Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
In UE nu exista o
majoritate, ci numai minoritati. In ciuda diferentelor dintre acestea, la baza intregii constructii europene a stat
vointa de a lucra impreuna, pe baza unor interese comune. Acestea au condus la convingerea ca in unele
domenii se pot obtine rezultate mult mai bune la nivel european decat la nivel national. Asa s-a ajuns la
politici comune tuturor statelor membre, elaborate si adoptate de institutiile comunitare cu aplicabilitate pe
intreg teritoriul Uniunii. De multe ori, asfel de politici comune raspund si unui principiu fundamental al
constructiei europene, acela al solidaritatii si coeziunii. Existenta politicilor comune confera unicitate Uniunii
Europene, pentru ca demonstreaza acceptarea cedarii unei parti a suveranitatii statelor membre catre
institutiile europene.
Dupa semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) a devenit foarte raspandita reprezentarea Uniunii
Europene sub forma unui templu ce se bazeaza pe trei piloni. 'Primul Pilon' cuprinde Comunitatea
Economica Europeana, al doilea - Politica Externa si de Securitate Comuna (PESC), iar al treilea Cooperarea in domeniul Justitiei si Afacerilor Interne. Dintre cei trei piloni, doar in cadrul primului pilon
deciziile sunt luate de institutii supranationale, in timp ce cooperarea in domeniul politicii externe, securitatii,
afacerilor interne si justitiei are fundamente interguvernamentale.
Devenite membre ale Uniunii Europene, statele nu mai au competente exclusive in domenii precum
agricultura, comertul, energia, transportul, educatia, protectia mediului, afacerile interne, finantele. Politicile
in domeniile mentionate mai sus sunt comune, fiind coordonate de institutiile supranationale. Aceasta este
esenta asa-numitei metode comunitare.
Primele politici comunitare reglementau comertul cu otel si carbune, precum si agricultura. Treptat
integrarea europeana a cuprins si alte domenii, dar unele sunt mai sensibile. Statele sunt mai putin
entuziaste in ceea ce priveste cedarea competentelor exclusive in astfel de domenii cum ar fi politica
externa, politica de aparare si politica de securitate.
In prezent, pentru un numar impresionant de domenii Uniunea Europeana are elaborate politici, ce
afecteaza viata zilnica a cetatenilor din Uniune.
In acest moment uniunea europeana detine un numar semnificativ de politici commune cum ar fi:
1.
Achizitiile publice
2.
Agricultura
3.
Ajutor umanitar
4.
Audiovizual
5.
6.
Cercetarea si tehnologia
7.
8.
9.
Comertul
10.
Concurenta
11.
Cultura
12.
Dezvoltarea
13.
14.
Drepturile fundamentale
15.
16.
Energia
17.
18.
Impozitarea
19.
Industria
20.
Intreprinderile
21.
22.
23.
24.
25.
26.
Mediul inconjurator
27.
28.
29.
Pescuitul
30.
Piata interna
31.
32.
Politica regionala
33.
Proprietatea intelectuala
34.
Protectia consumatorului
35.
Relatiile externe
36.
Retelele trans-europene
37.
Sanatatea publica
38.
Sanse egale
39.
Serviciile financiare
40.
Societatea informationala
41.
42.
Transporturile
43.
Turism
44.
45.
Uniunea vamala
Caracteristici:
Politicile comune sunt rezultatul negocierilor realizate intre diferitele parti implicate in procesul de integrare
(guvernele statelor membre, grupuri de interes, institutii comunitare, etc.).
Deciziile privind politicile comune fundamentale, care pun problema renuntarii la anumite atribute ale
suveranitatii, sunt luate de guvernele participante si inscrise in tratatele semnate de fiecare din statele
membre iar ulterior ratificate de parlamentele nationale.
Deciziile privind politicile comune derivate, inclusiv liniile directoare si actele juridice bazate pe tratate, sunt
de regula luate de institutiile comune stabilite prin tratate, respectandu-se procedurile prevazute de acestea.
Formularea politicilor commune de catre institutiile comune trebuie sa raspunda in mod clar unor nevoi
comune, sa urmareasca atingerea unor obiective commune si sa serveasca, in acelasi timp, unor interese
comune.
Clasificare (1)
politici comune orizontale care afecteaza conditiile generale ale economiei si societatii statelor membre,
ca de exemplu, politica sociala, in domeniul concurentei, mediului, etc.
politici comune sectoriale care vizeaza anumite sectoare ale economiei statelor membre, in special
industria, agricultura, transporturile, energia, etc.
politici comune externe care vizeaza relatiile UE / statelor member cu terte tari, precum politica
comerciala sau politica de ajutor in sprijinul dezvoltarii.
Observatie: politicile comune fundamentale sunt cele care corespund etapelor succesive ale procesului de
integrare (uniunea vamala, piata unica, uniunea economica si monetara), fiind sustinute si puse in practica
prin politici orizontale si sectoriale.
Clasificare (2)
Tratatul Constitutional clarifica modul de prezentare, grupand competentele UE in trei categorii:
competente exclusive, pentru domeniile in care numai UE poate legifera si adopta acte obligatorii din punct
de vedere juridic, precum politica in domeniul concurentei, politica comerciala comuna, uniunea vamala sau
politica monetara pentru zona euro;
competente partajate, pentru domeniile in care si UE si statele membre au dreptul de a legifera si adopta
acte obligatorii din punct de vedere juridic precum piata interna, agricultura si pescuit, transport si retele
transeuropene, energie, coeziune economica si sociala, etc.
actiuni de sprijin, coordonare sau complementare precum politica industriala, educatie, formare, cultura,
etc.
Acestor trei domenii li se adauga politica externa si
de coordonare in domeniul economic si al ocuparii fortei de munca.
de
securitate
comuna si
politica
Mecanisme decizionale
Cea mai importanta parte a jocului institutional se poarta intre trei actori principali, Consiliul, Comisia si
Parlamentul, asistati de Curtea de Justitie, ca de un arbitru. Intre cei trei, puterile sunt repartizate
relativ echilibrat, fiecare actor avand propria sa partitura. In functie de domeniul in discutie, tratatele
definesc modalitati si proceduri decizionale diferite:
Politica de coeziune
In Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult constienti de faptul ca stabilirea de relatii
economice interne si internationale de durata, bazate pe incredere, precum si manifestarea solidaritatii cu
indivizi si/sau natiuni mai slab dezvoltate au devenit indispensabile pentru atingerea bunastarii generale. In
ultimele decenii, cresterea productiei si a consumului, progresul tehnologic, dezvoltarea serviciilor, precum si
frecventele crize (mai ales in domeniul resurselor), au dus la intensificarea relatiilor comerciale dintre tari si
la accentuarea dependentei intre natiuni. Pe fondul cresterii interdependentelor dintre state, asigurarea unui
grad cat mai inalt de coeziune economica poate conduce, pe termen lung, la obtinerea de beneficii
economice pentru toti cei implicati.
Uniunea Europeana este una dintre regiunile cele mai prospere din lume. De la data largirii acesteia cu inca
noi 10 membri, la 1 mai 2004, are puterea unei piete interne a 25 de state membre cu peste 454 milioane
locuitori care locuiesc in 254 de regiuni. Insa nu toti europenii au aceleasi avantaje si sanse de succes in
termeni socio-economici. Diferenta este facuta de zona in care locuiesc daca e o regiune prospera ori
saraca, o zona aflata in expansiune sau declin economic, o zona urbana sau rurala, la periferia Uniunii
Europene sau intr-unul dintre centrele sale economice.
Exista disparitati semnificative intre statele membre ale Uniunii Europene si regiunile sale. Primele 10 cele
mai dinamice regiuni din Uniunea Europeana au un Produs National Brut (PNB) de peste 5 ori mai mare
decat ultimele 10 cele mai ramase in urma regiuni din Uniunii Europene. In afara statisticilor PNB,
disparitatile mai complexe intre statele membre ale Uniunii Europene si regiuni sunt date de:
dotarile cu infrastructura;
calitatea mediului;
somaj si aptitudinile fortei de munca necesare pentru dezvoltarea viitoare;
marimea si diversitatea mediului de afaceri;
diferente in ceea ce priveste utilizarea noilor tehnologii.
Politica de coeziune economica si sociala a Uniunii Europene este, inainte de toate, o politica a solidaritatii.
Scopul acesteia este sa promoveze un inalt nivel de competitivitate si de ocupare a fortei de munca, oferind
ajutor regiunilor mai putin dezvoltate si celor care se confrunta cu probleme structurale. Se asigura astfel o
dezvoltare stabila si durabila a Uniunii Europene si o functionare optima a Pietei Interne
Ce este politica de coeziune a Uniunii Europene?
Politica de coeziune economica si sociala reprezinta o suma de interventii la nivel comunitar, incluzand
atat politica de dezvoltare regionala (orientata, in principal, catre reducerea disparitatilor teritoriale,
regenerarea zonelor industriale in declin), anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea
somajului pe termen lung, sprijinirea procesului educational si de formare continua), precum si o parte a
PAC (asistenta acordata dezvoltarii rurale).
In preambulul Tratatului de la Roma, semnat in 1957, Statele Membre mentionau necesitatea de a
consolida unitatea economiilor lor in vederea asigurarii unei dezvoltari armonioase prin reducerea
diferentelor care exista intre diferitele regiuni, precum si a ramanerii in urma a regiunilor defavorizate.
Principiile politicii de coeziune a Uniunii Europene 2007-2013 sunt redate in Orientarile Strategice
Comunitare pentru Coeziune (Community Strategic Guidelines), document al Comisiei Europene prin care
se stabilesc prioritatile de dezvoltare la nivelul Uniunii, in urmatoarea perioada. Aceste prioritati au fost
preluate de Statele Membre in documentele lor strategice, respectiv Cadrul Strategic National de Referinta
si programele operationale.
Cea mai importanta componenta a PCES o reprezinta, evident, politica de dezvoltare regionala (PDR).
Politica de dezvoltare regionala include un ansamblu de masuri planificate si promovate de catre
autoritatile administratiei public locale si centrale, in parteneriat cu diferiti actori economici, in vederea
asigurarii unei cresteri economice si sociale dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului
local si regional.
Momente definitorrii in evolutia PCES
numai in masura in care promovau dezvoltarea economica a acelor zone in care standardele de
viata erau foarte scazute si in care se inregistra un somaj ridicat.
Prima extindere, incluzand Marea Britanie, Irlanda si Danemarca (1973) a insemnat si primele
masuri in directia unei PDR efective. La momentul respectiv, Irlanda si Danemarca se confruntau
cu probleme legate de zonele rurale, iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea
industriala din fostele zone miniere si din sectorul siderurgic. Pe fondul acestor realitati, respectiv
din nevoia de a pune capat disparitatilor regionale din interiorul Comunitatii, dar si pentru a
compensa pozitia Marii Britanii in cadrul PAC, a fost creat in 1975 Fondul European de
Dezvoltare Regionala (FEDER) - fond care a fost si ramane principalul instrument de interventie in
cadrul PDR. Pe de alta parte insa, o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care
implicau ajutor de stat a fost introdusa abia la finele anilor 70.
Dupa aderarea Greciei in 1981 si a Spaniei si Portugaliei in 1986, nevoia de a interveni in cazul
disparitatilor regionale a devenit si mai acuta. Constienti de faptul ca regiunile dezavantajate din
Grecia si sudul Italiei erau primele afectate de largirea din 1986, J. Delors, noul presedinte al
Comisiei la acel moment, a atras atentia asupra importantei si necesitatii unei politici structurale
coerente. Programul Comisiei pentru 1985 semnala faptul ca disparitatile pot deveni o sursa
permanenta de confruntari politice si faptul ca Sudului trebuie sa i se ofere posibilitatea unei
repartitii echitabile a beneficiilor care deriva din dezvoltarea economica (Commission, 1985, p.
15). In martie 1985, J. Delors avertiza Parlamentul European ca negocierile de aderare cu Grecia,
Spania si Portugalia dezvaluie o stare de tensiune, care, trebuie s-o spunem deschis, reflecta
tensiunea dintre Sud si Nord. Aceasta tensiune este generata nu atat de problemele financiare, cat
de o lipsa de intelegere, de o ciocnire a civilizatiilor, atitudine care pare a fi promovata de unele tari
ce nu doresc sa sustina conceptul de solidaritate, concept care trebuie sa devina unul din pilonii
Comunitatii; solidaritatea trebuie privita nu in termeni de asistenta, ci mai degraba ca o expresie a
bunastarii generale, contribuind la intarirea identitatii europene .
Ca atare, nu este intamplator faptul ca, prin Actul Unic (1987), a fost introdus un nou concept si un
nou capitol in Tratatele de baza comunitare, intitulat Coeziunea economica si sociala, menit sa
sublinieze importanta tot mai mare acordata politicii de coeziune. In cadrul acestui capitol se
mentioneaza faptul ca FEDER reprezinta principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea
disparitatilor.
Deoarece statele mai sarace, aflate la periferia sudica a Europei, nu erau pe de-a-ntregul
satisfacute de efectele redistributive ale PCES, negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE),
cunoscut si sub numele de Tratatul de la Maastricht, si, realizarea UEM, au fost privite ca fiind, in
principal, in avantajul statelor mai bogate. Ca atare, la cererea statelor mai putin dezvoltate, TUE
(Art. 130a) mentioneaza faptul ca obiectivul Comisiei este de reduce disparitatile dintre nivelul de
dezvoltare al diferitelor regiuni si ramanerea in urma a celor mai putin dezvoltate dintre acestea,
introduce PDR in cadrul politicilor comunitare si creeaza un nou instrument financiar, Fondul de
Coeziune (FC) (Art. 130d), instrument care trebuia sa raspunda constrangerilor legate de
necesitatea realizarii convergentei economice si monetare (nominale) in cadrul UEM. FC urma sa
contribuie la sustinerea proiectelor publice de transport si protectie a mediului in patru din cele mai
putin competitive (la acea data) state membre, respectiv Spania, Portugalia, Grecia si Irlanda. Prin
Tratatul de la Maastricht, conceptul de CES devine unul din cei trei piloni ai Comunitatii Europene,
alaturi de Piata Unica si UEM.
La inceputul anilor 90, Suedia, Finlanda, Norvegia si Austria au inceput pregatirile pentru
aderarea la UE. Chiar daca, in final, Norvegia a decis sa nu adere la Uniune, prezenta ei a
influentat procesul de negociere. Spre deosebire de extinderile precedente, aceasta runda de
extindere nu urma sa mareasca decalajele regionale in UE. Tarile nordice si-au dat seama insa ca
problemele regionale si structurale ar fi continuat in interiorul natiunilor proprii, in special regiunile
periferice si nordice. Cum negocierile au inceput in mijlocul unei perioade de programare, tarile
nordice au inteles ca era imposibil sa schimbe sistemul in mod direct, fiind insa posibil sa se
creeze, special pentru Finlanda si Suedia, o noua masura pentru problemele specifice spatiului
nordic si anume Obiectivul 6, care sa aiba drept scop regiunile cu densitate redusa, periferice si
dominant rurale.
Perioada 2007-2013 reprezinta o noua perioada de programare a instrumentelor structurale avand la baza
un set de regulamente ce contin prevederi cu privire la domeniile care vor fi finantate, precum si la
principiile aplicabile si mecanismele de gestionare si implementare a fondurilor.
Fondul Social European este unul dintre fondurile structurale create pentru a reduce diferentele de
dezvoltare existente intre Statele Membre si regiunile Uniunii Europene si de a le ajuta sa atinga un nivel de
trai cat mai ridicat.
Fondul Social European este primul fond structural constituit si reprezinta instrumentul financiar prin care se
implementeaza Strategia Europeana de Ocupare , avand ca obiectiv crearea de locuri de munca mai bune
si furnizarea de abilitati si competente superioare persoanelor angajate sau celor aflate in cautarea unui loc
de munca.
In perioada de programare 2007-2013, la nivelul Uniunii Europene, pentru FSE sunt alocate aproximativ 75
mld. , pentru proiecte destinate dezvoltarii capitalului uman si cresterii participarii pe piata muncii.
Aceasta suma este suplimentata cu contributia proprie, din surse publice sau private, diferita in functie de
obiectivul caruia ii apartine fiecare Stat Membru sau regiune a Uniunii Europene. Romania va asigura o
contributie proprie de 15%.
Procedura de luare a deciziilor in cazul politicii de coeziune economica si sociala
Conform Articolului 161 al Tratatului CE, Consiliul este cel care decide in unanimitate asupra
propunerilor facute de Comisie, dupa ce a obtinut acordul Parlamentului European si a
consultat Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor. Deciziile Consiliului privesc atat
FS, cat si Fondul de Coeziune, respectiv: a) sarcinile, obiectivele prioritare si modul de
organizare al FS; b) regulile generale privind aplicarea acestor fonduri; c) prevederile necesare
pentru a asigura eficienta si coordonarea Fondurilor intre ele, dar si cu alte instrumente
financiare existente.
Procedura de luare a deciziilor a fost modificata prin Tratatul de la Nisa astfel incat, incepand cu 1
ianuarie 2007, Consiliul va lua decizii pe baza unei majoritati calificate in toate problemele
legate de FS si de Fondul Coeziune (FC) (art. 161). Acest lucru inseamna insa si faptul ca
asupra viitoarei perioade de programare, respectiv 2007-2013, Consiliul va lua in continuare
decizii prin procedura unanimitatii.
Pentru a reduce disparitatile de dezvoltare economica si sociala intre statele membre / regiunile
UE;
Pentru a imbunatati functionarea Pietei unice;
Pentru promovarea dezvoltarii durabile a UE.
Obiectivul Convergenta
In cadrul acestui obiectiv se urmareste cresterea economica pentru regiunile ramase in urma, prin investitii
in dezvoltarea competitivitatii pe termen lung, ocuparea fortei de munca, dezvoltare durabila si dezvoltarea
capacitatii institutionale si eficienta administratiei publice.
2.
In cadrul acestui obiectiv se urmareste anticiparea si promovarea schimbarilor economice din zonele
industrializate, prin sprijin acordat intreprinderilor (in vederea anticiparii si promovarii schimbarilor in zonele
industriale, urbane si rurale) si persoanelor (pentru a anticipa si a se adapta la schimbari, prin eliminarea
somajului, promovarea calitatii si productivitatii muncii si incluziunea sociala).
3.
Agricultura
Politica agricola comuna, politica de importanta majora pentru UE (adesea fiind considerata in fapt singura
veritabila politica comuna), a avut in principalratiuni de natura politica, interne dar si externe. Dupa cum
arata Helen Wallace (2004) PAC poate fi perceputa ca o strategie defensiva, condusa politic, de
modernizare a agriculturii vest-europene, pe fondul amenintarilor interne venite dinspre societatea
industriala dar si a amenintarilor externe generate de competitia comerciala americana.
In anii imediat de dupa razboi, problema implicarii grupurilor dezavantajate si izolate politic a fost
transformata in prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor,
categorie sociala semnificativa la sfarsitul anilor 50. Pe de alta parte, PAC oferea protectia necesara in fata
exportatorilor agricoli de peste ocean, in special in fata celor americani.
Importanta acestei politici poate fi probata si de elemente cantitative precum faptul ca 80% dintre textele
publicate in Jurnalul Oficial al CE apartin domeniului agricol si, nu mai putin semnificativ, de faptul ca si in
prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat catre acest domeniu.
Conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe urmatoarele principii:
Obiectivele PAC :
Conform Art. 33 TCE, PAC viza urmatoarele obiective (N. Suta, 2000):
1. cresterea productivitatii in agricultura, prin asigurarea unei dezvoltari rationale a productiei, precum si
o exploatare optima a factorilor de productie, in special a mainii de lucru;
2. asigurarea unui nivel de viata echitabil pentru populatie;
3. stabilizarea pietelor;
4. garantarea securitatii aprovizionarii;
5. asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.
In cadrul PAC, ca si in economiile centralizate de altfel, preturile care guverneaza deciziile fermierilor nu mai
sunt rezultatul cererii si al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei
si cinci (stabilitatea pietelor si garantarea unor preturi rezonabile pentru consumatori) exprima substanta
asa-numitei organizari comune a pietelor.
Organizarea comuna a pietei se bazeaza pe doua mari principii:
1) libera circulatie a produselor pe piata unica, insotita de preferinta comunitara. Ea se traduce prin:
a) eliminarea restrictiilor cantitative in calea schimburilor agricole, a taxelor vamale si a masurilor cu
efect echivalent in schimburile dintre tarile membre presupune, intr-un cadru foarte reglementat, caracterizat
prin existenta unui regim uniform al preturilor si a unor garantii uniforme pentru producatorii comunitari;
b) realizarea unei protectii periferice comune, cu scopul protejarii agricultorilor in fata preturilor mondiale
de regula mai mici si a fluctuatiei cursurilor de schimb. Aceasta protectie periferica trebuie sa asigure
preferinta comunitara, astfel incat sa favorizeze achizitionarea produselor agricole comunitare.
2) responsabilitate financiara comuna:
a) la nivelul gestionarii pietelor, cu alte cuvinte in privinta cheltuielilor de interventie necesare in cazul
organizarii comune a pietei (de exemplu, ajutoare pentru exportatori, cheltuieli de stocare etc.)
de dezvoltare rurala care insotesc actiunile de sustinere a pietelor si masuri rurale in afara Obiectivului nr. 1
al FS.
Desi egale cu zero initial, cheltuielile comunitare de sustinere a pietelor au cunoscut o crestere
rapida, urmare a mai multor factori:
1. cresterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevazut de la bun inceput ca sectiunea
Garantare va rambursa tarilor membre o parte importanta a cheltuielilor cu interventiile pe piata si
subventionarea exportului. Ritmul prevazut era urmatorul: 1/6 pentru campania 1962/63 (5/6
ramanand in sarcina tarilor membre), 2/6 pentru 1963/4 etc. si 10/10 incepand cu 1 iulie 1967;
2. cresterea numarului de produse acoperite de OCP. Finantarea a demarat cu organizarea pietei
pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiara se rezuma la cereale,
porc si avicultura in 1962, la orez, produse lactate si carne de vaca, in 1964 etc., astfel incat, la
mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a productiei agricole era finantata de Comunitate;
3. extinderile succesive;
4. cresterea mai rapida a productiei decat a consumului, ceea ce a dus la cresterea stocurilor si la
sumelor alocate pentru finantarea exporturilor;
5. cresterea preturilor (de pilda, intre 1975-1991, FEOGA-G, in valoare nominala a crescut de sapte ori,
iar in mod real de 2,5 ori).
Ca urmare, cresterea valorii FEOGA a fost impresionanta: de la 28,7 milioane UC (unitati de cont,
echivalente atunci cu dolarul) in 1962/3, la 238,6 milioane in 1965/6, 1 miliard in 1968/9, 2,5 miliarde in
1972, 20 miliarde ECU in 1985, 32 miliarde in 1992 si 40,43 miliarde euro in 2000.
Ca termen de comparatie sa retinem ca totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare finantate de la
bugetul comunitar in 1988 era mult inferior sustinerilor acordate cultivatorilor de tutun, sau ca: totalul
cheltuielilor prevazute in 1989 pentru cercetare, industrie si energie era acelasi cu cel al sustinerii pietei in
cazul carnii de oaie si capra (1461 milioane fata de 1454). Pentru a limita ritmul de crestere al cheltuielilor
agricole, in 1988 a fost instituit un cadru de referinta care limiteaza astfel ritmul cheltuielilor Sectiunii
Garantare la 74% din rata de crestere anuala a PNB-ului comunitar.
PAC a fost politica comuna cea mai importanta si unul din elementele esentiale ale sistemului institutional al
Uniunii Europene. Obiectivele sale sunt stabilite in articolul 39 al Tratatului de la Roma: cresterea
productivitatii, garantarea unui nivel de viata echitabil populatiei din agricultura, stabilizarea pietelor,
garantarea securitatii aprovizionarilor, asigurarea consumatorului cu provizii la preturi rationale.
Politica agricola comuna s-a creat in anii '70, in momentul in care Europa era deficitara in majoritatea
produselor alimentare. Mecanismele sale s-au modelat pentru a rezolva aceasta situatie, functia sa
principala fiind cea de a sprijini preturile si veniturile interne prin intermediul operatiilor de interventie si
sistemelor de protectie frontaliere.
Aceasta politica a contribuit pozitiv la cresterea economica si a reusit sa garanteze aprovizionarea
consumatorului european cu o gama ampla de produse alimentare calitative la preturi rationale. Pana la
jumatatea decadei anilor '90, PAC a fost, la mare distanta, politica comunitara cea mai importanta, in special
din punctul de vedere al bugetului. Uniunea Europeana s-a convertit in primul importator si al doilea
exportator de produse agricole la nivel mondial.
Totusi, sistemul, care raspundea cert la o situatie de deficit, a manifestat o serie de deficiente cand
Comunitatea a inceput sa produca mari excedente la majoritatea produselor sale agricole. Munti de unt,
lacuri de lapte si vin care trebuiau sa fie distruse pentru a nu intalni cererea interna sau externa. Au aparut
tensiuni in relatiile cu terte tari, in special SUA, nelinisti pentru efectele pe care le aveau exporturile
subventionate ale UE in pretul mondial si in prezenta proprie pe piata internationala. Costurile acestei politici
au ajuns sa fie inacceptabile.
Astfel, la sfarsitul anilor '80 exista deja un acord generalizat din nevoia unei reforme.
Din ratiuni atat interne, cat si externe, la inceputul anilor 90, a fost lansata o noua reforma a PAC. Ratiunile
interne erau imperative:
o serie de masuri, care pot fi regrupate sub titulatura de prima reforma a PAC, fusesera
intreprinse in anii 80. In ciuda acestora, productia a continuat sa creasca, antrenand atat o
crestere a stocurilor, cat si a cheltuielilor bugetare;
consideratii de ordin social: de cheltuielile PAC beneficiau doar o mica parte a fermierilor (20%
din exploatatii primeau 80% din cheltuielile de sustinere), iar puterea de cumparare pe
exploatatie agricola ramanea insuficienta;
Constrangerile externe erau legate de reactiile venite din partea tarilor exportatoare de produse agricole din
zona temperata, reactii exprimate in cadrul Rundei Uruguay.
Aceasta reforma, propusa de Comisie si aprobata de Consiliu, comporta doua aspecte:
sustinerea preturilor si a veniturilor si
orientarea structurilor.
Sustinerea preturilor si veniturilor
Ca si cu treizeci de ani in urma, reforma PAC a inceput cu sectorul cerealelor. La inceputul anului 1991,
preturile interne comunitare erau de ordinul a 155 ECU/tona de grau, in vreme ce preturile mondiale erau cu
mult sub acest nivel (exportatorii puteau cere 115 ECU ca restituire). Comunitatea, deficitara in anii 60, a
devenit treptat excedentara, reusind totodata sa-si mareasca ponderea pe piata mondiala, de la 13% la
inceputul anilor 80, la circa 20%, provocand astfel proteste viguroase din partea altor tari exportatoare. In
ciuda acestui fapt, stocurile de cereale au crescut permanent, pe fondul mentinerii consumului intern la 140
milioane tone pe an (exporturile aveau valori apropiate de 30 milioane tone pe an iar productia, in 1991, era
de 180 milioane).
Comisia a propus masuri de reducere a preturilor interne de la 155 la 100 ECU tona, pentru a permite astfel
reducerea de o maniera substantiala subventiile la export. Pentru a evita reducerea veniturilor producatorilor
de cereale, Comisia propunea acordarea de plati compensatorii sub forma unui ajutor la hectar, astfel
incat sa fie integral compensata reducerea venitului determinata de scaderea preturilor. Pentru a beneficia
de aceste plati compensatorii, producatorii (cu exceptia celor care aveau mai putin de 20 hectare) aveau
obligatia sa inghete un procent determinat din terenurile cultivate cu cereale (in primul an, 15%). Aceste
reduceri ale suprafetelor cultivate urmau a fi compensate financiar.
De asemenea, Comisia propunea o reducere cu 10% a pretului la lapte si cu 15% a celui la unt si carne de
vita.
La 21 mai 1992, pornind de la propunerile Comisiei, Consiliul a decis:
Reducerea semnificativa a pretului la cereale: pretul indicativ pentru cereale era redus la 130
ECU/tona pentru campania 1993/4, 120 ECU/tona pentru 1994/5 si 110 pentru 1995/96, prin
urmare, o reducere cu 29% in trei ani. Pretul de interventie urma a fi cu 10% mai mic. Protectia
exterioara se asigura prin intermediul pretului prag fixat in functie de nivelul pretului indicativ,
majorat cu 45 ECU/tona.
Care urma a fi impactul acestei reforme? In propunerea Comisiei, din 1991, se arata ca asteptarile erau ca
productia sa se stabilizeze la 170 milioane tone (fata de 180), consumul intern sa creasca de la 140 la 150
milioane tone (pe seama cresterii consumului animal in urma reducerii importurilor), iar 20 tone vor fi
exportate (in loc de 30). Intr-o simulare realizata de INSEE a consecintelor reformei la orizontul anilor 1996,
rezultatele erau usor diferite: productia urma a se stabiliza la 156,6 milioane, consumul la 141,8 milioane, iar
exportul net va fi de 15 milioane.
Consiliul a decis o reducere cu 5% a pretului la unt, fara reduceri predeterminate a cotelor si cu 15% a
pretului la carnea de vita.
In plan financiar, aplicarea reformei a determinat o crestere temporara a costurilor bugetare, o parte a
sarcinilor fiind transferata dinspre consumatori spre contribuabili.
In iunie 1992 Consiliul de Ministrii de Agricultura ai Uniunii Europene a adoptat formal reforma PAC, cea mai
radicala din istoria sa. Aceasta reforma presupune o profunda reorientare a politicii agricole comunitare:
1. Preturile culturilor erbacee si a carnii de vita s-au redus la sfarsitul aproximarii lor cu cele ale pietei
mondiale.
2. Pentru a evita disparitia agricultorilor, li se acorda, in functie de activitate plati compensatorii pentru
reducerea preturilor de sprijin ale UE.
3. In cazul cerealelor si altor culturi erbacee, plata compensatiilor depinde in general de retragerea de
pamanturi din productie ('prima set-aside'). Acest sistem a demonstrat ca este un instrument eficace de
control al productiei. In sectorul carnii de vita, in ceea ce o priveste, platile primelor compensatorii sunt
subiectul unor limite individuale sau regionale si se determina incepand cu o densitate de pastorit maxima
pe hectar. In plus, se platesc prime suplimentare cand aceasta densitate este inferioara lui 1,4 unitati de vite
pe hectar. Acest lucru scoate in evidenta puternicul impuls care se da extensificarii metodelor de productie.
4. In sfarsit, o importanta inovatie a noii PAC sunt mijloacele insotitoare, ce includ masuri agroambientale,
forestiere si de pensionare anticipata. Aceste regimuri au deschis noi oportunitati agricultorilor, raspunzand
in acelasi timp problemelor medioambientale si structurale ale UE.
In iunie 2003, Consiliul de Ministri a ajuns la un acord in domeniul reformarii PAC, concretizat in adoptarea
unui nou cadru legal in septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun
echilibru in sustinerea si intarirea mediului rural prin transferarea unor fonduri dinpilonul 1 al PAC
- Agricultura in pilonul 2 Dezvoltare rurala, prin introducerea unui sistem de modulare pe ansamblul UE
si prin extinderea sferei de actiune a instrumentelor actuale de dezvoltare rurala. Aceasta reforma va
schimba complet modul in care Uniunea Europeana sprijina sectorul agricol, Politica Agricola Comuna
va fi directionata spre interesele consumatorilor si a contribuabililor, astfel incat fermierii vor avea libertatea
de a produce ceea ce se cere pe piata.
Prin Acordul de la Luxemburg (iunie 2003) s-a stabilit ca noua Politica Agricola Comuna sa se bazeze pe
urmatoarele principii:
Energia
Din experienta Comunitatii Europene la capitolul energetic sunt evocate doua
momente importante Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si
In stransa legatura cu obiectivele energetice pe termen lung prevazute in Cartea Alba este Programul Cadru
Multianual de masuri in sectorul energetic (1998 - 2002) (cf. COM(98)607/final), adoptat de Consiliul pentru
Energie in noiembrie 1998.
Acest program cadru are ca scop coordonarea initiativelor numeroase dar dispersate de politica energetica
ale Comunitatii, asigurarea unei transparente sporite, reducerea redundantei si a suprapunerilor, precum si
simplificarea administratiei si valorificarea efectului de sinergie. Este, insa, dezamagitor ca in noiembrie
1998 Consiliul pentru Energie a aprobat doar un cadru financiar orientativ de 170 mil ECU (in locul celor 213
mil. ECU propuse de Comisie). Este posibil ca acesta sa nu poata asigura suficiente resurse pentru
viitoarele initiative privind politica energetica a UE.
In afara obiectivelor energetice generale, Comunitatea a prevazut diverse obiective sectoriale ce au
delimitat cadrul politicii energetice a UE in perioada la care se refera raportul:
-mentinerea procentului de combustibil solid (carbune) in valoarea totala a consumului energetic, in special
prin cresterea competitivitatii acestui sector
-cresterea ponderii consumului de gaz natural;
-stabilirea conditiilor de maxima siguranta ca o premisa pentru planificarea, construirea si utilizarea
centralelor electrice nucleare;
-cresterea ponderii surselor regenerabile de energie.
In timp ce Comunitatea a obtinut succese de necontestat in realizarea obiectivelor mai sus mentionate,
Statele Membre au inca performante inegale.
Toti factorii politici (Comisia, Parlamentul si Consiliul) au fost de acord, in aceasta perioada, ca trebuie facut
un efort, in ceea ce priveste obiectivele sectoriale, pentru a creste ponderea surselor reinnoibile de energie:
obiectivul (minimal) este de a dubla ponderea acestora in consumul total de energie, astfel incat in 2010 sa
atinga nivelul de 15% (principiul substitutiei).
Concurenta
OBIECTIVE
Politica concurentei trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite monopolizarea pietei prin
impartirea acesteia de catre anumite firme in urma unor intelegeri private. Pietele pot fi monopolizate ca
rezultat al unor intelegeri cu caracter restrictiv sau al fuziunilor.
Prin politica in domeniul concurentei se incearca a se evita ca una sau mai multe firme sa-si utilizeze in mod
impropriu puterea economica in detrimentul firmelor mai slabe (abuz de pozitie dominanta).
De asemenea, trebuie sa impiedice guvernele Statelor Membre sa distorsioneze regulile prin acordarea de
discriminari pozitive/subventii intreprinderilor de stat sau prin favorizarea companiilor din sectorul privat.
Ratiunea principala de a fi a politicii in domeniul concurentei (PDC) este determinata de faptul ca
piata nu poate, in mod natural, sa functioneze normal, fiind necesare interventii din afara, care sa-i asigure o
evolutie corespunzatoare. Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piata si concurenta in garantarea
bunastarii consumatorilor, in realizarea unei repartitii optime a resurselor si in oferirea unei motivatii
puternice privind cresterea eficientei si a nivelului tehnic si calitativ al productiei. Totodata, principiul
economiei de piata deschise nu
implica existenta unei atitudini pasive fata de modul de functionare al pietelor, ci dimpotriva, impune
mentinerea unei vigilente constante, pentru a permite mecanismelor pietei sa functioneze corect. Acest lucru
devine cu atat mai necesar in actualul context mondial, al globalizarii, caracterizat prin adancirea integrarii la
nivelul pietelor.
Obiectivele politicii in domeniul concurentei pot fi succint grupate in trei categorii:
1. Politica europeana in domeniul concurentei (PDC) trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite
realizarea de intelegeri intre firme, de natura sa afecteze comertul intracomunitar si manifestarea libera a
concurentei. (intelegerile si practicile concertate);
2. Politica in domeniul concurentei cauta sa impiedice situatiile in care una sau mai multe intreprinderi
incearca sa exploateze intr-o maniera abuziva puterea lor economica in raport cu alte firme mai putin
puternice (abuz de pozitie dominanta);
3. De asemenea, PDC trebuie sa impiedice acele interventii ale guvernelor statelor membre care pot
falsifica regulile jocului liber al pietei prin discriminari in favoarea intreprinderilor de stat sau prin acordarea
de ajutoare catre anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).
Atragem atentia asupra faptului ca reglementarile comunitare din domeniul concurentei interzic
numai acele comportamente care pot influenta negativ relatiile comerciale dintre statele membre, fara a
avea in vedere si situatiile in care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur stat membru
(asemenea situatii sunt de competenta autoritatilor nationale in domeniu). Pe de alta parte, deoarece in
cadrul economiei de piata concurenta reprezinta un vector esential in asigurarea succesului economic, sunt
considerate ca
acceptabile anumite practici, care genereaza efecte pozitive asupra economiei.
Politica in domeniul cartelurilor si a altor practici restrictive
Daca anumite acorduri, intelegeri intre firme pot avea efecte benefice asupra pietei, altele pot
influenta negativ procesul competitional10. Articolul 81 (fost art.85) al Tratatului UE (TUE) introduce
principiul interzicerii acelor acordurilor intre firme, decizii si practici concertate, care au ca obiect sau
ca efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurentei in interiorul spatiului comunitar, si care
sunt susceptibile de a afecta comertul intre statele membre.
Un acord restrictiv reprezinta un acord intre doua sau mai multe firme, prin care partile se obliga
sa adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite regulile si efectele concurentei libere pe
piata. Interdictiile la care face trimitere Art. 81/1 (fost 85/1) se aplica atat acordurilor orizontale(prin care
sunt vizate actiuni ale unor firme aflate in acelasi stadiu al productiei, transformarii si
comercializarii), cat si celor verticale (sunt vizate actiuni ale unor firme aflate in stadii diferite ale procesului
de producere si comercializare, nefiind concurente intre ele).
Intelegerea reprezinta un acord intre doua sau mai multe firme prin care, unul sau mai multi
parteneri, sunt obligati sa actioneze intr-un mod bine definit.
Practica concertata se situeaza la un nivel inferior intelegerilor si reprezinta un proces de
coordonare realizat intre diferite firme dar care nu se concretizeaza in incheierea unui acord propriu-zis (nu
presupune existenta unei manifestari de vointa clar exprimata, ci doar a unei coordonari la nivelul strategiilor
comerciale).
Cum diferenta intre aceste forme de cooperare nu este usor de realizat, Comisia se limiteaza la a
face diferenta intre acordurile care intra in zona de aplicare a art.81/1 si cele care nu intra in aceste
categorii.
Facem observatia ca, atunci cand se analizeaza daca o anumita intelegere a incalcat sau nu prevederile art.
81 /1, vor trebui luate in considerare urmatoarele trei elemente:
daca exista intr-adevar o intelegere, decizie sau practica concertata realizata sau dovedita intre
anumiti agenti economici;
daca sunt argumente ca intr-adevar concurenta, in interiorul pietei comune, poate fi impiedicata,
restrictionata sau distorsionata intr-o masura apreciabila ca urmare a respectivei intelegeri;
daca intr-adevar comertul dintre tarile membre a fost sau poate fi afectat.
Legislatia secundara in acest domeniu include mai multe categorii de regulamente, directive, note,
emise de Consiliu sau Comisie (printre care Regulamentul 17/1962 sau Regulamentul
1/2003), precum si decizii emise de Curtea Europeana de Justitie (de pilda, Cazul 5, 1969, ECR 295, prin
care s-a stabilit regula de minimis). In timp, pe baza dispozitiilor din tratate si a regulamentelor de aplicare,
Comisia a dezvoltat o adevarata politica globala in domeniul acordurilor si practicilor restrictive.
Articolul 81(3) a prevazut astfel posibilitatea autorizarii anumitor acorduri, prin acordarea de
exceptari in bloc, in cazul anumitor tipuri de intelegeri considerate ca avand efecte pozitive, precum cele
care contribuie la ameliorarea productiei, a distributiei, la introducerea progresului tehnic, realizarea de
progres economic, etc.
In cazul acordurilor orizontale sau de cooperare (incheiate intre firme concurente), mentionam11:
In ceea ce priveste acordurile verticale (incheiate intre firme aflate in stadii diferite ale aceleiasi filiere
de productie sau distributie), ele au facut obiectul unor acorduri separate privind acordarea exceptarii pe
categorii de acorduri sau tipuri de sectoare. In prezent, aceste acorduri se supun unui regulament unic
(Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie 1999) prin care sunt exceptate global acordurile verticale care nu
au o pozitie dominanta pe piata.
Conditiile impuse se refera la existenta unui prag (o cifra de afaceri care sa nu depaseasca, pentru
partile asociate in acord, 50 milioane euro si nu mai mult de 30% din piata de desfacere) si la excluderea
anumitor practici restrictive grave.
Alte acorduri, chiar daca nu indeplinesc conditiile paragrafului 3 al Art.81, pot beneficia de statutul de
exceptii, in cazul in care sunt considerate a fi deimportanta minora (principiul de minimis) si, ca atare,
incapabile sa afecteze concurenta la nivel comunitar. O lunga perioada de timp, aceste acorduri au fost
definite numai prin cota de piata si cifra de afaceri anuala a firmelor vizate. La finele anului 2001, Comisia a
relaxat chiar acest mod de definire, suprimand criteriul cifrei de afaceri si ridicand nivelurile corespunzatoare
cotelor de piata la 10% in cazul acordurilor verticale si la 15% pentru cele orizontale.
Interzicerea unui cartel in domeniul zaharului
In 1998, Comisia a interzis o intelegere prin care doi producatori si doi comercianti de zahar din Marea
Britanie adoptau o strategie comuna care ducea la cresterea pretului zaharului. In justificarea deciziei s-a
aratat faptul ca, pentru consumatorul final, intelegerea a dus la cresterea pretului de vanzare a zaharului mai
mult decat daca ar fi existat concurenta libera.
Interzicerea unui cartel in domeniul termoficarii urbane
In octombrie 1998, Comisia a desfiintat un cartel al producatorilor de conducte pentru sisteme de
transport a energiei termice urbane, prin care se fixau de comun acord preturile si conditiile de licitare catre
autoritatile publice. Cartelul fusese stabilit in Danemarca, la sfarsitul lui 1990, fiind ulterior extins in
Germania si alte tari ale UE, astfel incat incepand cu 1994, acoperise intreaga piata
Subliniem faptul ca Art. 82 (fost art. 86) interzice numai abuzul de pozitie dominanta, nu doar simpla sa
existenta.
Acest articol se preteaza la numeroase controverse. Daca formularea inclusa aici este destul de clara in
ceea ce priveste combaterea abuzului de pozitie dominanta, ea este mai putin clara in ceea ce priveste
puterea de care dispune Comisia in domeniul controlului concentrarilor.
Cu alte cuvinte, in aplicarea Art.86 apar doua aspecte: pe de o parte, controlul
comportamentului abuziv pe piata datorita restrangerii libertatii de alegere a consumatorilor determinata de
faptul ca o firma dominanta pe piata, practic elimina concurenta si, pe de alta parte, modul in care CEE da
Comisiei nu numai puterea de a interzice intelegerile si abuzul de pozitie dominanta, ci si posibilitatea de a
exercita un control prealabil asupra concentrarilor economice.
Pozitia dominanta reprezinta situatia in care, puterea economica detinuta de o firma, ii permite
acesteia sa obstructioneze concurenta de pe piata in cauza. Cu alte cuvinte, pozitia dominanta pe piata
permite unei firme sa influenteze in mod covarsitor conditiile in care se manifesta concurenta.
Abuzul de pozitie dominanta se manifesta atunci cand, prin comportamentul sau, o firma
influenteaza structura sau gradul de concurenta de pe piata respectiva, chiar si in situatia in care un
asemenea comportament este rezultatul anumitor dispozitii legislative. Printre posibilele abuzuri de pozitie
dominanta se pot enumera:
faptul de a impune in mod direct sau indirect pretul sau alte conditii de tranzactie ne echitabile;
aplicarea, in raport cu anumiti parteneri comerciali, a unor conditii inegale, pentru prestatii echivalente.
Conditionarea incheierii unui contract, de catre acceptarea unor prestatii suplimentare, fara legatura cu
obiectul contractului.
Deoarece, in absenta abuzului de pozitie de dominanta, Art.82 nu se aplica, sarcina Comisiei este de a
dovedi existenta acestei situatii si a efectelor negative resimtite in cazul concurentei, al bunastarii
consumatorului si al nivelului de integrare de pe piata. Pe de alta parte, firma care face obiectul investigatiei
are obligatia sa demonstreze ca nu ocupa o asemenea pozitie dominanta pe piata si/sau nu face abuz de
aceasta pozitie. Ceea ce face dificila analiza Comisiei in acest domeniu este faptul ca nu exista o definitie
statutara
a
pozitiei
dominante
pe
piata,
ceea
ce
a
facut
reglementarea
in
domeniulmonopolurilor problematica, inca de la inceput. Cu toate acestea, omisiunea pare in cele din
urma de inteles, de vreme ce multi economisti accepta faptul ca teoria economica ofera putine linii
directoare in ceea ce priveste conceptul de pozitie dominata, de o maniera care sa fie de un ajutor
substantial in a realiza o definitie legala . Ca atare, aplicarea Art.82 ridica probleme din cele mai delicate,
legate de definirea conceptelor la care se face trimitere, respectiv:
a) Cand avem de a face cu o pozitie dominanta pe piata ? Pozitia dominanta se defineste in raport de
capacitatea firmei de a afecta concurenta si de a actiona independent de reactia concurentilor de pe piata si
a consumatorilor (vezi decizia CEJ in cazul United Brands, 1978);
b) Cum se poate defini piata relevanta ? Piata relevanta se poate defini pornind de la trei principali
determinanti: piata produsului, piata geografica si piata temporala.
punct de vedere juridic; ca atare, controlul concentrarilor a fost considerat un domeniu mult prea sensibil
pentru a fi comunitarizat). In perioada urmatoare, principale evolutii pot fi sintetizate astfel:
In primele doua decenii, Comisia a stabilit treptat, dar foarte lent, competente in ceea ce priveste
concentrarile de dimensiuni comunitare. Initial, Comisia a considerat ca aplicarea Art.82 privind
problema concentrarilor va trebui judecata in functie de fiecare caz. Astfel, Comisarul cu probleme
privind concurenta, Von der Groeben,
declara in fata Parlamentului European, la 16 iunie 1965: Cu cat o firma ocupand o pozitie dominanta se
apropie mai mult de situatia de monopol (prin intelegerile realizate cu o alta firma), punand in discutie
libertatea de alegere si de actiune a furnizorilor, cumparatorilor si consumatorilor, cu atat mai mult exista o
probabilitate mai ridicata ca aceasta sa intre, datorita concentrarii, in zona abuzurilor. In scurt timp insa, pe
fondul fluxurilor masive de capital venite dinspre SUA, care profitau de avantajele oferite de noul spatiu
economic creat in spatele TVC, firmele europene au constientizat faptul ca dimensiunile lor sunt mult mai
mici in raport cu cele americane, fapt care reducea puterea lor competitiva pe piata. La inceputul anilor 70,
s-a ridicat astfel o noua problema: necesitatea cresterii rapide, dar controlate, a numarului de concentrari in
spatiul comunitar. Intre 1962 si 1970, in Comunitatea celor sase, numarul concentrarilor15 a trecut de la 173
pe an la 612 pe an (deci o crestere de peste
3,5 ori).
Decizia CEJ din 1973, in cazul Continental Can, a deschis calea catre controlul ex post, oferind
sustinere procesul de control al concentrarilor prin intermediul deciziilor CEJ;
Afacerea Continental Can
O societate americana, Continental Can, si-a asigurat, prin intermediul filialei sale belgiene, Europemballage
Corp., controlul asupra celui mai mare producator german in domeniul ambalajelor metalice usoare (cutii de
conserve) si inchideri metalice (capace de borcan, etc.). Dupa aceea, grupul american a obtinut participarea
majoritara la primul fabricant de ambalaje din Benelux. Rezultatul a
fost ca, in acea perioada, societatea americana respectiva nu mai avea practic concurenti in zona de NE a
Pietei Comune pentru acest tip de articole, deoarece erau articole usoare, pe care nu era rentabil sa le
transporti dincolo de anumite distante. Comisia vazand aici manifestarea unui abuz de pozitie dominanta,
Continental Can a sesizat Curtea de Justitie, prezentand urmatoarele argumente: articolul 82 (fost art 86) nu
permite cenzurarea, ca abuz de pozitie dominanta, a faptului ca o firma, fie ea si dominanta, cucereste cea
mai mare parte a unei alte firme din acelasi sector, chiar daca acest lucru duce la reducerea concurentei.
Comisia nu putea decat sa se bucure de aceasta cerere care clarifica astfel problema daca articolul 82 (fost
art 86) o autorizeaza sa intervina in acest domeniu al concentrarilor. Curtea de Justitie a pronuntat o
hotarare in februarie 1973, din care sunt de retinut urmatoarele aspecte: Interdictia intelegerilor enuntata de
Art.85 nu ar avea nici un sens daca Art.86 ar permite ca asemenea comportamente sa devina licite atunci
cand se materializeaza intr-o integrare a firmelor. De altfel este susceptibil sa constituie un abuz si faptul ca
o firma in
pozitie dominanta isi intareste aceasta pozitie, nepermitand decat existenta unor intreprinderi dependente.
1. erau declarate incompatibile cu Tratatul operatiile de concentrare care duceau la aparitia de obstacole in
calea unei concurente efective, in masura in care comertul
intre statele membre era susceptibil de a fi afectat. Operatiunile de mai mica amploare, care nu erau
susceptibile a genera asemenea efecte, erau excluse de la aplicarea acestei reguli, in masura in care nu
depaseau anumite criterii cantitative predeterminate (exprimate in cifra de afaceri si ponderea pe piata a
firmelor participante).
2. operatiunile de concentrare care depaseau un anumit nivel (definit in cifra de afaceri totala) trebuiau in
prealabil notificate.
Pentru Comisie, notificarea si interzicerea erau doua elemente distincte: o operatiune de concentrare, care
nu a fost notificata in prealabil, putea fi interzisa, in vreme ce o operatie de concentrare supusa unei
notificari prealabile putea fi autorizata. Initial, Consiliul nu a fost de acord cu aceasta propunere, propunerea
fiind modificata ulterior de Comisie de mai multe ori, astfel incat, la inceputul lui 1989 se propunea a sasea
modificare.
Controlul interventiilor publice care pot deforma concurenta
intre firme
Pentru ca relatiile de concurenta intre firme sa nu fie distorsionate nu este suficient ca acestea sa
nu se inteleaga intre ele, sa nu abuzeze de pozitia lor dominanta sau sa fie implicate intr-un proces de
concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar si ca relatii de concurenta sa nu fie alterate,
deformate de existenta ajutoarelor de stat sau de persistenta anumitor monopoluri in favoarea
intreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje
privilegiate.
Tratatul CE a consacrat trei articole primului aspect si unul, celui de-al doilea. Comisia, sustinuta de Curtea
de Justitie, va explora toate celelalte posibilitati.
A. Ajutoarele de stat
Tratatul CE consacra acestei probleme trei articole, de la 87 la 89 (fostele Art.92-94).
Articolul 87 (fost 92), in cadrul primului paragraf, precizeaza: cu exceptia derogarilor prevazute prin
prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piata Comuna, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul
resurselor statului, indiferent de forma imbracata, in masura in care afecteaza schimburile intre tarile
membre, denatureaza sau ameninta sa denaturize concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau
activitati. Dispozitia vizeaza in egala masura intreprinderile publice si private.
Deoarece interzicerea absoluta a ajutoarelor ar fi imposibila, paragraful al doilea al Art.87
mentioneaza trei situatii in care ajutoarele acordatesunt compatibile cu reglementarile pietei comune,
respectiv:
1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garantia
nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;
2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamitati naturale sau
evenimente exceptionale;
3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea tarii
(dupa reunificarea acesteia).
De asemenea, al treilea paragraf mentioneaza situatiile in care ajutoarele pot fi considerate
compatibile cu Piata Comuna:
ajutoare destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor sau unde nivelul de viata este
anormal de scazut sau care se confrunta cu un somaj ridicat.
ajutoare destinate sa promoveze realizarea unui proiect important, de interes European comun sau sa
remedieze grave perturbari ale economiei intr-un stat membru;
ajutoare destinate sa faciliteze dezvoltarea anumitor activitati sau anumitor regiuni economice, atunci
cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;
Conform Art. 87(1) CE, ajutorul de stat poate fi acordat de catre stat sau din resursele statului. Rezulta
ca forma in care ajutorul de stat este acordat este irelevanta din punctul de vedere al controlului ajutorului
de stat: ceea ce conteaza este efectul masurii. De fapt, distinctia intre ajutorul acordat de stat si ajutorul
acordat din resursele statului are rolul de a face explicit faptul ca nu numai ajutorul acordat de guvernul
central, ci si ajutorul acordat de autoritatile de stat regionale si locale, precum si de organismele publice si
private ce actioneaza in numele statului intra in sfera exclusiva de control a Comisiei. In ceea ce priveste
forma efectiva in care ajutorul de stat este acordat, faptul ca ajutorul de stat nu se refera numai la cheltuielile
directe facute din buzunarul statului (adica subventiile de la buget) ci si la transferurile indirecte de resurse
ale statului (ceea ce atrage pierderi de venit pentru stat) tine de jurisprudenta general acceptata. Intr-adevar,
o pierdere de venituri din impozitare este considerata echivalenta cu consum de resurse ale statului,
indiferent de nivelul, regional sau local, la care este suportata pierderea.
In consecinta, in Fiscal Aid Notice Comisia doar reitereaza un concept bine-cunoscut: o masura fiscala care
scuteste firmele de poveri suportate in mod normal din resursele lor proprii satisface al doilea criteriu din
definitia ajutorului de stat. Comisia da si cateva exemple de masuri fiscale care confera un asemenea
avantaj:
Masuri ce reduc baza fiscala (precum deduceri speciale, aranjamente de depreciere (amortizare)
speciala sau accelerata, includerea rezervelor in bilantul firmei);
Masuri ce implica o reducere partiala sau totala a sumei datorate ca impozit (exemplu: scutirile de taxe
sau creditele fiscale);
Amanarea, anularea sau chiar reesalonarea in mod exceptional a datoriilor fata de buget.
Mai mult, chiar si masurile fiscale care nu echivaleaza in ultima instanta cu o pierdere de venit pentru
stat, precum amanarile de plati fiscale si la bugetul asigurarilor sociale, intra de asemenea in categoria
ajutorului de stat in masura in care facilitatile de acest tip confera firmelor beneficiare un avantaj prin aceea
ca le permite sa utilizeze sume de bani care nu s-ar afla altfel la dispozitia lor.
Este selectiva
Art. 87(1) CE se aplica doar masurilor care au o natura selectiva, adica acelora care favorizeaza anumite
activitati sau producerea anumitor bunuri. Aplicarea criteriului selectivitatii atrage dupa sine trasarea unei
distinctii intre masurile cu aplicabilitate generala, cu alte cuvinte acele masuri care se aplica tuturor firmelor
si sectoarelor fara deosebire, si masurile care genereaza avantaje doar pentru anumite firme sau sectoare.
Nu de putine ori, totusi, este extrem de dificil sa trasezi o granita clara intre masurile de sprijin generale si
cele selective. Masurile fiscale sunt in plus dificil de evaluat pe baza acestui criteriu si din cauza faptului ca
dreptul comunitar considera ca selectivitatea anumitor masuri fiscale poate fi totusi justificata prin natura
sau schema generala a sistemului (asemenea masuri nefiind acoperite de reglementarile UE privitoare la
ajutorul de stat).
Putem spune fara teama de a gresi ca, pana la momentul actual, distinctia intre masurile de sprijin
generale si selective ramane mai degraba neclara in jurisprudenta si in dreptul comunitar al ajutorului de
stat. Fiscal Aid Notice nu aduce prea multa lumina in ceea ce priveste selectivitatea masurilor fiscale.
Comentatorii au propus diverse metode pentru a deosebi masurile fiscale generale de cele selective, totusi
o analiza detaliata a acestui concept
iese, credem, din sfera studiului nostru.
Interventiile care implica ajutor de stat duc la afectarea relatiilor comerciale dintre statele membre si la
distorsionarea concurentei. Cele doua conditii sunt organic dependente, deoarece, daca acordarea unui
ajutor duce la intarirea pozitiei unui intreprinzator in raport cu alti intreprinzatori care actioneaza in spatiul
comunitar, cei care nu au beneficiat de ajutor sunt discriminati si afectati in mod negativ.
Procedura
Comisia are obligatia sa vegheze asupra modului in care sunt respectate reglementarile in
domeniul concurentei. Ea poate actiona din proprie initiativa, in urma unei plangeri facute de un stat
membru, in urma unei notificari a acordurilor realizate de catre diferite firme sau urmare a notificarii
ajutorului de stat. Comisia dispune de insemnate puteri de investigare; ea poate efectua controale la nivelul
firmelor fara a le preveni in prealabil si poate solicita consultarea materialelor necesare.
Deoarece Comisia trebuie sa se asigure de faptul ca nu sunt acordate decat acele ajutoare ce pot
fi considerate compatibile cu piata unica, Articolul 88 (fost 93) fixeaza procedura si prevede ca statele
membre au obligatia sa informeze, in timp util, Comisia asupra proiectelor care tind/intentioneaza sa instituie
un ajutor nou sau sa modifice un ajutor existent. Acest lucru se traduce in mod concret prin notificarea
prealabila a proiectului.
Comisia poate autoriza ajutorul, poate cere modificarea sau respingerea acestuia. In cazul in care
Comisia considera ca un anumit tip de ajutor nu este compatibil cu piata comuna si nici cu exceptiile
acceptate, acesta cere statului membru sa transmita observatiile sale privind aceasta masura in cel mult o
luna. Daca justificarile respective nu sunt convingatoare, Comisia poate decide modificarea sau eliminarea
ajutorului de stat respectiv, intr-o perioada
determinata (de regula, doua luni). In cazul in care statul membru nu se conformeaza deciziei pana la
termenul stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru afectat pot aduce cazul in fata CEJ. In acelasi timp, si
statul membru vizat poate recurge la CEJ sau la Consiliul UE (daca acesta nu se pronunta in termen de trei
luni, formularea deciziei ramane in sarcina Comisiei).
Consiliul, cu unanimitate, poate decide ca un ajutor instituit sau care urmeaza a fi instituit este
compatibil cu piata comuna, in cazul in care circumstante exceptionale justifica o asemenea decizie. Intr-o
asemenea situatie, toate procedurile desfasurate pana in momentul respectiv vor fi suspendate.
Consiliul, cu majoritate calificata, pe baza propunerilor Comisiei si dupa consultarea Parlamentului
European, poate adopta regulamentele necesare pentru aplicarea articolelor de mai sus (Art.89 fostul
Art.94). Astfel, prin Regulamentul nr.994/98/CE, Comisia poate excepta anumite tipuri de ajutoare de stat,
de tip orizontal, de la obligatia notificarii, respectiv:ajutoarele pentru IMM-uri, pentru cercetare-dezvoltare,
protectia mediului, ocuparea fortei de munca si formare profesionala, ajutoare regionale in conformitate cu
harta ajutoarelor regionale aprobata de Comisie, iar prin Regulamentul nr.659/1999/CE a
clarificat si consolidat regulile de procedura privind ajutorul de stat.
Regulamentul 994/98/CE privind aplicarea Art.87 si 88 ale Tratatului UE privind unele categorii de
ajutoare de stat orizontale, instituie dreptul Comisiei de a emite regulamente de exceptare pe categorii,
privind anumite tipuri de ajutoare. Aceste regulamente vor trebui sa specifice pentru fiecare categorie scopul
lor, beneficiarii, pragurile valorice, conditiile privind cumulul si modalitatile de control. De asemenea, Comisia
poate decide ca in cazul anumitor ajutoare care nu depasesc un anumit plafon, notificarea catre Comisie nu
mai este necesara
(regula de minimis). In plus, regulamentul contine prevederi privind transparenta si controlul ajutoarelor,
durata de validitate si modul de modificare a regulamentelor emise de Comisie.
B. Intreprinderile publice si liberalizarea pietei
In ceea ce priveste intreprinderile publice si firmele carora statul le acorda drepturi speciale sau
exclusive, articolul 86 paragraful 1 (fostul articol 90, paragraful 1) al tratatului interzice statelor membre sa
stabileasca sau sa mentina masuri contrare reglementarilor stabilite prin tratat, respectiv cele privind
concurenta.
Paragraful al doilea al acestui articol permite anumite derogari de la regulile prevazute in tratat.
Astfel, se prevede faptul ca intreprinderile insarcinate cu gestionarea serviciilor de interes economic general
sau care prezinta caracteristicile unui monopol fiscal, se supun regulilor de concurenta, in masura in care
aplicarea acestor reguli nu impiedica indeplinirea in drept si in fapt a misiunii particulare care le-a fost
atribuita. Aceasta dispozitie are drept scop asigurarea unui compromis intre interesele statelor membre, de a
utiliza anumite firme ca instrument de politica economica sau fiscala si interesul Comunitatii de a fi
respectate reglementarile din domeniul concurentei si prezervarea pietei interne.
Pentru a fi evitate monopolurile care exploateaza retele care asigura servicii publice, respective
servicii de baza, de care beneficiaza populatia aflata pe teritoriul unui stat membru sau pe o parte a
acestuia, Comisia a promovat o politica de liberalizare, care a atins urmatoarele sectoare:
A. productia si distributia de gaze si electricitate,
B. telecomunicatii,
C. servicii postale si
D. transporturile.
In ceea ce priveste intreprinderile publice, politica de liberalizare a Comisiei se bazeaza pe Art.86
paragraful 3 (ex-articolul 90, paragraful 3) si 222 (fost 295) ale Tratatului, care o autorizeaza pe aceasta sa
adreseze, atunci cand este nevoie, directive sau decizii corespunzatoare statelor membre, fara a aduce
prejudicii regimului proprietatii din statele membre. Drepturile speciale sau exclusive acordate anumitor firme
sunt mentionate in Art.37 (fost 31), alineatele 1 si 2, care fac trimitere la monopolurile nationale care prezinta
character comercial, iar in cazul serviciilor publice referirile sunt continute in articolele (16), 36 (30), 56(46) si
90(86) paragraful 2.
I
n principiu, Tratatul nu prevede un regim special pentru intreprinderile publice, ele fiind obligate, ca
orice firma, sa respecte regulile privind concurenta (Art. 90, par.1). Cu toate acestea, caracteristicile
particulare ale relatiilor care se stabilesc intre guvern si ajutoarele de stat acordate intreprinderilor publice
impune tratarea acestora cu deosebita atentie. O schimbare de fond in atitudinea Comisiei s-a produs in anii
80, odata cu adoptareaDirectivei privind transparenta relatiilor financiare dintre intreprinderile publice si
Guvern, cunoscuta si sub denumirea de Directiva Transparentei (Jurnalul Oficial, 1980, L195). Acesteia i
s-au adaugat modificarile si completarile din 1993, care au urmarit cresterea gradului de transparenta,
solicitand statelor membre sa transmita anual Comisiei rapoarte privind intreprinderile publice din sectorul
industrial, in cazul in care cifra de afaceri a acestoradepaseste 250 milioane euro.
Drepturile speciale sau exclusive reprezinta restrictii ale numarului de operatori autorizati sa
exercite o anumita activitate economica, acest drept putand fi asigurat numai anumitor operatori (drepturi
speciale) sau unuia singur (drept exclusiv sau de monopol), fie ca acestea sunt intreprinderi publice sau
private. Articolul 37 (fost 31) al Tratatului mentioneaza faptul ca monopolurile nationale trebuie reorganizate
progresiv astfel incat sa fie evitate discriminarile intre statele membre. Aceste reorganizari trebuiau finalizate
pana la finele unei perioade de tranzitie (depasita in cazul statelor membre fondatoare), negociata si
mentionata
pentru fiecare nou stat membru (in cazul extinderilor succesive). Conform Articolului 90 (86), drepturile
speciale sau exclusive nu pot contraveni reglementarilor Tratatului, privind asigurarea celor patru libertati
(marfuri, persoane, servicii si capital) si a regulilor privind concurenta. Exceptia mentionata de Tratat se
refera numai la intreprinderile responsabile cu
gestionarea unui monopol fiscal si a celor responsabile cu administrarea serviciilor de interes economic
general. In cele doua situatii, drepturile pot fi mentinute chiar daca contravin Tratatului, conditia fiind ca
exceptia sa fie dictata de cerintele unei sarcini particulare atribuite acestora si sa nu afecteze schimburile
comerciale intr-o masura care sa contravina intereselor Comunitatii.
Serviciile publice, cunoscute si sub denumirea de servicii de interes public sau utilitati publice, reprezinta
activitati economice de interes general, infiintate de autoritatile publice si functionand sub responsabilitatea
acestora, chiar daca gestionarea lor este delegata unui operator public sau privat, separat de functia
administrativa. Conceptul se aplica serviciilor de retea, respectiv celor care tin de domeniul furnizarii de
energie electrica, gaze, apa, transport public, serviciilor postale si telecomunicatiilor. Acest domeniu a ramas
multa vreme in afara preocuparilor Comisiei, deoarece nu se dorea ca interventia acesteia in acest domeniu
sa fie considerata ca o incalcare a principiului neutralitatii in ceea ce priveste proprietatea publica si nici sa
genereze conflicte cu statele membre, care priveau serviciile publice ca o chestiune de administrare interna.
Cu toate acestea, realizarea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor a ridicat problema barierelor
netarifare, generate de existenta drepturilor speciale si exclusive, acordate de statele membre propriilor
intreprinderi din domeniul serviciilor publice. Ca atare, la inceputul anilor 90, Comisia a demarat procesul de
reducere sistematica a drepturilor speciale si exclusive.
Deciziile britanice in domeniul liberalizarii serviciilor publice au reprezentat o experienta extrem de
utila pentru abordarea Comisiei. In UK, programul de liberalizare a luat forma strategiei de privatizare, desi
este important de subliniat faptul ca liberalizarea nu implica in mod necesar si modificarea formei de
proprietate. Privatizarea reprezinta doar o modalitate de a injecta capital in economie, modalitate care
adesea este mult mai legata de motive ideologice decat economice. Administratia Thatcher a anilor 80 a
promovat liberalizarea si dereglementarea, urmarind liberalizarea majoritatii utilitatilor publice. Dupa o
anumita perioada de timp, guvernul britanic a reusit sa privatizeze cele mai multe utilitati publice, printre
care British Telecommunications si British Gas.
Cu toate acestea, privatizarea a ajuns de cele mai multe ori sa reprezinte un scop in sine, astfel
incat, in ciuda privatizarilor, monopolurile s-au mentinut, transformandu-se doar din publice in private. Ca
atare, scopul urmarit in continuare a fost sa se introduca concurenta in noua piata privata a utilitatilor.
Astfel, au fost create noi organisme, menite sa supravegheze piata, precum OFTEL (Oficiul
Telecomunicatiilor), OFGAS (Oficiul Furnizorilor de Gaze) si OFWAT (Oficiul Serviciilor de Distributie a Apei).
Un numar de diferite instrumente au fost adoptate cu scopul de a contribui la liberalizarea acestei piete. In
acest sens, poate fi mentionata Directiva 96/19/CE, care fixeaza termenul de 1 ianuarie 1998 ca data de
intrare in vigoare a liberei concurente pe piata telecomunicatiilor sau Directiva 97/67/CE, privind liberalizarea
serviciilor postale, in limitele asigurarii unui nivel minim de servicii in beneficiul utilizatorilor (sub termenul de
serviciu universal) si a rezervarii anumitor activitati pentru unul sau mai multi operatori (servicii rezervate).
Reforma politicii in domeniul concurentei
Politica in domeniul concurentei, ale carei obiective si proceduri au ramas in linii mari nemodificate de la
inceputul procesului de integrare, se afla acum in proces de modernizare si descentralizare. In prezent sunt
in curs doua reforme:
Modernizarea Reglementarii 17
Reglementarea 17, care are deja o vechime de 40 de ani, a suferit mai multe modificari prin
adoptarea Regulamentului 1/200317, respectiv:
a) pentru prima data in istoria UE, sunt imputernicite autoritatile nationale, inclusive tribunalele nationale, sa
aplice exceptarile conforme cu Art.81(3) impreuna cu interdictiile prevazute de Art.81(1) si 82. Acordarea
exceptarilor a reprezentat intotdeauna o prerogativa a Comisiei.
b) Pentru prima oara, autoritatile nationale au obligatia sa aplice legislatia comunitara in locul celei nationale
ori de cate ori comertul frontalier este afectat;
c) Pentru prima data, autoritatile nationale au obligatia sa consulte Comisia inainte de a lua orice decizie;
d) Pentru prima data, tribunalele nationale trebuie sa inainteze Comisiei copii dupa decizii;
e) Comisia va avea dreptul sa apara in fata tribunalelor nationale;
f) Cei 40 de ani de notificari prealabile vor lua sfarsit. Acest lucru va asigura:
a. pe de o parte, descentralizarea sistemului, prin inlocuirea principiului
autorizarii prealabile a intelegerilor, cu cel al exceptarilor legale, in
cazul in care acestea sunt conforme cu reglementarile Tratatului (Art.81),
ceea ce va da dreptul autoritatilor din domeniul concurentei din tarile
membre sa decida in cazul exceptarilor (Art.81/3);
b. pe de alta parte, va asigura o aplicare uniforma a reglementarilor
comunitare, deoarece Comisia isi va conserva puteri de decizie importante,
precum exceptarile pe categorii, deciziile individuale, formularea de linii
directoare, vor fi intarite capacitatile acesteia de inspectare si se va urmari
realizarea unei cooperari sistematice dintre autoritatile nationale si Comisie.
Reforma Regulamentului privind concentrarile Obiectivul modificarilor propuse in legatura cu acest nou
Regulament vizeaza cresterea transparentei procesului de decizie. In acest scop, reforma propusa in vara
anului 2000 intr-un raport al Consiliului si apoi, lansata oficial prin publicarea Cartii Verzi, in decembrie
2001, prevede un ansamblu de masuri, printre care, se detaseaza prin importanta:
ameliorarea testului dominantei. Noul test va permite mai buna analiza a efectelor concentrarilor, efecte care
scapasera testului anterior. Astfel, efectele create de o concentrare vor putea fi considerate de o maniera
favorabila atunci cand efectele pozitive vor depasi consecintele potential negative ale operatiei. Urmare a
analizelor tot mai complexe pe care le vor solicita testarile respective, Comisia va intari de o maniera
semnificativa expertiza economica, completand structura personalului cu un economist sef al concurentei
la cel mai inalt nivel, care, sustinut de o echipa de economisti industriali, va intreprinde anchetele respective.
Sunt propuse unele masuri pentru a oferi partilor notificante garantia ca argumentele si angajamentele
lor, prezentate pentru a raspunde obiectiilor Comisiei, vor fi luate in considerare. Astfel, in plan intern,
sistemul checks and balances va fi considerabil intarit, atat datorita unei expertize economice
superioare cat si datorita unui sistem de passage sur le grill pentru toate anchetele in faza a II-a.
Redistribuirea competentelor intre Comisie si statele membre va trebui clarificata, astfel incat sa se
realizeze in cel mai precoce stadiu al operatiunii, in stransa colaborare cu partile.
Asigurarea unui control jurisdictional mai eficace si mai rapid, care sa se sprijine pe intarirea resurselor
Tribunalului de Prima Instanta si Curtii de Justitie. In decembrie 2002, Comisia a adoptat un pachet de
Politica mediului
Totodata, sunt stabilite cele sase elemente ale actiunilor dezvoltarii durabile a Uniunii Europene:
A. integrarea considerentelor de mediu in celelalte politici;
B. parteneriat intre Uniunea Europeana, staele membre, lumea afacerilor si public si responsabilitati
impartite;
C. largirea evantaiului de instrumente ale politicii de mediu: impozite, subventii, acorduri ferme;
D. schimbarea schemelor de consum si productie;
E. punerea in opera si aplicarea legislatiei europene de catre statele membre, intreprinderi etc.
F. cooperarea internationala in cadrul Agendei 21 a Natiunilor Unite si celui de-al cincilea program de
actiune in domeniul mediului.
4. Cooperarea Uniunii Europene cu Europa orientala
Mediul este una din prioritatile programelor de ajutor acordat tarilor situate la estul Uniunii Europene: Phare
si TACIS, avand ca scop repararea si protectia mediului in tarile amintite.
In cadrul acordurilor europene incheiate intre Uniunea Europeana si cele zece tari candidate la aderare este
intarit accentul pe problemele mediului in strategiile de aderare, inclusiv furnizarea de ajutor tehnic si fonduri
pentru imbunatatirea legislatiei si gestiunii in materie de mediu. In prezent ajutorul accentueaza asupra
investitiilor.
Un program de actiune larg pentru refacerea si protectia mediului, care acopera intreaga Europa, a fost
adoptat in 1995, la a treia conferinta a ministrilor mediului (Sofia) .
5. Cooperarea in materie de probleme ecologice mondiale
Uniunea Europeana coopereaza cu alte tari prin intermediul organismelor ONU, OECDE si cu alte
organisme internationale pentru a promova solutii mondiale Ia problemele ecologice globale: schimbarile
climatice, saracirea stratului de ozon, padurile tropicale, biodiversitatea.
Aceasta cooperare da nastere adesea la o conventie mondiala sau regionala care pot constitui un cadru
solid pentru actiunile Uniunii Europene si ale tarilor care participa la conventii protejand habitatele in pericol,
marile si raurile, controleaza schimbul international de deseuri si produse chimice periculoase.
6. Invatamant si formare
Mediul este din ce in ce mai mult integrat in invatamant la toate nivelele, devenind un element component al
formarii profesionale. El face parte din programul de studiu de baza in marea majoritate a statelor membre.
Au proliferat ajutoarele pedagogice sub forma de carti, manuale, brosuri, material audiovizual asupra
mediului. Comisia Europeana finanteaza proiecte de formare pentru profesorii din invatamantul elementar si
secundar precum si pentru cursuri tehnice si agricole. De asemenea, a fost publicat un Ghid european de
studii asupra cursurilor de mediu din universitate. In noua state membre ale Uniunii Europene poate fi
obtinut un masterat european in gestiunea mediului.
7. Progresele realizate, perspective
Uniunea Europeana a dobandit treptat statutul de prim autor in materie de politica a mediului, la nivel
national, regional, cat si in relatiile internationale. Au fost adoptate masuri in toate domeniile interesand
mediul. Circa 70% din angajamentele facute la scara europeana in 1992 sunt realizate. Progresele se vad
mult mai greu in statele membre. Uniunea Europeana s-a orientat catre dezvoltarea durabila, drumul este
insa lung si dificil. Politica in domeniul mediului nu are sanse fara sprijinul sincer al intregii populatii.
Experienta indreptateste ideea ca politica in domeniul mediului se va Iovi si in viitor cu conflictul de interese
dintre ecologie si unele sectoare economice. Perspectiva este cea a unui optimism prudent si moderat .
Toti actorii internationali trebuie sa ajute la cresterea oportunitatilor pentru ca persoanele mai in
varsta sa-si gaseasca si sa pastreze un loc de munca decent, pe de o parte prin imbunatatirea accesului
acestora la programele de invatare continua si a formarii lor pentru noi locuri de munca sau, pe de alta
parte, prin garantarea faptului ca au acces la pensii, servicii medicale si alte beneficii si servicii sociale
adecvate, intrucat protectia sociala este strans legata de munca decenta.
Parlamentul invita Statele Membre sa considere munca decenta o prioritate a politicii lor economice si
sociale, cu accent special pe crearea de locuri de munca de calitate, respectarea drepturilor fundamentale in
domeniul muncii pentru toate categoriile de lucratori, consolidarea protectiei sociale si promovarea dialogului
social.
Deasemenea invita Statele Membre sa adopte strategii preventive si masuri pentru protejarea
maternitatii si imbunatatirea sanatatii si sigurantei la locul de munca pentru lucratoarele insarcinate, pentru
cele care au nascut de curand si cele care alapteaza;
Pentru Uniunea Europena, o cooperare evolutiva care sa promoveze un sistem eficient de protectie
sociala este un element important pentru situatia de ansamblu din domeniul ocuparii fortei de munca si cel
social. In timp ce realizarea si organizarea sistemelor de securitate sociala cade in sarcina fiecarui stat
membru, UE cere ca aceste sisteme sa aiba capacitatea de se dezvolta si functiona in mod sustenabil si
universal aplicabil, in concordanta cu obiectivele Tratatului. Sistemele tarilor candidate trebuie, de
asemenea, sa fie capabile sa se coordoneze cu sistemele ce functioneaza in prezent in UE, care la randul
lor sunt in plin proces de dezvoltare si reforma.
Tratatul prevede ca dialogul social trebuie sa fie promovat, si acorda puteri suplimentare partenerilor
sociali. De aceea, tarile candidate sunt invitate sa confirme ca dialogului social ii este acordata importanta
necesara si ca partenerii sociali sunt suficient de puternici pentru a-si indeplini responsabilitatile la nivelul
UE si national, precum si daca acestia sunt consultati la elaborarea proiectelor legislative cu privire la
preluarea acquis-ului din domeniul politicii sociale si de ocupare a fortei de munca.
Tratatul de la Amsterdam acorda partenerilor sociali un rol central in realizarea si aplicarea politicii
sociale comunitare. De aceea, dezvoltarea nu numai a structurilor tripartite, ci si a unui dialog social
autonom, bipartit, reprezinta un aspect foarte important al viitoarei implicari a partenerilor sociali din tarile
candidate in dialogul social la nivel european si national.
O forma superioara de parteneriat social este reprezentata de negocierea si semnarea acordurilor
sociale la nivel national.
Primul acord social se incheie in februarie 2001 fiind semnat de toate confederatiile sindicale si
patronale reprezentative la nivel national reprezentand un instrument major de constructie, consultare si
cooperare in identificarea de solutii la problemele economico-sociale semnificative.
In 2002 se parafeaza al doilea acord social.
In 2004 se incheie un pact social care continua procesul demarat pe parcursul primelor doua
acorduri.
Dintre rezultatele cele mai remarcabile ale derularii acestor acorduri sociale, mentionam :
Tarile ce vor coopera cu UE in ceea ce priveste Analiza Politicii de Ocupare a Fortei de Munca sunt
invitate
sa
aiba
in
vedere
urmatoarele
probleme:
1. imbunatatirea functionarii pietei muncii, astfel incat sa se asigure ca oferta de forta de munca
corespunde in mod eficient cererii de pe piata interna, precum si masurile introduse pentru sustinerea
acestui proces;
2. rapiditatea si consistenta reformelor din domeniul politicii de ocupare si a transformarilor pietei
muncii, astfel incat sa permta participarea la Piata Unica;
3. aplicarerea politicilor si masurilor necesare pentru pregatirea populatiei apte de lucru,
nespecializata sau specializata in mod necorespunzator pentru o economie de piata;
4. gradul de pregatire al structurilor politicii ocuparii fortei de munca si al sistemelor derivate pentru a
asigura
aplicarea
Strategiei
de
Ocupare
a
Fortei
de
Munca.
Acquis-ul include si Fondul Social European (FSE), programele comunitare din domeniul sanatatii publice
desfasurate de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, un Regulament al Consiliului UE cu privire
la Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei, precum si masurile privind crearea /
gestionarea Fundatiei Europene pentru Imbunatatirea Conditiilor de Viata si de Munca.