Sunteți pe pagina 1din 13

Transcrierea cuvantului (meditatiei duhovnicesti a) Parintelui Zaharia:

sursa: Roman ortodox in Franta


Dumnezeu ne-a zidit cu un scop anume, acela de a-L slavi neincetat, si a-I aduce vrednica
inchinare, insa, din momentul in care am facut neascultare si ne-am afruntat in rautatea inimii
noastre, nu am mai fost in stare sa ii aducem proslavirea si multumita care I se cuvin. In primul
capitol al Epistolei catre Romani, citim:
Pentru c, cunoscnd pe Dumnezeu, nu L-au slvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulumit, ci s-au
rtcit n gndurile lor i inima lor cea nesocotit s-a ntunecat (Romani 1, 21).
Aceasta se intampla atunci cand nu izbutim sa implinim scopul pentru care am fost ziditi dintru
inceput. Stim ca si diavolii s-au legat cu legaturile intunericului tot din aceasta pricina. In Rai,
Adam, atata vreme cat nu s-a departat de la fata lui Dumnezeu, o privea pe Eva ca pe propria lui
viata: carne din carnea lui, si os din oasele lui (cf. Facerea 2, 23) insa, cazand in pacat, el s-a
ascuns de la fata lui Dumnezeu. Domnul nu l-a mustrat cu asprime, ci i-a vorbit cu blandete, insa
Adam, in loc sa-si recunoasca cu smerenie greseala, a dat vina pe Eva:Femeia care mi-ai dat-o s
fie cu mine, aceea mi-a dat din pom i am mncat (Facere 3, 12) a zis el. Adica a inceput sa o
priveasca pe Eva ca pe o straina. La fel si noi, atunci cand nu izbutim sa aducem slava si multumita
lui Dumenzeu, ne indepartam unii de altii, si nu suntem in stare sa avem iubire frateasca fata de
semenii nostri, ii privim ca pe niste straini, ii simtim ca pe o amenintare, si ii judecam. Gandurile de
judecata sunt semnul indepartarii noastre de Dumnezeu. Daca ne judecam aproapele, nu vom
dobandi nici macar o farama din dragostea lui Dumnezeu. Insa, pentru ca ne-am indepartat de
menirea noastra, acum trebuie sa aflam calea de intoarcere, trebuie sa reinnoim in noi dragostea lui
Dumnezeu, Care este atat de iubitor si de milostiv, incat, dupa expresia, oarecum neasteptata a
Sfantului Grigorie Teologul,S-a plinit cu trup pentru noi, adica S-a intrupat, desi era Duh. El a
luat asupra-Si materialitatea trupului omenesc asa incat sa-L putem privi, auzi si pipai, si sa aflam
calea de intoarcere la impartasirea cea dintru inceput cu El.
Scriptura vorbeste mereu de o indoita pocainta. Mai intai de lepadarea raului, si mai apoi
de savarsirea binelui. In Epistola catre Galateni, Sfantul Apostol Pavel zice:
Iar mie, s nu-mi fie a m luda, dect numai n crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care
lumea este rstignit pentru mine, i eu pentru lume (Galateni 6, 14).
Prin urmare, pocainta inseamna a te rastigni pentru lume. Aici, prin lume intelegem patimile,
stricaciunea, desertaciunea. Nu avem in vedere intelesul pozitiv de intreaga zidire a lui Dumnezeu,
inteles pe care-l primeste cuvantul lume in alte locuri din Sfanta Scriptura, ca de pilda in Evanghelia
dupa Ioan: Cci Dumnezeu aa a iubit lumea, nct pe Fiul Su Cel Unul-Nscut L-a dat ca
oricine crede n El s nu piar, ci s aib via venic (Ioan 3, 16). Pocainta inseamna, prin
urmare, a ne rastigni lumii, a muri fata de lume, adica a ne indeparta de desertaciunea, rautatea, si
slava desarta a lumii acesteia, in care domenste stapanitorul intunericului, cel cazut din ceruri din
pricina ca s-a razvratit impotriva lui Dumnezeu. Insa, trebuie ca si lumea sa moara pentru noi, adica
sa nu ravnim la cele ale lumii, sa nu ne lasam ademeniti de modelele ei, si nici de duhul ei trufas, ci
sa incercam sa urmam duhului poruncilor lui Hristos. Aceasta, a doua treapta a pocaintei, a fi mort
pentru lume, este cea mai grea.

Va fac o marturisire. In prima zi cand am ajuns la Manastire, Parintele Sofronie mi-a spus: Daca
voiesti sa dezradacinezi din tine patimile, invata sa plangi.Cu alte cuvinte: daca voiesti sa mori
lumii, daca voiesti ca lumea sa nu faca din tine victima si sclavul ei, atunci invata sa
plangi. Parintele Sofronie ne indemna cu atata ravna sa plangem in chilia noastra, pentru ca stia
ca lacrimile izvorasc doar cand mintea in rugaciune e adunata intr-un singur gand, si ca ele aduc o
minunata pace in suflet. Iar, atunci cand vine bucuria, dupa ce am plans cu lacrimi de pocainta
inaintea lui Dumnezeu, primim in inima noastra cercetarea tainica a cuvantului lui Dumnezeu.
Citim in Filocalie, la Sfantul Ioan Carpatinul ca
Cercetarile cuvantului dumnezeiesc si mai ales cele ce se fac cu varsare de lacrimi, omoara
patimile si le risipesc, chiar daca sunt vechi, si fac sa inceteze treptat lucrarile lor pacatoase,
stricatoare de suflet si de trup. Numai noi sa nu ne lenevim, sa staruim pe langa Domnul in
rugaciune si prin nadejde neslabita si neinfricata.
Toti Parintii stiau ca nu este cu putinta ca cineva sa ajunga la isihie, fara ca mai inainte sa invete sa
planga inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, atunci cand plangem ne linistim, toata framantarea si
tulburarea dispar, ramanand doar gandul la Dumnezeu. Si, in aceasta starea in care traim cu un
singur gand, gandul la Dumnezeu, putem sa primim cercetarea cuvantului lui Dumnezeu. Sfantul
Iacov, fratele Domnului zice:
Pentru aceea, lepdnd toat spurcciunea i prisosina rutii, primii cu blndee cuvntul
sdit n voi, care poate s mntuiasc sufletele voastre (Iacov 1, 21).
Trebuie sa ne lepadam de prisosinta rautatii pe care o adunam in lume, asa incat cuvantul sadit,
adica chipul lui Dumnezeu in noi, sa straluceasca din nou. Cuvantul sadit in noi este darul cel dintru
inceput cu care ne-a inzestrat Dumnezeu ca sa ne faca dupa chipul si asemanarea Lui, ca sa ne dea
putinta sa primim descoperirea dumnezeiasca.
Rugaciunea si pocainta sunt mijloacele prin care indepartam rugina ce s-a adunat in noi. Dar, mai cu
seama, neincetata chemare a numelui lui Hristos, rugaciunea lui Iisus,indeparteaza rugina pacatului
si face sa straluceasca din nou, si sa sporeasca darul cel dintru inceput, calauzindu-ne spre mantuire,
adica, spre asemanarea cu Ziditorul nostru.
In Epistola catre Coloseni citim:
n El ai i fost tiai mprejur, cu tiere mprejur nefcut de mn, prin dezbrcarea de trupul
crnii, ntru tierea mprejur a lui Hristos (Coloseni 2, 11).
Apostolul afirma in chip alegoric ca am fost taiati imprejur, ca purtam in inima noastra o ranacare
nu a fost pricinuita de mana vreunui om, ci de cuvantul lui Dumnezeu si de invatatura Evangheliei,
dupa cum subliniaza si Sfantul Grigorie Palama:
Cuvantul Evangheliei strapunge inima si o face sa-si aminteasca mereu de Cel ce a ranit-o.
Astfel, pocainta inseamna a purta mereu in noi taierea imprejur a lui Hristos, cea nefacuta de mana
omeneasca, ci pricinuita de cuvantul lui Dumnezeu.
In a doua Epistola catre Corinteni, Sfantul Pavel vorbeste din nou, despre cele doua trepte ale
pocaintei:

Cci de aceea i suspinm, n acest trup, dorind s ne mbrcm cu locuina noastr cea din cer,
Dac totui vom fi gsii mbrcai, iar nu goi. C noi, cei ce suntem n cortul acesta, suspinm
ngreuiai, de vreme ce dorim s nu ne scoatem haina noastr, ci s ne mbrcm cu cealalt pe
deasupra, ca ceea ce este muritor s fie nghiit de via (II Corinteni, 5, 2-4).
Pocainta inseamna a fi manati de dorinta arzatoare dupa cele dumnezeiesti, si a ne tangui neincetat,
ca sa sporim in cresterea lui Dumenzeu, care este locuinta noastra cea din Cer, pentru ca moartea sa
fie inghitita de viata.
In Epistola catre Coloseni, citim de asemenea:
Nu v minii unul pe altul, fiindc v-ai dezbrcat de omul cel vechi, dimpreun cu faptele lui, i
v-ai mbrcat cu cel nou, care se nnoiete, spre deplin cunotin, dup chipul Celui ce l-a
zidit (Coloseni, 3, 9-10).
Dezbracarea de omul cel vechi, care se savarseste in Taina Botezului este prima treapta a pocaintei.
In cea de-a doua treapta a pocaintei trebuie sa ne imbracam cu omul ceresc, cel nou, dupa chipul
caruia am fost ziditi. Si am putea enumera multe alte locuri din Sfanta Scriptura, care ne infatiseaza
aceste doua trepte ale pocaintei, a ne lepada de rau si a face binele, desavarsind sfintenia intru
frica lui Dumnezeu.
Desigur, viata traita in pocainta este una dinamica, nu este o lucrare pe care astazi o savarsim si pe
urma o neglijam pentru cateva zile, pentru ca mai apoi sa ne intoarcem la ea. Daca nu pastram
mereu fierul inrosit, spun Parintii, nu vom putea sa-i dam forma pe care o dorim. Inima noastra
trebuie sa fie pururea zdrobita de poruncile Dumnezeiesti, de harul lui Dumnezeu, pentru ca, la fel
cum in ceara moale si calda se poate intipari o imagine, tot asa intr-o inima calda se poate intipari
chipul lui Hristos.
In Epistola catre Romani citim:
V ndemn, deci, frailor, pentru ndurrile lui Dumnezeu, s nfiai trupurile voastre ca pe
o jertf vie, sfnt, bine plcut lui Dumnezeu, ca nchinarea voastr cea duhovniceasc i s
nu v potrivii cu acest veac, ci s v schimbai prin nnoirea minii, ca s deosebii care este
voia lui Dumnezeu, ce este bun i plcut i desvrit (Romani 12, 1-2).
Cu cata iscusinta vorbeste Apostolul, nu ca un mare prooroc si invatator, ci smerit, ca si cum ar fi
el insusi un osandit asemeni celor carora li se adreseaza, suferind si el de aceleasi patimi si
cautand sa mangaie si sa fie mangaiat. Potrivit Apostolului, curatia trupului si a sufletului sunt si
ele o forma de pocainta. Adica se cuvine sa ne infatisam trupurile inaintea lui Dumnezeu ca pe o
jertfa vie, sfanta, si bine placuta, iar rana pe care o purtam mereu inlauntrul nostru sa ne pastreze
inima calda si simtitoare, pentru ca in trupurile noastre muritoare sa se poata intipari chipul
omului ceresc. Este nevoie sa purtam in noi aceasta rana, pentru ca fara ea, inima va fi invartosata
si rece, si ne vom lasa ispititi de modele lumii acesteia, ne vom lasa amagiti de desertaciunea si de
slava ei trecatoare, ajungand pana acolo incat sa incercam sa impacam dragostea de lume cu
dragostea de Dumnezeu. Insa, rana din inima ne aduce aminte de ceea ce este desavarsit si
sfant. Daca avem pururea in noi aceasta aducere aminte, vom putea deosebi care este voia lui
Dumnezeu cea buna, placuta si desavarsita. Este de neaparata trebuinta sa recunoastem si sa
implinim voia lui Dumnezeu in viata noastra, pentru ca atunci vom afla viata cea adevarata, viata
intru voia Lui.

Parintele Sofronie vorbeste despre legatura stransa care exista intre rugaciunea curata si aflarea
voii lui Dumnezeu. Ascultarea este darul pe care ni-L face Dumnezeu, pentru a putea deosebi voia
Sa. Lepadandu-ne de toata grija lumeasca si dobandind rugaciunea curata, ne ridicam la inaltimea
voii lui Dumnezeu si, implinindu-I voia, dobandim si cresterea in Dumnezeu.
Zdrobirea inimii e lumina pentru suflet. Toti cei care au avut parte de aceasta zdrobirea a inimii
au putut sa exprime in cuvinte lucruri marete, dupa cum ne incredintam din Sfanta Scriptura si
din scrierile Sfintilor Parinti. Insa, cum putem sa pastram zdrobirea inimii?Exista mai multe cai.
Una dintre ele este sa ne aducem aminte de nimicnicia noastra, ca suntem saraci, ca suntem
nimic si sa fim gata sa ne judecam si sa ne osandim pe noi insine. Iar aceasta osandire de
sine, spune Sfantul Grigorie Palama, este vinul cel adevarat care veseleste si intareste inima
omului. Deoarece zdrobirea inimii da nastere lacrimilor si lumineaza sufletul,ea da in vileag si
nimiceste uneltirile vrasmasului si il ajuta pe om sa urmeze doar voia lui Dumnezeu. Sfantul
Simeon Noul Teolog zice ca lacrimile si zdrobirea inimii ne plinesc sufletul. Desigur, nu in chip
material. Hristos S-a plinit cu trup pentru a putea fi vazut si pipait. Noi, prin lucrarea plansului
duhovnicesc si a lacrimilor ne plinim duhovniceste, primim neincetat har, iar sufletul nostru se
imbogateste si creste, devenind vizibil pentru Dumnezeu si pentru ingeri.
De fiecare data cand, in rugaciunea cu un singur gand, varsam lacrimi de pocainta, Duhul Sfant
isi pune pecetea peste sufletul nostru, si primim mereu pecetile Duhului Sfant, si se plineste
duhul, adica inima noastra aduna inlauntrul ei energiile Sfantului Duh intr-o asa masura incat
devine salas a lui Dumnezeu, biserica a Duhului Sfant. Atunci omul se aseamana cu Fiul lui
Dumnezeu. Aceasta este taina mantuirii noastre. Cuvantul lui Dumnezeu, S-a plinit in trup ca sa
ne mantuiasca, ca sa putem si noi sa ne plinim duhovniceste cu dumnezeirea Lui. Insasufletul nu
poate sa capete consistenta daca nu-l hranim cu painea lacrimilor, cu painea pocaintei. Noi nu
putem intra in imapartasire cu Dumnezeu si sa ramanem cu El pe veci, daca nu ne apropiem de
El cu duh umilit si cu inima infranta. Strapungerea inimii si lacrimile ne lumineaza mintea si ne
inalta la starea de indumnezeire. Atunci inima noastra nutreste aceeasi dorinta, aceeasi
bunavoire ca si Dumnezeu, ca toti sa se mantuiasca. Din acest moment incepe lucrarea adevarata
a omului. Atunci, potrivit psalmistului, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa, care nu este
alta decat rugaciunea de mijlocire pentru intreaga lume, ce aduce inaintea lui Dumnezeu toata
zidirea.
Cea mai desavarsita forma a pocaintei este rugaciunea ipostatica, cand stam inaintea lui
Dumnezeu si Acesta vede in inima noastra nu doar o singura persoana, ci intreaga lume. Despre
acesta ne vorbeste Sfantul Siluan si multi alti Parinti.
O alta cale de a pazi zdrobirea inimii, este sa ne intristam ca nu putem sa aducem slava si
multumita lui Dumnezeu, asa cum I se cuvine. Astfel pazim lucrarea pocaintei si lacrimile
evlaviei ne hranesc sufletul si il plinesc, facandu-ne cunoscuti ingerilor. Iar, la sfarsitul
veacurilor, ingerii ii vor aduna pe toti alesii lui Dumnezeu de la marginile pamantului, pe toti cei
ce vor avea pe chipul si in inima lor pecetea Duhului Sfant. Toti cei care au primit aceasta pecete
datorita zdrobirii inimii si a lacrimilor incep sa-L iubeasca pe Dumnezeu din toata puterea lor si
se vad pe ei ca unii care nici macar nu au inceput sa umble pe calea dragostei lui Dumnezeu. De
aceea si pot spune, impreuna cu Apostolul Pavel, ca

Hristos a venit n lume ca s mntuiasc pe cei pctoi, dintre care cel dinti sunt
eu (Timotei 1, 15).
Osandirea de sine si luarea vinei, a rusinii pacatului asupra noastra, sunt semne ale dragostei lui
Dumnezeu care vadesc ca Dumnezeu Si-a inceput lucrarea inlauntrul nostru. Sfantul Pavel
este primul dintre pacatosi pentru ca era cel dintai in dragostea de Dumnezeu. In suflet dragostea
de Dumnezeu se preface in lumina si din acel moment omul nu se mai compara cu semenii lui
muritori, ci cu masura dumnezeiasca, cu chipul Domnului nostru Iisus Hristos.
Pocainta este lucrarea la care sunt chemati nu doar monahii, ci toti crestinii. Sfantul Ioan Scararul
zice ca daca trece o zi, fara ca noi sa plangem, aceasta zi este pierduta pentru vesnicie. Iar Sfantul
Simeon Noul Teolog spune ceva asemanator, ca daca nu plangem in fiecare zi nu suntem vrednici
sa ne impartasim cu Trupul si Sangele lui Hristos, nici macar in ziua de Pasti. Insa, daca
plangem in fiecare zi, atunci putem sa ne impartasim in fiecare zi.
De fiecare data cand Dumnezeu ne da sa plangem pentru pacatele noastre, simtim cum vesnicia se
atinge de noi, simtim o atingere a harului. Atunci ni se schimba si purtarea fata de semenii
nostri. Nu mai spunem asemenea lui Adam: femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a ispitit si m-a
dus la pierzanie, pentru ca Tu nu esti un Dumnezeu bun si iubitor.Stim insa ca, mai inainte de a
cadea in pacatul neascultarii, Adam o privea pe Eva ca madular din madularele lui, ca pe viata lui,
si era plin de recunostinta fata de Dumnezeu. Acelasi lucru se petrece si cu noi. Daca nu plangem
in fiecare zi, nu il vom privi pe fratele nostru ca pe viata noastra, asa cum ne invata Sfantul
Siluan, si nu vom inceta sa ne muscam si sa ne mancam unii pe altii, pana acolo incat vom ajunge
sa ne nimicim unii pe altii, dupa cum ne previne Apostolul Pavel. Insa, daca traim in pocainta,
vom afla milostivirile indurarii, ni se va largi inima, si ii vom privi pe fratii nostri cu mila,
dorindu-le tot binele, ii vom iubi, si ii vom purta in inima noastra. Prin urmare, trebuie sa pazim in
noi zdrobirea inimii care este lumina pentru suflet, si inceputul adevaratei iubiri.
Fara zdrobirea inimii nu vom intelege nici Evanghelia, nici Proorocii. Atunci cand Avraam L-a
vazut pe Dumnezeu s-a tanguit amarnic: sunt pulbere i cenu (Facerea 18, 27). La fel a facut
siIsaia care este numit de Sfintii Parinti al cincilea Evanghelist, pentru ca a intrevazut atat de
limpede duhul intregii vieti a lui Hristos. De aceea si cantarile din Joia Mare sunt insuflate in mare
masura de cuvintele lui. Si Sfanta Liturghie incepe tot cu cuvintele Proorocului Isaia: ca un miel
spre junghiere s-a adus i ca o oaie fr de glas naintea celor ce o tund, aa nu i-a deschis gura
Sa (Isaia 53, 7). Parintele Sofronie spunea ca Isaia a vazut in duh ethosul Liturghiei, ethosul lui
Hristos. Acest al cincilea Evanghelist, atunci cand a cunoscut slava lui Dumnezeu a zis: vai mie
ca sunt pierdut! om ticalos si spurcat (Cf. Isaia, 6, 5). Nu a cautat sa se indreptateasca inaintea
lui Dumnezeu si a oamenilor, asa cum au facut-o mai tarziu evreii,ci si-a dispretuit dreptatea,
considerand toate faptele dreptatii sale ca un vesmant intinat, inaintea Doomnului. Iar Sfantul
Apostol Petru, atunci cand a cunoscut maretia lui Dumnezeu a fost martorul minunii cand Domnul
i-a umplut nu doar mreaja de pesti, ci si inima de uimire. A cazut in genunchi si a zis: Iei de la
mine, Doamne, c sunt om pctos (Luca, 5, 8).
Acelasi imbold l-au avut toti sfintii care au vazut slava lui Dumnezeu. Prin urmare, daca izbutim
sa pazim neincetat zdrobirea inimii, ne vom da seama de nepriceperea noastra, de orbirea noastra,
de nedreptatea noastra, de neajunsurile noastre, ca suntem lipsiti de tot ceea ce este bun si sfant,
dar mai presus de toate de dragostea dumnezeiasca. Si nu ne vom rani atunci cand cineva ne

dojeneste si ne spune cuvinte grele, pentru ca noi insine ne-am pus pe noi mai prejos de toti .
Sfantul Vasile cel Mare spune ca noi trebuie sa avem primul cuvant adica sa ne osandim pe noi
insine ca fiind vrednici de judecata cea aspra a lui Dumnezeu. Daca aceasta va fi primul nostru
cuvant, atunci vom afla mantuire in infricosata zi a Judecatii. Iar in alt loc Sfantul Vasile
zice: faceti de bunavoie ce veti face, vrand-nevrand. Nu crutati viata aceasta pamanteasca de
care veti fi lipsiti. Adica, daca vrem sa biruim moartea, trebuie sa primim de bunavoie moartea
care se manifesta zi de zi in viata noastra in felurite chipuri.
Sfantul Siluan, atunci cand talcuieste cuvantul pe care l-a primit de la Domnul: Tine-ti mintea in
iad si nu deznadajdui vorbeste despre el ca despre o mare stiinta. Ca o cale de a intelege si a
deprinde aceasta mare stiinta, este si indemnul Sfantului Vasile cel Mare. Vedem cum viata noastra
se afunda in iad, caci nu petrecem fiecare ceas inaintea fetei lui Dumnezeu, nu suntem necontenit
calauziti de duhul Lui, si mintea noastra nu este intotdeauna luminata si adancita in inima. Cel mai
mult timp il petrecem luptandu-ne cu pacatul, uitarea de Dumnezeu, cu akedia duhovniceasca. Cu
adevarat, Dumnezeu nu este prezent in viata noastra, si de aceea si suntem in iad, caci iadul este
locul de unde Dumnezeu lipseste. Atunci, vazand toate acestea, am putea incerca sa punem in
practica cuvantul pe care l-a primit Sfantul Siluan si sa zicem: da, Doamne, vrednic sunt de
aceata infricosatoare pustiire, pentru ca sunt atat de departe de mantuirea Ta, si imparatia mortii
este casa mea. Si, dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, daca ne vom osandi pe noi insine la
iad, nu vom mai putea sa ne impotrivim si sa ne razvratim atunci cand cineva ne osandeste,
pentru ca osanda aceasta este mai usoara, vremelnica, si are un sfarsit. Din contra, spune el,
cei care sunt gata sa primeasca adevarata osandire de sine pentru instrainarea lor de
Dumnezeu, nu doar ca nu mai iau seama la jignirile si mustrarile care li se aduc, dar afla si
tamaduire de bolile trupesti si desavarsire duhovniceasca.
Vedem, deci, ca din momentul caderii protoparintilor nostri, aceasta este atitudinea dreapta, nu doar
inaintea lui Dumnezeu, ci si inaintea semenilor nostri, pentru ca cele doua mari porunci evanghelice
nu pot fi separate una de alta. Il iubim pe Dumnezeu din toata inima si pe fratii nostri ca pe viata
noastra. Singura atitudine bineprimit de Dumnezeu este a ne considera pe noi nine nevrednici de
El i de semenii notri. Acesta este nceputul dragostei de Dumnezeu i de aproapele. Atunci nu va
iei din gura noastr nici un cuvnt de judecat sau de osnd mpotriva semenilor notri, fiindc
energia pe care o primim de la Dumnezeu, ca rsplat pentru zdrobirea inimii i pentru lacrimile
vrsate, nu va lsa nici un cuvnt negativ s ias din gtlejul nostru.
Fie ca Dumnezeu s ne dea s avem mereu aceast zdrobire a inimii pentru a deveni fr de pcat,
cci singura clip n care omul este fr de pcat este atunci cnd se osndete pe sine.
Evanghelistul Ioan spune acelasi lucru:
Dac zicem c pcat nu avem, ne amgim pe noi nine i adevrul nu este ntru noi. Dac
mrturisim pcatele noastre, El este credincios i drept, ca s ne ierte pcatele i s ne
cureasc pe noi de toat nedreptatea (Ioan 1, 8-9).
Toti Sfintii spun acelasi lucru ca si Scriptura. Mi-e mila de cei care nu-i cinstesc pe Sfinti si citesc
doar Sfanta Scriptura precum protestantii. Ei traiesc intr-o mare saracie duhovniceasca, pentru ca
nu patrund in bogatia Imparatiei, nu devin partasi la bogatia de daruri a tuturor sfintilor.

In Biserica ne bucuram de o dubla impartasire. In primul rand ne impartasim de Trupul si Sangele


lui Hristos prin care ni se daruieste viata Lui, atata timp cat si noi ii aducem ca jertfa viata
noastra. Ne impartasim, de asemenea, de darurile tuturor sfintilor, pentru ca ei toti sunt prezenti in
Hristos. Acolo unde se afla Hristos, acolo se afla toti sfintii si toti ingerii Lui. Daca cinstim
adunarea liturgica, aducand aici toate simtamintele bune care s-au nascut din strapungerea inimii si
din lacrimi, potrivit pregatirii noastre pentru Sfanta Liturghie, atunci dobandim cinstea de a deveni
partasi la darurile madularelor puternice ale tuturor sfintilor, mai ales ale Preasfintei, Curatei,
Preabinecuvantatei, Slavitei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei
Maria. Devenim, prin urmare, partasi la toate darurile sfintilor, atata timp cat ne aducem si noi darul
inimii nostre, oricat de mic si de neinsemnat ar fi el. Daca, precum zice Evanghelistul Matei, am
intrat in camara noastra si am lucrat in taina pocainta, si apoi aducem rodul acestei pocainte ca o
jertfa inaintea Domnului, in adunarea liturgica, atunci ne vom invrednici si de intrarea din plin cu
partasia darurilor tuturor sfintilor. Aceasta este cel de-al doilea fel de impartasire. Desigur, atat
prima cat si cea de-a doua comuniune, nu sunt altceva decat partasia cu capul Trupului, cu Hristos,
iar aceasta comuniune bogata se savarseste in Bsierica. Dumnezeu este o unitate bogata in Imparatia
Lui, iar Imparatia Lui este Imparatia bogata a tuturor ingerilor si a sfintilor din toate veacurile.
Spuneam ca este nevoie sa invatam sa pastram duhul zdrobit al inimii. Unii Parinti, inainte de a
muri, il rugau pe Dumnezeu sa le ingaduie sa mai traiasca macar un ceas ca sa se pocaiasca,
pentru ca stiau cat de mult folos aduce chiar si numai un ceas de plans. Stiau ca aceasta ii va ajuta
sa patrunda in comuniunea cea bogata a darurilor harului salasluit in trupul lui Hristos. Casa
Domnului este plina de slava Lui si depinde de noi sa patrundem in aceasta slava, sa gustam din ea
si sa ne o insusim. Iertati-mi indrazneala de a vorbi despre lucruri asa de inalte, insa nu stiu despre
ce alt ceva am merita sa vorbim, care ar putea sa ne calauzeasca la acea unitate mult dorita, pentru
care Parintele Sofronie se ruga cu atata ardoare inainte de a muri.
Strapungerea inimii este lucrarea Duhului, este coborarea Duhului Sfant in inima, care provoaca
un cutremur ce scutura rugina pe care am adunat-o inlauntru. Acelasi Duh ne vorbeste si ne
talcuieste, mai apoi, pildele si invataturile dumnezeiesti. Sa-I multumim Domnului ca ne-a dat
putinta sa traim in casa Lui, sa avem rugaciunile Parintilor nostri duhovnicesti si ale Sfintilor, fie
ei mai mari sau mai mici. Pentru rugaciunile lor nadajduim si noi sa ne implinim menirea.
Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca cel ce traieste cu zdrobire de inima si cu lacrimi, nu are
indrazneala sa priveasca nici macar la chipul unui prunc. Privirea lui se coboara mai jos, iar
mintea lui inca si mai jos. Acesta este ethosul care caracterizeaza pe cei ce se hranesc cu duhul
lui Dumnezeu.
Intr-una din rugaciunile de sfintire a Agheasmei Mici, Biserica ne invata ca Dumnezeul nostru
este un Dumnezeu care primeste lacrimi amare. Nu exista ceva mai puternic care sa ne uneasca
cu Dumnezeu, care sa ne ajute sa patrundem taina isihiei Lui si sa-L cunoastem, decat a sta
inaintea fetei Lui cu lacrimi amare, marturisindu-ne ticalosia, starea jalnica in care ne aflam, si
pocaindu-ne pentru ea. Rugaciunile Bisericii ne dezvaluie firea lui Dumnezeu si ne lasa sa
intelegem ca de El se cuvine sa ne apropiem cu duh infrant si cu multe lacrimi.
Dumnezeu este mangaietor. Firea intregii dumnezeiri, a Treimii, in partasia Tatalui, a Fiului, si a
Sfantului Duh este aceasi, de a fi mangaietor. Sieste usor sa intram in legatura cu acest
Dumnezeu mangaietor, daca venim inaintea Lui cu inima zdrobita si cu mult planset. De cate ori

aducem Domnului lacrimi de pocainta, Duhul Sfant se atinge de noi, se pogoara in chip nevazut
peste noi, insemnandu-ne cu pecetea Lui. Ochii nostri materialnici nu vad aceasta pecete, ingerii
insa o vad, si la sfarsitul veacurilor ei vor putea sa-i adune pe toti alesii Domnului din toate
colturile pamantului, pe toti cei care sunt ai Lui. Ei ii vor putea sa-i deosebeasca pe aceia care
poarta pecetea Domnului, semnul ca s-au pocait si au plans inaintea Lui. De aceea si Sfintii
Parinti vorbesc cu inflacarare despre lacrimi. Sfantul Ioan Scararul spunea ca
nu vom fi osanditi pentru ca nu am teologhisit sau pentru ca nu am facut minuni, dar ni se va
cere socoteala pentru aceea ca nu am plans indeajuns inaintea Domnului.
Astfel, intreaga cultura a vietii crestine, dar mai cu seama monahismul, ne incurajeaza sa
primim, sau mai degraba sa reinnoim ungerea Duhului Sfant prin lacrimi. Proorocul David, a
cunoscut aceata taina a lacrimilor cand a zis:
Doamne, hranitu-ne-ai pe noi cu painea lacrimilor (cf. Psalm 41, 3).
Stia ca lacrimile sunt painea sufletului, ca ele plinesc sufletul.
Parintele Sofronie marturisea undeva in scrierile sale ca, dupa o pocainta adevarata cu multe
lacrimi, a simtit cum ungerea Duhului Sfant ii ardea pana si pielea trupului. Lacrimile care plinesc
duhovniceste sufletul sunt o mare taina. Ele sterg toata neintelegerea dintre noi, toata vrajmasia,
orice gand rau, incurajand iubirea frateasca in care, spre fagaduinta vietii vesnice, dupa cum
citim in cantarea treptelor pe glasul al 8-lea: vai noua daca incercam sa statornicim dreptatea
noastra inaintea lui Dumnezeu, dupa cum zice Apostolul (cf.Romani 10, 3)-, nu se cuvine sa ne
incredem in faptele noastre exterioare, sau in vreun dar natural cu care am fost inzestrati. Acestea
nu duc la dragostea dumnezeiasca, ce se afla doar acolo unde este strapungerea inimii pentru
pacate, si recunostinta, multumita, aduse lui Dumnezeu.
Sfantul Siluan zice ca nu exista minune mai mare decat sa il iubim pe pacatos in caderea lui,
pentru ca prin aceasta ne asemanam lui Dumnezeu. Aceasta a facut Dumnezeu pentru noi: ne-a
iubit pana la capat si a dat mortii pe Unul nascut Fiul Sau pentru mantuirea noastra. Sfantul
Siluan ne indeamna sa dobandim si noi mintea lui Hristos si sa iubim si noi pe semenii nostri, cei
impreuna patimitori cu noi. Aceeasi realitate duhovniceasca isi afla expresia in scrierile Parintelui
Sofronie. Pentru Parintele Sofronie, cea mai mare minune este unirea mintii omului cu Duhul lui
Hristos, care are loc atunci cand omul inainteaza pe calea pocaintei si isi vede inima ca se inalta la
cer si se ascunde cu Hristos in Dumnezeu.
***
Intrebari si raspunsuri
- Exista si lacrimi rele, adica provocate de patimi? Cum ne dam seama, si ce trebuie sa facem in
aceasta situatie, adica daca nu avem plansul cel bun?
- Sunt multe feluri de lacrimi. Sunt lacrimi care se nasc din manie, lacrimi care se nasc din mila de
sine... si acestea sunt intr-adevar lacrimi nascute din patimi. Dar lacrimile cele bune sunt cele care
intotdeauna nasc rugaciune si dialog cu Dumnezeu. Asa cum spune Domnul in
Evanghelie: Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia. Se vor mangaia cu mangaierea
Mangaietorului. Lacrimile sanatoase, nascute din pocainta, sunt intotdeauna insotite de

mangaierea care vine de la Duhul Sfant Mangaietorul.Asa cum am spus, cel care plange, si are
lacrimi de pocainta adevarata, nu indrazneste sa priveasca nici macar la fata unui copil, a unui
prunc. Lacrimile cele bune nasc dorinta de rugaciune si in inima o stare de smerenie si de
umilinta. Iertati-ma ca vorbesc si am vorbit despre aceste lucruri. Cred ca sunt un pic nebun sa
vorbesc deschis despre asemenea lucruri. Dar nu este nimic altceva mai binefacator decat acest
lucru.
- Cum poti sa plangi daca sufletul iti este impietrit si esti prea obosit (spre exemplu, de la
serviciu) si sa stai la rugaciune?
- Putem intotdeauna incepe prin a ne infatisa inaintea lui Dumnezeu starea noastra si a-I vorbi
despre ceea ce traim, despre ceea ce simtim noi. Si sa ne aratam parerea de rau ca nu putem sa Ii
oferim lucruri vrednice de El, lucrurile pe care le merita Dumnezeul nostru. De multe ori ne
gandim ca suntem obositi si nu mai avem nici o putere. Dar daca reusim sa ne smerim, sa ne
smerim in inima noastra, atunci in noi se descatuseaza energii care ne ajuta sa intram in lucrarea
pocaintei.
Aveam un prieten ieromonah si duhovnic [e vorba chiar de parintele Zaharia insusi, n.n.]. Si intr-o
seara de duminica, de sarbatoare, dupa multe spovedanii, dupa multe intalniri, era asa de terminat,
incat credea ca nu mai poate sa scoata nici un cuvant inaintea lui Dumnezeu. Si asa a inceput sa se
plimbe prin chilie in sus si in jos spunand: Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta!
Iarta-ma Doamne, dar nu ma pot ruga in seara asta! Iarta-ma Doamne, nu sunt in stare, nu am
putere sa imi fac pravila. Si dupa ce s-a plimbat asa vreo 20 de minute, dintr-o data in sufletul
sau s-a produs ca o mare deschidere si au venit lacrimile, si a venit puterea si s-a rugat indelung, si
si-a facut pravila in noaptea aceea. Acest prieten drag mi-a marturisit aceasta si mi-a descoperit un
lucru pe care l-am mai intalnit: ca in noi sunt energii ascunse de care nu ne dam seama, si este
nevoie de un gand un simplu gand smerit care actioneaza ca o cheie declansatoare a acestor
energii.Aceste ganduri cheie le putem gasi in Sfanta Scriptura, in scrierile Sfintilor Parinti, uneori
in cuvintele duhovnicilor, iar alteori ne sunt pur si simplu inspirate de Dumnezeu direct. Dar
atitudinea de baza privitoare la aceste ganduri este urmatoarea:sa dam slava lui Dumnezeu pentru
toate si sa luam asupra noastra rusinea pacatelor si a caderii noastre.
- Cum se poate dobandi plansul pocaintei fara a ni-l provoca singuri, si a nu ne autoimbolnavi
(pentru a nu se intampla ceva din punct de vedere psihic)?
- Cred ca am spus deja: adica avand acea atitudine dreapta, sa indreptatim pe Dumnezeu intru
toate, sa dam lui Dumnezeu toata dreptatea, si luam asupra noastra toata vina si tot pacatul. Unii
oameni plang foarte usor, altii nu asa usor. In orice caz lacrimile sunt foarte pretioase atunci cand
sunt insotite de rugaciune.
- Te pot tamadui de impotrivire si de tendinta spre neascultare zdrobirea inimii si plansul?
- Da. Lacrimile elibereaza sufletul, sparg zagazurile inimii si duc catre o libertate pe care toti cei
care se roaga in felul acesta, cu o inima zdrobita, ajung sa o cunoasca. Pentru acei dintre dv. care
sunt obisnuiti sa se roage cu Rugaciunea lui Iisus, Sf. Teofan Zavoratul, un sfant rus din sec. al
XVIII-lea, recomanda ca mai intai sa plangem cu lacrimi de pocainta si abia dupa aceea sa ne
asezam pe un scaunel si sa spunem Rugaciunea lui Iisus. Pentru ca prin lacrimi sufletul se
descatuseaza, se elibereaza, si in pace poate sa cheme numele Domnului.

- Ce trasaturi trebuie sa imbrace educatia copiilor pentru ca inimile lor sa se poata misca cu
usurinta spre pocainta? Pun intrebarea atat ca parinte, cat si ca educator, profesor.
- Cred ca educatia copiilor in ziua de azi este o problema foarte grea. Dar in nepriceputa mea
simplitate o sa va spun ceva care poate fi de folos.Copiii se invata mai mult decat prin cuvinte
prin exemplul parintilor, prin pilda lor. Si chiar mai mult, se invata prin rugaciunea parintilor. Si
imi aduc aminte intotdeauna de o intamplare pe care am auzit-o. Era un preot in diaspora care avea
3 baieti, si toti 3 erau ca niste ingeri. Si cineva l-a intrebat: Cum i-ai crescut? Cum i-ai invatat de
sunt asa de apropiati de Dumnezeu? Si raspunsul a fost ca:
Nu i-am invatat niciodata nimic ci, atunci cand dormeau, ma duceam langa paturile lor si ma
rugam acolo o jumatate de ora. Si toate lucrurile pe care voiam sa li le spun, Dumnezeu le punea
in inima lor.
Acum unul din ei este preot, iar ceilalti 2 sunt cantareti in biserica lui.
- Daca Dumnezeu a facut-o pe Eva pentru Adam, iar Hristos raspunde saducheilor ca in
Imparatia lui Dumnezu nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii, atunci care este
firescul este omului: monahismul sau viata de cuplu?
- Depinde ce intelegeti prin firesc, prin firescul omului. Trebuie sa tinem o anumita
conventie.Ceea se este firesc in zilele noastre tindem de multe ori sa caracterizam ca suprafiresc.
- Puteti sa ne dati un exemplu de moment in care au aparut lacrimile? Cum s-a intamplat? Cum
sa fac sa ma invinovatesc daca sunt multumit de mine?
- Trebuie sa Il intrebam pe Dumnezeu aici, trebuie sa impreuna-lucram cu Dumnezeu, pentru ca
tot ce se intampla in viata noastra este o impreuna-lucrare cu Dumnezeu, in care se combina
lucrarea lui Dumnezeu cu lucrarea noastra. Ceea ce poate sa ajute este citirea Scripturilor si a
Sfintilor Parinti si sa ne comparam nu cu oamenii, ci cu chipul omului asa cum ni-l descopera
Dumnezeu In Hristos.
- Parinte Zaharia, sunteti de acord sau nu cu afirmatia urmatoare: Duhovnicul in a carui credinta
a patruns erezia, poate pierde harisma discernamantului? Este bine ca ortodoxia sa participe la
miscarea ecumenica? (Ceea ce inseamna ca mai ales erezia se leaga probabil de miscarea
ecumenica).
- Despre duhovnicul care a fost atins de erezie, nu putem vorbi asa, nu putem pune
diagnosticul asa. Nu trebuie sa ne grabim in a pune diagnostic in asemenea situatii.Unele biserici
iau parte in miscarea ecumenica, biserici ortodoxe, si aduc acolo marturia ortodoxa. Pe de alta
parte, traim intr-o lume a dialogului. Si faptul de a refuza dialogul nu cred ca ajuta, mai ales pe cei
care intr-o anumita masura cauta si ei sa se impartaseasca de descoperirea dumnezeiasca. Desi
prezenta ortodoxiei in aceasta miscare ecumenica este inevitabila ca marturie, putem spune
ca ecumenismul nu este problema Bisericii ortodoxe. Este mai mult problema catolicilor si a
protestantilor.
- Exista si plans fara lacrimi? Daca da, este de aceeasi intensitate ca atunci cand versi lacrimi?
- Da, exista. Dar este foarte rar.

- Cum ar trebui sa procedam cu plansul la slujbe, avand in vedere faptul ca ni se cere sa fim
tainici? Pocainta se poate manifesta si altfel decat prin lacrimi?
- Este o intrebare buna. In Sf. Pavel citim: Duhul proorociei se supune proorocilor. Daca suntem
cu adevarat intr-un duh profetic, nu trebuie sa ne manifestam trairile noastre launtrice inaintea
celorlalti. Pentru ca nu este semn al smereniei sa uzurpam spatiul celuilalt. Dar ca sa luam parte la
slujbe intr-un duh de pocainta fara sa aratam nimic in afara, trebuie sa lucram cand suntem in
chilia, in camera noastra. Daca ne-am pocait inainte de a veni la slujba, am creat in inima noastra
un spatiu liber in care duhul nostru se misca in toata libertatea si lucreaza in puterea duhului fara
nici o manifestare exterioara de pietism.
- Dumnezeu e dragoste si bucurie. Cum de lacrimile care izbucnesc din durere si intristare sunt
calea de a ajunge la Dumnezeu?
- Pentru ca, traind in aceasta lume, am acumulat o mare rugina, o multime de rugina, de coruptie
in inimile noastre. Si pana nu scapam de aceasta rugina nu ajungem la Dumnezeu. In aceasta viata
oamenii lui Dumnezeu neincetat varsa lacrimi inaintea lui Dumnezeu. De aceea vedem in cartea
Apocalipsei caultimul gest de mangaiere al lui Dumnezeu este ca sterge lacrimilede pe fetele
alesilor lui Dumnezeu. Si abia atunci ajungem la adevarata bucurie unde nu este nici durere, nici
intristare, nici suspin cum spunem la slujba pentru cei adormiti.
- Cum se impaca starea de pocainta continua, cu starea de seninatate si bucurie care se cere
crestinului?
- Seninatatea si bucuria sunt cu neputinta fara prima, fara pocainta continua. Dar, din nefericire, de
multe ori vorbim la nivel psihologic si nu duhovnicesc. Adevarata bucurie nu este ca bucuria
psihica. Adevarata bucurie este sa simtim cu toata fiinta noastra ca apartinem lui Dumnezeu si ca
am dobandit har inaintea Lui. De aceea Apostolii si toti slujitorii Bisericii au aceasta slujire de
reimpacare. Ne cer mereu sa neimpacam cu Dumnezeu, pentru ca numai asa vom dobandi bucuria
cea adevarata.
- Este posibil ca lacrimile de bucurie si de recunostinta ce urmeaza, sa fie mai puternice decat
lacrimile de pocainta, sau este o inselare?
- Nu, nu este inselare. Cred ca pocainta cea mai creatoare este atunci cand aducem multumita lui
Dumnezeu. Cand ne facem un obicei in a-I aduce multumita lui Dumnezeu pentru toate
binefacerile stiute si nestiute, ajungem la punctul in care multumim pentru fiecare gura de aer pe
care o inspiram.Si cu cat Ii multumim mai mult, cu atat El ne da mai mult har. Si vine clipa in care
ne intristam, ne mahnim ca nu putem sa Ii multumim cu vrednicie. Si acesta este momentul de
inceput al pocaintei creatoare nascuta din recunostinta, care nu are sfarsit pe pamant.
- Ati spus ca atunci cand omul are lacrimi de pocainta si zdrobirea inimii, este insemnat cu
pecetea Duhului Sfant. Aceasta pecete dispare atunci cand omul pacatuieste? Atunci omul ar
trebui sa aiba lacrimi de pocainta doar la sfarsitul vietii?
- Dar ca sa avem lacrimi de pocainta la sfarsitul vietii trebuie sa ne antrenam in pocainta in timpul
vietii. Si daca nu ne antrenam, s-ar putea sa nu le gasim la sfarsit. Si de aceea ne facem din
rugaciune un obicei, pentru ca, atunci cand vom ajunge la neputintele de la sfarsitul vietii, obiceiul

acesta sa poata sa fie sustinut si sufletul sa treaca dincolo intr-o stare de rugaciune, pentru ca e
obisnuit sa ne roage.
- Cum putem avea o viata de familie, dar in acelasi timp sa ne mancam painea amestecata cu
lacrimi de pocainta?
- Aceasta este o problema de viata. Domnul ne spune: Cereti si vi se va da! Cautati si veti gasi!
- Pentru faptul ca se intampla deseori in viata societatii de astazi: Parinte, putem pomeni la vreo
slujba un om care s-a sinucis? Dar in rugaciunea proprie?
- Cred ca ne putem ruga pentru el, ne putem ruga pentru oricine. Dar Biserica refuza slujba de
inmormantare celor care au comis acest pacat pentru a nu incuraja acest pacat grav. Si nu este
destul de clar intotdeauna. De exemplu, daca un om inghite otrava, din momentul in care a inghitit
otrava si pana a murit, nu stim daca s-a pocait. Biserica prin aceasta vrea sa ne educe intr-o
anumita directie, dar fiecare dintre noi ne putem ruga pana la masura care ne este data de
milostivirea lui Dumnezeu.
- [...] Daca Hristos este in inima noastra, si noi ne zdrobim inima, nu Il zdrobim si pe Hristos?
- Nu ne zdrobim inima, ci ii curatim locasul. Pentru ca inima omului este scaunul picioarelui
Imparatului. Si noi trebuie sa Ii pregatim acest loc pentru ca El sa vina si sa Se instapaneasca
acolo pe vesnicie. Nu ne zdrobim inima, ci zdrobim legatura pacatului din inima, legaturile
patimilor din inima, care ne tin legata inima.
- Ce este adancul inimii, cum putem sa constientizam adancul inimii?
- Adancul inimii, spune Sf. Grigorie Palama, este chiar trupul [centrul?] trupului nostru. Este
locul unde toate facultatile sufletului nostru se concentreaza. Si lucrul asta nu se poate intampla
fara lucrarea harului. Si atunci cand ne descoperim adancul inimii, ne simtim uniti cu Dumnezeu,
si uniti cu intreaga omenire. Si, asa cum spune Sf. Siluan, omul, in starea aceasta, aduce inaintea
lui Dumnezeu, in rugaciune mijlocitoare, intreaga zidire, mijlocind pentru ea.
[...]
- Cum sa facem sa luam o decizie buna in viata: sa ne casatorim sau sa ne calugarim?
- Vorbim despre multe lucruri serioase acum si asemenea lucruri, normal se spun intr-un context
diferit si intr-o atmosfera diferita, dar vad ca sunteti oameni seriosi si crestini seriosi si eu sunt
iertati-mi nechibzuinta de a va vorbi despre aceste lucruri dar pentru ca le numiti Serile
filocalice: in Filocalie nu este altceva decat cele despre care vorbim in aceasta seara. Daca citim
Evanghelia, Domnul Insusi ne explica aceasta: unora le este dat, este un dar de la
Dumnezeu.Casatoria, in sens crestin, este o mare binecuvantare; dar cum Sf. Pavel spune, a-ti da
intreaga viata lui Dumnezeu Domnul sa ma ierte ca spun aceasta, pentru ca nu sunt un bun
calugar este chiar un lucru mai inalt. Eu insumi nu sunt un bun calugar, dar un buncalugar ii
ajunge pe ingeri, rivalizeaza cu ei.
- Cineva face apel la o afirmatie a pr. Iustin Parvu, care a zis asa: Lacrima a fost si este un
prieten desavarsit pentru mine. Lacrima insasi poate fi o rugaciune? N-ar putea fi lacrima

aceasta o rugaciune pentru intreaga tara (avand in vedere situatia in care suntem sau, probabil,
ca se gandeste la alegerile de astazi 01.10.2014)?
- Cred ca da. Anaforaua Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare (care este cea mai frumoasa, mai
minunata liturghie pe care Biserica o are), in mijlocul ei preotul se roaga astfel: Graieste lucruri
bune in inimile lor pentru Biserica Ta, adica in cadrul Liturghiei ne rugam ca Domnul sa
vorbeasca lucruri bune in inimile celor care conduc, pentru beneficiul Bisericii. Chiar fara ca ei sa
constientizeze asta, conducatorii devin conlucratori cu Dumnezeu pentru mantuirea celor multi.
Cred ca daca ne rugam fara patima/fara impatimire psihologica Domnului, ca El sa dea pe cel care
sa faca lucruri bune pentru toti oamenii, mai multe decat ceilalti [candidati], atunci o asemenea
rugaciune va contribui si Domnul va da pe cel mai bun dintre cei care sunt. Si chiar cand vreunul,
prin providenta, devine presedintele tarii si realizam ca ii lipsesc multe lucruri, ca nu e persoana
perfecta spre a conduce tara, exista o cale de a corecta aceasta: intotdeauna rugaciunea catre
Domnul, ca El sa-l ajute sa faca mai putine greseli si sa ia mai multe decizii bune. Si in fiecare
domeniu al vietii, calea de a corecta lipsurile celor care sunt mai marii nostri si au putere asupra
noastra este de a avea rabdare si a ne ruga pentru ei.
- Preacuvioase parinte, va rog sa ne impartasiti cateva cuvinte ale parintelui Sofronie pe care le
aveti la inima sfintiei voastre si vi le amintiti cu bucuria pocaintei.
- Ceea ce am spus doar un moment mai devreme a fost de la el [de la parintele Sofronie]: ca nu
putem plini lipsurile din ceilalti decat prin rabdarea noastra, prin dragostea noastra, prin
rugaciunea noastra.