Pănoiu Matei

Platon–“Republica”
Mitul lui Gyges

Dialogul “Republica” este exemplar în ceea ce priveşte teoria lui Platon despre stat
şi despre ideea de dreptate. Republica sau Politeia nu înseamnă, la Platon, stat, ci
forma de guvernare. Principala componenta a dialogului este cea social-educativă. În
“Cuvânt prevenitor” la acest dialog, Constantin Noica scrie: “Cine nu vrea sau nu e în
stare să slujească cetatea depăşind-o, s-o slujească integrându-se în ea”.
Temele mari ale dialogului sunt: dreptatea şi nedreptatea, necesitatea morală
pentru stat şi pentru individ de a-şi întocmi viaţa după dreptate, precum şi principiul
bunei rânduieli a societăţii.
Platon vede statul ca pe o persoană morală şi va arăta natura şi efectele imediate
ale dreptăţii: statul în care domneşte ideea de dreptate (virtute) e fericit, reciproca
fiind adevărată.
Dialogul se deschide tocmai cu discuţia despre ideea de dreptate (cărţile I şi II ).
Socrate discută cu cei patru interlocutori, printre care Glaucon şi Adeimantos, fraţii lui
Palton, despre ce este , sau ce poate fi, dreptatea. Platon are aici în vedere
întemeierea statului ideal şi condiţiile în care un astfel de stat este posibil, ajungând
la concluzia că, pentru a putea exista, statul trebuie să fie clădit pe ideea de dreptate.
Când Socrate ridică ideea “Ce este dreptatea ?”, pe el îl interesează ce este
dreptatea în ea însăşi, iar nu ce este în raport cu altceva. Sunt oferite mai multe
definiţii: dreptatea este îndatorirea de a spune adevărul; dreptatea este dreptul celui
mai tare; a ace nedreptatea e mai bine decât a o suferi; dreptatea înseamnă a
înapoia cuiva un lucru pe care l-ai împrumutat de la el.
Socrate obiectează în acest caz şi spune că nu se pot înapoia armele unui om
care, între timp, a înnebunit şi nici a-i spune adevărul despre starea sa nu este drept.
O ultimă definiţie a dreptăţii este aceea că ar folosi celui mai tare, aşa-zisa definiţie
mercantilă a dreptăţii.
Nemulţumit de multiplu, atâta vreme cât el vrea unul singur, Socrate conchide: “Nu
m-am ales cu nimic din convorbirea aceasta”.
În acest fel se închide Cartea I. Cartea a II-a continuă tema dreptăţii şi vorbeşte
despre naşterea statului pe baza ideii de dreptate. Aici apare şi mitul lui Gyges,
sintetizat în final. Platon se întreabă acum dacă este să fii mai bine drept decât
nedrept, răspunsul urmând două extreme: egoismul absolut (Glaucon şi Adeimantos)
sau dreptatea şi binele ca formă de conduită (Socrate). Glaucon afirmă: “Conform cu
natura, a săvârşi nedreptate e un bine, a o suferi e un rău. Dacă există cineva care e
drept, e aşa numai din necesitate, şi nu de bună voie”. Aceeaşi părere o
împărtăşeşte şi Adeimantos, ca nedreptatea fiind un bine, iar dreptatea un rău.
La provocarea celor doi de a le arăta cum de dreptatea e un bine, iar nedreptatea
un rău, Socrate le răspunde: “Plecând de la ideea că dreptatea se găseşte într-un
stat ca şi într-un om, vom cerceta mai întâi care e natura dreptăţii in stat, apoi vom
studia-o în fiecare om şi vom primi de bun în mic (om) ceea ce am văzut în mare
(stat).
În acest fel începe la Palton naşterea statului. Nemulţumit de răspunsurile primite,
Socrate va defini dreptatea astfel: “Dreptatea înseamnă ca fiecare om să se ocupe în
stat cu acea singură meserie pentru care a fost pregătit, adică fiecare meserie, ca să
poată fi bine îndeplinită, va fi ocupaţia singură a celui ce o învaţă şi o practică.
Socrate spune foarte clar, într-un exemplu, că nu se poate ca un cizmar să ajungă
filozof, iar la Platon filozof înseamnă conducător. Sensul este aşadar că un stat este
drept atunci , şi doar atunci, când filozofii ajung regi sau regii ajung filozofi.
După definiţiile oferite de Glaucon şi Adeimantos se intercalează mitul lui Gyges.
Mitul e o provocare a lui Glaucon, el nu reprezintă poziţia lui Socrate, putând fi redus
la trei idei: esenţa omului este nedreptatea; nimeni nu e drept de bunăvoie, ci e doar
silit; acela care face dreptatea o face din neputinţa de a săvârşi nedreptăţi.
Socrate va demonta aceste argumente, readucând dreptatea la faptul ei de a fi una, adică
esenţială. Dreptatea se poate manifesta într-un mod multiplu, dar acest fapt nu alterează
unicitatea ei. Mitul lui Gyges este construit tocmai pentru a demonstra teza pe care Socrate o
susţine. Pentru el dreptatea se manifestă indiferent de constrângerile exterioare, practicarea ei
fiind sinonimă virtuţii. Punctul de vedere opus aparţine lui Glaucon, dar numai ca pretext
pentru raţionamentului socratic.

Platon