Apicultura sau cresterea albinelor

O familie de albine este formata din o matca ce depune oua, din cateva sute de masculi numiti
trantori care au rolul fecundarii matcilor si din cateva zeci de mii de albine lucratoare care duc greul
muncilor stupului. Matca traieste 3-5 ani, trantorii traiesc o vara, iar albinele cateva saptamani pana la
cateva luni in functie de sezon. Sa zicem ca avem o astfel de familie de albine care tocmai a descoperit o
scorbura si a decis sa-si faca acolo o noua casa. Haideti sa vedem cum decurg lucrurile.
Albinele lucratoare trec la treaba in primul rand prin construirea fagurelui pornind de la tavanul scorburii in
jos. Ceara este secretata in mod natural de acestea si folosita la construirea unor adevarate capodopere
arhitecturale in forma hexagonala, aranjate in functie de dimensiunile spatiului si necesitati. Pe masura ce
fagurii sunt construiti, matca incepe sa depuna oua, preponderent in celule mici de albine dar apoi si in
celule mai mari destinate cresterii trantorilor. Pe masura ce albinele eclozeaza, populatia creste iar fagurii
liberi incep sa fie umpluti cu miere si polen transformat in pastura care vor constitui proviziile de iarna.
Partea de sus a fagurelui este destinata mierii, partea din mijloc puietului, iar partea de jos continua sa
creasca in functie de nevoi. Odata cu toamna matca depune tot mai putine oua si apoi inceteaza cu totul.
Trantorii sunt alungati din stup, albinele care au alergat toata toamna dupa ultimele provizii mor si ele de
"batranete" iar tinerele albine tocmai eclozate se pregatesc de iernat. Cand temperatura scade, albinele
se strang ghem pentru a mentine caldura si incep iernarea. Vor ramane de acum in stup pana la
primavara. Pe masura ce hrana de la baza fagurelui este consumata, ghemul urca treptat catre tavanul
scorburii, mentinand caldura cu ajutorul mierii consumate.
In februarie matca reincepe ouatul, pentru a da nastere primei generatii noi de albine care va incepe
munca in primavara. Unui ou ii trebuie 21 de zile pentru a se transforma in albina, timp in care este
necesar sa i se asigure caldura. Albinele care au iernat au nevoie in aceasta perioada de 1-2 zile cu
temperaturi de 8-10 grade pentru zborul de curatare, ca sa poata iesi din stup pentru a-si face nevoile.
Odata reintoarse incep sa mareasca consumul de hrana pentru a produce caldura suplimentara necesara
cresterii puietului. In primavara, albinele care au traversat iarna predau stafeta noilor generatii. Daca totul
decurge bine, iernarea a fost in regula si rezervele stupului suficiente, numarul de albine creste si el in
mod accelerat. Acestea incep sa adune hrana pentru dezvoltarea familiei iar in perioada mai-iunie incep
formarea de botci (un fel de celule alungite) pentru cresterea de tinere matci. Astfel are loc inmultirea si
perpetuarea speciei, fenomen numit roirea albinelor. Odata cu eclozarea noilor matci o parte din albine
iau cu ele rezerve de miere si parasesc vechea familie impreuna cu o matca pentru gasirea unei noi case.
In acest mod ciclul se reia si roiul tanar va forma o noua familie. Familia veche ramane in vechea
scorbura, continuand sa acumuleze rezerve de miere pentru ca, prevazatoare fiind, albinele aduna in
general mai mult decat au nevoie. Pe masura ce partea de sus a fagurilor se umple cu miere a carei
cantitate creste de la an la an, partea de jos se extinde pana ajunge sa umple toata scorbura sau
cavitatea in care si-au gasit adapost.

Astfel in podurile unor case unde si-a gasit adapost un roi pot fi gasite familii de albine care de-a lungul
anilor au adunat zeci sau chiar sute de kilograme de miere ca rezerva, pentru ca nimeni nu le-a deranjat
ca sa le-o culeaga. Urmarind acest mod in care albinele isi duceau traiul, oamenii au inceput initial sa le
creasca in conditii cat mai apropiate de cele naturale. O cosnita de nuiele sau un buduroi, adica bustean
golit pe interior, erau pe vremuri cele mai simple metode. Puteti vedea in exemplul de aici cum se
cresteau pe vremuri sute sau mii de familii de albine cu ajutorul cosnitelor: Heathland Beekeeping.
Filmuletul este educativ si pitoresc, in ciuda cantitatilor industriale de zahar procesat ce li se serveste
albinelor cu fiecare ocazie. Albinele cresc intr-un mediu apropiat de cel natural, construiesc in mod liber
fagurii si sunt lasate sa roiasca la momentul potrivit. Pare o metoda relativ decenta de albinarit, cel putin
pana la partea de recoltare. Atunci crescatorul scutura toate albinele din cosnitele destinate recoltarii in
cele selectate pentru iernat, iar apoi omoara tot puietul ramas in cosnita fara albine. Pur si simplu il afuma
cu pucioasa. Atata prapad de puiet si faguri distrusi pentru o palma de miere pe care o scot de pe fiecare
fagure este greu de explicat in cuvinte.
Acesta era insa modul clasic de crestere a albinelor, care s-a practicat sute sau poate mii de ani inaintea
dezvoltarii metodelor "moderne" de apicultura si a stuparitului sistematic. Pentru a creste eficienta si
manevrabilitatea in stup, cineva a venit cu ideea ramelor mobile. Cea mai tare inventie de la apa calda
incoace. Fagurii nu mai erau lipiti de peretii scorburii, ci de spetezele de lemn ale unei rame mobile. Care
rama putea fi scoasa oricand, inspectata, intercalata, stoarsa de miere sau mutata intr-un alt stup la
nevoie. Bineinteles, pentru ca era mai simplu sa faci ramele de aceeasi marime, s-a renuntat la
buduroaiele sau cosnitele rotunde si s-a trecut la lazi patrate din scandura de dimensiuni stas. Zis si
facut, iar de vreo doua secole incoace aceasta metoda s-a extins pana ce vechile modalitati de crestere a
albinelor au disparut aproape in totalitate. Pentru ca in loc de palma de miere pe care o obtineai cu truda
din cosnite, apicultorii au ajuns sa obtina de la fiecare familie 30kg sau 50kg si poate chiar mai mult in anii
buni daca mai faceau si pastoral. Nimeni nu le-a intrebat pe albine daca le place modul in care oamenii
au ajuns sa le dicteze aranjarea propriei lor case, selectia matcilor, impiedicarea roitului, iernatul cu sirop
de zahar in loc de miere, stimularea cresterii puietului cu serbet primavara si altele de genul. Insa, asa
cum prezicea atat de bine Rudolf Steiner acum un secol, era evident ca odata cu noile metode vor aparea
si noi probleme.
Apicultorii au inceput sa constate cu timpul o sensibilitate tot mai mare a albinelor, o crestere a numarului
de boli, agravata in ultimii ani si de agricultura de tip industrial si insecticidele de tot felul. Pentru
rezolvarea problemelor s-a trecut bineinteles la cautarea de solutii si de cauze ale imbolnavirilor. Tot felul
de medicamente, tratamente, instrumente, selectii, modele de stupi sau de rame care mai de care mai
interesante. Dar si studii agricole, petitii pentru interzicerea pesticidelor sau goana dupa zonele tot mai
rare neatinse de agricultura de tip industrial. Mai trist este ca desi vad problemele din curtea agricultorilor,
apicultorii au o problema cu paiul din ochiul propriu. Adica apicultorii aplica si ei aceleasi principii de care
ii acuza pe agricultori. Acele tratamente chimice pentru bolile albinelor si stresarea acestora prin asa-zisa
"apicultura sistematizata" cum o numesc ei. Unde in loc de faguri naturali, crescuti in functie de nevoile
albinelor, avem rame mobile si faguri artificiali, folositi si refolositi prin stoarcere, topirea cerii si

reintroducerea in stupi a tot felul de microbi. Sunt foarte putini apicultori care recunosc ca jumatate din
problemele pe care le au in ziua de azi se datoreaza tocmai acestui mod de apicultura industrializata in
goana dupa cat mai multa miere si profit.
Iar petitiile facute catre agricultori vor avea efect doar daca vor fi adoptate impreuna cu cea care propune
si interdictia folosirii de substante precum taufluvalinat (Klartan, Mavrilol, Apistan etc.) sau amitraz
(Varachet, Apivar etc.) cu care sunt "tratate" acum 90% dintre albinele din europa sau america. Pentru ca
pe langa insecticidele agricole care ajung involuntar in faguri, Klartan-ul sau Varachet-ul sunt "tratament"
pentru albine pe care il aplica apicultorii cu mana lor in stup, toamna si primavara. Sunt acceptate si
utilizate atat la noi, cat si in toata europa si aproape in toata lumea. Se folosesc de ani buni impotriva
Varroa si altor paraziti ai albinelor. Paraziti care nu au aparut din cauza Monsanto si Bayer ci mai degraba
din cauza apiculturii industrializate. Intrebati orice apicultor si pun pariu ca se va revolta daca ii veti
propune sa renunte la Varachet, la fel cum se revolta si agricultorii cand le propui sa renunte la
insecticide. De fapt majoritatea apicultorilor "profesionisti" viseaza sa ajunga si ei intr-o zi ca Dan
Margarit, om muncitor si apicultor adevarat de altfel, dar care a uitat de mult ce inseamna cresterea
albinelor. Plecat din tara, acesta practica un tip de apicultura intensiva in Canada, unde datorita sezonului
de rapita ce permite un cules bun ajunge la niste "performate" de invidiat. Sa produca sute de kilograme
de "miere" pe an de la un stup folosind metode "moderne", faguri din plastic si tehnologizare maxima.
Partea buna este ca nu toti cei care au o pasiune pentru albine au astfel de vise. O parte din apicultori,
inca timid ce-i drept, dar din ce in ce mai hotarati, au inceput sa caute solutii reale. Pentru a intelege ce
vreau sa spun, am tot recomandat in ultima vreme celor curiosi sa citeasca cartea abatelui Warre ca sa
vada cum se cresc albinele intr-un mod ceva mai apropiat de cel natural. Este o metoda dezvoltata acum
un secol de catre un abate francez care intelegea si el atunci ca metodele de apicultura moderne ce
incepusera sa ia avant nu sunt chiar in regula. Observase in primul rand problemele legate de
dimensiunea stupilor mult prea mari, care nu tineau cont de nevoile familiei de albine si necesitatea
dezvoltarii acesteia pe verticala. Adica pornind in mod natural de la tavanul stupului, cu mierea deasupra,
puietul sub ea si faguri crescuti treptat in jos, nu in rame asezate lateral. Astfel s-a nascut cartea
denumita "Apicultura pentru toti" care ar trebui citita de cat mai multi pasionati in ale albinaritului. Exista
atat cartea in engleza cat si traducerea in romana pentru cei doritori. O varianta la metoda descrisa de
abatele Warre este si cea folosita de diversi apicultori traditionali japonezi. Aveti aici cateva filmulete care
va vor face probabil sa va lingeti pe degete: Taking honey from a traditional beehive in Japan.
Crescatorii japonezi traditionali nu folosesc faguri artificiali, fabricati din parafina amestecata cu ceara mai
mult sau mai putin curata, provenita de la albine mai mult sau mai putin sanatoase. Dimensiunea celulelor
nu este stas, gandita sa aibe doar celule de albina si fara celule de trantor, care nu produce miere, deci
nu ii este util apicultorului. Nu folosesc nici rame mobile, permitand albinelor sa-si aleaga singure
distanta intre faguri si perioada de eclozare in functie de necesitati, pentru a tine astfel singure sub control
dezvoltarea eventualilor paraziti. Nu distrug matcile primavara pentru a impiedica roirea si nici nu
zapacesc albinele prin inversarea de rame sau corpuri. Dimensiunile stupului sunt apropiate de cele ale
unei scorburi, fara a necesita impachetari si micsorari ale cuibului toamna sau largiri si competari de rame

primavara. Tin cont de dezvoltarea verticala a familiilor de albine si recolteaza doar mierea din partea de
sus a stupului, fara a distruge zonele cu puiet aflate la baza acestuia. Nu plimba albinele in pastoral
pentru a le dezorienta si pentru a capata noi boli cu care n-au mai avut de-a face. Nu le servesc chimicale
pe post de tratament si nici zahar pe post de miere. Iar recoltarea o fac prin stoarcere, nu prin
centrifugare, pastrand astfel toate calitatile mierii.
La final de an crescatorii de albine obtin poate 10kg sau 20kg de miere de la fiecare familie, nu 50kg
ca apicultoriiromani sau 150kg ca "profesionistii" canadieni. Dar daca stupina este asezata intr-o zona
curata, atunci aceasta este cu adevarat MIERE. Nu un nectar semi-maturat contaminat cu chimicale si
obtinut prin mijloace mai mult sau mai putin artificiale si nesustenabile. Ci adevarata miere pe care o
gaseam inainte doar in scorburi, asa cum o faceau albinele la mama lor acasa. Pe scurt, varianta warre si
cea japoneza imbina in mod echilibrat cresterea naturala a albinelor cu o recolta decenta, fara a se
lacomi in goana dupa profit si fara a distruge toata munca de o vara a familiei pentru o palma de miere.
Iar albinele se dezvolta armonios si natural, mai ales daca sunt crescute in stupi de forma rotunda care
ofera spatiul ideal pentru dezvoltare, pentru ghemul de iernat prin lipsa curentilor de aer si distributia cat
mai uniforma a caldurii, pentru eliminarea mucegaiului din colturi si alte avantaje. Puteti vedea acesti
stupi de forma rotunda, cea mai apropiata de scorbura naturala si conditiile preferate ale albinelor
aici: Round and polygonal. In viitoarele comunitati sper ca dogaritul sa redevina la moda, iar 5-10 familii
de albine pastrate in astfel de stupi "artizanali" cum sunt ei denumiti acum sa devina un peisaj comun pe
cat mai multe dintre parcelele de un hectar pline cu faneata, salcam sau tei. Si bineinteles oamenii care le
ingrijesc sa fie pasionati de cresterea albinelor, nu de apicultura.