Sunteți pe pagina 1din 133

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI FACULTATEA DE MINE CATEDRA DE INGINERIE MINIERĂ, TOPOGRAFIE ȘI CONSTRUCȚII

EVALUAREA ȘI GESTIONAREA RISCURILOR ÎN GEOTEHNICĂ

CURS MASTER MSS Anul I, semestrul II

Prof.univ.dr.ing. ARAD VICTOR

1.

FACTORI DE RISC ÎN EVALUAREA STABILITĂŢII CRITERII DE STABILITATE A ROCILOR

1.1. Criteriul de stabilitate n

Stabilitatea masivului de sare conform acestui criteriu se estimează în funcţie de caracteristicile geomecanice ale rocilor printr-un coeficient n dat de relaţia:

n

 

rc

K

a

HK K

1

2

(1.1)

în care : H este adâncimea de amplasare a camerei ; a – greutatea specifică aparentă ; rc – rezistenţa la compresiune monoaxială ; - coeficient funcţie de gradul de fisurare.

-

K K 1 - K 2 -

-

coeficient al rezistenţei de lungă durată; coeficient de influenţă a umidităţii; coeficient de concentrare a tensiunilor; coeficient de influenţă a lucrărilor adiacente, a camerelor învecinate.

Încadrarea sării într-o clasă de stabilitate se face în conformitate cu tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Încadrarea sării în clase de stabilitate funcţie de criteriul de stabilitate n

Coeficientul de

Clasa de

Aprecierea stabilităţii lucrării miniere

stabilitate, n

stabilitate

>1

I

Lucrarea minieră este stabilă. Deplasarea rocilor u < 50 mm.

0,7 < n < 1

n

Stabilitate medie, 50 < u < 100 mm. Presiunea creată de roci: P = 0,01 - 0,06 MPa

0,35 <n<0,70

m

Lucrarea devine instabilă, 100 < u < 410 mm. P = 0,15 -0,2 MPa

0,25 <n<0,35

IV

Grad avansat de instabilitate, 410 <u< 600 mm. P = 0,2 - 0,3 MPa

n < 0,25

V

Lucrare total instabilă, deformarea sub formă de curgere vâsco-plastică P = 0,3-2MPa

Valoarea coeficientului de stabilitate n pentru sarea de la Târgu Ocna este redată în tabelul nr.1.8

1.2. Criteriul de stabilitate i

Conform acestui criteriu, evaluarea stabilităţii se face în funcţie de caracteristicile geomecanice ale sării şi de modul de deformare a acestora (tabelul 1.2). Acest criteriu este redat prin expresia:

i

a H

rc

(1.2)

Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate i este redată în tabelul 1.2.

Tabelul 1.2

Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate i

   

Condiţiile geomecanice în care se execută lucrarea minieră

Deplasarea rocilor de pe contur, u

[mm]

Coeficient de

Clasa de

stabilitate, i

stabilitate

<0.2

I

foarte uşoare

0

0,2 - 0,25

II

uşoare

<50

0,25 - 0.3

III medii

 

50 - 200

0,3 - 0,6

IV grele

 

200 - 500

>0,6

 

V foarte grele

>500

Valorile coeficientului de stabilitate „i‖ sunte redate în tabelul 1.8.

1.3. Criteriul de stabilitate U

În calitate de criteriu de determinare a stabilităţii sării de pe conturul lucrării miniere se poate utiliza mărimea deplasărilor U, deplasări care se pot stabili cu relaţia:

U

K K

a

K K

s

V

K U

t

t

(1.3.)

în care:

stratificaţia rocilor; K - coeficient funcţie de direcţia de manifestare a deplasării sării de pe contur. Valorile coeficienţilor K şi K sunt redate în tabelul 1.3.

K n este coeficient de influenţă al înclinării şi direcţiei lucrărilor miniere faţă de

Tabelul 1.3.

Valorile coeficienţilor K şi K

Direcţia lucrării miniere faţă de stratificaţia rocilor

 
 

Valorile coeficienţilor K şi K pentru diferite înclinări ale stratificaţiei, o

 
 
 

20°

30°

40°

50°

60°

70°

 

K

K

K

K

K

K

K

K

K

K

K

K

Paralelă cu

1

0,35

0,95

0,55

0,8

0,8

0,65

1,2

0,6

1,7

0,6

2,25

stratificaţia

Perpendiculară pe stratificaţie

0,7

0,55

0,6

0,8

0,45

0,95

0,25

0,95

0,2

0,8

0,15

0,55

Sub un unghi faţă de stratifi- caţic

0,85

0,45

0,8

0,65

0,65

0,9

0,45

1,05

0,35

1,1

0,35

0,95

K s - coeficient de influenţă a secţiunii lucrării miniere asupra deplasării rocilor; valoarea acestui coeficient se determină cu relaţia:

K

S

0,2(2a 1)

(1.4.)

în care: 2 a este deschiderea lucrării miniere ;

K V – coeficient de influenţă a camerelor învecinate.

K v = 1

pentru lucrări miniere singulare;

K v = 1,6 pentru lucrări miniere ce se intersectează;

K t

-

coeficient de influenţă a duratei de activitate a lucrării miniere:

K t = 1 pentru lucrări miniere cu durata de activitate mai mare de 15 ani Pentru lucrări miniere cu durata de activitate mai mică de 15 ani, valoarea coeficientului K t se determină grafic din figura 1.1, iar deplasarea U t se determină din figura 1.2.

1 .1, iar deplasarea U t se determină din figura 1.2. Fig.1.1. Diagrama de determinare a

Fig.1.1. Diagrama de determinare a coeficientului K t

Fig.1.2. Variaţia deplasării U t a sării în funcţie de adâncime şi de rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială

Încadrarea rocilor intr-o clasă de stabilitate conform acestui criteriu este redată in tabelul 1.4.

Tabelul 1.4.

Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate U

Valorile deplasărilor rocilor de pe conturul lucrărilor miniere, U, [mm]

Clasa de

stabilitate

Gradul de stabilitate al lucrărilor miniere

0

I foarte stabile

stabile

0-50 II

>500 V

50 - 200

III

stabilitate medie

200 - 500

IV

instabile

foarte instabile

1.4. Criteriul de stabilitate m

Acest criteriu de prognozare a stabilităţii, propus de V.I. IZACSON, arată că sarea de pe conturul camerei îşi pierde stabilitatea atunci când distanţa m dintre suprafeţele de slăbire structurală este suficient de mică şi satisface inegalitatea:

m

2

1

rc

a

rt

în care:

(1.5.)

1 - este coeficient funcţie de tipul suprafeţelor de slăbire structurală şi de rezistenţa de rupere la compresiune a rocii. Valorile acestui coeficient sunt redate în tabelul 1.5.

Tabelul 1.5. Variaţia coeficientului 1, funcţie de adâncime şi de rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială

Adâncimea de la suprafaţă, H [m]

 

Rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială, rc

[MPa]

 
 

10

20

30

40

50

60

   

Valoarea coeficientului 1

 

100

0,6

0,44

0,28

0,22

0,075

0,03

200

0,72

0.6

0,44

0,28

0,22

0,075

300

0,8

0,72

0,6

0,44

0,28

0,22

400

0,83

0,8

0,72

0,6

0,44

0,28

500

0,87

0,83

0,8

0,72

0,6

0,44

600

0,9

0,87

0,83

0,8

0,72

0,6

700

0,93

0,9

0,87

0,83

0,8

0,72

300

0,96

0,93

0,9

0,87

0,83

0,8

900

0,99

0,96

0,93

0,9

0,87

0,83

1000

1

0,99

0,96

0,93

0,9

0,87

1.5. Criteriul de stabilitate t

Aprecierea gradului de stabilitate a rocilor din jurul lucrărilor miniere se poate face şi în funcţie de perioada de timp cât rocile se autosusţin. Încadrarea rocilor într-o clasă de stabilitate, conform acestui criteriu, se face conform tabelului 1.6.

Tabelul 1.6.

Aprecierea stabilităţii după criteriul de stabilitate

Durata cât sarea dezvelită se autosusţine

Clasa de

Grad de stabilitate a camerelor

Caracterul sfărâmării rocilor din jurul lucrării miniere

stabilitate

Nelimitată

1

foarte stabile

Lipseşte

     

Aruncări de bucăţi de sare de pe conturul lucrării miniere

6 luni

II

Stabile

     

Sfărâmări locale şi aruncări de sare până la adâncimi de 1 m

< 0,5 luni

III

stabilitate medie

     

Sfărâmarea sării se extinde pe adâncimi mai mari de 1 m

< 24 ore

IV

Instabile

     

Trecerea în mişcare a unor volume considerabile de sare

0

V

foarte instabile

Din cercetările şi observaţiile practice efectuate s-a constatat că lucrările miniere de la saline sunt stabile, fără a fi susţinute, o perioadă lungă de timp, încadrându-se în clasa lucrărilor miniere foarte stabile.

1.6. Criteriul de stabilitate „S”

Aprecierea stabilităţii conform acestui criteriu se face în funcţie de caracteristicile de legătură create în timp de fenomenele geologo-tectonice şi de caracteristicile geomecanice ale sării.

Criteriul de stabilitate S este redat analitic prin expresia :

S

f

K

M

K

R

K

W

K

N

K K

t

A

K

(1.6)

f – este coeficientul de tărie al sării; K M – coeficient funcţie de gradul de fisurare al sării; K N – coeficient funcţie de numărul sistemelor de fisuri ; K R coeficient funcţie de forma pereţilor lucrărilor miniere; K W – coeficient funcţie de umiditatea sării; K A – coeficient funcţie de cimentul de legătură depus pe fisuri; K t – coeficient funcţie de gradul de deschidere a fisurilor; K – coeficient funcţie de unghiul format de direcţia lucrărilor miniere şi direcţia

fisurilor. În funcţie de criteriul de stabilitate S, rocile se grupează în mai multe clase, tabel nr. 1.7. Valorile lui S sunt redate în tabelul 1.8.

în care :

Aprecierea stabilităţii după criteriul S

Tabelul 1.7.

Valoarea indicelui de stabilitate, S

Clasa de stabilitate a sării

Gradul de stabilitate al lucrării miniere

70

I

complet stabile

5 70

II

stabile

1 5

III

stabilitate medie

0,05 1

IV

instabile

0,05

V

foarte instabile

În conformitate cu criteriul de stabilitate S, sarea de la Târgu Ocna 1.8, în clasa de stabilitate a II-a, cea a rocilor stabile.

se încadrează, tabel

Tabel nr. 1.8.

Valorile criteriilor de stabilitate „n”, „i” şi „s”

Nr.

             

epru-

vetei

n

rc

n

lld

i

rc

i

lld

n

p

d

i

p

d

S

 

1 0,955

 

0,826

0,568

0,095

0,109

0,159

0,525

 

0,454

0,173

 

0,199

15,29

 

2 0,919

 

0,795

0,389

0,098

0,114

0,232

0,505

 

0,437

0,179

 

0,207

14,72

 

3 0,93

 

0,804

 

- 0,0977

0,112

 

- 0,511

 

0,442

0,177

 

0,205

14,89

 

4 0,908

 

0,664

 

- 0,118

0,136

 

- 0,424

 

0,365

0,215

 

0,248

12,29

 

5 0,99

 

0,864

 

- 0,0901

0,105

 

- 0,55

 

0,476

0,165

 

0,19

15,99

1.7. Criteriul de apreciere a stabilităţii funcţie de starea secundară de tensiune

Din studiile analitice şi măsurătorile practice s-a constatat ca în tavanul şi vatra

întindere,

compresiune. Valoarea tensiunilor de întindere ce apar în tavanul şi vatra lucrărilor miniere se poate

determina cu relaţia:

lucrărilor

miniere

apar

tensiuni

de

iar

în

pereţii

laterali,

tensiuni

de

t

K

1

1

a

H

(1.7)

în care: K 1 este coeficient de concentrare a tensiunilor.

Tensiunile de compresiune ce apar în pereţii laterali ai lucrărilor miniere se pot determina cu relaţia:

c

K

2

aH

(1.8)

în care: K 2 este coeficient de concentrare a tensiunilor de compresiune. Condiţiile de stabilitate ale lucrărilor miniere, în funcţie de starea secundară de tensiune, sunt redate de relaţiile:

K

1

rt

rc

K

1

2

a

H

a H

rf

K

2

a

H

2

a

H

(1.9)

(1.10)

(1.11)

la

comportament preponderent plastic, criteriul de stabilitate poate fi exprimat prin relaţia:

În

cazul

camerelor

amplasate

adâncimi

mari

de

la

suprafaţă,

în

K H K

2

a

rc

ST

(1.12)

roci

cu

în care: K ST - este un coeficient de creştere a stabilităţii, exprimat prin relaţia:

K

ST

 

1

1

sin

K

PL sin

1

(1.13)

în care: K PL este un coeficient ce caracterizează comportamentul plastic al sării, exprimat prin relaţia:

K

PL

 

1

sin

1

2

a

H

PL

rc

(1.14)

în care: H PL reprezintă adâncimea limită de la care rocile se comportă plastic; această adâncime se poate calcula cu relaţia dată de K. V. Koşelev:

H

PL

C

f

rc

nK

a

(1.15)

în care: C f este coeficient ce caracterizează pierderea de rezistenţă în timp (tabelul1.9);

K - coeficient de concentrare a tensiunilor;

n - rezerva de rezistenţă; pentru lucrări miniere de deschidere n = 3.

Tabelul 1.9. Valoarea coeficientului C f funcţie de durata de activitate a lucrării miniere şi natura rocilor saline

Valoarea coeficientului C f

Roci uscate

Roci umede

Durata de activitate a lucrării miniere, t [ani]

<5

1

0,95

5-10

0,9

0,8

> 10

0,8

0,7

1.8.

Criteriul de stabilitate R.Q.D.

Coeficientul de calitate R.Q.D. (rock quality designation) indică calitatea rocilor şi se poate stabili cu relaţiile:

R.Q.D.

R Q D

.

.

.

1

100

(115

n

i

l

i 1

L

3,3

 

(1.16)

n

)

 

(1.17)

în care:

l i prezintă suma lungimilor carotelor cu o lungime mai mare de 10 cm;

L

-

lungimea totală a tronsonului forat;

n

-

numărul de fisuri pe metru cub de rocă.

încadrarea rocilor într-o clasă de stabilitate se face conform tabelului 1.10.

Tabelul 1.10.

Aprecierea stabilităţii funcţie de coeficientul R Q.D.

R.Q.D.

Gradul de fisurare a rocilor

Calitatea rocii

Gradul de stabilitate a rocilor

90 100

nefisurată

foarte bună

foarte stabile

75-90

fisurare moderată

Bună

stabile

50-75

fisurată

Satisfăcătoare

stabilitate mică-medie

25-50

puternic fisurată

Slabă

instabile

0-25

dezagregată

foarte slabă

foarte instabile

Valoarea coeficientului RQD pentru sarea de la Târgu Ocna oscilează între 78 şi 85. Deci calitatea rocii saline este buna şi roca salină este stabilă. In funcţie de criteriile de stabilitate se poate realiza o clasificare a minelor şi salinelor din punct de vedere al stabilităţii rocilor de pe contur. Aceasta clasificare este redată in tabelul

1.11.

Tabelul 1.11. Clasificarea minelor şi salinelor din punct de vedere al stabilităţii rocilor

Clas

Gradul

Criteri

Criteri

Criteri

Criteri

Criteri

Criteri

Criteri

Rezistenţ a la compresi une monoaxia rc [MPa]

a

de

ul de

ul de

ul de

ul de

ul de

 

ul de

ul de

mine

stabilit

stabilit

stabilit

stabilit

stabilit

stabilit

stabilit

stabilit

i

ate al

ate

ate

ate

ate

ate

 

ate

ate

rocilor

„n‖

„i‖

„m‖

„U‖

„S‖

„t‖

„RQD‖

Foart

foarte

0,7 1

0,2

3

0

70

nelimit

90

200

e

stabile

 

ată

100

uşoar

10

ani

ă

pentru

l

5 m

Uşoa

stabile

0,4

0,2

1 3

0 50

5 70

 

6 luni

75

90

100

0,7

0,25

l

4 m

 

200

Medi

stabilit

0,3

0,25

0,5 1

50

1 - 5

0,5 luni

50

75

50 100

e

ate

0,4

0,3

200

l

3 m

 

medie

 

Grea

instabil

0,2

0,3

0,3

200

0,05

24

ore

25

50

25 - 50

e

0,3

0,6

0,5

500

1

l

1,5

 

m

Foart

foarte

0,2

0,6 1

0,3

500

0,05

 

25

25

e

instabil

grea

e

1.8. Simularea comportamentului masivului de rocă şi a fenomenelor de instabilitate

Pe lângă metodele directe de testare în laborator s-a folosit pentru simularea comportamentului masivului de roci saline de la Târgu Ocna, un software geotehnic bazat pe criteriul de rupere Hoek- Brown. Criteriul de rupere Hoek- Brown este general acceptat şi se aplică în întreaga lume obţinând rezultate care satisfac necesităţile inginereşti. Există câteva incertitudini şi uneori nu există acurateţe în rezultate obţinute, motiv pentru care se recurge la modele numerice şi programe de calcul ale echilibrului la limită.

Criteriul original de rupere Hoek- Brown a apărut în 1980, care apoi a suferit treptat modificări de către autori, aducândui-se completări şi îmbunătăţiri (1983, 1988, 1992, 1994, 2002). Autorii au propus relaţii de calcul pentru tensiunile principale pentru caracterizarea masivului (1.18), mai convenabil decât relaţii între tensiunile tangenţiale şi normale, fig.1.3

1

unde:

 

3

rc

m

3

rc

s

0,5

(1.18)

σ 1 este tensiunea principală maximă la rupere; σ 3 , este tensiunea principală minimă sau tensiunea de confinare;

m şi s sunt constante de material; σ rc rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială a sării intacte;

de rupere la compresiune monoaxială a sării intacte; Fig.1 .3. Relaţia între tensiunea principală maximă şi

Fig.1.3. Relaţia între tensiunea principală maximă şi minimă pentru criteriul Hoek- Brown

Din ecuaţia (1.18) se obţine rezistenţa de rupere la compresiune monoaxială a sării σ c daca se înlocuieşte σ 3 = 0, relaţia (1.19). Înlocuind σ 1 = σ 3 = σ t , se obţine rezistenţa de rupere la tracţiune monoaxială a sării σ t ., relaţia (2.20)

c

s

rc



t

s

rc

m

b

a

(1.19)

(1.20)

În criteriul generalizat s-a folosit valoarea redusă a constantei de material m i , şi anume m b, ecuaţia (1.23)

  m

1

unde

3

1

6

e

rc

b

1 GSI /15

a  

2

e

3

rc

20/ 3

s

 

a

(1.21)

Introducerea criteriului generalizat al lui Hoek- Brown (1994), dă posibilitatea să fie incorporate atât condiţiile criteriului original cât şi modificările la criteriu, ţinând seama de parametri geometrici, geologici ai masivului de sare. Pentru estimarea rezistenţei masivului de sare s-a introdus indicele GSI (Geological Strength Index) care

acoperă neajunsurile indicelui RMR propus de Bieniawski. Acest indice ne permite să grupăm masivul de sare în şase categorii în funcţie de structură geologică de la structura intactă a masivului pâna la structura laminară şi în acelaş timp ţinând seama de caracterizarea discontinuităţilor masivului de sare, în cinci categorii, de la sarea foarte bună la sarea foarte slabă. Practica inginerească ne dă posibilitatea să alegem pentru masivul de sare, ţinând seama şi de structura geologică, un GSI cuprins în intervalul (90 - 87) adică o structură intactă sau masivă, cu puţine zone de discontinuitate. S-au făcut simulări pentru valorile GSI din intervalul (87 - 90), observând cea mai bună comportare la GSI = 90 adică masivul de sare aproape intact, bine structurat prin legături interne, constând în blocuri cubice formate după trei axe, intersectate de locuri de discontinuitate. Pentru rocile saline de la Târgu Ocna, cunoscând caracteristicile geo-morfologice s-a ales valoarea lui m i după recomandările din literatura de specialitate în intervalul (10 2), . S-au făcut simulări cu valorile 10 şi 12, observând cea mai bună comportare pentru valoarea lui m i = 10. Deosebirile între masivul de rocă perturbat şi neperturbat sunt cunoscute în general din experienţa din practica inginerească. Ediţia 2002 a criteriului de rupere Hoek- Brown estimează acest lucru prin introducerea factorului de disturbanţă (perturbare) D. Influenţa factorului D poate să fie foarte largă. Am facut simulări apreciind acest factor D cu valori de la 0 la 0,5. Valoarea D = 0, este valabilă în cazul masivului intact, neperturbat, ceea ce nu corespunde masivului de sare şi atunci am ales valoarea de D = 0,1 a acestui factor, rezultatele fiind mai apropiate de cazul real. Cunoscând valorile rezistenţei de rupere la compresiune monoaxială a rocilor, din caracterizarea geomecanică a sării de la Târgu Ocna, s-au făcut simulări pentru diferite valori a lui σ rc . Rezultatele acestor simulări sunt prezentate în Anexele 1 până la 12. Cele mai multe software geotehnice sunt gândite având la bază elemente ale criteriului de rupere Mohr- Coulomb. Este necesar să se determine unghiul de frecare φ şi coeziunea C, pentru un şir de valori ale tensiunii, pentru fiecare probă de rocă. Acestea sunt obţinute prin aproximarea printr-o dreaptă a mediei unor valori, la curba generată de rezolvarea ecuaţiei (1.21) a valorilor tensiunii principale minime, σ 3 . Sunt trasate graficele pentru tensiunea principală minimă şi maximă pentru Hoek - Brown şi echivalentul criteriului Mohr - Coulomb. Conform criteriului Mohr – Coulomb, tensiunea de forfecare τ pentru o tensiune normală dată, se obţine prin substituirea valorilor lui C şi φ în ecuaţia (1.22)

c'tan'

(1.22)

Ruperile încep la frontiera excavaţiei când σ c este depăşit de tensiunea indusă la frontieră. Ruperea se propagă de la punctul iniţial în planul suprafeţei tensiunilor şi eventual se stabilizează când rezistenţa locală, definită de ec. (1.21) este mai mare decât tensiunile induse σ 1 şi σ 3 . Cele mai multe modele numerice urmăresc acest proces al propagării fisurilor care este foarte important când avem în vedere stabilitatea excavaţiilor în roci şi când se proiectează elementele de susţinere la nivelul unei analize detaliate. Heok sugerează că coeziunea determinată din aproximarea prin tangenta la înfăşurătoarea Mohr este valoarea limită superioară şi poate da rezultate bune în calculele de stabilitate. În consecinţă, o valoare medie determinată prin aproximarea lineară a relaţiei Mohr- Coulomb prin metoda celor mai mici pătrate poate fi mai apropiată. Hoek

introduce de asemenea, conceptul criteriului generalizat Hoek-Brown în care panta curbei tensiunii principale trasate sau înfăşurătoarea Mohr poate fi ajustată prin coeficientul variabil a în locul termenului puterii 0,5 în ecuaţia (1.18). Pe baza acestor consideraţii s-a folosit această metodă de simulare prin implementarea în programul specializat RocLab sub Windows a parametrilor şi proprietăţilor rocii saline de la Târgu Ocna, program care include tabele şi grafice pentru estimarea tensiunii monoaxiale de compresiune ale rocii intacte, (σ ci ), constanta de material m i şi indicele GSI.

1.9. Modelul matematic de evaluare a stării de tensiune a sistemului cameră -pilier

Calculul ingineresc ca instrument de proiectare şi de verificare al structurilor, s-a dezvoltat deci în mod sistematic pe baze experimentale. Caracteristicile lui sunt:

simplitatea relaţiilor de calcul, număr redus de parametri, prezenţa substanţială a coeficienţilor de corelaţie şi folosirea frecventă a coeficienţilor de siguranţă. Limitele de aplicabilitate ale acestui calcul încep să devină evidente o dată cu creşterea complexităţii sistemelor tehnologice şi a imposibilităţii practice de reproducere în laborator a fenomenelor ―in situ‖. Această situaţie este şi cazul modelării în ingineria geotehnică. La început s-au dezvoltat modelele analitice pe baza măsurătorilor şi a evaluărilor cantitative. Ele au fost perfectate pe baza încercărilor din laborator cu scopul

de a obţine cât mai multe informaţii despre fenomenele analizate. Complementar gândirii experimentale a început să se dezvolte gândirea analitică.

Punctul de plecare îl constituie matematica cu multiplele ei posibilităţi de modelare a fenomenelor fizice sub forma unor ecuaţii şi a descrierii comportamentului diferitelor materiale prin relaţii constitutive. Modelele utilizate pentru studiul masivului de rocă pot fi clasificate în două grupe: modele experimentale şi modele analitice. Modelele analitice se clasifică la rândul lor în două grupe: modele ale mediului continuu şi modele ale mediului discontinuu, neomogen, format dintr-un ansamblu de blocuri. Cu cât necesitatea de a prevedea starea de tensiune –deformare care afectează masivul de rocă şi implicit construcţiile subterane

a devenit mai stringentă s-a realizat o sinteză între gândirea analitică şi cea

experimentală, creând aşa-numitul experiment numeric. Experimentul numeric încearcă

să modeleze evoluţia unor fenomene pornind nu de la sistemul material studiat ci de la

modelul analitic, transfigurat într-o formă accesibilă implementării pe calculator. Aşa sau dezvoltat modelele numerice care la ora actuală constituie cea mai avansată formă de cercetare asupra fenomenelor fizice. Incă de la început în anii 1950 - 1960, prin Druker şi Prager şi prin Scoala Cambridge, teoria plasticităţii a devenit un cadru bine stabilit pentru modelarea comportamentului neelastic al sării. Modelul Cam –Clay (Roscoe şi Schofield, 1963) a fost peste tot acceptat ca model consitutiv, un model relativ simplu şi aşadar cu un număr limitat de parametri, care să descrie proprietăţile mecanice esenţiale ale sării. Pentru sare sub încărcare uniformă, modelele încărcării duble (Lade, 1977) au devenit populare. În acele modele, suprafaţa tangenţială este complementară unui acoperiş care limitează tensiunea hidrostatică şi este incapabil sub compactare pură să preia deformarea neelastică. Tipic, aceste modele pentru sare asigură, cu regula curgerii neasociativă, o curba a încărcării cu o pantă hiperbolică şi modulul elastic depinde de nivelul tensiunii.

Ambele clase de modele constitutive au domeniul suprafaţei astfel încât aceasta este dependentă de nivelul tensiunii hidrostatice şi sunt completate cu nivelul tensiunii dependent de modulul elastic. Teoria elastică lineară a distribuţiei tensiunilor în jurul excavaţiilor subterane arată că tensiunile sunt maxime pe contur şi descresc pe măsură ce se îndepărtează de excavaţie. În consecinţă pereţii sunt zonele cele mai solicitate şi ruperea apare mai întâi pe contur şi continuă în interiorul masivului. De la Fener (1938), numeroşi autori au utilizat teoria eleasto-plasticităţii pentru a studia dezvoltarea zonelor de rupere în jurul excavaţiilor şi au propus soluţii analitice. Aceste soluţii sunt utilizate pentru a stabili curbele caracteristice ale masivului cu comportament elastoplastic, considerând diverse criterii de rupere. Criteriile de rupere cele mai utilizate sunt criteriul Tresca, criteriul Mohr - Coulomb, şi mai nou criteriul Hoek- Brown. Relaţiile care au stat la baza simularii stării de tensiune pe baza criteriului Hoek- Brown generalizat, pleacă de la ecuatia (1.21) a valorilor tensiunii principale, unde m b .este valoarea redusă a constantei de material m i şi este dată de expresia din ec. (1.23)

m

b

m

i

exp   GSI 100

28

14

D

(1.23)

Mărimile s şi a sunt constante pentru masa de rocă, care se determină cu relaţiile (1.34) şi

(1.35).

s

exp   GSI 100

9

3

D

1 1

a  

2 6

e

GSI /15

e

20/3

(1.24)

(1.25)

D este factorul care depinde de gradul de perturbare a masivului, la care masivul de rocă a fost supusă împuşcării distructive şi tensiunii de relaxare. Acesta variază de la 0 pentru masivul intact „in situ‖ şi 1 pentru masivul puternic perturbat. Tensiunea de compresiune monoaxială este dată de ec. (1.19) şi rezistenţa de rupere la tracţiune monoaxială a masivului dată de ec. (1.20) Tensiunea normală şi de forfecare rezultă din tensiunea principală cu relaţiile (1.26) şi (1.27)

 

1

3

 

1

3

d d

1

/

3

1

n

2

 

1

unde,

d

E

m

1

/

d

3

GPa

3

/

d

3

/

rc

1

s

2 d  1 d  / d  1 3 d  / d
2
d 
1
d
/ d
1
3
d
/
d
1
1
3

a

m

b

3

 

1

a 1

m  

b

Modulul de deformaţie al masivului este dat de ec. (1.29)

   1  rc  D 2    100
1
rc
D 2  
100

10



GSI

10/ 40

(1.26)

(1.27)

(1.28)

(1.29a)

Ecuaţia (1.29a) se aplică pentru (σ ci 100MPa). Pentru (σ ci 100Mpa) se foloseşte

ecuaţia

(1.29b)

E

m

GPa

1

D 2    10



GSI

10/ 40

;

Criteriul Mohr- Coulomb cuprinde doi parametrii de rezistenţă, coeziunea C şi unghiul de frecare interioară υ cu care se determină rezistenţa la forfecare monoaxială, τ.

C tg'

sin

1

2

6 am

b

s m

b

3

n

a 1

1

a 

2

a

6

am

b

s

m

b

3

n

a 1

 

(1.30)

rc

1

2

a s

1

 

a m

n

s

m

b

3

n

a 1

b

3

C

 a  2 a  6 1    /  1 
 a
2
a
 6
1
 /
1
am
b s
m
a  1
/
 a a
1
2
b
3
n
3
n
3max
rc

(1.31)

unde

Câteodată este necesar să apreciem comportamentul global al masivului de sare mai mult decât procesul detaliat al propagării fisurilor. De exemplu, când considerăm rezistenţa unui pilier, este necesar să avem o estimare a rezistenţei globale a pilierului mai mult decât o cunoaştere detaliată a extinderii propagării fisurilor în pilier. Aceasta conduce la conceptul rezistenţei globale a masivului şi autorii Hoek şi Brown propun că aceasta poate fi estimată din relaţia Mohr- Coulomb,

cm

2

C

cos

1

sin

(1.32)

cu C şi υ determinate pentru intervalul tensiunilor σ t < σ 3 < σ c /4 obţinem:

cm

rc

m

b

4

s

a m

b

8

s



m

b

/ 4

s

a 1

a

2 1

2

a

(1.33)

Pentru cazul excavaţiilor la adâncime soluţiile clasei închise pentru ambele criterii Hoek Brown generalizat şi Mohr Coulomb au fost folosite să genereze sute de soluţii şi să găsească valoarile lui σ 3 max care dau curbele caracteristice echivalente. Pentru excavaţii nu foarte adânci, unde adâncimea faţă de suprafaţă este mai mică decât de trei ori deschiderea camerei, studii numerice comparative ale extinderii ruperii şi magnitudinea subsidenţei suprafeţei au dus la o relaţie identică care s-a obţinut pentru tunele adânci, prevăzând să se evite surparea suprafeţei. Rezultatele studiilor pentru excavaţii la adâncime conduc la ecuaţia aproximativă pentru ambele cazuri, (1.34).

3max

cm

0,47

cm

H

0.94

(1.34)

Această ecuaţie se aplică pentru toate excavaţiile subterane care sunt înconjurate de o zonă de fisuri care nu s-a extins la suprafaţă. Pentru studiul problemelor asemănătoare blocurilor surpate în mine se recomandă ca nici o încercare nu trebuie făcută ca să relateze parametrii Hoek - Brown şi Mohr- Coulomb şi ca determinarea proprietăţilor şi analiza următoare să se bazeze numai pe unul din aceste criterii.

2. PRESIUNEA MINIERĂ

Presiunea minieră reprezintă totalitatea acţiunilor generate de redistribuirea stării naturale de tensiune din masivul de rocă deranjat în urma executării excavaţiilor sau a construcţiilor miniere, acţiuni ce au drept consecinţă producerea de deplasări şi deformări ale rocilor înconjurătoare şi ale susţinerii. O asemenea manifestare a acţiunilor generate de redistribuirea stării naturale de tensiune poate fi denumită presiune minieră primară în perioada care urmează imediat după executarea construcţiei sau a excavaţiei miniere şi presiune minieră secundară, mai mult sau mai puţin, stabilizată la un anumit interval de timp după terminarea executării acestora şi în funcţie de asigurarea corectă a interacţiunii dintre lucrare şi susţinere (fig.2.1). În etapa actuală de dezvoltare a mecanicii rocilor, presiunea minieră nu poate fi concepută şi studiată în mod direct, ca un proces în sine, ci numai prin manifestările sale specifice. Determinarea mărimii presiunii miniere şi a regimului ei de manifestare este una din cele mai complicate probleme în ştiinţa minieră. Presiunea minieră nu este numai o caracteristică a rocii, deoarece ea nu este dependentă numai de calitatea acesteia, ea depinde în principal de starea de tensiune-deformare secundară. Această stare secundară de tensiune este efectul slăbirii masei de rocă, a greutăţii rocilor acoperitoare, a forţelor tectonice, a fenomenului de dilatanţă, a celui de umflare datorat interacţiunii fizice şi chimice a apei sub diferitele ei forme, a timpului etc. Presiunea minieră este o funcţie de interacţiune, completă şi inseparabilă, a unui complex de factori care, prin caracterul lor, pot fi grupaţi în următoarele grupe:

- factori naturali, respectiv caracteristicile geomecanice şi de deformare a rocilor în care sunt realizate construcţiile subterane şi la zi; caracterul şi particularităţile câmpului natural complet de tensiune a masivului;

- factori tehnici, respectiv factorii spaţiali ai construcţiilor subterane şi la zi (excavaţii, pilieri, taluzuri etc.) considerate;

- factori tehnologici, respectiv caracterul şi particularităţile acţiunilor asupra rocilor din jurul construcţiilor în timpul realizării şi exploatării acestora;

- factori organizatorici, respectiv procesul de organizare a executării şi asigurării stabilităţii construcţiilor şi a exploatării acestora.

Fig.2. 1. Fenomene de pierdere a stabilităţii: a – deformări excesive ale conturului excavaţiilor; b

Fig.2.1. Fenomene de pierdere a stabilităţii: a – deformări excesive ale conturului excavaţiilor; b – degradări ale susţinerii din zidărie de bolţari întărită cu susţinere metalică (E.M. Dâlja Valea Jiului); c – deformarea şi rupere susţinerilor; d fenomenul de alunecare - forfecare; e – deformarea susţinerilor metalice; f – deplasarea pe verticală a rocilor ca urmare a acţiuni presiuni miniere; g – deformări sub forma unor curgeri plastice cu influenţă asupra vetrei lucrării (E.M. Dâlja – Valea Jiului);

Toţi aceşti factori enumeraţi se găsesc într-o strânsă interdependenţă şi la analizarea unora dintre ei trebuie să se ţină seama şi de ceilalţi. Astfel, de exemplu, redistribuirea stării

preexistente de tensiune din masiv se produce imediat după executarea excavaţiei, însă evoluţia în continuare a manifestărilor presiunii miniere poate fi foarte diferită, în funcţie de influenţa pe care o exercită factorii precizaţi. Într-o serie de situaţii, manifestările iniţiale ale presiunii miniere (presiunea minieră primară) se dezvoltă până la o anumită limită (presiunea minieră stabilizată), dictată în primul rând de particularităţile factorilor naturali, pe când în alte situaţii se ajunge în timp la un regim de echilibrare sau controlare a manifestărilor presiunii miniere pe seama factorilor tehnici, tehnologici şi organizatorici, nemaiputând fi vorba de o presiune stabilizată. În baza celor precizate rezultă, în mod evident, cauzele care implică manifestarea complexă a presiunii miniere şi anume:

- starea naturală de tensiune σ, respectiv: a) greutatea maselor de rocă acoperitoare – acţiunea gravitaţională – deci starea naturală de tensiune de origine gravitaţională, σ G ; b) existenţa şi acţiunea forţelor tectonice şi a altor fenomene geologice, deci starea naturală de tensiune de origine tectonică şi ereditară, respectiv reziduală, σ r ;

- relaxarea masivului de rocă din jurul excavaţiilor subterane, fie prin slăbire, respectiv manifestarea dilatanţei, fie prin deformaţii neelastice de natură plastică, vâscoasă etc;

- umflarea masei de rocă datorită interacţiunii fizico-chimice dintre apă şi rocă;

- acţiunea apei gravitaţionale prin fenomenul de capilaritate şi fenomenul de infiltraţie a apei în masa de rocă.

b Fig.2. 2. Modificarea manifestării presiunii mini ere în funcţie de timp: a , b

b

Fig.2.2. Modificarea manifestării presiunii miniere în funcţie de timp: a, b – domeniile instabil (I) şi stabil (II) ale manifestării presiunii (1-1’ – presiune primară – presiune secundară în roci elastice; 2-2’ – presiune primară – presiune secundară în roci cu comportament plastic; 3 fenomenul de relaxare ; oa – începutul manifestării intensive a presiunii după montarea susţinerii; ab – scăderea intensificării creşterii manifestării presiunii; bb 1 – reducerea presiunii în urma relaxării rocii); c manifestarea presiunii în timp pentru diferite tipuri de roci (4 – roci curgătoare; 5 – roci cu comportament plastic; 6 – roci stâncoase şi semistâncoase).

Efectul acestor cauze este manifestarea corespun-zătoare a presiunii miniere sub următoarele forme:

- presiunea propriu-zisă a masivului de rocă p;

- presiunea de relaxare a rocii din jurul excavaţiei miniere p r ;

- presiunea de umflare p u ;

- presiunea capilară p c şi presiunea apei din porii rocilor p w . Deci, în general, pre-siunea minieră este:

P min =P=p+p r +p u +p c +p w (2.1)

Condiţiile sub care se dezvoltă aceste tipuri de presiuni în masivul de rocă, probabilitatea de producere a lor,

cât şi mărimea acestora, diferă de la o situaţie geologică la alta. Este exclusă sau nu posibilitatea acţiunii lor simultane. Este certă însă (observaţiile realizate de autor) posibili-tatea apariţiei, acţiunii şi manifestării combinate a acestor presiuni ca de exemplu:

presiunea masi-vului de rocă, presiunea de relaxare sau presiunea masivului de rocă, presiunea de relaxare, presiunea de umflare etc. Ca urmare a acestui fapt, ne vom referi în continuare la aceste moduri de manifestare a presiunii.

2.1. Metode analitice de cercetare şi evaluarea presiunii miniere în cazul lucrărilor miniere orizontale

Privite cu un anumit grad de aproximaţie, metodele analitice de determinare a mărimii presiunii miniere nu sunt încă dezvoltate la nivelul posibilităţilor pe care le oferă actualmente ştiinţele fundamentale (matematica, fizica etc), în corelaţie cu ştiinţele miniere (geologia, bazele mineritului, mecanica rocilor, reologia rocilor, construcţia lucrărilor miniere, exploatarea zăcămintelor de substanţe minerale utile etc.) şi cu cele tehnice, în special mecanica mediilor continui, a mediilor discontinui, a mediilor pulverulente, a mediilor fisurate, rezistenţa materialelor etc. Precizăm în acest sens că aparatul matematic nu se foloseşte larg şi eficace pentru evaluarea stării de tensiune-deformare a rocilor din jurul excavaţiilor miniere, a solicitării asupra susţinerii acestor lucrări, a deplasării rocilor pe conturul excavaţiilor subterane. Există actualmente un număr mare de ipoteze, cu drept egal, dar extrem de diversificate din punct de vedere al modului de evaluare a presiunii. În aceste ipoteze calculul valoric al presiunii miniere se realizează fără posibilitatea de a evidenţia şi cuprinde concomitent întreaga gamă a factorilor ce determină manifestarea calitativ-cantitativă a presiunii miniere. Pe de altă parte, cercetările analitice referitoare la presiunea minieră s-au diversificat în decursul timpului atât în funcţie de tipul de lucrări miniere ce sunt necesare de efectuat în vederea realizării procesului de extragere a substanţei minerale utile (lucrări miniere capitale, lucrări

miniere de pregătire, lucrări miniere de exploatare-abataje), cât în şi funcţie de tipul masivului (intact sau deranjat). Din aceste motive, este necesar să existe o clasificare a metodelor analitice de calcul, care să asigure o utilizare practică a lor în condiţiile geologo-miniere concrete de amplasare a lucrărilor miniere, de realizare a abatajelor. De la început, marea diversitate de ipoteze existente se pot grupa în:

- ipoteze referitoare la presiunea minieră asupra lucrărilor miniere subterane de deschidere, de pregătire, executate în masivul intact de rocă;

- ipoteze referitoare la presiunea minieră asupra lucrărilor miniere executate într-un masiv deranjat. Ca urmare, în acesta lucrare se vor prezenta în capitolele următoare, într-o formă adecvată utilizării în scopuri practice, cu exemplificări, cele mai reprezentative ipoteze, procedee şi modele de calcul referitoare la presiunea minieră asupra lucrărilor de deschidere (galerii transversale, direcţionale, lucrări miniere verticale - puţuri principale, puţuri oarbe, suitori; lucrări miniere auxiliare de tipul camerelor trafo, garajelor, camerelor de evacuare a apelor, silozurilor, rampelor; lucrări miniere înclinate - plane înclinate, suitori, rostogoluri; lucrări miniere de tipul rampelor şi circuitelor etc.). Pe baza cercetărilor realizate de autori în problematica evaluării teoretice a presiunii şi dezvoltarea metodelor de calcul a acesteia, pentru lucrările miniere de deschidere şi pregătire situate în afara zonei de influenţă a abatajelor, se consideră că pot fi reliefate actualmente trei direcţii principale:

prima direcţie include: cercetările presiunii miniere şi manifestarea acesteia, bazate pe date practice (observaţii, măsurători in situ şi cercetări de laborator); ipoteze speciale caracterizate prin folosirea metodelor de calcul tehnico-inginereşti aproximative, fără evidenţierea şi includerea fenomenului de interacţiune dintre masivul de rocă şi susţinere. Toate ipotezele din cadrul acestei direcţii de cercetare propun ca valoarea presiunii să fie privită ca fiind fie rezultatul acţiunii greutăţii, fie egală cu greutatea volumului de rocă situat între anumite limite (prismă până la suprafaţă, boltă ca rezultat al acţiunii de arcuire). Această direcţie este cunoscută şi sub denumirea de grupa ipotezelor forţelor;

cea de a doua direcţie se constituie din cercetările presiunii miniere de pe poziţia pierderii stabilităţii masivului, pierdere însoţită de modificarea formei excavaţiei miniere. Ipotezele şi clasa de probleme rezolvate în contextul acestei direcţii de cercetare analizează starea critică a sistemului rocă-susţinere la care are loc pierderea stabilităţii masivului şi cea a lucrării miniere. Ca de exemplu, L.V. Erşov consideră că pentru asigurarea stabilităţii masivului de rocă din jurul excavaţiilor miniere trebuie să se monteze o susţinere a cărei reacţiune să fie valoric egală cu valoarea critică a solicitării ce se manifestă asupra susţinerii. Pe o asemenea idee s-au dezvoltat de fapt toate ipotezele din cadrul acestei direcţii de cercetare a presiunii. Această grupă este numită grupa ipotezelor echilibrului limită;

cea de-a treia direcţie se bazează pe utilizarea ipotezei deformaţiilor, expusă fundamental în 1938 de către R. Fenner, care evidenţiază şi include, ca şi ipotezele din direcţia a doua de cercetare, fenomenul de interacţiune masiv de rocă-susţinere prin folosirea principiilor, metodelor mecanicii mediilor continui (elastic izotrop, elastic anizotrop, elasto-plastic, plastic, plastico-vâscos etc.), a mecanicii mediilor discontinui, a mecanicii mediului pulverulent sau granular, a reologiei şi în special astăzi a teoriei fluajului ereditar. Conform acestei direcţii de cercetare, sarcina asupra susţinerii reprezintă rezultatul deplasării rocilor de pe conturul lucrării miniere care, într-un anumit moment, intră în contact cu susţinerea şi începe să resimtă o rezistenţă din ce în ce mai mare a susţinerii până când se va stabili starea de echilibru. În funcţie de construcţia şi materialul susţinerii, starea de echilibru rocă-susţinere, sau rocă-

susţinere-timp poate fi realizată la diferite mărimi ale presiunii create de masivul de rocă asupra susţinerii. Această grupă de ipoteze este denumită grupa ipotezelor deformaţiilor sau a interacţiunii. În urma unei analize în profunzime a dezvoltării intense a cercetărilor analitice referitoare

la presiunea minieră, autorii consideră că întreaga cercetare analitică în contextul precizat s-a axat pe realizarea unor modele matematice la început mai simple ipotezele clasice – şi ulterior mai complexe. Toate aceste modele analitice, rezultat al studierii presiunii miniere, al regimului ei de manifestare, se pot diversifica din punct de vedere a întocmirii lor în:

- modele care tratează acţiunea rocilor asupra susţinerii, deci presiunea minieră ca o sarcină externă în raport cu susţinerea şi a cărei mărime nu depinde de deformaţiile susţinerii, deci modele ce lucrează în regim de sarcină dată. Asemenea modele sunt materializate de către aşa numitele „ipoteze clasice ale presiunii";

- modele care examinează acţiunea rocilor asupra susţinerii ca un factor intern în sistemul static nedeterminat rocă-susţinere şi determinat din condiţia de comuniune a tensiunilor şi deplasărilor pe contactul susţinere-masiv de rocă. Asemenea modele sunt materializate de către ipotezele şi teoriile care abordează presiunea la început prin prisma stării critice a sistemului masiv de rocă-susţinere şi mai recent prin prisma interacţiunii masiv de rocă-susţinere-timp. În cadrul acestui capitol vor fi prezentate ipotezele clasice ale presiunii pentru lucrările miniere orizontale capitale în funcţie de direcţia de manifestare a presiunii (acolo unde este cazul) în tavanul, pereţii şi vatra lucrărilor, cât şi pe grupe şi subgrupe.

2.1.1. Presiunea minieră asupra tavanului lucrărilor miniere orizontale principale

Toate ipotezele incluse în această grupă se bazează pe datele practice şi pe folosirea mecanicii construcţiilor şi a rezistenţei materialelor, fiind o consecinţă a observaţiilor directe realizate „in situ", a cercetărilor de laborator pe baza modelării, iar dezvoltarea lor are la bază o serie de investigaţii teoretice. Potrivit acestor ipoteze, manifestările presiunii miniere şi în special sarcina asupra susţinerii sunt generate fie de volumul de rocă inclus în prisme de alunecare – subgrupa ipotezelor care includ în calculul presiunii miniere „efectul adâncimii H" –, fie de un volum restrâns de rocă cuprins în interiorul unei bolţi – subgrupa ipotezelor care neglijează „efectul adâncimii". Toate aceste ipoteze consideră că manifestările presiunii miniere nu depind de mărimea deformaţiei masivului, de construcţia şi materialul susţinerii, de procedeul de săpare, de tehnologia susţinerii, de durata de funcţionare a lucrărilor miniere etc. a) Ipoteza de presiune a lui K. Culman. Bazat pe teoria împingerii, K.Culman ajunge la concluzia că presiunea maximă asupra unei lucrări este dată de presiunea din tavanul ei şi ea depinde de grosimea rocilor acoperitoare şi de rezistenţa acestora. Ca urmare, se ajunge la concluzia (eronată) că este imposibil să se poată executa lucrări miniere subterane de la o anumită adâncime în jos, deoarece presiunea care va avea valoarea

Pv a H

(2.2)

[N/m 2 ]

ar fi atât de mare încât ar depăşi rezistenţa de rupere a rocilor din tavanul lucrării şi chiar a materialelor care s-ar folosi în vederea susţinerii acestor lucrări. b) Ipoteza de presiune a lui A. Heim completeză ideea lui Culman, arătând că pe lângă tensiunile care creează presiunea litostatică:

asupra lucrărilor miniere orizontale se manifestă şi o presiune ca rezultat al tensiunilor remanente sau reziduale. Această sumă de presiuni, denumită presiune litostatică mărită, la adâncime transformă masa de rocă într-o masă cu plasticitate latentă, care de multe ori se poate manifesta în egală măsură în toate direcţiile, o acţiune hidrostatică. Ipoteza este parţial eronată. Cu toate acestea, prezintă importanţă prin faptul că atrage atenţia asupra presiunilor de natură geologică, create de tensiunile reziduale a căror acţiune într-adevăr modifică şi măreşte efectul presiunii miniere.

c) Ipoteza de presiune a lui A. Bierbaummer este una dintre cele mai simple ipoteze de acest gen. Conform acesteia, masa de roci din jurul lucrărilor miniere are tendinţa să alunece

înspre golul creat, sub formă de prisme după plane care fac cu planul unghiul

(fig.2.3,

45 o

2

a). Valoarea sarcinii ce acţionează asupra lucrării miniere orizontale este dată de greutatea masei de rocă delimitată de o parabolă a cărei înălţime (fig.9.3, b) este:

b = kH

m

(2.4)

unde: H este adâncimea faţă de suprafaţă a lucrării miniere; k - coeficientul de reducere a presiunii geostatice, care ţine seama de forţele de frecare ce se opun alunecării prismelor. Autorul dezvoltă două metodologii pentru stabilirea valorii coeficientului k. O primă aproximare o face presupunând că masa de rocă de deasupra lucrării tinde să alunece în jos de-a lungul planelor de alunecare-rupere A'"AA" şi B'"BB" înclinate cu un unghi

de

. Greutatea masei de rocă Q, inclusă în prisma AA 'B'B ce tinde să alunece, este

45 o

2

amortizată de forţa de frecare:

F = 2 D tg

(2.5)

creată de împingerea activă D a cărei valoare este:

D

1

2

a H

2

tg

2

45 o

 

2

(2.6)

forţă dezvoltată de-a lungul planelor verticale de alunecare AA' şi BB'. Deci:

F  

a

H

2

tg

2

45

o

 

2   tg

(2.7)

Fig.2.3. Ipoteza lui A. Bierbaummer: a – cazul când masa de rocă are tendinţa să

Fig.2.3. Ipoteza lui A. Bierbaummer: a – cazul când masa de rocă are tendinţa să alunece înspre golul creat sub formă de prisme de alunecare; b cazul când valoarea sarcinii este dată de greutatea masei de rocă delimitată de o parabolă.

În consecinţă, presiunea asupra lăţimii:

2

a

1

2

a

htg

45

o

  

2

(2.8)

la tavanul lucrării va fi:

(2.9)

Ţinând cont de diagrama de solicitare din figura 9.3, b, rezultă că greutatea masei de rocă ce va acţiona la nivelul tavanului lucrării este:

Pv k1a H

iar presiunea:

N

P

v

2

a

1

N

2

a

1

a

H

2

2

 

a

H

a

hctg

45

o

    

2

a

H

2

tg

2

a

H

a

hctg

45

o

    

2

a

H

2

tg

2

45

45

o

2   

2

   tg

2

2

a

hctg

45

o

   

2

(2.10)

(2.11)

P

v

1

45

   

2

tg

2

o

H

2

a

hctg

45

o

   

2

 

a

H

N / m

(2.12)

de unde rezultă că:

k

1

1

2

   

2

tg 45

o

H

2

a

hctg

45

o

   

 

2

Coeficientul de reducere sau diminuare a presiunii geostatice (gravitaţionale) a întregii coloane de rocă, până la suprafaţă, are două valori extreme şi anume: pentru adâncimi foarte mici k 1 =1, iar la câteva sute de metri, de la H>10 a 1 , valoarea lui k 1 nu mai este afectată pregnant de adâncime şi deci:

(2.13)

45

2

 

2

k

1

tg

4

d) Ipoteza de presiune a blocului (prismelor) de alunecare. În cazul unei lucrări miniere cu deschiderea 2a şi care este amplasată la o adâncime H faţă de suprafaţă, în roci fără coeziune (c = 0), dar cu unghi de frecare interioară (fig.2.4), se consideră că asupra lucrării acţionează greutatea rocii din interiorul prismei ABCDEFGH din care se scade forţa de împingere laterală D a prismelor laterale BGDEM şi ANCEN. Această ipoteză are la bază teoria împingerii active a zidurilor de sprijin şi:

(2.14)

P v =Q-2Dtg

unde Q este greutatea rocii din interiorul prismei ABCDEFGH:

iar D este împingerea activă:

Expresia (2.14) devine:

P v

P v

P v

Q=2a

H

a

1

2

tg



a

2

45

o

 

2

45

o

H

2

2

tg

45

D

2

2

a

a

a

H

H

2

2

 

2

 

2

  tg

2

a Htg

  H

a

 

(2.15)

(2.16)

(2.17)

(2.18)

care este relaţia presiunii asupra tavanului lucrării şi este valabilă până la adâncimea:

H

2

a

tg

2

45

o

2    tg

(2.19)

adică adâncimi mici (H 1 < H, circa 40 m) şi în cazul rocilor lipsite de coeziune, a rocilor pământoase. O asemenea ipoteză este recomandabil a se aplica numai în cazul în care lucrarea minieră se execută în roci şi la adâncimi care conduc la îndeplinirea condiţiilor:

(2.20)

tg<0,8 deci <40 o … 43 o

H < 2,5

2

a

2

htg

45 o

  

2

(2.21)

b Fig.2.4. Ipoteza blocului (prismelor) de alunecare în situaţia rocilor lipsite de coeziune – roci

b Fig.2.4. Ipoteza blocului (prismelor) de alunecare în situaţia rocilor lipsite de coeziune roci elastice: a - cazul unei lucrări miniere de formă unghiulară; b - cazul unei lucrări miniere de formă circulară.

a

În cazul în care lucrarea minieră orizontală este executată în roci cu o coeziune şi rezistenţă apreciabilă la forfecare (r f > 0), deci care au o coeziune şi frecare interioară, atunci, în conformitate cu această ipoteză, asupra tavanului galeriei (fig.2.5) va acţiona greutatea Q a rocilor din interiorul prismei ABCDEFGH din care se scad forţele de rezistenţă la forfecare produse după planele ADEF şi BCGH în conformitate cu teoria de rupere a lui Coulomb-Mohr:

Deci:

unde:

f c tgf c x g

P v =

Q - 2

Q = 2 a

f

a

H

(2.22)

(2.23)

(2.24)

(2.25)

Fig.2.5. Ipoteza blocului (prismelor) de alunecare pentru cazul rocilor cu unghi de coeziune şi unghi

Fig.2.5. Ipoteza blocului (prismelor) de alunecare pentru cazul rocilor cu unghi de coeziune şi unghi de frecare interioară: a - cazul unei lucrări miniere de formă unghiulară;