Sunteți pe pagina 1din 21

CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE si

VIATA DUHOVNICEASCA
FARISEICA (I): Majoritatea
oamenilor se tem sa patrunda mai in
adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun
monstru sa iasa din ei Prefera sa
faureasca o imagine inchipuita
1-07-2014

Print

REFERIRI EVANGHELICE SI PATRISTICE LA VIATA DUHOVNICEASCA


INCHIPUITA
2.1. Capitolul I
Referiri evanghelice la viata duhovniceasca inchipuita
2.1.1. Misionarii lucratori ai faradelegii
In predica Lui de pe munte, Domnul i-a mustrat pe acei lucratori ai Evangheliei care, prin
felul de a practica lucrarea lor, cred ca sunt credinciosi si devotati misiunii lor, dar, in
realitate, ei sunt lucratori ai faradelegii.
Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne! va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face
voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Multi imi vor zice in ziua aceea: Doamne, Doamne,
au, nu in numele Tau am proorocit si nu in nu mele Tau am scos demoni si nu in
numele Tau minuni multe am facut? Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v-am
cunoscut pe voi: Departati-va de la Mine, cei ce lucrati faradelegea! [1]
Asadar, unii buni crestini, unii oameni ai Bisericii, aparent ravnitori si activi in
lucrarile iubirii si in cele misionare, vor fi uimiti si surprinsi in ziua Judecatii lui
Hristos, atunci cand vor fi exclusi de la mantuire, sub invinuirea de lucratori ai
faradelegii.
Prin urmare, cei din aceasta categorie nu vor fi oameni care merg doar uneori la
Biserica, ci vor fi dupa parerea lor crestini constiinciosi si, desigur, conlucratori
buni ai lui Hristos, dupa cum vor crede indreptatit, intrucat ceea ce au facut pentru
Hristos, au facut in numele Lui!
Astfel, in mod justificat, isi vor pune in ziua infricosatoarei Judecati intrebari pline de
neliniste: Nu in numele Tau am proorocit? N-am facut minuni multe prin puterea
numelui Tau? Cum de nu ne cunosti, Doamne? Si cum de noi, cei ravnitori, din
conlucratori credinciosi ai Tai, am devenit lucratori ai faradelegii? Cum este
posibil?
*
Este, intr-adevar, infricosator! Chiar si cel mai indiferent cititor sau ascultator al
acestei pericope evanghelice este impresionat de o respingere atat de aspra a
oamenilor crestini, acerbi conlucratori ai lui Hristos in lucrarea de mantuire a lumii.
Desigur, aceasta impresie culmineaza cu argumentul principal al lucratorilor faradelegii
conform caruia minunile pe care le-au savarsit, au fost facute prin invocarea numelui lui
Hristos si nu prin capacitatea sau genialitatea lor!
*

Talcuitorii
acestei
importante
pericope evanghelice mentioneaza, dupa parerea lor, ca acesti lucratori ai faradelegii:
Aveau probabil viata nevrednica de misiunea lor[2].
Se pare ca acesti lucratori ai Evangheliei lui Hristos nu indeplineau in trairea lor
conditiile duhovnicesti necesare pentru misiunea lor evanghelica autentica.
Foloseau, desigur, numele lui Hristos, dar nu traiau cu adevarat puterea harismatica
a acestui nume. Trairea lor personala nu dadea marturia autentica a identitatii lor
crestine. Asadar, dupa parerea lor, erau conlucratori ai lui Hristos. Asa credeau, dar nu
erau. Erau, dupa inchipuire, conlucratori si ucenici ai lui Hristos. Asta inseamna ca
minunile pe care le faceau le erau necesare pentru proiectia lor, ii ajutau sa mentina o
imagine stralucita a activitatii lor crestine. Acestia insa, una traiau in viata lor
cotidiana, si alta aratau prin comportarea exterioara. Erau crestini in inchipuirea
lor, nu erau conlucratori autentici ai lui Hristos.
Foloseau harul lui Dumnezeu pentru implinirea voii lor
Lucratorii faradelegii savarseau lucrarea lui Dumnezeu, dar nu spre slava Lui si din
interes pentru mantuirea oamenilor pe care-i ajutau. Faceau lucrarea lui Hristos
pentru a-si rezolva propriile probleme, nu doar pentru a fi recunoscuti ca lucratori ai lui
Hristos, dar si pentru rezolvarea unor probleme practice, precum cea a supravietuirii
materiale.
Se intampla deseori, ca si oamenii cu probleme psihologice sau insuficiente si
conflicte de natura psihica sa-si doreasca sa supravietuiasca existential in spatiul
Bisericii. Vointa acestor oameni poate sa manifeste si dorinte irealizabile,
dezamagiri existentiale, in general, cerinte care sunt satisfacute de spatiul social si
indeosebi de spatiul bisericesc.
Multi lucratori ai Bisericii, nu numai clerici, dar si laici, dobandesc faima prin activitatea
lor diversa prin care ofera servicii in Biserica. Deseori, insa, ei nu se folosesc de lucrarea
sau de serviciile pe care le ofera. Dimpotriva, intrarea lor in rutina acestor servicii provoaca tendinte de ocolire a unui comportament fatis de faradelege sau de necuviinta.

Foloseau numele lui Hristos, dar fara duhul iubirii de Hristos.


Prin invocarea sau referirea la numele lui Hristos din timpul activitatii lor misionare, Il
marturiseau pe Hristos, dar fara daruirea iubirii catre Hristos, care ar fi trebuit sa
dovedeasca ca sunt adevarati reprezentanti ai Lui. De aceea, n-au convins ca sunt
lucratori autentici ai Evangheliei lui Hristos.
*
Lucratorii faradelegii invoca lucrarile lor, chiar le savarsesc, dar acestea nu sunt in
Dumnezeu savarsite[3]. Fac lucrarile lor in numele lui Hristos, dar sunt rele[4].
Acele lucrari nu indeplinesc conditiile iubirii de Dumnezeu. De aceea, Domnul le
respinge, le numeste lucrari ale faradelegii, iar pe lucratorii lor ii numeste lucratori
ai faradelegii. Insa ei cred ca sunt lucratori ai lui Hristos, isi inchipuie ca sunt
lucratori ai lui Hristos, dar, in realitate, sunt lucratori ai Evangheliei dupa
inchipuire!
*
Lucratorii faradelegii savarseau lucrari, dar nesocoteau lucrarea principala si
primara a vietii lor, lupta pentru pazirea poruncilor lui Hristos, care se referea la
sporirea lor duhovniceasca. N-au fost interesati de hristificarea lor. S-au odihnit in
lucrarile pe care le faceau usor, doar prin invocarea numelui lui Hristos. N-au umblat
pe calea crucii cea stramta si gloduroasa a indumnezeirii lor dupa har.
Au cazut in cursa de a face activitate de dragul activitatii. Au ales calea de a se
odihni in activitate, iar activitatea lor era dezgolita de orice castig duhovnicesc,
intarea lauda si mandria lor ca misionari ai lui Hristos. Au dezdumnezeit lucrarea
misionara prin mandria lor si si-au inchipuit ca lucreaza pentru mantuirea si
intaietatea lor in inima lui Hristos.
Nu invatasera ca nu orice lucrare duce la mantuire, doar prin simplul fapt ca este o
lucrare. Lucrarea, orice lucrare mantuitoare, in Dumnezeu savarsita, il preschimba pe
omul interior in chipul lui Hristos. Hristos nu i-a recunoscut pe lucratorii faradelegii
ca pe frati ai Lui, deoarece, prin faptele lor, se instrainasera deja de chipul Sau. De
aceea le-a spus: nu v-am cunoscut pe voi.

2.1.2. Iubitorul dupa inchipuire al vietii vesnice

Intr-o
zi,
in
vreme ce Domnul iesea dintr-o casa, un tanar a alergat la El. A ingenuncheat in fata Lui si
l-a intrebat: Invatatorule bun, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?[5]. Invatatorul
l-a sfatuit sa aplice in viata lui cele zece porunci. Dar iubitorul de viata vesnica deja le
cunostea si L-a incredintat pe Domnul ca le implineste inca din anii adolescentei:
acestea toate le-am pazit din tineretile mele[6].
Atunci Domnul i-a zis:
Un lucru iti mai lipseste: Mergi, vinde tot ce ai, da saracilor si vei avea comoara in
cer; si apoi, luand crucea, vino si urmeaza Mie.
Asadar, tanarul L-a incredintat pe Domnul ca, inca de la varsta frageda, a trait dupa aceste
porunci. Prin urmare, acum trebuia sa urmeze al doilea sfat al Lui: sa-si vanda toate
bunurile, sa dea banii saracilor si sa-L urmeze, deci sa devina ucenic al Lui, urmand a
dobandi comoara vesniciei.
Dar reactia iubitorului de vesnicie a fost neasteptata. S-a aratat intristat si
dezamagit cand a auzit a doua povata a lui Hristos. Oare din ce motiv? De vreme ce
indeplinea conditiile de a dobandi ceea ce-si dorea atat de mult, de ce s-a intristat si
a plecat de indata?
A plecat mahnit, caci avea multe bogatii[7].
*
Ce inseamna informatia ca acest tanar a intrerupt brusc dialogul cu Hristos, fiindca avea
multe bogatii? Foarte simplu, iubitorul de vesnicie se identifica cu multele lui bogatii!
Ii era imposibil sa se gandeasca ca la un moment dat va trebui sa se desparta de ele.

Aceste bogatii erau sinele sau, intreaga lui existenta si fericire. Cum ar fi putut sa se
desparta de aceasta mare iubire a lui?
*
Domnul stia ca tanarul iubitor de vesnicie se afla in amagire. Credea ca pazise
poruncile, dar el doar le cunostea. Citea legea lui Moise si indeosebi Decalogul, cele
zece porunci, si desigur, era de acord cu continutul lor, si incerca o multumire si
satisfactie deosebita, tocmai pentru ca cele zece porunci erau pentru el simple lecturi!
Era de acord ca aceste porunci sunt importante si foarte folositoare pentru orice om
si ca, daca oamenii le-ar pazi, societatea ar fi mai buna! Si nu este exclus sa le fi
recomandat semenilor sai sa pazeasca si sa aplice cele zece porunci, spre folosul si
educatia lor religioasa!
*
Asadar tanarul cunostea bine cele zece porunci ale legii mozaice si le insusise, insa fara
sa faca niciun efort si nicio stradanie, fara sa se lipseasca de vreun bun personal.
Era multumit sa le citeasca si probabil sa le propovaduiasca si sa le predea celorlalti
oameni. Insa nu ridica niciodata crucea implinirii lor. De aceea, Domnul il cheama
sa-L urmeze dupa ce, mai intai, va ridica crucea lepadarii de povara si multimea
bunatatilor lui materiale: apoi, luand crucea.
*
Intrebarea principala care decurge din textul acestei pericope evanghelice este: Cum si de
ce iubitorul vietii vesnice a cazut in amagirea de a fi pazit cele zece porunci inca de la
varsta frageda?
Neindoielnic, acest iubitor al vietii vesnice a transformat, in inchipuirea lui,
cunoasterea in traire. Trebuie sa presupunem, deci, ca era un iubitor inchipuit al
poruncilor si, din cauza iluziei implinirii poruncilor, credea, isi inchipuia, ca era si
iubitor al vietii vesnice.
*
In trairea religioasa, cunoasterea cuvantului religios constituie o cursa de amagire
obisnuita. Aceasta imagire a fost incadrata de Domnul in constiinta religioasa fariseica,
atunci cand, odinioara, le-a recomandat celor ce-L ascultau:
Carturarii si fariseii au sezut in scaunul lui Moise; deci toate cate va vor zice voua
faceti-le si paziti-le; dar dupa faptele lor nu faceti, ca ei zic, dar nu fac[8].
Asadar, in comportamentul religios dupa inchipuire este cuprinsa si fatarnicia.
Credinciosul dupa inchipuire se preface ca este un om credincios si evlavios. Dar si
tanarul cu care a vorbit Domnul, mosier bogat, se prinsese in cursa fatarniciei, care a iesit

la suprafata, in cazul lui, atunci cand a marturisit ca pazeste toate cele zece porunci. O
parte a primei porunci, care se refera la legatura cu aproapele iubeste-l pe
aproapele tau ca pe tine insuti - nu si-a amintit-o deloc, cand Domnul i-a spus:
Mergi, vinde tot ce ai, da saracilor. Dimpotriva, in momentul acela, saracii ii vor fi
parut antipatici si ravnitori la bogatiile lui!

2.1.3. Crestinul dupa inchipuire, cel ratacit la minte

Crestinul dupa inchipuire, cel care a


faurit despre sine o imagine care corespunde dorintei sale de a fi asa cum vrea el sa
fie sau cum ar trebui sa fie, este un ascultator sau un cititor dificil al Evangheliei si, in
general, al cuvantului religios sau al oricarui text care exprima o deontologie de buna
formare personala.
*
Apostolul Iacov, in epistola lui soborniceasca, ii indeamna pe cei care o citesc sa
asculte cuvantul lui Dumnezeu si sa-l puna in practica, fiindca, in cazul in care nu-l
pun in practica, se dovedesc lipsiti de minte, adoptand o inconsecventa care conduce la
ratacirea mintii, la tulburarea relatiei cu sinele lor.
Dar faceti-va implinitori ai cuvantului, nu numai as cultatori ai lui, amagindu-va pe
voi insiva. Caci, daca cineva este ascultator al cuvantului, iar nu si implinitor, el
seamana cu omul care priveste in oglinda fata firii sale: S-a privit pe sine si s-a dus si
indata a uitat ce fel era.[9]
In textul acesta, nedumerirea este lesne de inteles: de ce acest om care se priveste in
oglinda a uitat cum arata sinele sau imediat ce s-a departat de ea? Ce a vazut si nu ia placut? Sau s-a vazut pe sine atat de desavarsit, incat a considerat ca nu e nevoie
sa se mai preocupe de el? Dar daca s-ar fi intamplat asa ceva, apostolul Iacov n-ar
mai fi vorbit despre amagire. Prin urmare, nedumerirea ramane: ce a vazut acest om in
oglinda de a uitat in ce fel era?
Ceea ce, cu siguranta, a vazut au fost anumite schimbari impuse in existenta lui de
ansamblu si in comportamentul lui. Se pare ca oglinda i-a aratat schimbari in

comportament, in mentalitate, in sentimente, in dispozitii si in cugetari. Probabil ca


i-a trezit si unele sentimente de vinovatie, amortite in adancul inconstientului, sau
lipsuri si indatoriri neindeplinite fata de sinele sau.
Prin urmare, oglinda i-a stricat linistea, i-a stimulat nevoia de actiune si miscare, de
lupta pentru schimbari de indreptare a modului sau de viata. Astfel a preferat uitarea
imaginii sinelui sau, alegand abordarea cea mai usoara a problemei pe care i-a
creat-o oglinda. In concluzie, a revenit la linistea lui, la trandavia si la rutina
existentei sale.
*
Este evident ca relatia dintre credinciosul ascultator al cuvantului si oglinda infatiseaza
problema existentiala principala a omului, problema relatiei cu sinele sau si, desigur, cea
mai importanta si mai fierbinte parte a acestei relatii: autocunoasterea lui. Cine este si
cine ar trebui sa fie! In aceasta problema poate ca cei mai multi oameni devin opaci!
Nu vor s-o vada sau s-o cunoasca, nu vor sa se preocupe serios de ea! Se impotrivesc
oricarui indemn de incercare a autocunoasterii.
De ce oare?
Psihologia cercetarii inconstientului localizeaza ca mobil al oricarei impotriviri la
autocunoastere frica! Frica in fata adevaratei imagini a sinelui. In mod caracteristic,
cunoscutul psihiatru si psiholog Carl Gustav Jung sustine ca majoritatea oamenilor se
tem sa incerce sa patrunda in psihicul [sufletul] lor cel mai adanc, ca nu cumva
atunci vreun monstru sa iasa din ei, vreun balaur care sa-i sperie sau sa-i
dezamageasca.
Acestia cred ca se vor afla in fata unor probleme si impasuri existentiale care-i vor
zdrobi. De aceea, prefera sa nu se preocupe de probleme precum cine sunt sau
care este imaginea reala a sinelui lor. Se simt mai comod si mai lipsiti de probleme
daca se incred in inchipuirea lor, construind imaginea sinelui, care sa fie dupa
masura si calitatea acceptarii lor sociale. Prefera sa faureasca o imagine inchipuita,
in loc sa lupte si sa trudeasca s-o infrumuseteze prin stradanii, prin schimbari
dureroase sau prin eforturi fara rezultat.
*
Asa si omul ascultator al cuvantului lui Dumnezeu, care s-a oglindit in predica pe
care a ascultat-o a constientizat lipsurile si defectele lui si, indata ce s-a departat
de oglinda, a uitat cine este! A inabusit imaginea lui prin uitare, in inconstient, a
respins-o si, dupa cum credea, a scapat de problemele existentiale constrangatoare,
referitoare la care este adevarata lui imagine. A facut dupa cum a crezut! Dar
realitatea nu poate fi respinsa atat de usor! O lege psihologica de baza avertizeaza pe
oricine este interesat ca orice lucru inabusit va iesi la suprafata! Astfel, apostolul
Iacov spune adevarul. Ascultatorul cuvantului lui Dumnezeu, daca nu este si implinitor al

lui, se va afla in amagire, cu mintea ratacita! Aceasta inconsecventa il va trimite la


legile psihodinamice ale complexului. De aceea, uitarea memoriei sinelui sau, dupa
oglindirea in imaginea lui pe care a respins-o, constituie inceputul unei reactii de
complex. El va ramane un crestin dupa inchipuire, cu toate consecintele ratacirii
mintii lui, ale ratiunii lui nevrotice.

2.1.4. Imaginea inchipuita fariseica

Fariseul este pretutindeni recunoscut ca tip


religios. Domnul, ca un cunoscator desavarsit al felului de evlavie fariseica,
a mustrat[10] comportarea fariseului. Prin cuvinte aspre, dar pe deplin adevarate, a
vadit aceasta evlavie prefacuta, goliciunea duhului fariseic si purtarea lui oscilanta,
care marturiseau scindarea personalitatii sale in functii si comportamente psihice
contrarii.
Fariseul spune, dar nu face. Invata si povatuieste, dar el nu pazeste ceea ce-i invata
pe ceilalti. Ceea ce-l intereseaza este grija de a convinge prin imaginea exterioara,
despre autenticitatea evlaviei lui. Este interesat sa se arate pe dinafara drept
inaintea oamenilor, sa para in exterior om religios autentic. Imbracamintea lui,

infatisarea lui, tonul cuvantului sau didactic, intelepciunea lui, au ca scop sa para ceea ce
zice-se ca este: invatatorul evlaviei si religiei lui Moise.
Insa putinta de mantuire a fariseului ramane nu doar necultivata, dar si plina de fatarnicie
si de faradelege. Un exemplu al fatarniciei si faradelegii lui se vede din faptul ca, in
vreme ce mananca locuintele vaduvelor, totodata risipeste mult timp pe rugaciuni
indelungi si superficiale. Judecata si logica lui sunt marturii ale viciilor sale. Sustine
ca da zeciuiala, da a zecea parte din veniturile lui saracilor, dar face asta cu o mica
parte din aceste venituri, cu cele provenite din vanzarile de marfuri ieftine precum
izma, mararul si chimenul. Insa, in aceeasi clipa, neglijeaza si nesocoteste partile
mai grele ale Legii: judecata, mila si credinta.
De altfel, in parabola vamesului si fariseului, acesta din urma se inalta pe sine mai
presus decat toti oamenii pamantului: nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti,
adulteri. Ii multumeste lui Dumnezeu ca nu este rapitor. Nu rapeste bunuri straine, ca,
de pilda, casele vaduvelor! Nu este nedrept si nu nedreptateste pe nimeni si are curatie
sufleteasca desavarsita, de vreme ce nu este adulter. De asemenea viata lui religioasa este
desavarsita si dupa cerintele Legii mozaice. Posteste de doua ori pe saptamana si se
roaga, deseori, in templu.
*
Imaginea fariseului care este conturata pe scurt prin cuvantul autentic al Domnului, atat
in textul Evangheliei lui Matei, cat si in cel al lui Luca corespunde pe deplin patologiei
imaginii omului nevrotic[11], complexului nevrotic!
Fariseul avea probleme in relatia lui cu adevarul! Imaginea lui de ansamblu este
incadrata intre adevar si minciuna. S-a departat de cel care are o pozitia inalta pe scara
ierarhiei valorilor, adevarul, si in locul lui a asezat ca indicator de viata minciuna.
Aceasta inversare a scarii valorilor este caracteristica principala a complexului nevrotic. Aceasta corelare denumeste cel mai profund element existential al crestinului
dupa inchipuire, care este chiar structura nevrotica a constiintei lui crestine. Si acest
crestin este fatarnic, fiindca traieste in Biserica, dar nu implineste adevarul
Bisericii, ci voia lui personala, care serveste unui comportament comod. Unealta
inchipuirii lui constituie consolarea sa statornica pentru ceea ce nu este: un crestin
adevarat si autentic.

[VA URMA]

[1] Matei 7, 21-23.


[2] P. Trebelas, Comentarii la Evanghelia dupa Matei, Atena 1951, pag. 146-147.
[3] Ioan 3,21.

[4] Ioan 3,19.


[5] Marcu 10,17.
[6] Marcu 10, 20.
[7] Idem
[8] Matei 23, 2-3.
[9] Iacov 1, 22-24.
[10] Matei 23,13 si urm.
[11] Matei 23 si urm. si Luca 18,11.

(Din: Ioannis Const. Kornarakis, Crestinul dupa inchipuire vazut prin


prisma omului patristic, Editura Egumenita, 2014)

VIATA DUHOVNICEASCA
INCHIPUITA (II): Crestinul dupa
inchipuire pregusta unele experiente
harismatice, care-l incredinteaza ca este
bun crestin In spatiul comod al
inchipuirii sale caderile lui sunt uitate
3-07-2014

Print

Continuare de la: CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE si VIATA


DUHOVNICEASCA FARISEICA (I): Majoritatea oamenilor se tem
sa patrunda mai in adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun monstru
sa iasa din ei Prefera sa faureasca o imagine inchipuita

2.2. Capitolul II
Referiri patristice la viata duhovniceasca inchipuita
2.2.1. Mandria si cinstirea refugieri usoare in inchipuire
Omul mandru si trufas este omul care se inalta pe sine mai mult decat este in
realitate. In aceeasi categorie se incadreaza si cei care se inalta dandu-si insusiri egoiste,
precum omul arogant, infumurat, falos etc.
Inaltarea de sine a individului mai presus decat ceea ce este inseamna extinderea in sus si
are drept consecinta indreptarea sa spre o imagine falsa, fictiva, ideala, neadevarata,
adica inchipuita! Imaginea reala a omului trufas si mandru se intinde in toate directiile si
se umfla ca si cocosul, de unde si zicerea populara despre acest om: se imbulfoaie.
Care este oare mobilul unei astfel de inaltari a imaginii omului mandru, mai presus de
ceea ce este in realitate?
Intr-o prima evaluare, este sigura dorinta lui de a fi cinstit, de a fi distins de ceilalti
oameni, de a avea o valoare si o faima personala superioara si de a-si linisti
constiinta pentru ceea ce nu este: un crestin vrednic!
*
Omul patristic vede cu duh negativ legitimitatea unei asemenea dorinte in viata lui
duhovniceasca, si va decide cu claritate absoluta ca: cinstirea este mama relelor![12]
Sfantul Nil Ascetul explica faptul ca, pentru a dobandi vreo virtute, credinciosul
nevoitor si iubitor de Dumnezeu nu cauta cinstirea si lauda oamenilor. Si, prin
urmare, nu afla placere si nu este multumit cand oamenii il cinstesc, deoarece stie ca
a fi cinstit de oameni presupune a te face placut oamenilor, si cel ce voieste sau
primeste cinstirea aluneca in trufie si in mandrie. Sfantul adauga, de asemenea, ca
primul rau in care cinstirea il prinde pe iubitorul ei este inchipuirea! El mentioneaza:
Cinstirea da imbold inchipuirii[13]. Prietenul cinstirii va patrunde in spatiul
adimensional si intunecat al inchipuirii, pentru a alege materialul cu care sa-si
construiasca imaginea ideala, inchipuita!
*
Acelasi Sfant, Nil Ascetul, mentioneaza si o alta cursa a cinstirii, in care se prinde,
fara sa-si dea seama, orice nevoitor al virtutii, daca nu are minte curata si trezvie.
Sfantul spune:
Este rar si foarte greu ca cineva sa dobandeasca o masura de virtute inalta fara sa se
mandreasca pentru izbanzile lui, ramanand in smerenie[14].

Greutatea se datoreaza faptului ca orice nevoitor, prin mult efort si puteri risipite,
gandeste, cum este lesne de inteles, ca el insusi a trudit si a dobandit virtutea. Si, prin
urmare, este indreptatit sa se laude. Cu toate acestea, omul patristic, in orice asemenea
imprejurare, Ii atribuie lui Dumnezeu izbanda sa si nu lui insusi, fiindu-i teama ca, prin
sentimentul cinstirii, va cadea in ispita mandriei si a egoismului!
*
Asadar, cinstirea este primejdioasa, intrucat starneste dorinta refugierii in
inchipuire, din moment ce provoaca mandria nevoitorului. In cazul acesta, dupa
parerea Sfantului Nil, nevoitorul este prins in cursa dipsihiei. Devine o persoana cu
doua imagini, una interioara, endopsihica, a adevaratei lui vieti duhovnicesti si una
exterioara, inchipuita, ireala.

Sfantul Nil, relatand la persoana intai


plural despre aceste doua imagini, noteaza:
Asadar, noi una faptuim in ascuns si alta aratam oamenilor, precum o masca falsa.
In felul acesta facem decente rusinea si amagirea ce zac in noi si provocam privirile
oamenilor pentru a ne atribui cinstire, fiindca ne cred evlaviosi si virtuosi. Chiar
atunci ascundem, sub perdeaua mastii false, lucrurile vrednice de osanda si reprosuri,
daca ele ar putea la un moment dat sa se arate in afara[15].
*
De asemenea, Sfantul Marcu Ascetul, despre aceeasi problema referitoare la consecintele
trufiei si mandriei, noteaza:
Omul mandru nu se vede pe sine[16].

Cel care prin mandrie si egoism se inalta deasupra sinelui sau si cugeta lucruri
importante si marete despre el, se departeaza de sinele sau adevarat si, prin urmare,
il nesocoteste. In cazul acesta, imaginea trufasa pe care o alcatuieste sinelui sau nu este
reala. Este o alta imagine, care construieste ideea inalta pe care o are despre el. Este o
imagine in afara realitatii, falsa, formata din material inchipuit. Imprumuta in mod
inconstient, material inchipuit pentru a o construi dupa dorinta lui sau dupa
cerintele mediului social in care traieste. Astfel, omul mandru nesocoteste sinele sau
adevarat, dar el crede ca are cunostinte despre imaginea acestuia.
[...] In cazul in care cineva ii recomanda sa se straduiasca a se cunoaste pe sine insusi,
[a]tunci el considera ca o asemenea stradanie nu merita efortul!
*
Intr-adevar, cei mai multi oameni dupa cum am spus si mai sus sustin ca o
incercare de autounoastere este zadarnica, fiindca ei, se subintelege, cunosc bine
sinele lor! Dar oare pe care sine il cunosc, de vreme ce nesocotesc adevaratul lor
sine? Cu siguranta, cunosc imaginea falsa pe care au construit-o exact asa cum o vor. Au
construit-o, desigur, in gand, dar cu ce material? Evident, cu materialul inchipuirii lor.
*
Dupa parerea Sfantului Maxim Marturisitorul,[17] exista o relatie de colaborare intre
ratiune si inchipuire. El noteaza ca toate cugetele sunt nascute din ratiune, dar au
legatura si cu inchipuirea atunci cand sunt folosite ca scara. Cugetele, avand ca
instrument inchipuirea, urca spre minte din simturi pentru a-i aduce material de
imagini si reprezentari pe care le percep simturile. Dar, fac si invers. Avand ca scara
inchipuirea, aduc simturilor ceea au primit de la minte, deci iarasi reprezentari,
imagini sau intelesuri.
Asadar, de nevoie, in opinia Sfantului Maxim, ratiunea se afla intre sensibil si noetic.
Asta inseamna ca, prin partea sensibila, sufletul le vede si le faptuieste pe cele ale
trupului, iar prin cea noetica le vede si le faptuieste pe cele ale duhului.
Dar, intrucat noeticul sufletului s-a alterat[18] prin caderea lui Adam in pacat si astfel s-a
intarit puterea sensibilului (trupului), mintea nu le poate vedea limpede pe cele
dumnezeiesti. Astfel, sufletul se afla intre lumina si intuneric. In cazul acesta, sufletul
are legatura cu sensibilul, dar, atunci cand conditiile duhovnicesti respective lipsesc,
este nevoit sa recurga la serviciile noeticului alterat, patrunzand in spatiul
inchipuirii.
Asadar, cel ce sustine ca nu e nevoie sa se nevoiasca pentru a se cunoaste pe sine, se
va refugia in imaginea alterata, inchipuita, a sinelui sau[19]. Daca este credincios,
in viata lui duhovniceasca se va preocupa de sinele sau inchipuit, va fi, deci, un
crestin dupa inchipuire.

2.2.2. Virtutea inchipuita


Nu se intampla doar crestinilor laici sa cada in identitatea crestina inchipuita, ci
acest lucru este intalnit si in spatiile ascezei si vietuirii monahale, chiar in spatiile
ascetice din pustietati, unde nevointa duhovniceasca si asceza trebuie sa se distinga prin
curatia transparentei sale evanghelice. Si acolo inchipuirea altereaza uneori autoconstiinta
nevoitorului, iar atunci aluneca si el in fatarnicie, in construirea mastii inchipuirii!
*
Virtutea sau harisma cer stradanie si nevointe grele si aspre pentru a deveni trairi
evanghelice. Acolo unde in duhul monahului sau ascetului patrunde mandria ori
slava desarta, din stradania lui de nevointa lipseste autenticitatea moralei
evanghelice.
In vechile Paterice se gasesc povestiri de falsificare a nevointei monahale sau ascetice,
in imprejurari de satisfacere a dorintelor si aspiratiilor personale. Acestea inalta
persoana nevoitorului mai presus de adevaratul sau sine, spre imaginea inchipuita a deja
harismaticului sau virtuosului si iluminatului nevoilor. Cateva asemenea exemple
urmeaza in continuare.
*
Odata, trei monahi l-au vizitat pe un parinte la schitul sau, vrand sa-i vorbeasca si sa se

foloseasca de sfaturile lui.


Unul din ei a zis:

- Avva, am invatat pe de rost Vechiul Testament.


- Ai umplut vazduhul de cuvinte, i-a raspuns parintele.
Al doilea a spus:
- Eu, avva, am copiat Vechiul si Noul Testament, ca sa le am mereu cu mine.
- Si tu, a zis parintele, ai umplut cu hartii sertarele dulapului tau.
Al treilea, la randul sau, i-a spus avvei:
- Eu ma hranesc de atata vreme cu mancare uscata, incat in soba mea au rasarit
buruieni.
- Si tu, i-a raspuns parintele, ai izgonit din chilia ta iubirea de straini[20].
*
Toti acesti trei monahi nu s-au nevoit pentru a dobandi virtutile evanghelice. Au
vrut sa faca o lucrare care sa satisfaca slava lor desarta. Raspunsurile parintelui
trebuie sa fi trezit duhul lor pentru ca ei sa fi inteles ca inaintea faptuirii tuturor acestor
lucrari se afla stradania de imbunatatire a lor prin fapte de virtute si sporire
duhovniceasca.
*
O asceta a cunoscut un parinte inzestrat cu discernamant si voia sa se foloseasca de acest
prilej pentru a afla daca umbla drept pe calea nevointelor ei ascetice. Asadar, i-a spus:
- Parinte, pana astazi am postit doua sute de saptamani, de fiecare data cate sase zile.
Tineam post negru sase zile incontinuu, si alte sase zile mancam hrana normala. Am citit
si am invatat pe de rost Vechiul si Noul Testament. Vreau sa-mi spui acum ce-mi lipeste
pentru a completa acest canon al meu.
- Si ce ai castigat din toate acestea? Ai ajuns sa socotesti ocarile pe care le primesti
cinstiri si binecuvantari?
- Nu! i-a raspuns acesta. N-am ajuns pana la aceasta masura de virtute.
- Ai ajuns in punctul in care vatamarea sau paguba pe care ti-o aduc ceilalti sa o
socotesti castig? Ii consideri pe straini ca pe rudele tale dupa trup? Socotesti saracia
belsug?
- Deloc! i-a raspuns acesta.

- Asadar, a zis parintele, n-ai postit cate saptamani crezi tu, nici n-ai citit Vechiul si Noul
Testament. Cu nimic nu te-ai folosit din toate cate ai facut. Doar te amagesti pe tine,
umbland pe calea ascezei. Mergi si lucreaza asupra sinelui tau, caci pentru el n-ai facut
nimic[21].
*
Un parinte s-a nevoit cincizeci de ani, fara sa sa manance paine si fara sa bea vin, decat
foarte rar. Ajungand la eliberarea de patimi, spunea: Am omorat desfranarea prin
nevointele mele, am biruit iubirea de arginti si slava desarta!
Cand a aflat avva Avraam ca acel parinte a spus cuvintele respective, l-a vizitat si i-a zis:
- Ai grait asemenea cuvinte?
- Da, a raspuns parintele.
- Ia spune-mi a zis avva Avraam - intr-o zi, intri in chilie si gasesti pe pat o femeie.
Poti sa cugeti ca nu este femeie?
- Nu, desigur, a raspuns parintele, dar ma voi lupta impotriva cugetului de a o atinge.
- Asadar, n-ai omorat in tine patima, ci traieste acolo, i-a spus avva Avraam. Este doar
legata, fiindca o inabusi in tine.
Avva Avraam a continuat sa-l intrebe pe parinte:
- In vreme ce mergi pe drum, vezi pietre si diferite scoici, si printre ele aur. Poti, in
cugetul tau, sa spui ca valoarea aurului este la fel cu a pietrelor si cu a scoicilor?
- Sigur ca nu, a raspuns parintele, dar ma voi lupta impotriva cugetului de a lua aurul.
- Iata deci, a zis avva Avraam, ca si aceasta patima traieste in tine, dar este si ea legata,
adica inabusita.
Dupa ce a spus acestea, avva Avraam a intrebat iarasi:
- Fii acum cu luare-aminte, sa-mi raspunzi si la urmatoarea intrebare: Ai aflat despre doi
frati ca unul te iubeste, iar celalalt te uraste si te vorbeste de rau. Asadar, daca te
viziteaza amandoi, vei arata aceeasi dispozitie sufleteasca pentru ambii?
- Sigur ca nu, a raspuns parintele, dar voi razboi cugetul meu si ma voi ingriji, facand
bine fratelui care ma uraste.
- Asadar, a zis avva Avraam, si patima aceasta traieste in tine, precum celelalte. Este
doar legata. Deci, este limpede ca patimile sunt inabusite de nevoitori, dar ele traiesc[22].

*
Un parinte a spus: multi neinvatati in cele duhovnicesti credeau ca au ajuns la
eliberarea de patimi, in vreme ce patimile vatamatoare existau in sufletul lor, iar trupul
lor nu era cu totul curatit de pacat. Se intampla sa avem eliberarea de patimi in trupul
nostru, pe cand in inima noastra imparatesc faradelegea si rautatea[23].
*
Sfantul Macarie Egipteanul[24] contureaza imaginea crestinului dupa inchipuire atunci
cand noteaza ca se poate ca unii crestini sa fie, intr-o anumita masura, partasi ai
harului, in vreme ce in ei coexista inca rautatea. Aceasta, prin mestesugul sau
viclean, isi arata prezenta, dar ramane inactiva, incat ii face pe acei crestini sa
creada ca s-au curatit de pacat si sa cada in mandrie, spunandu-si: sunt crestin
desavarsit. Insa, in cazul in care nu se ingrijesc si nu lupta impotriva pacatului,
acela, in chip ascuns si acaparator ii arunca in cele mai de jos ale pamantului,
provocand marea lor cadere.
Crestinul dupa inchipuire pregusta unele experiente harismatice, care-l
incredinteaza ca este bun crestin si, in urma acestora, se simte multumit de viata lui
duhovniceasca. In acest caz, subapreciaza unele caderi ale lui, intrucat prin
simtamantul ca este, desigur, nu desavarsit, dar mereu un bun crestin, se odihneste
in spatiul comod al inchipuirii sale. In acest spatiu, caderile lui sunt uitate,
ramanand in inconstient pana cand pacatul se va ridica impotriva sa.
In multe texte patristice se constata ca toti Parintii sunt de acord cu faptul ca inchipuirea
constituie un factor inselator in viata duhovniceasca pentru acel crestin care se
alipeste partii sensibile si materiale a existentei, calitatii materiale a vietii, si nu sporeste
duhovniceste in lucrarea virtutilor evanghelice[25].
Crestinul dupa inchipuire, prin caracterul sau profund extravertit si prin dipsihia sa
de a fi si in Biserica si in mijlocul evenimentelor lumii, traieste atemporal sciziunea
lui de a fi nestatornic in toate caile sale[26].

[1] Matei 7, 21-23.


[2] P. Trebelas, Comentarii la Evanghelia dupa Matei, Atena 1951, pag. 146-147.
[3] Ioan 3,21.
[4] Ioan 3,19.
[5] Marcu 10,17.

[6] Marcu 10, 20.


[7] Idem
[8] Matei 23, 2-3.
[9] Iacov 1, 22-24.
[10] Matei 23,13 si urm.
[11] Matei 23 si urm. si Luca 18,11.
[12] Sfantul Nil Ascetul, Catre Evloghie, PG. 79,1097 C
[13] Idem
[14] Sfantul Nil Ascetul, Cuvant despre Evanghelie, PG 79, pag. 1277.
[15] Idem.
[16] Marcu Pustnicul, Manual despre postire, PG 65,116
[17] Alte capete, PG 90,1433.
[18] Idem, pag. 1417.
[19] Sfantul Maxim noteaza ca Dumnezeu, credinciosilor imbunatatiti in viata
duhovniceasca, li se infatiseaza asa cum este. Insa acelor credinciosi care se
identifica cu cele materiale si sensibile ale vietii, nu se infatiseaza asa cum este, ci
asa cum sunt ei. Astfel, atunci cand acestia isi intorc privirile spre Dumnezeu, nu
vad imaginea lui Dumnezeu, ci imaginea sinelui lor. De aceea pacatosului din
psalmul 49, 22 ii spune: Ai cugetat faradelegea ca voi fi asemenea tie (vezi Catre
Thalasie, PG 90, 364).
[20] Everghetinosul. Culegere de invataturi patristice. Ed. Matheos Laggis, vol. 3, Atena
1985, pag. 349.
[21] Idem, pag. 350.
[22] Idem, vol. 4, pag. 370.
[23] Idem, pag. 378-379
[24] Biblioteca Parintilor si Scriitorilor Bisericesti Eleni (BPSBE), ed. Misiunii
Apostolice a Bisericii Greciei, vol. 42, Atena 1971, pag. 255.

[25] Catre Thalasie. Despre diferite nedumeriri ale Sfintei Scripturi, PG 90, 461.
[26] Iacov 1,8.

(Din: Ioannis Const. Kornarakis, Crestinul dupa inchipuire vazut prin


prisma omului patristic, Editura Egumenita, 2014)