16 decembrie 2008

Trimite unui prieten Trimite prin YM Printeaz

Psihologia din spatele magiei

autor: Alexandru Safta

din aceeasi categorie

Crede si nu cerceta!
Convinsi ca suntem fiinte rationale si pline de bun-simt, de multe ori dam crezare celor
mai improbabile stiri; spiritul nostru critic se duce pe apa sambetei, iar psihologii...

Istoria - intre pasiune, vocatie si destin

Un interviu cu istoricul Neagu M. Djuvara.

Cum a schimbat Hitler cursul stiintei?

Desemnarea unei perioade sau a unui moment in istorie in care preocuparea oamenilor
pentru stiinta si cercetare sa fi fost o activitate in sine, seamana cu ceea ce am putea...

Gladiatorii patrupezi din arenele romane

S-au nascut in mijlocul naturii. Trebuiau sa-si urmeza cursul normal al vietii ghidat de
genetica si instincte. Nu doreau decat sa ramana podoaba muntilor, junglelor si
padurilor...

articole asemanatoare

Vietile lui Rasputin

A schimbat oare Grigori Efimovici Rasputin, calugarul damnat, samanul ortodox,
diavolul sfant al Rusiei, cursul istoriei sau doar perceptia despre sex a doamnelor si
domnisoarelor...

Enigmele deja vu sau amintirile despre viitor

Peste 70 % din populatia Terrei sustine ca a experimentat, macar odata, un straniu
sentiment de familiaritate fata de lucruri care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie total...

Virtutile transpiratiei umane

Toleranta olfactiva in privinta mirosurilor corporale s-a diminuat semnificativ de-a lungul
timpului. Pentru a le masca sau combate, oameni au imprumutat din natura esentele...

O calatorie fantastica in lumea jucariilor

Imperiul Magic al Domnului Magorium nu este unul dintre filmele tematice de Craciun si
nici nu incearca sa ne convinga ca Mos Craciun exista.

Foto (1)

Fie ca este denumit magie, iluzionism, truc sau scamatorie, fenomenul sugerat de toti
acest termeni ascunde in spatele scenei aceleasi resorturi de fiecare data, indiferent de
spatiu sau timp. Unele numere magice implica angrenaje si mecanisme dintre cele mai
complexe, in timp ce altele sunt prestate in cele mai neasistate imprejurari. Privind
consumarea unei astfel de reprezentatii, invariabil ne bucuram si aplaudam, cand poate,
ar trebui sa cadem pe ganduri si sa ne simtim inselati. Magia de ieri, de azi si de maine se
ridica, mai presus de orice inovatii tehnologice pe care le foloseste, pe piatra de temelie a
slabiciunilor creierului uman, pe care le speculeaza in cele mai nebanuite directii.

In acest articol
Secretele de sub scena
Neuromagia
Inselarea ochiului sau a creierului?
De ce ne place ce nu ne place?
Hotul de creiere

Secretele de sub scena

Luminile stralucesc pe asistenta magicianului. Femeia imbracata intr-o rochie mulata,

scurta, este un izvor de frumusete ce radiaza de pe scena spre public. Marele Tomsoni
anunta ca ii va schimba rochia alba, intr-una rosie. De pe marginile scaunelor, spectatorii
se concentreaza atent pe femeie, imprimandu-si imaginea ei adanc pe retine. Tomasoni
bate din palme, iar lumina isi schimba brusc nuanta, acoperindu-i asistenta intr-o cascada
de lumina rosie.
Dar schimbarea culorii luminii nu este tocmai ceea ce publicul se astepta sa vada.
Magicianul sta la marginea scenei, admirandu-si cu incantare mica gluma. Da, admite ca
a fost un truc ieftin; preferatele lui dealtfel, dupa cum insusi recunoaste diabolic. Dar
trebuie sa recunoastem ca a facut ca rochia frumoasei asistente sa para rosie, cu asistenta
cu tot. Tomasoni bate insa din nou din palme, iar luminila se modifica iar. Scena
explodeaza intr-o stralucitoare lumina alba, iar rochia femeii este acum cu adevarat rosie.
Marele Tomasoni a reusit inca o data.
Trucul si explicarea lui de catre John Thompson (alias Marele Tomasoni) dezvaluie o
adanca intelegere intuitiva a proceselor neuronale care au loc in creierele privitorilor in
momentul magiei. Iata cum functioneaza trucul. Pe masura ce Thompson isi prezinta
asistenta, rochia ei strans mulata pe trup ii face pe spectatori sa presupuna ca absolut
nimic, si cu siguranta o rochie, n-ar putea sa se ascunda sub cea alba. Presupunerea este
rezonabila, dar, desigur, falsa. Femeia atragatoare in haine mulate ajuta de asemenea, la
distragerea atentiei publicului exact acolo unde Thomson are nevoie ca aceasta sa fie, pe
trupul femeii. Cu cat oamenii se holbeaza mai mult la ea, cu atat mai putin scade
posibilitatea de a observa dispozitivele ascunse in podea si cu atat sunt mai bine adaptati
devin neuronii lor retinali la stralucirea si la culoarea luminii pe care o percep.
Pe toata durata sporovaielii lui Thompson dupa mica sa gluma, sistemul vizual al
fiecarui spectator este supus unui proces cerebral, denumit adaptare neuronala. Rata de
raspuns a unui sistem neuronal la un stimul constant descreste in timp. Neuronii incep sa
ignore un stimul constant pentru a-si pastra energia necesara identificarii unor stimuli noi.
Cand stimulentul constant este interrupt, neuronii adaptati declanseaza un raspuns de
ricosare, cunoscut sub denumirea de post-descarcare.
In cazul de fata, stimulentul de adaptare este rochia luminata in rosu, iar Thompson stie
ca neuronii retinali ai spectatorilor vor avea o intarziere de percepere pentru o secunda
dupa ce luminile sunt stinse. Auditoriul va continua sa vada in acest timp o imagine rosie
in forma femeii de pe scena. In momentul secundei de intrerupere, o trapa din podeaua
scenei se deschide pentru scurt timp, iar rochia alba, tinuta foarte fragil in numai cateva
ate si atasata unor cabluri invizibile care duc sub scena, este smulsa de pe trupul
asistentei. Apoi luminile revin.
Alti doi factori fac insa ca trucul sa mearga. In primul rand, lumina este atat de
stralucitoare chiar inainte ca rochia sa cada incat atunci cand i se reduce din intensitate,
spectatorii nu pot sesiza miscarea rapida a cablurilor si a rochiei albe in momentul in care
acestea dispar sub scena. Aceeasi orbire temporara se manifesta atunci cand o persoana
intra de pe o strada insorita intr-un magazin intunecos. In al doilea rand, Thompson

performeaza adevaratul truc abia dupa ce publicul crede ca acesta a fost deja consumat.
Acest lucru ii ofera un important avantaj psihologic, deoarece spectatorii nu mai
incearca sa observe trucul in momentul critic si astel isi relaxeaza concentrarea.

Neuromagia
Trucul lui Thompson ilustreaza destul de exact esenta magiei scenice. Magicienii sunt,
inainte de toate si mai ales, artisti ai atentiei si constientizarii. Ei manipuleaza
concentrarea si intensitatea atentiei umane, controloand, intr-un moment oarecare dat, atat
ceea ce constientizam cat si ceea ce nu ne dam seama ca exista. Realizeaza aceasta
performanta, partial, prin combinatii ametitoare de iluzii vizuale, iluzii optice (fum si
oglinzi), efecte speciale (explozii, false focuri de arma, jocuri de lumini precis
sincronizate), iuteala de mana, dispozitive secrete si mecanisme ingenioase.
Dar cel mai eficient instrument din gama trucurilor ar putea fi abilitatea de a crea iluzii
cognitive. Asemenea iluziilor vizuale, iluziile cognitive mascheaza perceperea realitatii
fizice. Totusi, spre deosebire de iluziile vizuale, cele cognitive nu se manifesta in mod
natural. Ele implica mai degraba functii importante precum atentia, memoria si deductia
de moment. Cu toate aceste unelte la dispozitie, magicienii experimentati pot face cu
adevarat imposibila intelegerea fizica a ceea ce se intampla cu adevarat in timpul unui
truc, lasand impresia ca singura explicatie plauzibila este magia.
Neurologii abia au inceput sa ia urma tehnicilor prin care magicienii manipuleaza atentia
si cognitia. Desigur, telurile stiintei neurologice sunt diferite de cele ale magiei;
neurologii cauta sa inteleaga substraturile creierului si rolul neuronal al functiilor
cognitive, in timp ce magicienii urmaresc sa exploateze slabiciunile creierului. Totusi,
tehnicile dezvoltate de magicieni de-a lungul secolelor de magie scenica sunt susceptibile
de a ii putea ajuta pe neurologi sa largeasca granitele actuale ale stiintei.
Neurologia incepe sa se familiarizeze cu metodele folosite in magie, supunand magia
insasi studiului stiintific. Multe studii efectuate asupra magiei au dus la confirmarea unor
informatii despre cognitie si atentie, care erau deja cunoscute in psihologia
experimentala. Se crede ca neurologia cognitiva ar fi evoluat mult mai repeda daca
cercetatorii ar fi probat mai devreme intuitia magicienilor. Chiar si astazi, magicienii ar
putea ascunde in maneca unele trucuri straine neurologiei.
Aplicand in munca lor mijloacele magicienilor, neurologii pot spera sa invete cum sa
proiecteze experimente mai eficiente si sa creeze iluzii cognitive si vizuale mai
specializate pentru a explora bazele neuronale ale atentiei si constientizarii. Asemenea
tehnici nu ar conduce numai la studii experimentale de cognitie pe subiecti mai inteligenti
si mai concentrati, dar ar permite diagnosticarea si stabilirea unor tratamente pentru
pacientii suferinzi de anumite deficiente cerebrale, precum deficitul de atentie survenit
in urma unor trauma craniene, ADHD, Alzheimer si cele asemenea lor. Metodele magiei
ar putea fi de asemenea folosite in manipularea pacientilor spre a se concentra mai mult

pe partile esentiale ale terapiei lor, suprimand distragerile care cauzeaza confuzie si
dezorientare.
Magicienii folosesc termenul general de dezorientare pentru a face referire la practica
de distragere a atentiei publicului de la o actiune secreta. In limbajul magicienilor,
dezorientarea atrage atentia publicului spre efect si nu spre metoda, care reprezinta
secretul din spatele efectului. In psihologie, aceasta tehnica a fost clasificata in vizibil
si mascat. Dezorientarea este vizibila, este vadita, data pe fata atunci cand
magicianul directioneaza atentia spectatorilor de la metoda, spunandu-le direct sau
sugerandu-le, spre exemplu, sa priveasca un anumit obiect. Cand Marele Tomasoni isi
introduce in scena adorabila asistenta, de exemplu, el se asigura ca toti ochii sunt pe ea.
Dezorientarea mascata, in schimb, este o tehnica mai subtila; si in acest caz
magicianul distrage atentia publicului, dar fara a modifica neaparat punctul de
concentrare a atentiei oamenilor. Sub influenta dezorientarii mascate, spectatorii pot privi
direct metoda din spatele trucului, fara a fi totusi constienti de ce anume se intampla.
Neurologia cognitiva recunoaste deja cel putin doua tipuri de dezorientare mascata. In
ceea ce se numeste orbirea schimbarii, oamenii nu reusesc sa remarce ca anumite
aspecte ale unei scene sunt intr-un moment urmator celui initial, diferite de cum erau
inainte. Schimbarea poate fi asteptata sau neasteptata, dar cheia trucului esta ca
observatorii sa nu observe schimbarea, privind totusi scena.
Multe studii au demonstrat ca schimbarile nu trebuie sa fie neaparat foarte subtile pentru
a provoca orbirea oamenilor referitor la transformarile care apar. Chiar modificari
capitale intr-o scena vizuala trec neobservate daca au loc in timpul unei scurte intreruperi,
cum ar fi o clipire, a miscare fugitva a ochiului sa o miscare a scenei. Trucul de
schimbare a culorii cartilor de joc, filmat de psihologul si magicianul Richard Wiseman
de la Universitatea din Hertfordshire, din Marea Britanie, este un exemplu foarte graitor
al fenomenului (click aici). In demonstratia lui Wiseman, privitorii nu reusesc sa
identifice schimbarile de culori care au loc in peisaj, atunci cand acestea se petrec in afara
cadrului.
Orbirea prin neatentie difera de cea prin schimbare prin faptul ca in cazul primeia nu
este necesara compararea scenei curente cu o scena din memorie. In schimb, oamenii nu
reusesc sa observe un obiect complet vizibil care se afla chiar in fata lor. Psihologul
Daniel J. Simons a inventat un exemplu clasic al genului. Simons si psihologul
Christopher F. Chabris, amandoi pe atunci la Universitatea Harvard, au rugat cativa
observatori sa numere de cate ori trei jucatori de baschet dintr-o echipa paseaza o minge
de la unul la altul, ignorand pasele facute de ceilalti trei jucatori din aceeasi echipa. In
timp ce subiectii se concentrau sa numere, jumatate dintre ei nu au reusit sa observe ca o
persoana imbracata intr-un costum de gorila a traversat locul scenei, oprindu-se chiar
pentru scurt timp si lovindu-si pieptul. N-a fost necesara niciun fel de intrerupere sau
distragere prea abrupta pentru a crea acest efect. Sarcina de numarare s-a dovedit atat de
absorbitoare incat multi observatori care au privit direct gorila nu au observat-o.

Inselarea ochiului sau a creierului?

Magicienii considera forma mascata a dezorientarii mai eleganta decat cea expusa. Dar
neurologii vor sa stie ce fel de mecanisme neuronale si cerebrale fac un truc sa
functioneze. Poate primul studiu facut vreodata pentru a corela perceptia magiei cu
masuratorile psihologice a fost publicat in 2005 de psihologii Gustav Kuhn de la
Universitatea Durham din Anglia si Benjamin W. Tatler de la Universitatea din Dundee,
Scotia. Cei doi investigatori au masurat miscarile ochilor observatorilor in timp ce Kuhn,
care este si magician, a facut o tigara sa dispara, scapand-o sub o masa. Unul dintre
telurile lor era sa determine daca observatorii au ratat intelegerea trucului pentru ca nu se
uitau unde ar fi trebuit la momentul potrivit sau pentru ca nu au fost atenti la el, indiferent
unde s-ar fi uitat. Rezultatele au fost transante: nu a avut nicio importanta locul de
focalizare al privirilor lor.
Un studiu asemanator cu un alt numar magic, iluzia mingiutei care dispare ofera si
mai multe dovezi ca magicianlul manipuleaza atentia spectatorilor la un inalt nivel
cognitiv. Directia privirii lor nu este critica pentru efect. In iluzia cu mingiuta care
dispare, magicianul incepe sa arunce in o mingie drept in sus si sa o prinda de cateva ori,
fara a face ceva spectaculos. Apoi, la ultima aruncare, se preface numai ca arunca bila.
Ochii si capul sau urmaresc insa traiectoria unei mingi imaginare, dar in loc sa o arunce,
o palmeaza. Ceea ce majoritatea oamenilor percepe insa, este ca mingia (nearuncata) se
ridica in aer si apoi dispare brusc.
In anul urmator studiului efectuat cu Tatler, Kuhn si neurobiologul Michael F. Land de la
Universitatea din Sussex, Anglia, au descoperit ca privirea spectatorilor nu tintea locul in
care ei insisi pretindeau ca au vazut bila disparand. Descoperirea a evidentiat faptul ca
iluzia nu pacalea sistemele creierului responsabile cu miscarea oculara a spectatorilor. In
schimb, Kuhn si Land au concluzionat ca miscarea capului si a ochilor magicianului erau
critice in reusita iluziei, deoarece acestea au ghidat mascat concentrarea publicului spre
pozitia ghicita a mingiei. Neuronii care au raspuns la miscarea mingiei sugerata de capul
si ochii magicianului se gasesc in aceleasi regiuni vizuale ale creierului precum neuronii
sensibili la miscarea reala. Daca aceasta activeaza aceleasi sisteme neuronale, nu mai este
atat de surprinzator ca iluzia pare atat de reala.

De ce ne place ce nu ne place?
Orbirea la schimbare si orbirea prin neatentie nu sunt singurele iluzii cognitive pe
care magicienii le pot scoate din palarie. Daca un magician ridica brusc o mana in aer
in timpul unui truc, aparent fara motiv, este foarte probabil sa trezeasca suspiciuni. Mai
putin risca insa acest lucru, atunci cand face si un gest cu acea mana, precum potrivirea
ochelarilor sau scarpinarea crestetului, gesturi ce par naturale sau spontane. Pentru
magicieni, asemenea gesturi sunt cunoscute ca acomodarea publicului cu miscarea.
Presupunerile neverbalizate si informatiile deduse sunt de asemenea importante in
perceperea unui truc. Magicianul James Randi (Formidabilul Randi) noteaza ca

spectatorii sunt mai usor convinsi sa accepte sugestii si informatii nevorbite decat
adresari directe. Psihologii Petter Johansson si Lars Hall, amandoi la Universitatea Lund
din Suedia, si colegii lor, au aplicat aceasta tehnica magica si altele in dezvoltarea unui
mod cu totul nou de adresare a intrebarilor neurostiintifice. Au prezentat perechi de poze
cu portrete de femei unor subiecti in cadrul unui experiment si i-au intrebat care chip din
fiecare pereche li s-au parut mai atractiv. In unele situatii, subiectilor li s-a cerut chiar sasi motiveze alegerea. Necunoscut lor insa, dupa ce subiectii si-au facut alegerea,
experimentatorii au schimbat pozele intre ele. Astfel, din perechiile prezentate subiectilor,
rezultatele finale aratate acestora cu alegerile pe care le-au facut erau tocmai opusul
preferintei lor.
Surprinzator, subiectii au observat schimbarea in numai 26 la suta din cazurile de perechi
manipulate. Dar si mai socant, cand li s-a cerut sa-si motiveze alegerile, ei chiar au
incercat sa justifice preferinta pentru ceea ce de fapt nu au ales. Johnsson si colegii sai
numesc acest fenomen orbire a alegerii. Sugerand subiectilor tacit dar ferm ca au facut
deja o alegere, investigatorii au fost capabili sa studieze felul in care oamenii isi justifica
alegerile, chiar si pe cele pe care de fapt nu le fac.

Hotul de creiere
Tehnicile de dezorientare poti fi de asemenea extrapolate si din tehnicile hotilor de
buzunare. Asemenea talhari, care actioneaza adesea in locuri publice si aglomerate, se
bazeaza in buna masura pe dezorientarea sociala contact vizual, contact fizic si
invadarea spatiului personal al tintei. Hotii de buzunare isi pot, de asemenea, misca
mainile in diverse directii, in functie de scopul lor. Descriu miscari ondulate atunci cand
vor sa atraga atentia victimei si au o motrica dreapta, fixa, atunci cand vor sa o distraga.
Substraturile neurosintetice ale acestor manevre sunt necunoscute, dar hotul de buzunare
profesionist Apollo Robbins a confirmat ca aceste miscari sunt eficiente in dezorientarea
tintei.
Se pare ca miscarile curbate si drepte ale mainii activeza doua sisteme de control diferite
in creier pentru miscarea ochilor. Sistemul de urmarire controleaza ochii atunci cand ei
privesc obiecte aflate in miscare lina, in timp ce sistemele bruste controleaza miscarile
in care ochii sar subit de la o tinta vizuala spre o alta. S-a teoretizat astfel ca miscarile
curbate ale mainii hotilor declanseaza sistemul de urmarire al ochiului, in timp ce
miscarile rapide stimuleaza sistemul brusc. Daca sistemul de urmarire al victimei se
concentreaza pe traiectoria curbata a mainii hotului, centrul de vizionare al tintei poate
fi distras de la locatia unui furtisag ascuns. Daca este rapid, miscarile drepte angajeaza
sistemul brusc, iar hotul castiga avantajul de a slabi viziunea de ansamblu in timp ce
ochiul victimei tinteste din punct in punct.
O alta explicatie posibila a miscarilor distincte ale mainilor este aceea ca cele unduite pot
fi, perceptual, mai evidentiate decat cele liniare si prin urmare, atrag mai mult atentia. In
acest caz, numai sistemul de atentie al creierului poate fi afectat de dezorientarea

manuala a hotului. Studii mai vechi au aratat cum curbele si colturile obiectelor sunt mai
evidente si genereaza o mai mare activitate cerebrala decat marginile drepte. Motivul este
probabil acela ca imbinarile si curbele ascutite sunt mai putin previzibile si redundante
decat marginile drepte.
Neurologii au imprumutat recent o tehnica a magiei care a facut ca subiectii voluntari sa
conecteze gresit doua evenimente, cauza si efect, in timp ce imaginile creierelor lor erau
inregistrate. Cand evenimentul A precede evenimentul B, concluzionam adesea, corect
sau gresit, ca A il cauzeaza pe B. Magicianul abil profita de aceasta prejudecata
asigurandu-se ca evenimentul A (turnarea apei intr-un vas de exemplu), precede
intotdeauna evenimentul B (disparitia bilei). De fapt, A nu il cauzeaza pe B, dar aparitia
sa initiala il ajuta pe magician sa faca lucrurile sa para astfel. Psihologii numesc acest
efect corelare iluzorie.
Munca lui Kuhn si a colegilor sai se afla abia la inceputul demonstrarii puterii tehnicilor
folosite de magicieni pentru manipularea atentiei si a constientizarii, pe masura ce
studiaza psihologia umana. Daca neurologii vor invata sa foloseasca metodele magiei cu
aceeasi indemanare ca magicienii profesionisti, si ei ar trebui sa devina capabili sa
controleze cu precizie constiinta in timp real. Daca vor corela continutul acelei
constientizari cu functionarea neuronilor, vor descoperi probabil mijloacele necesare sa
exploreze chiar unele dintre misterele subconstientului.