat si suspendat sub eternitate si auzind tic-t
acul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul n timp, este imposibil s n
u simti toat absurditatea mersului n timp, a mersului mai departe, tot nonsensul e
volutiei si al oricrui fel de desfsurare. De ce s mergi mai departe, de ce s mai trie
sti n timp? Revelatia subit a timpului n astfel de contemplatii, care d acestuia o p
roeminent vie si strivitoare, pe care n-o are niciodat n existenta zilnic, este fruc
tul unui dezgust de viat, al unei incapacitti de a mai continua cu aceeasi poveste
. Si cnd aceast revelatie se ntmpl n noapte, absurditatea naintrii n timp se mrest
zatia unei indescriptibile singurtti, deoarece atunci, departe de oameni si de lum
e, rmi singur cu timpul n fat, ntr-o ireductibil dualitate. Timpul, n aceast senzati
prsire nocturn, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o actiune si cu nici un
obiect, ci seamn unui vid ce creste progresiv n existent, unui vid n continu dilatare
si evolutie, ca o amenintare de dincolo de lume. Nu mai poti auzi n linistea si tc
erea contemplatiei dect ritmarea timpului n tine, sunetul si pocnetul repetat asem
enea unui dangt de clopot ntr-o lume moart. Drama omului si a timpului n-o trieste d
ect acela care a separat timpul de existent si care n aceast disociere, fugind de ex
istent, e apsat de timp. Si acela simte cum creste n el timpul asemenea mortii. Sin
gurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Si desi atta lume a sustinut a
ceast afirmatie, este a nu fi ncercat niciodat iubirea, pentru a o declara banalita
te. S-ti vin s plngi atunci cnd te gndesti la oameni, s iubesti totul, ntr-un sentim
de suprem responsabilitate, s te apuce o nvluitoare melancolie cnd te gndesti si la la
crimile ce nc nu le-ai vrsat pentru oameni, iat ce nseamn a te salva prin iubire, sing
urul izvor al sperantelor. Orict m-as lupta pe culmile disperrii, nu vreau si nu p
ot s renunt si s prsesc iubirea, chiar dac disperrile si tristetile ar ntuneca izvoru
luminos al fiintei mele, deplasat n cine stie ce colturi ndeprtate ale existentei m
ele. Prin orice pot cdea n lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci cn
d iubirii tale i s-ar rspunde cu dispret sau indiferent, cnd toti oamenii te-ar aba
ndona si cnd singurtatea ta ar fi suprema prsire, toate razele iubirii tale ce n-au
putut ptrunde n altii ca s-i lumineze sau s le fac ntunericul mai misterios se vor rs
ge si se vor rentoarce n tine, pentru ca n clipa ultimei prsiri strlucirile lor s te
c numai lumin si vpile lor numai cldur. Si atunci ntunericul nu va mai fi o atractie
ezistibil si nu te vei mai ameti la viziunea prpstiilor si adncimilor.
Dar ca s ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe cul
mile si limitele beatitudinii, dematerializat de raze si purificat de senintti, tr
ebuie s fi scpat definitiv de dialectica luminii si a ntunericului, s fi ajuns la au
tonomia absolut a ntiului termen.
Dar cine poate avea o iubire att de mare?

eseul .......
de fapt nu e eseul sunt gandurile mele din cap acum 19 aug 2005 ora 22:31 imi pl
ace sa scriu cea ce gandesc si sa recitesc mai tarziu pt k intr-un tarziu o sa r
ealizez adevarata mea pers .....sper am terminat de citit cartea De veghe in lan
ul de secara ,e vorba de un baiat holden il chema prea matur pt varsta lui pakt
ma intreb dak chear exista si in realitate sau e doar un pers dintr-o carte ?mi-
ar fi placut sa il cunosc imi place gandirea lui e liber si coerent cea ce e rar
intalnit la pers dar barem la copii de varsta lui .hmm imi place fraza tare din
carte e asa de adevarata sincer Caracteristica omului necopt e ca vrea sa moara
pt o cauza, in timp ce caracteristica omului matur e dorinta de a trai modest i
n slujba ei .mi-a placut sincer am chef sa vorbesc de filosofie sincer imi pare
rau k nu am cu cine sa vorbesc :( am facut rau cuiva si imi pare rau sincer dar
asta e viata si eu am suferit si a trebuit sa trec peste toate obstacolele,,,mam
saturat sa imi para rau pt ceilalti ei isi fac viata singuri dak ei aleg acel d
rum nimeni sau nimic nu ii poate face sa se intoarca acum nici eu nu ma pot inte
lege cateodata sincer citesc filosofie de cand ma stiu si am realizat k totusi n
u ma ajuta cu nimic ma simt atat de trista si nu stiu de ce e ciudat ..simt ca s
ufletul se sfarama usor usor sti cum ai acea triste toamna cand stai in parc si
bate vantul usor stai pe o banca si privesti cum cad frunzele un fel de melancol
ie absurda sincer nu imi place e trist ,,,,,,as vrea sa pot plange dar pur si si
mplu nu pot ma doare ingrozitor sufletul ,,,,,,,,e asa ciudat sincer sunt unele
lucruri pe care am vrea sa le facem dar nu putem k de exp acum as vrea sa plang
si totusi nici o lacrima e pe obraji mei ....cred k mam tacanit bine de tot am n
evoie de un pshiholog dar nu ma poate ajuta sincer nu poate .....pt k nu vreau n
u vreau imi pare atat de rau de mihai sincer .....cred k de aia mi-e atat de ciu
dat sincer dar asta e adevarul cred ....sunt sigura k nu am vrut sa il ranesc as
fi Vrut k toate visele lui sa se implineasca si stiu k in acea zi la muzeu cand
a aruncat acel banut in fantana si-a pus k dorinta sa nu ma piarda niciodata su
nt sigura de asta ....dar mai sunt sigura de ceva k destinele noastre o sa se ma
i intalneasca sunt sigura de asta ....e un om special stiu asta dar acum nu e om
ul potrivit mie sincer ...fiecare moment al vietii are anumite momente si acesta
de acum nu era destinat lui sunt sigura de asta.....urasc oameni mincinosi si i
pocriti care cred k doar o fata draguta conteaza nu sufletul unei pers ma enerve
aza cuvinte de genul minunat pare atat de fals sincer fals pare dar tot mai mult
e pers il folosesc ma enerveaza ......dar asta e ......imi place angelina as vre
a sa fiu k ea ma refer la caracter k la trup am si eu ce are ea in afara de buze
le alea superbe ,,,,,are un caracter atat de puternic sincer si mai e si dulce c
and are grija de baietelul ei ,,e o buna mama chear dak e o curva in anumite che
sti ale vieti dar makr stie sa isi traiasca viata