Predica de pe munte.

Iubirea vrãjmaºilor1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului
nostru
Iisus Hristos,
A zis Domnul:

“Precum voiþi sã vã facã vouã oamenii, faceþi-le ºi voi

asemenea; ºi dacã iubiþi pe cei ce vã iubesc, ce rãsplatã puteþi
avea? Cãci ºi pãcãtoºii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. ªi dacã faceþi
bine celor ce vã fac vouã bine, ce mulþumire puteþi avea? Cã ºi
pãcãtoºii acelaºi lucru fac. ªi dacã daþi împrumut celor de la care
nãdãjduiþi sã luaþi înapoi, ce mulþumire puteþi avea? Cã ºi pãcãtoºii
dau cu împrumut pãcãtoºilor, ca sã primeascã înapoi întocmai. Ci voi
iubiþi pe vrãjmaºii voºtri ºi faceþi bine ºi daþi cu împrumut, fãrã sã
nãdãjduiþi nimic în schimb, ºi rãsplata voastrã va fi multã ºi veþi fi
fiii Celui Preaînalt, cã El este bun cu cei nemulþumitori ºi rãi. Deci fiþi
milostivi, precum ºi Tatãl vostru este milostiv!” (Luca 6, 31-36).

Preaiubiþilor, în aceste ºase versete, în aceste puþine cuvinte e

fiinþa adâncã a descoperirii dumnezeieºti. A fost numitã aceastã
spusã a Domnului – “Precum voiþi sã vã facã vouã oamenii, faceþi-le
ºi voi asemenea!” – Legea de aur a Evangheliei. ªi, într-adevãr,
acest cuvânt vrednic este sã uneascã tot sufletul – nu numai
creºtinesc, ci omenesc – de pretutindeni; acest cuvânt al
Mântuitorului, pe Care – cum atât de frumos rostea pãrintele ºi
învãþãtorul nostru, Dumitru Stãniloae – Tatãl L-a trimis în lume
zicându-I: “Mergi ºi mântuieºte-Þi fraþii! Spune-le lor adevãrul
mântuitor. ªi odatã cu spusa acestui cuvânt aratã-le jertfa Ta, iubirea
Ta supremã!”.

12 octombrie 1999. Duminica a XIX-a dupã Rusalii.

 2

Atunci, sã cugetãm împreunã asupra acestui cuvânt ºi din

lãuntrul lui: “Precum voiþi sã vã facã vouã oamenii, faceþi-le ºi voi
lor asemenea!”. Sã faci tu întâi, sã nu aºtepþi pe altul sã înceapã
binele; ci de la tine sã porneascã. Aºa a zis Iisus: “Faceþi voi...!”. Tu,
mai întâi. Cãci de la tine, omule, a început – din nefericire, prin ispita
diavolului – rãul. Pentru cã dintru început, tu, omule, zidit dupã
chipul Ziditorului, deci dupã chipul luminii ºi iubirii dumnezeieºti, þi-ai
întors faþa de la faþa Lui.
Sã ne adâncim niþel în taina istoriei omului, a cãderii ºi
mântuirii lui, la acel act tragic în care fratele ºi-a ucis fratele – Cain
pe Abel. Aceasta a fost adâncimea cãderii. Adam ºi-a întors faþa de
la Dumnezeu. Pãcatul lui n-a fost atât de mare… S-a simþit gol… Gol
de har, gol de luminã dumnezeieascã ºi de iubire. Dar despãrþirea lui
de Dumnezeu a însemnat ºi despãrþirea copiilor lui unul de celãlalt;
pânã la crimã. ªi, în urma crimei, omenirea a cunoscut atâtea
tragedii – ale sfâºierii între fraþi, între popoare… În aceastã cãdere a
sfâºierii, omenirea, care n-a pierdut cu totul lumina, puterea divinã
(cãci chipul lui Dumnezeu nu poate fi distrus, Dumnezeu nu-ªi ia nici
darul, nici chemarea înapoi, ci darul Lui este veºnic), a ajuns, în
Vechiul Testament, la Legea Talionului; pe care Mântuitorul a rostit-o
în Predica de pe Munte: “Aþi auzit cã s-a zis: Ochi pentru ochi ºi
dinte pentru dinte...”. Adicã la rãul cuiva sã rãspund ºi eu, dacã nu
mai mult, cel puþin în egalã mãsurã2. Aceasta era o formã tragicã a
Legii Talionului, pe care am auzit cum a evocat-o Mântuitorul. Era un
fel de suiº, spuneau cei vechi, al legii dreptãþii. De la crima lui Cain
urca omenirea la legea dreptãþii. Cum ziceau romanii: “Dreptatea
înseamnã sã trãieºti onest, sã nu lezezi pe nimeni ºi sã dai fiecãruia
ce este al lui”.
Dar sã vedem cum a suit omul, în aceastã tainã a mântuirii
tuturor. Întrebat fiind un rabin din vremea Mântuitorului: “Spune un
cuvânt care sã cuprindã esenþa adevãrului, ºi atât de concentrat sã
fie acest cuvânt, ca sã-l poþi rosti cât ar sta omul într-un picior!”,
acel învãþãtor de lege, acel rabin a rostit: “Sã nu faci altuia ceea ce
nu-þi prieºte þie!”. Aºa cum zice românul: “Ce þie nu-þi place altuia
nu-i face!”. Pânã aici ajunsese schimbarea – întoarcerea omului de la

2Un predicator spune cã, într-o þarã, numitã a locrilor, împãratul avea doi
subalterni, credincioºi lui deopotrivã, dar care se urau, se pizmuiau, pânã
la moarte aproape, unul pe celãlalt. ªi atunci, împãratul, ca sã-i punã la
încercare, a hotãrât sã le dea o distincþie. ªi l-a chemat pe unul dintre ei,
pe care îl ºtia mai pizmaº decât celãlalt, ºi i-a spus: “Iatã, sunt hotãrât sã
vã încredinþez câte un dar, o cinstire deosebitã. Dar uite: cinstirea pe
care þi-o dau þie, sã nu te superi, celuilalt i-o dau îndoit”. Atunci l-a
întrebat: “Ce vrei sã-þi dãruiesc? Ce cinstire sã-þi dau?”. ªi, auziþi la ce
“cinstire” s-a gândit el, cu socotinþa cã celuilalt frate al lui, împãratul îi va
da de douã ori mai mult. A zis: “Împãrate, iatã ce cinstire sã-mi dai mie:
Sã-mi scoþi un ochi! Eu îþi dãruiesc, ca fidelitate faþã de tine, un ochi”.
3

cãderea lui Adam ºi a lui Cain – înainte de venirea Mântuitorului.

Pentru ca, de la acest prag încolo, Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu
fãcut Om, asemenea cu noi – în numele Tatãlui Ceresc cu Duhul
Sfânt ºi al omenirii întregi, sã spunã cuvântul pe care l-am auzit:
“Precum voiþi sã vã facã vouã oamenii, faceþi-le ºi voi asemenea!”.
Cum þi-ar prii þie – cum doreºti tu salvarea ta, ceea ce ai ajuns sã
cunoºti cã te salveazã – aºa sã faci semenului tãu. Pornind de la
Dumnezeu ºi de la tine. Uneori stai ºi te gândeºti dacã e îngãduit
vreun fel de iubire de sine… N-ai voie sã te distrugi. Nu-i egoism, sã
nu tâlcuim greºit; dar uneori parcã þi-e îngãduit pentru tine, pentru
salvarea ta, sã cugeþi la tine sãvârºind binele. Este forma, aº zice,
adevãratã, a iubirii de sine – grija de mântuirea ta. Mãcar plecând de
la acest gând care te motiveazã în adânc, sã faci binele.
ªi atunci, aºa cum, din cuvântul Mântuitorului am cutezat a
zice: “Precum voieºti sã-þi facã þie semenul tãu sã faci tu”, începe,
dar, cu binele; niciodatã sã nu aºtepþi ca semenul tãu sã înceapã, cã
nu ºtii când va începe el, pentru cã nu eºti stãpân pe el. Ci totdeauna
sã ai conºtiinþa cã tu, începând sã faci binele, vei deveni un reper al
binelui. Aºa cum Iisus îþi spune: începând cu binele faþã de oricine.
Vom tâlcui mai mult acest cuvânt: faþã de oricine.
Zice Mântuitorul: “Dacã iubiþi pe cei ce vã iubesc, ce rãsplatã
puteþi avea? ªi pãcãtoºii iubesc pe cei ce îi iubesc. Dacã faceþi bine
celor ce vã fac vouã bine, ce mulþumire puteþi avea? ªi pãcãtoºii
acelaºi lucru îl fac. ªi dacã daþi cu împrumut celor de la care
nãdãjduiþi sã luaþi înapoi, ce mulþumire puteþi avea? ªi pãcãtoºii
dau cu împrumut pãcãtoºilor ca sã primeascã înapoi întocmai”. Aici
se dezvãluie noutatea ºi unicitatea Evangheliei. Cãci am pomenit ºi
starea de crimã între semeni , Legea Talionului: “Ochi pentru ochi”
(sau chiar doi ochi pentru un ochi, cum am auzit în pilda amintitã), ºi
starea aceea: Sã nu faci altuia ceea ce nu-þi prieºte þie, care,
observaþi, te opreºte, numai, de la rãu. Ea nu e ºi salvatoare; este o
restricþie, e negaþia; nu e afirmarea, mãrturia. Dar Iisus a venit sã
transfigureze, sã transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelaºi
pentru toþi, ºi din fiecare vrea sã facã un semen, un frate asemenea
Lui.
Dacã dai cuiva, aºteptând acelaºi dar pentru tine “ºi pãcãtoºii
fac între ei asemenea. Dacã daþi cuiva cu împrumut ºi aºteptaþi sã
primiþi înapoi întocmai, ce platã aveþi?”. Omul, în firea cãzutã, zice:
pãi cum, Doamne, dacã i-am dat lui, sã n-am dreptul sã cer înapoi ce
i-am dat?! Noi credem ºi mãrturisim cã aici Mântuitorul vrea sã ne
spunã acest lucru adânc de tot: a venit un om necãjit la tine ºi þi-a
cerut un ajutor. Pe de o parte, dacã poþi, îi dai, ºi-i dai definitiv,
deplin, dacã îþi stã în mãsurã. Poþi sã ajungi chiar la acea mãsurã a
vãduvei de la templu – care doi bãnuþi a avut ºi pe amândoi i-a dat –,
cu o încredere desãvârºitã cã Dumnezeu îþi va da înapoi ceea ce ai
dat (ºi-þi dã Dumnezeu în schimb, cu certitudine; mulþi dintre noi au
 4

avut aceastã experienþã. Observaþi, cum a zis românul: “Cine pe

sãraci ajutã, pe Dumnezeu împrumutã”). Dar dacã nu ai ajuns la acel
stadiu, atunci îi dai, iar datoria lui este sã gândeascã sã-þi dea
înapoi; sã nu fii tu cel obsedat ºi toatã ziua sã-i zici: ia aminte cã þi-
am dat. Înþelesul Evangheliei acesta este: dacã ai dat, nu rãmâne
nici o clipã preocupat în chip egoist. Încã mai adânc: numai atunci
eºti liber – acesta e cuvântul cel mai de preþ –, când nu mai eºti
obsedat, posedat de nimic; nici de ceea ce ai dãruit, ºi nici de
povara, de robia acelui dar fãcut, acelui bine fãcut. Abia atunci eºti
liber, în adevãrul cel mai adânc. Aºa cum spune Sfântul apostol
Pavel: ajungi la starea aceea “încât cei ce au sã fie ca ºi cum n-ar
stãpâni, cei cãsãtoriþi ca ºi cum n-ar fi cãsãtoriþi” (adicã preocupaþi
doar de legea trupului), ci în acea libertate a fiilor lui Dumnezeu.
Pentru care zice Mântuitorul: “De aceea zic vouã: Iubiþi pe
vrãjmaºii voºtri ºi faceþi bine ºi daþi cu împrumut, fãrã sã nãdãjduiþi
nimic în schimb, ºi rãsplata voastrã va fi multã ºi veþi fi fiii Celui
Preaînalt, cã El este bun cu cei nemulþumitori ºi rãi” (Luca 6, 35).
Mai întâi: “Iubiþi pe vrãjmaºii voºtri!”. S-a spus adeseori de
cãtre tâlcuitori cã mai ales în aceasta se aflã taina Evangheliei, taina
Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatãl, prin Fiul Sãu în Duhul Sfânt:
în iubirea vrãjmaºilor3. E vorba aºadar de topirea urii ºi a oricãrei
seminþe a rãului, a oricãrui lucru al demonului. Cãci aici e
demoniacul: în urã, în invidie. Se spune cã demonul, Lucifer a fost
invidios pe om când a luat cunoºtinþã cã Fiul lui Dumnezeu Se va
întrupa ºi Se va face asemenea chipului nostru (pentru ca pe acest
chip al nostru sã-l înalþe la strãlucirea chipului slavei Sale). De aceea
l-a ispitit pe om; de aceea adeseori suntem noi înºine ispitiþi sã
suferim pentru frumuseþea, pentru curãþia inimii cuiva. Orice îþi
iartã omul, mai ales când te vede cãzut; un lucru nu-þi iartã: sã fii
mai bun decât el. Doamne, fereºte-ne de aceastã ispitã ºi dã-ne
bucuria sfântã de a ne împãrtãºi mai curând din bunãtatea celorlalþi,
din înþelepciunea lor; nu de a-i pizmui.
“Iubiþi pe vrãjmaºii voºtri...” asemenea lui Dumnezeu. Cãci
omul, prin pãcat, s-a fãcut vrãjmaº Dumnezeirii. Sã iubeºti pe
vrãjmaºi… E cu putinþã? Este, iubiþilor. Cum? Numai împãrtãºindu-te
din iubire dumnezeiascã. Dacã ai sã priveºti în jur, la semenii tãi,
greu te vei împãrtãºi de la ei dintr-o asemenea iubire. De aceea a
trimis Tatãl pe Fiul Sãu. În chip de rob; cel mai de jos. ªi în chipul
jertfei, al jertfei pentru pãcãtoºi. Cum spune dumnezeiescul Pavel:
“Cãci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi când noi eram pãcãtoºi”.
ªi a fi pãcãtos înseamnã a fi vrãjmaº lui Dumnezeu; a fi vrãjmaº þie
însuþi. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: “Nu pe Mine M-aþi
pãrãsit (în pãcatele voastre), ci pe voi înºivã”. Când pãrãseºti lumina
ºi iubirea divinã, când Îl pãrãseºti deci pe Dumnezeu, te pãrãseºti pe
3De aceea, în Evanghelie (Marcu 8, 33), Mântuitorul l-a numit pe Petru
vrãjmaº (satan = vrãjmaº) – pentru cã se opunea iubirii.
5

tine, îþi pãrãseºti chipul luminos, îþi pãrãseºti menirea, salvarea ta. ªi
tu atunci eºti vrãjmaº lui Dumnezeu ºi vrãjmaº þie însuþi. Când
gândeºti la cuvântul lui Iisus: “Iubiþi pe vrãjmaºii voºtri”, gândeºte-te
la iubirea ta; cã tu însuþi eºti un vrãjmaº. Tu, în cãderea ta, eºti
vrãjmaºul tãu, eºti vrãjmaºul semenilor tãi, eºti, în ultimã instanþã,
vrãjmaºul lui Dumnezeu. ªi atunci, o Doamne, cât de adânc se
reveleazã aceastã tainã a iubirii vrãjmaºilor! Numai aceasta e
salvarea lumii.
Între cele douã rãzboaie mondiale s-au petrecut atâtea
revoluþii, precum ºtiþi: începând din Rusia, apoi în Italia, în
Portugalia, în Germania, în Spania, ºi la noi, ºi în Turcia… Dar dintre
cei care au condus revoluþiile, unul singur L-a descoperit pe
Mântuitorul; ºi nu era din Europa creºtinã, ci din Asia – Gandhi. El
singur, când a citit aceste cuvinte ale Mântuitorului: “Iubiþi pe
vrãjmaºii voºtri!”, s-a simþit iluminat. Iluminat! El, care era sufletul
luminat al poporului indian (pe atunci colonie, sub stãpânire strãinã).
ªi, când l-a întrebat cineva cum, cu ce argumente a condus el
eliberarea poporului sãu, revoluþia, cu vreo învãþãturã cãlãuzitoare
din cãrþile lor vedice? Nu, a rãspuns el. “Când am citit cuvintele lui
Iisus: «Iubiþi pe vrãjmaºii voºtri!», deodatã mi-am spus: Asta îmi
trebuie. Trebuie sã dovedesc vrãjmaºilor mei, ºi tuturor, cã-i iubim”.
ªi toatã revoluþia lui a dus-o cu Noul Testament în sân, ºi când
ajungea în mijlocul celor care-l ascultau, din tren cobora puþin pe
scara vagonului, mulþimile îi sorbeau vorbele de pe buze, ºi el scotea
Noul Testament ºi le citea Predica de pe Munte a Mântuitorului,
apãsând mai ales asupra acestor cuvinte: “Iubiþi pe vrãjmaºii
voºtri!”.
Atunci mi-am zis: Doamne, aceºti conducãtori de revoluþii din
Europa, aceºti dictatori erau botezaþi, erau creºtini; ºi au fãcut sã
curgã atâta sânge, au ucis atâþia semeni ai lor! Iar indianul Gandhi,
când a întâlnit cuvântul Tãu, cu ce flacãrã a luminii Tale ºi a iubirii lui
a trãit! El însuºi, în final, aºa s-a ºi sãvârºit din viaþã – martir. Cãci a
fost martirizat (noi, cei bãtrâni, ºtim), în 1948.
Fraþilor, iubirea aceasta – ea e salvatoarea lumii! Dar te întrebi
cum o poþi dobândi; ºi cum o poþi trãi. Tu vrei s-o trãieºti pentru
salvarea semenilor tãi, a poporului, în numele lui Iisus. Trebuie sã te
transfigurezi în aceastã iubire divinã dupã chipul Mântuitorului, al
Fiului lui Dumnezeu. Dar cum?
În timp ce la stranã sau în cor se cântã: “Cu vrednicie ºi cu
dreptate este a ne închina Tatãlui ºi Fiului ºi Sfântului Duh”, preotul
se roagã în altar: “Cu vrednicie, Doamne, Te mãrturisim pe Tine,
Unule, Veºnicule Dumnezeu, Tu pururea fiind (auziþi cuvânt atât de
frumos!) ºi acelaºi fiind”. Sã reþinem cuvintele: “pururea fiind
(existând) ºi acelaºi fiind”. Atât de mult ne-au pãtruns aceste
cuvinte! Noi suntem zidiþi dupã chipul lui Dumnezeu-Tatãl prin Fiul în
Duhul Sfânt; dupã chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire ºi luminã,
 6

acelaºi este. ªi fiecare din noi tinde sã fie acelaºi, în aceeaºi luminã ºi
aceeaºi iubire, neîncetat, oricând ºi oriunde; acelaºi fiind,
neschimbat. Vedeþi, demonul (pãcatul) l-a sfâºiat pe om, când i s-a
adresat: “Oare a zis Dumnezeu cã de veþi gusta din Pomul
cunoºtinþei Binelui ºi Rãului veþi muri? Nu veþi muri. Veþi fi ca niºte
dumnezei”. – Cu alte cuvinte, dacã veþi gusta nu numai din Pomul
binelui, ci ºi al rãului. Dar gustând ºi din bine ºi din rãu mai ai
unitatea, mai eºti acelaºi? Nu aici s-a produs sfâºierea? Nu aici s-a
produs duplicitatea? Cãci aceasta a fost cãderea, Doamne! În afarã
de îngerii cãzuþi numai omul e duplicitar, e ambiguu, e împãrþit. Nu
mai e acelaºi în orice clipã.
Mã rog de multe ori lui Dumnezeu, ºi ne rugãm toþi: Doamne,
ajutã-ne sã fim în aceastã unitate de credinþã, redobândind unitatea
pe care demonul a sfâºiat-o. ªi sã fim aceiaºi, în luminã ºi iubire
divinã; acelaºi sã fii la altar, acelaºi în bisericã, acelaºi în afara ei, la
locul tãu de muncã, în casa ta, pe stradã, în piaþã, oriunde. Sã ne
rugãm lui Dumnezeu sã ne dea puterea, de aici înainte mãcar, sã fim
aºa cum zicem despre Dumnezeu: pururea fiind ºi acelaºi fiind –
pururea fiind iubirea ºi lumina divinã în mine ºi acelaºi fiind – în
luminã ºi iubire: ziua ºi noaptea, în cãlãtorie sau stând locului, la
lucru sau gândind, scriind sau ostenind. În orice stare a mea, acelaºi
sã fiu.
Zice Sfântul Vasile cel Mare: “Duhul (lui Dumnezeu) este cu
adevãrat locul sfinþilor. Iar sfântul este pentru Duhul Sfânt un loc al
Sãu întrucât se oferã sã locuiascã cu Dumnezeu, ºi se numeºte
templul Sãu”. Duhul Sfânt zideºte un loc în lume – e cu adevãrat
locul sfinþilor. Gândiþi-vã: la Cincizecime, când a pogorât Duhul
Sfânt, erau toþi apostolii la un loc; ºi acel loc a devenit un loc al
Duhului Sfânt. În Evanghelia dupã Ioan citim: “Pe Dumnezeu nu L-a
vãzut nimeni niciodatã. Fiul Sãu unic, Care este în Sânul Tatãlui,
Acela L-a fãcut cunoscut”; deci Fiul din Sânul Tatãlui. Cine este Sânul
Tatãlui? E Duhul Sfânt. Cine s-a fãcut sân al Fiului lui Dumnezeu?
Maica Domnului. Cã din ea S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu ºi ea a
devenit templu al Duhului Sfânt. Dar, prin botez, creºtinul nãscându-
se din apã ºi din Duh, din cristelniþa care e sân al Maicii Domnului, ºi
el devine un loc al Duhului Sfânt, cum zice Sfântul Vasile cel Mare.
Inima ta sã devinã un loc al Duhului Sfânt, un templu al Duhului
Sfânt. Când te rogi: “Împãrate ceresc, Mângâietorule, Duhul
adevãrului, Care pretutindenea eºti ºi toate le plineºti, Vistierul
bunãtãþilor (al tuturor bunãtãþilor dumnezeieºti) ºi dãtãtorule de
viaþã, vino ºi Te sãlãºluieºte întru noi, curãþeºte-ne de toatã
spurcãciunea ºi mântuieºte, Bunule, sufletele noastre”. Duhule
Sfinte, vino ºi te sãlãºluieºte întru noi! – în mine, în tine, în fiecare, ca
inima mea sã devinã loc al Duhului Sfânt. ªi dacã eu devin loc al
Duhului Sfânt, atunci lumina Duhului Sfânt strãluceºte pe faþa lui
Hristos, dupã al Cãrui chip am fost zidit ºi voia Tatãlui se împlineºte
7

în mine. Dacã eu cuget ºi mã rog aºa, aducându-mi aminte mereu de

cuvântul lui Dumnezeu – “Vino ºi Te sãlãºluieºte întru mine, Duhule
Sfinte!” – atunci eu rãmân acelaºi, un loc al Duhului Sfânt, o mãrturie
a Lui. Aºa au fost sfinþii toþi, chiar negrãind uneori…
Vã spuneam cã la Sfântul Antonie venea un ucenic o datã pe
an… Mulþi alþii îl întrebau: “Pãrinte, rãspunde-mi la întrebarea
cutare sau cutare! Acest ucenic nu-l întreba nimic. Sta lângã el.
– Omule, tu nu mã întrebi, nu-mi spui nimic?
–]Pãrinte, mi-e de ajuns sã stau lângã tine…” Simþea prezenþa
harului, a luminii, a pãcii divine lângã el. Aºa au fost sfinþii. Unul se
ruga lui Dumnezeu: “Doamne, dã-mi acea putere ca eu sã iau boala
acestui bubos, acestui lepros, iar el sã ia sãnãtatea mea”. Ce stare
de har!… Cum ar fi cineva, bunãoarã un bolnav de SIDA în ziua de
astãzi ºi ar fi primit cu acea stare de har de un doctor. Cu alte
cuvinte sã se împãrtãºeascã cineva din pacea lui Dumnezeu care e în
tine, cãci aceasta vrea Mântuitorul.
De aceea, încheie Mântuitorul acest cuvânt atât de
dumnezeiesc: “Deci fiþi milostivi, precum ºi Tatãl vostru este
milostiv!”. – Împãrtãºiþi-vã din mila, din iubirea dumnezeieascã; dar
pururea aceeaºi, neschimbatã. Mereu cercetându-mã: sã mã schimb
eu dupã lume?! Doamne pãzeºte! Sã fiu eu robul ticãloºiei cuiva?!
Când vrãjmaºului meu îi rãspund cu vrãjmãºie, eu am devenit robul
lui. În loc sã fiu robul lui Dumnezeu, eu sunt robul lui. Asta nu
înseamnã cã, vãzându-l pe vrãjmaº voind rãul semenilor mei sau
þãrii mele, eu sã lucrez cu relele lui. Mântuitorul S-a rugat pe Cruce:
“Pãrinte, iartã-i cã nu ºtiu ce fac!” – deci: “Vindecã-i, Doamne!”; cãci
iertare înseamnã vindecare4. Asta nu înseamnã cã eu am sã mã fac
pãrtaº relelor cuiva, sã lucrez relele lui. Pãrinþii au spus: “Iubeºte pe
pãcãtos; urãºte pãcatele lui!”. Rãul, pe el trebuie sã-l urãsc. Dar eu
urãsc rãul din el, iubindu-l, plângând pentru el, rugându-mã pentru
salvarea lui, sã nu mai facã rele. Pentru cã relele lui pot contamina
pe alþii.
Eu, însã, din aceastã luminã ºi iubire divinã împãrtãºindu-mã,
sã rãmân acelaºi. Ajutã-ne Doamne, aºa sã rãmânem, cu conºtiinþa
cã în aceastã stare, cum zic Sfinþii Pãrinþi, e o arvunã a învierii.
Când am dobândit starea aceasta, în noi a început învierea. Zice atât
de frumos Sfântul Isaac Sirul: “Cel ce a aflat dragostea mãnâncã pe
Hristos (se hrãneºte cu Hristos) în fiecare zi ºi ceas. ªi se face prin
aceasta nemuritor. Cã «cel ce mânãcã din pâinea pe care i-o voi da
Eu lui nu va vedea moartea în veac»”. Deci cine mãnâncã din
Cuvântul lui Dumnezeu, din lumina ºi iubirea Lui, din dumnezeiasca
Împãrtãºanie, nu va vedea moartea în veac. Fericit este cel ce
4Cum a zis Mântuitorul la vindecarea slãbãnogului: “Ce-i mai uºor a zice:
Ierte-se pãcatele, sau: Ridicã-te, ia-þi patul tãu ºi umblã?”. ªi îndatã, la
cuvântul Mântuitorului: “Iertate-þi sunt pãcatele”, slãbãnogul s-a
vindecat. Iertarea e vindecare.
 8

mãnâncã din Pâinea dragostei, care este Iisus. Cãci cel ce se

hrãneºte din dragoste se hrãneºte din Hristos, Dumnezeul Cel peste
toate; El o mãrturiseºte ºi Ioan întãreºte: “Dumnezeu este Iubire”.
Prin urmare cel ce vieþuieºte în dragoste rodeºte viaþa din
Dumnezeu ºi gustã învierea încã din viaþa de aici.
O, Doamne, fã-ne pãrtaºi sã gustãm din taina învierii de aici;
adicã din taina iubirii. Tu, pururea fiind ºi acelaºi fiind, fã-ne ºi pe noi
sã fim aceiaºi; fiecare suflet sã rãmânã acelaºi în iubire, în ofrandã
sfântã…
Aºa cum mãrturisea Sfântul pomenit de noi astãzi, Dionisie
Areopagitul, în ceasul martirizãrii lui: “Cu toate cã am îmbãtrânit (era
ca la nouãzeci de ani), precum mã vedeþi, credinþa mea
mãrturiseºte. Ca tinereþile ce sunt vii îmi este credinþa bãtrâneþilor
mele. ªi simt cã aceastã credinþã ºi mãrturie a iubirii Lui va naºte
neîncetat (o spunea aceasta la Paris, unde a mucenicit) fii ai luminii
ºi ai iubirii veºnice, mãrturie a învierii”, ajutã-ne, Doamne, aºa sã
mãrturisim ºi noi, cei de aici! Fii ai luminii ºi ai iubirii, fii ai învierii sã
fim! Amin.