Muzica Iernii

Decebal Alexandru Seul
MUZICA IERNII
De acelaşi autor, volumele:
Zâmbetul, Editura Cuvântul nostru, Suceava 2005

Întoarcerea paşilor, Editura Cuvântul nostru, Suceava 2005
Fragii târzii, Editura Corgal Press, Bacău 2006
Apa din Lourdes, Editura Corgal Press, Bacău 2007
Muntele din beznă, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău 2008
În oraşul sfânt din Munţii Pirinei, Editura Corgal Press, Bacău 2009
Bună dimineaţa, viaţă!, Editura Accent Print, Suceava 2010
Ploi de flori, Editura Accent Print, Suceava 2011
Printre oglinzi de soare, Editura Penumbre, Bucureşti, 2012
Brăduţul din cer, Editura Penumbre, Bucureşti, 2012
Muzica iernii
Bucureşti, 2013
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
SEUL, DECEBAL ALEXANDRU
Muzica iernii / Decebal Alexandru Seul. - Bucureşti :
Penumbre, 2013
ISBN 978-606-93165-3-5
821.135.1-92
Coperta şi ilustraţiile sunt realizate de

artistul plastic bucovinean Ion Maftei
Editura Penumbre
tel.: 0726 379 641
e-mail: penumbre@ymail.com
http://editurapenumbre.blogspot.com
Muzica iernii
Precizări
Volumul de faţă prezintă în primul capitol o continuare a „po-

veştii” ţinutului meu de la cumpăna apelor Sucevei şi Moldovei care
ţâşnesc la lumina zilei din acelaşi masiv (Plai – 1224 m altitudine),
însă pornesc în lume în direcţii opuse. Un tărâm magic, de vis prin
splendoarea naturii, pe care francezii ajunşi după Revoluţie, prin
înfrăţire, la noi, îl numeau „unic în Europa”. Este locul, atât de fer-
mecător ca peisaj, unde vieţuiesc printre ucrainenii-huţuli, cunos-
cuţi pretutindeni din moşi-strămoşi cu mare dragoste faţă de
Dumnezeu, înălţând în locul acesta dintre ape şi munţi numeroase
capeliţe, troiţe, biserici; harnici crescători de animale şi lucrători în
pădure, despre care oricât aş scrie nu reuşesc să mă opresc...
În capitolul al doilea, DARUL MĂRII, este vorba de o scriere –
aleasă dintre multele de acest fel – publicată în ziarul CRAI NOU
cu prilejul unor sejururi la mare, vara şi toamna, în perioada ani-
lor 2005-2008, în ultimul însoţit de fiul meu Ovidiu, care, de unde
să fi ştiut, avea să vadă marea pentru prima şi ultima oară! Este o
însemnare „miracol” pentru omul muntelui, cum e firesc să mi se
spună, o fascinaţie în faţa unui alt decor al naturii.
Al treilea capitol, intitulat PROZE, adună doar unele lucrări pu-
blicate în reviste literare de prestigiu spre a se şti, dacă mai era ne-
voie, paşii mei către naşterea unei cărţi.
Cartea se încheie cu RECENZII – un grupaj de observaţii critice
ale unor scriitori remarcabili în domeniu, apărute în reviste cărora
le şi subliniez denumirea.
Alcătuită astfel, cu fotografiile şi grafica excelentă a artistului
plastician bucovinean Ion Maftei, sper ca MUZICA IERNII să mă
reprezinte ca iubitor al creaţiei literare şi să placă.
AUTORUL
5
Majoritatea textelor din primul capitol sunt publicate în
ziarul sucevean Crai nou, cu semnătura autorului.
Lucrările de la începutul volumului sunt cele mai recente
din revista Curierul Ucrainean, Bucureşti, în care apar cu ştiri,
însemnări şi proze încă din anul 2005.
1
CRÂMPEIE DIN POVESTEA MELEAGULUI

DE LA CUMPĂNA APELOR
Muzica iernii
Biserica parohială din satul Izvoarele Sucevei, în ziua sfinţirii,

cu hramul Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul.
9
Muzica iernii
Boboteaza pe stil vechi la Izvoarele Sucevei
19 ianuarie. Zi în care creştinii ortodocşi pe stil vechi din

comună au participat, în număr mare, la slujbele de sfinţire a
apei (agheasma mare) în bisericile aşezării. Mă voi referi, în
rândurile ce urmează, la ceremonia religioasă din satul Iz-
voarele Sucevei unde în locaşul de cult cu hramul Sf. proroc
Ilie Tesviteanul a participat un sobor de preoţi (pr. nostru
paroh Valentin Ardelean, pr. Alexandru Horga din satul
Breaza de Sus şi protosinghel Teofil Popescu de la mănăstirea
,,Schimbarea la faţă” localitatea Petreştii de Sus (judeţul Cluj-
Napoca).
După o noapte cu ninsoare blândă sfidând parcă frigul Bo-
botezei pe terenul familiei mele destinat de câţiva ani, prin
voia Domnului, ca loc unde se adună enoriaşii pentru slujba
de Bobotează, teren situat chiar în lunca Sucevei, într-un
cadru natural deosebit de pitoresc, încă din zori, consilierii
bisericeşti Alexa Macoveiciuc, Vasile Zaiţ, împreună cu alţi
bărbaţi viguroşi au modelat crucea de gheaţă pe care au in-
stalat-o în apropierea malului apei, o cruce mai semeaţă decât
în anii anteriori. Apoi, cam în jurul amiezei, după oficierea
slujbei din biserică, s-a format un convoi impresionant de oa-
meni care într-o anumită ordine s-a îndreptat pe o distanţă de
circa 700 m, spre Crucea de gheaţă.
Călăreţii, elevi ai şcolii satului, în frumoase costume na-
ţionale, pe renumiţii cai huţuli, cu ciucuri roşii la urechi, au
format fruntea alaiului. Le-au urmat creştinii cu icoana Sf.
Ioan Botezătorul în faţă, urmaţi de purtători a trei cruci şi
patru prapuri şi de preoţi. Şirul participanţilor la ceremonie s-
11
a încheiat cu enoriaşii de la mic la mare. După sfinţirea apei,
preotul paroh a stropit cu agheasmă mulţimea şi apa Sucevei
din acel loc. Fiecare şi-a luat pentru folosul personal şi al fa-
miliei, în recipiente diverse, apa sfinţită. În final, s-au stropit
cu agheasmă călăreţii şi caii.
De reţinut frumuseţea datinii în plină natură însă mai cu
seamă cuvintele din predica preotului Alexandru Horga, şi
anume „Să ţinem la apa sfinţită ca şi la Lumina sfântă de la Ie-
rusalim folosind-o la necaz, dar şi ori de câte ori cugetul ne-o
cere”.
(Curierul Ucrainean, ianuarie 2013)
12
Muzica iernii
Se citeşte
Într-o discuţie avută recent cu d-na bibliotecară Mariana

Mechno la sediul instituţiei aparţinând Şcolii Gimnaziale Iz-
voarele Sucevei, am remarcat unele aspecte demne de apre-
ciat. O primă impresie plăcută a fost creată de curăţenia ce
domnea în interiorul încăperii cu încălzire centrală, de raftu-
rile noi cu volume (în jur de 10 000) aranjate în ordine alfabe-
tică, după autori. Ultima donaţie, de 300 de cărţi, a fost făcută
în 2010 de O.T.P. Bank (unele volume ajung la preţul de 300
de lei). Printre ele am descoperit enciclopedii, atlase geogra-
fice, dicţionare de ucraineană, franceză şi engleză. I.Ş.J. tri-
mite manuale şcolare, inclusiv în limba maternă.
În privinţa pasiunii pentru lectură a elevilor, bibliotecara
mi-a spus că 70-80% dintre ei frecventează biblioteca. Elevii
împrumută şi restituie cărţile în pauze, iar în această privinţă
există un registru cu evidenţe la zi. Există însă şi „ora de lec-
tură”, între orele 13 şi l4, pentru cititorii care aşteaptă auto-
buzul pentru satul Bobeica. Anual, între 1 şi 5 aprilie,
biblioteca organizează activităţi extraşcolare, astfel elevii ta-
lentaţi deprind repede tehnica încondeierii ouălor.
Am fost curios ce elevi „şi-au făcut un renume” prin frec-
ventarea bibliotecii. Cu amabilitate şi mândrie nedisimulată,
d-na Mariana Mechno îmi întocmeşte o listă din care reţin:
Teodora Ardelean, Iulian Zaiţ, Alexandru Drebitca (cl. a V-
a), Andreea Gorban, Graţiela Irimie (cl. a VI-a), Gavriluţi Me-
chno (cl. a VII-a), Paula Alexander, Stelian Char (cl. A VIII-a).
Din grupa pregătitoare, micuţii Maria Ana Macovei, Ioana
13
Macoviciuc, Diana Zinici. Şi ar mai fi… Din septembrie 2012
până acum au fost împrumutate elevilor şcolii 650 de volume.
„Vă spun clar, se citeşte. Şi este ceva minunat să constaţi
cum pătrunde lumina cărţii tocmai aici, în locul de basm din-
tre munţi şi păduri, unde vieţuim” mi-a spus bibliotecara,
adăugând, la solicitarea mea, că este „nevoie de un internet”,
este necesară mai multă literatură pentru clasele I-IV, „ne-ar
trebui mai multe culegeri de matematică şi se impune spori-
rea patrimoniului bibliotecii cu scriitori ce se studiază în gim-
naziu (Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Sadoveanu,
Alecsandri etc.).
(Curierul Ucrainean, februarie 2013)
O zi (de iarnă) obişnuită
Răsucindu-mă în aşternut, îmi zic: gata cu dormitul. Cea-

sul arată ora 5 (6 ore de somn îmi ajung!). Mă şi echipez sumar
în hainele „de serviciu”. La bucătărie, tot tiptil, deschid robi-
netul şi jetul de apă rece, de izvor, mă smulge deja din mre-
jele odihnei. Apoi, cu încălţări potrivite, căciula, şuba,
mănuşile, într-o mână găleata cu puţină apă şi direcţia... grajd.
Prima grijă, mulsul; următoarea, scosul gunoiului şi căratul
lui cu tărăboanţa la grămadă. Cocoşii – am mai mulţi – încep
concertul. Vitele, deja, pe semiîntuneric, aşteaptă prima raţie
de fân. O porţie, fiindcă la munte iarna-i lungă să ne ajungă!
Aduc găleata cu lapte în casă şi strecor lichidul alb, pregă-
tindu-l în altă găleată pentru „maşină”, dar, bineînţeles,
oprind o anumită cantitate pentru consumul de peste zi. Soţia
14
Muzica iernii
deretică acum prin casă, iar eu îmi văd de treabă tot în grajd.
Dau drumul la viţeluşi să sugă, iar într-o tigaie arunc grâu
fiert şi grăunţe la gobăi; în alta le pun apă. E dimineaţă, dom-
nilor, ce mai! Timpul ne fură, iar când eşti ocupat nici nu ştii
când trece! Abia acum îmbuc ceva, sorb cafeluţa. Mai îndată,
să mă vedeţi dând drumul la vite, pentru că deja, dintr-o claie,
le-am pregătit grămăjoare de fân. Năvălesc şi nu se lasă până
ce nu culeg ultimul firişor. E frig şi în flanc vor merge, fără să
le mân, la pârâu. Iar eu, cu hârleţul, le-o tai înainte, să fac cop-
cile prin stratul de gheaţă. Animalele se vor grăbi apoi la
grajd, pentru că le aşteaptă un supliment de furaj. Viţeii se
hrănesc şi cu fân, le dau apă. Ce să vă spun despre căţele, pi-
sici (că am o droaie), ohoho, au fost prezente şi nu voi scăpa
de ele pe parcursul zilei. „Miau, miau, lapte vreau!” ar vrea să
spună mâţele dacă ar avea grai! Asta este. Apuc să răsuflu
mai uşurat spre amiază, iar după prânz relaxarea nu ţine
mult, deoarece repet cam aceleaşi lucruri din prima parte a
zilei. Printre, mai sunt căutat pentru vreo injecţie. Cam pe la
ora 19, isprăvim cu roboteala şi... la TV tot printre, că trebuie
să dau frâu liber unor gânduri. Iată-mă la tastatura calculato-
rului. Inspiraţia, se ştie, nu se programează; apare spontan.
La TV urmărim, de regulă, doar ştirile. Vreun film? Eh, vom
avea film, în serial, a doua zi, a treia, a patra... Fiindcă aici, la
munte, asta ne este preocuparea, frumoasă, dacă o practici de
zeci de ani şi-ţi place. Vitele ne asigură alimente sănătoase –
laptele cu derivatele lui. Şi ce dacă hainele folosite în capti-
vanta îndeletnicire (dacă vreţi) au miros de balegă?...
...A sesizat asta un musafir din oraş. Nouă, chiar dacă în-
ţelegem că e adevărată această constatare, nu ne pasă. Dimpo-
trivă...
15
Tot mai bună este iarba
Primul val de ninsoare şi, odată cu el, frigul au cam băgat

în sperieţi crescătorii de animale izvoreni, care nu se aşteptau
încă la aceste fenomene meteorologice apărute brusc, deşi, în
alţi ani, octombrie, aici, era „prima lună de iarnă!”. Vitele au
fost adăpostite în grajduri şi ziua, unde au primit fân. Adică
furajul lor din sezonul rece. Zăpada aşternută peste noapte a
acoperit porţiunile de iarbă (încă fragedă) de pe terenuri. Dar
cerul s-a înseninat, soarele, în doar două zile, a topit mantia
pufoasă a zăpezii. Spre bucuria gospodarilor, deoarece vitele
„au scăpat” la iarba nepăscută, care, se ştie, este hrana lor cea
mai delicioasă. Şi oamenii şi-ar dori o toamnă cât mai lungă,
pentru a economisi fânul, anotimpul alb, după prognoze,
anunţându-se cu geruri mari! Dorinţa însă rămâne dorinţă,
totul depinde de voia Domnului.
16
Muzica iernii
Muzica iernii
În aceste zile
geroase nu poate fi
vorba despre foş-
netul cetinii sau de
susurul apelor.
Râul Suceava s-a
înveşmântat cu o
pojghiţă groasă de
gheaţă, iar pâraiele
„au amuţit”. Liniş-
tea este tulburată
totuşi de zurgălăii
bidiviilor înhămaţi
la sănii.
„Sanie cu zurgălăi” – cunoaştem preafrumosul, memorabilul
nostru cântec popular; l-am ascultat, desigur, de atâtea ori încât
mulţi îl ştim pe de rost. Melodia ne cucereşte şi prin versuri, însă
ele vorbesc despre nobilul sentiment al iubirii. Aici, prin munţi
şi văi, în aceste zile geroase, drumurile de munte sunt cucerite de
săniile încărcate cu fân, trase de caii mici la statură dar trăpaşi, şi-
ragurile de clopoţei care le joacă pe gâturi creează o muzică
aparte, specifică meleagului nostru huţul. Fânul este transpor-
tat de pe coamele munţilor în gospodăriile din vatra satului,
completând rezervele de furaj, la unii... pe terminate.
Clinchetul de zurgălăi... Muzica iernii, simbolizând, de
fapt, pentru oamenii locului, hărnicie, grija pentru vitele din
gospodărie.
17
Zăpezile de acum
Îmi amintesc bine, deşi au trecut câţiva ani, de titlul unui

articol din „Meridian 25”, revista Şcolii cu Clasele I-VIII din
satul Izvoarele Sucevei, revistă care, cu o perioadă de „stag-
nare”, după spusele noului director coordonator, d-na Cri-
zantema Alexander, are şanse să-şi reia apariţia. Scrierea
semnată de domnişoara (pe atunci) Ana Maria Aflorei se
numea Unde sunt zăpezile de altădată? Lucrarea – alcătuită
cu măiestrie – purta amprenta firii delicate a unei fete. Ano-
timpurile bogate în omăt de odinioară, cu frumuseţea lor
parcă ireală prin pădurile purtând mantia de nea, cu săniile ce
ne înfiorau zilnic plăcut, prin sunetul zurgălăilor de la bidivii
ne-au menţinut treaz dorul după ele. Şi iată că, după o vară şi
o toamnă cu secetă nemaiîntâlnită pe la noi, au revenit.
Din ninsoare cu fulguială mai mult liniştită, iată mult,
mult alb, ceea ce ar trebui să însemne şi multă puritate în su-
fletele oamenilor. Dar eu, acum învederat cutreierător al co-
drilor, cu greu o pot face. Nu mi-e frică de lupi, fiindcă nu
i-am întâlnit; nici de urşi nu mi-e teamă, deoarece am auzit
doar întâmplări despre ei. Iubitor însă de cerbi şi de căprioare,
le caut măcar urmele... însă nu le aflu! Las totuşi, în anumite
locuri, până unde pot răzbate, grămezi de fân.
Zăpezile de acum înseamnă o speranţă pentru rodul gliei
din vara viitoare; rod tradus pentru plaiul nostru în bogăţia
de ierburi, hrana principală a vitelor, şi în roadele pădurii. Ză-
pada multă va însemna şi apă din abundenţă. Iar apa în-
seamnă viaţă. De aceea zăpezile de acum sunt binevenite şi ne
bucură!
18
Muzica iernii
19
Muzica iernii
Tot într-o zi de iarnă
Citind articolul apărut recent în „Crai nou” am aflat des-

pre trecerea la cele veşnice a scriitorului Alexei Rudeanu pe
care, în anii tinereţii mele, l-am cunoscut, devenindu-mi în
acea perioadă şi un bun prieten. Odată cu vestea tristă mi-am
reamintit de ziua aceea de iarnă fermecătoare a anului 1973
când, din pădurile satului Prisaca Dornei, la rugămintea celui
acum dispărut, am adus în locuinţa sa din Suceava un brăduţ
pe care l-am împodobit împreună pentru sfintele sărbători de
iarnă. După 39 de ani de la întâmplare aveam să mă regăsesc
cu dl Rudeanu pe internet, iar lanţul amintirilor începuse să
se închege! Evident că am făcut şi un schimb de cărţi, ajun-
gând în posesia ultimului său volum, intitulat Maraton spre
fericire (Ed. Accent Print, 2007), realizat după 20 de ani de ab-
senţă autoimpusă a scriitorului din viaţa literară şi din libră-
rii. Cartea are şi o dedicaţie pe care o reproduc întocmai:
„Dragului prozator bucovinean Decebal Alexandru Seul,
cu nostalgia meleagului feeric străbătut cândva împreună şi
oglindit în coloanele aceluiaşi ziar scris de cei mai talentaţi
gazetari, inclusiv subsemnaţii!!! – această poveste adevărată
adusă de peste oceanele lumii de autorul travestit Aleksan-
der Metz – alias Alex. Rudeanu. Bucureşti, februarie 2012.”
Alte titluri de Alexei Rudeanu: „Exilul pisicilor”, nuvele,
Ed. pentru Literatură, 1969; „Focul rece”, roman, Ed. Emi-
nescu, 1973; „Ultimul monac”, nuvele, Ed. Junimea, 1973;
„Pietrele acestei case”, roman-document, Ed. Eminescu, 1973;
„Mansarda colibei”, Ed. Junimea, 1973; „Datoria umbrei”, nu-
vele, Cartea Românească, 1977; „Fratele norocos”, roman,
21
Editura Eminescu, 1973; „Blana ursului din pădure”, nuvele,
Cartea Românească, 1981; „Ruşinea familiei”, roman, Ed.
Eminescu, 1983; „Capcana albă”, roman document, Ed. Mili-
tară, 1984; „Rapidul 24 spre iubire”, nuvele, Ed. Albatros,
1988; „Corabia de piatră”, roman, Cartea Românească, 1988.
Spre mândria autorului, acesta şi-a lăsat aceste cărţi în Bi-
blioteca Congresului S.U.A.
Am enumerat cărţile celui plecat la Domnul deoarece
m-am gândit că cititorii tineri, îndeosebi, n-au prea avut şansa
de a le descoperi în rafturile bibliotecilor. Alexei Rudeanu şi-
a petrecut o bună parte din tinereţe în Bucovina, locuind la
Suceava, unde făcea şi gazetărie la „Zori noi”.
După primirea ultimei sale cărţi amintite, la scurt timp
mi-a comunicat că este bolnav şi se internează la un spital de
provincie. Era, cred, prin aprilie 2012. De atunci mesajele
noastre de internet s-au oprit... Scriitorul nu mi-a spus sufe-
rinţa.
Însă din articolul domnului Ion Beldeanu primesc vestea
tristă la care nu mă aşteptasem!
Alături de regretatul Constantin Ştefuriuc, şi Alexei Ru-
deanu mi-a îndreptat paşii, „încă stingheri” atunci, pe dru-
mul creaţiei literare pe care înaintez şi astăzi.
Nu voi uita sfaturile celui din urmă. Scriitorul a fost, în
privinţa unor scrieri la care „mă chinuiam”, adevăratul meu
învăţător.
Înainte de a se îmbolnăvi – probabil o boală mai veche i se
agravase – şi-a exprimat dorinţa de a-i găsi o locuinţă în zona
minunată ca natură unde mă stabilisem, pentru a-şi petrece
măcar o săptămână la munte, în Bucovina, departe de larma
Capitalei.
Mă interesasem, dar n-a mai apucat, fiind învins de boală.
Acum scriitorul prieten îmi va rămâne o amintire „vie” tot
într-o zi de iarnă, dar... îndoliată.
22
Muzica iernii
23
Muzica iernii
Mistreţii şi căprioarele
A dat colţul ierbii şi pe la noi. Terenurile de fânaţ însă

mustesc de apă. De pe pantele munţilor, pârâiaşele şi-au um-
flat debitul şi coboară gălăgioase. Soarele nu mai e zgârcit la
vedere, zâmbeşte în seninul cerului. Vitele au părăsit tempo-
rar, spre amiază, grajdurile, căutând asiduu orice firişor de
iarbă, de parcă au uitat de fân! Cârtiţele au înălţat multe mu-
şuroaie de pământ; se aude în zori ciripitul unor păsărele.
Mistreţii înfometaţi au dat iama pe terenurile unor gospodă-
rii în căutarea eventualilor cartofi rămaşi din toamna trecută,
„brăzdând” cu râturile pământul nici bine dezgheţat, ca şi
cum ar fi trecut prin el lamele plugurilor. O buimăceală curată
în năvala lor pe timp de noapte. Şi... căprioarele! Trei că-
prioare au fost observate deunăzi la poalele pădurii din apro-
pierea locuinţei mele, ronţăind prin tufişurile uscate. În
momentele când le-am zărit am fost fericit, deoarece nu le-am
mai întâlnit de mulţi, mulţi ani...
Pare-se că primăvara nu va întârzia să poposească – nu ca
o amăgeală, ci cu adevărat – în ţinutul meu drag!
25
Realizare
În faţa faptului împlinit îmi aduc aminte, nu fără stropul

de nostalgie din suflet, de zilele aurii, secetoase ale toamnei
trecute, pe când rătăceam prin codru, cu rost, deoarece plim-
bările mele zilnice în natură deveniseră atunci captivante, nu
doar de dragul delectării, ci din cu totul alte motive. Fiindcă
în pădurea proprietate un excavator pitic, numit de mine
„vrăjitor” pentru ceea ce era în stare să facă, mânuit şi cu di-
băcie de consăteanul Radu Becica, destul de repede a săpat
un bazin, colectând la început „un firişor de apă”. Lucrarea
mai presupunea săparea, de către utilajul ce mă uimise, a unui
şanţ de aproximativ 550 de metri lungime, prin care un tub in-
trodus în bazinul ce se umpluse cu apă aprovizionează Şcoala
Gimnazială sat Izvoarele Sucevei. Trecut-au deci acele zile, şi
pe 10 aprilie a.c. şcoala a fost racordată la sursa de apă. O
echipă de maiştri de la o firmă din Gura Humorului, într-o
clădire anexă alipită de cea a instituţiei, a făcut un grup sani-
tar modern, evident, acum cu apă curentă, rece şi caldă, cu 11
cabine (două pentru personalul didactic, 5 destinate fetelor şi
4 băieţilor). Cabinele au chiuvete, oglinzi, pardoseală de gre-
sie şi pereţii placaţi cu faianţă. Grupul sanitar are instalat un
colector pentru reziduuri, centrală pentru încălzirea apei, se-
parată de aceea care încălzeşte clasele. O realizare de neîn-
chipuit în anii trecuţi de cadrele didactice şi de conducerea
comunei.
26
Muzica iernii
27
Muzica iernii
Meleagul ierburilor de leac
În plină vară, satul este cufundat într-o mare de ierburi.

Covoarele lor părăsesc valea pe care este înşirată inima aşe-
zării, urcând în valuri coamele munţilor din împrejurimi şi
invadându-le cu păşuni mătăsoase.
Iarba este încă, pe alocuri, crudă. Dar se aude, pe ici, colo,
ascuţişul coaselor, mai nou, sforăitul motoraşelor de la cosi-
toarele mecanice. Căci, prin tradiţia locului, după Sfântul Ilie
(pe stil nou), cosaşii îşi dezmiardă neodihna dimineţilor în-
cepându-şi arcuirea trupurilor, ritmică, lăsând în urma lor,
sub tăişul rece şi nemilos al uneltei, brazde de iarbă retezată.
Dar, aflaţi oameni buni că fulgerul coasei noastre adună la pă-
mânt, cum le zic bătrânii de aici, şi „ierburile de leac“. Nu-
meroasă este varietatea lor, pe valea şi prin împrejurimile
paradisiace ale Izvoarelor. Ele, cum le-aş spune eu, plantele
de leac, ajută la tămăduirea unor boli chiar grave.
La noi, aceste plante abundă; nu le uscaţi cum o faceţi cu
iarba simplă şi nu le aruncaţi în clăi.
Forţa lor vindecătoare este demonstrată de medicina tra-
diţională bazată pe fitoterapie. Şi acum, că le-am proslăvit, să
amintesc şi câteva specii ale meleagului: Coada şoricelului,
Coada calului, Sânzienele sau Drăgaica, Rostopasca, Pătla-
gina, Urzica simplă şi cea cu flori albe sau galbene, Arnica,
iar prin păduri: mugurii de brad, frunzele de mesteacăn, tu-
fişoarele de afin, măceşul, zmeurul, fragul, murele şi multe
alte specii. Toate cu folosinţă în medicina tradiţională popu-
lară, adjuvante în sprijinul medicamentelor. Să le culegem,
iar, dacă au fost retezate de coase, nici atunci nu este târziu.
29
Pentru folosinţa casei, dar, mergând mai departe, pot fi cu-
lese şi colecţionate şi pentru magazinele Plafar (prin formă,
sunt uşor de recunoscut). Nimeni nu a avut încă o asemenea
idee.
În covorul ierbii, până spre toamnă, plantele de leac, cum
arătam, numeroase ca specie, aşteaptă nu soarta nedreaptă a
răpirii vieţii lor prin tăiere, pentru a fi folosite în hrana ani-
malelor, ci mâna harnică a culegătorilor, cărora le-ar aduce şi
un câştig în bani, dacă ar fi achiziţionate de vreo societate. În-
demnul este făcut, lipseşte însă iniţiativa unor factori compe-
tenţi.
În toiul verii, satul este cufundat într-o mare de iarbă. Cău-
taţi prin ea „iarba de leac". O asemenea preocupare în mijlo-
cul naturii mirifice vă va aduce un plus de vioiciune, cu
foloase benefice pentru sănătate.
30
Muzica iernii
Duminica, la noi
Chiar, ce fac oamenii în această zi sfântă de la finalul unei

săptămâni? Deşi am mai scris, în anii trecuţi, o ştire, pe
această temă, subiectul mi se pare mereu de actualitate; viaţa
îşi urmează cursul ei firesc şi nu poate fi descrisă altfel de cum
este. De acord? Atunci să încep.
Pentru că vara e pe sfârşite, tot soiul de gânduri ne apasă,
nefiind exclus nici subsemnatul de la ele. Aţi ghicit, nici du-
minica, când „înviorarea” ne-o facem la îngrijitul vitelor, nu
ne putem „răsfăţa odihna” decât prin griji faţă de existenţa
de zi cu zi. Scăpăm puţin de ele mergând la biserică (cine
merge), apoi, la înapoierea spre casă, unii fac opriri mai scurte
sau lungi... Unde? Păi unde în altă parte dacă nu prin acele
localuri unde sporovăiesc la o bere sau la o tărie. E păcat,
spune preotul, dar cei care se abat din drumul spre casă o fac
şi din plictiseală, pentru a-şi petrece ceva timp în compania
paharului, pentru că altă ocupaţie care să-i delecteze nu au.
De mulţi ani, căminul cultural „arată jalnic”. Dacă se organi-
zează o discotecă, la vreun privat, acolo se adună tineretul
care a mai rămas pe aici. Şi mai iese şi cu vreo bătaie sau un
scandal. Cei cu familie, în majoritate bătrânii, „se ţin de gos-
podării”. Animalele nu ştiu că e duminică. Şi aşa, precum apa
Sucevei, duminicile se scurg parcă fără nimic spectaculos, mai
ales pentru persoanele vârstnice singuratice, destul de multe
la Izvoarele Sucevei. Aceste zile se încheie, dar numai pentru
aceia care au televizoare, oarecum cu o preocupare plăcută,
pentru ca zorii să-i afle împrospătaţi cu noutăţile din ţară şi
lume; să ştie şi ei că munţii nu-i pot izola de veştile bune şi
mai mult rele! Adică să fie în pas cu timpurile pe care şi le-au
visat... dar şi le vor fi dorit altfel.
31
Zâmbetu-i fugar a poposit, poate, şi pe chipul meu...
Este uşor să suportăm o astfel de veste? La aflarea ei, o per-

soană din sat (pe care o respect) mi-a spus că Mădălina a fost
desigur prea fericită, în sensul că nu i-a lipsit nimic! A avut
numai 43 de ani! Pe Mădălina Manole am auzit-o şi aplaudat-
o încântat de sensibilitatea-i sufletească descoperită în cânte-
cele ei cu ocazia unui concert al vedetei la Casa de Cultură
din Câmpulung Moldovenesc, prin 1995. Mai evoluau atunci
pe scenă Marius Ţeicu, Cătălin Crişan şi alţi cântăreţi îndră-
giţi. Şi mi-aş fi dorit la acel spectacol – cum să nu-mi fi dorit?
– un autograf de la artistă. Era înghesuială mare, însă, şi m-am
mulţumit, aşadar, cu zâmbetul ei, călător prin sală, poate po-
posit, pentru câteva clipe, şi pe făptura mea. Pentru ca în anii
ce au urmat să-mi „usuc” dorul revederii cu artista prin cân-
tecele sale. Dar a sosit şi 14 iulie 2010 când, strângându-mă
acasă de pe la unii bolnavi vârstnici, nu televizorul, nici ra-
dioul, ci pagina de internet, prin câteva mesaje, să-mi anunţe
decesul Mădălinei. „Nu se poate! Este ceva sfâşietor de trist să
fie adevărat!” „Să nu fiu mâhnit, artista era o fire veselă...”,
am mai cules aceste rânduri de pe pagina aceea, după care
am închis-o! Şi am încercat „să fiu tare”. însă, tot încercând,
ochii mi-au devenit umezi...
32
Muzica iernii
33
Muzica iernii
Zmeura
Copil fiind, îmi aduc bine aminte că pe atunci cutreieram

munţii pentru a culege zmeura, acest fruct delicios al pădurii,
pentru a duce o găleţică plină la centrul de colectare. Banii,
cu valoare, câştigaţi în câte o zi-lumină, rotunjeau vara, veni-
tul familiei. Chiar dacă pentru ei străbăteam distanţe mari. De
fapt, trăind la munte, în anotimpul zmeurii, aproape în fie-
care an, căutam să mă aflu printre tufişurile încărcate cu bo-
biţe roşii, evident pentru a le sărăci de rod şi a mă bucura de
ceva gologani. Astăzi, în pofida vârstei, aş avea aceeaşi preo-
cupare cu drag, cât mă mai ţin picioarele, însă prin zona unde
locuiesc străbat zmeurişurile bogate în fructe care sunt lăsate
de izbelişte. Nu cunosc situaţia de prin alte părţi ale judeţu-
lui, dar la noi nu se colectează – încă – zmeura. Păcat!
Două situaţii
Mai deunăzi mă apropiam de Suceava cu autobuzul.

Ajuns în autogara oraşului, m-am aşezat pe o bancă cu o
geantă alături. Nu ştiu de ce, dar spaţiul respectiv, indiferent
de oraşul în care m-aş fi aflat, îmi este cam de fiece dată pro-
pice unor întâmplări, poate mărunte, neobservate de alţii, dar
pentru mine prilejuind trăiri aparte. Asistam acum la două si-
tuaţii. Un vânzător „brunet”, ambulant, încerca să-şi vândă...
35
cuţitele. O tânără însă i-o luase înainte, având rugămintea
pentru o donaţie de bani. Aflând despre ce este vorba, n-am
ezitat şi i-am întins o bancnotă. Mi-a dat şi o chitanţă. Evident,
m-am interesat pentru cine fac gestul. Am primit datele ne-
cesare. Era vorba de Irina Mihaela Zlotar din comuna Şcheia.
Fetiţa în vârstă de 8 ani suferea de hipoacuzie bilaterală, deci
auzea foarte slab. Mi-am aruncat privirea prin sala de aştep-
tare. S-au mai găsit şi alţi oameni „cu suflet mare”, iar vânză-
torul ambulant nu reuşise vreo ispravă cu marfa lui, cel puţin
atâta vreme cât am adăstat în autogară...
Cât de fericit mai era !
Nu o singură dată l-am observat printre tejghelele pieţei

agroalimentare din Câmpulung. Căuta de mâncare, dar nu
orice hrană! Coaja de pâine abia o mirosea. Mda... Când i se
aruncau resturi de mezeluri nu se dădea în lături. Era blând,
poate prea blând pentru mărimea sa. Oamenii locului nu se
fereau de el, însă nici cei aflaţi ocazional pe acolo. V-aţi dat
seama! Se bucura de mult răsfăţ în calitatea sa de maidanez.
Într-o nouă descindere prin piaţă însă nu l-am mai zărit. Am
întrebat aşa, într-o doară, un vânzător ce s-a întâmplat cu ani-
malul. Şi-a schimbat locul prin care se aciuase? Sau...
„Nu l-am mai văzut de ceva vreme, poate nu i-a mai plă-
cut traiul de aici!”
Nemulţumit cu răspunsul, am mai interpelat şi alţi cetăţeni.
„Cine i-a avut grija? L-o fi călcat vreo maşină!”
„Ba nu, contrazise altul. Cred că şi-a schimbat «domiciliul»”.
„Eu am auzit că l-au urcat într-o maşină” era o altă părere.
36
Muzica iernii
37
Muzica iernii
„Nu făcea rău nimănui” accentuasem eu.
Şi, revenind în satul meu, ce credeţi c-aveam să aud de la
vecin?
Aflaţi una ca asta. Un câine lup tot colindă gospodăriile în
căutarea de hrană. Satul însă era invadat de cetele potăilor
fără stăpân. Cel din Câmpulung Moldovenesc, lăsat tocmai
aici, devenise repede ostil confraţilor săi.
Începuseră încăierările pentru hrană. Animalele se muş-
cau până la sânge. Nepoftitul n-avea loc la ospăţul – de multe
ori – din balega vitelor...
Slăbise. Devenise de nerecunoscut! Cum deja aveam câ-
teva căţele ce-mi vizitau zilnic gospodăria doar pentru mân-
care, ştiam lecţia. Adică o singură dată ospătând dulăul
acesta, el şi-ar fi manifestat recunoştinţa rămânând la mine,
unde avea şi convieţuirea asigurată prin numărul de „ne-
veste”.
„Ei, asta-i viaţa de câine!”. Dar cine l-a adus tocmai la aşa
distanţă? Explicaţia mi-am dat-o singur. Cazul nu e singular.
Mulţi câini hoinari de pe la oraşe sunt aduşi la sate şi invers...
Fata din sătucul ei drag
Indiscutabil, „Crai nou” se citeşte, circulă şi la sate. De

aceea sunt sigur că mulţi cititori au aflat din articolele mele
despre Mădălina Slusarec, fiica lui Petru şi Elena, fata „din
sătucul ei drag”, aşa cum îl numeşte ea într-unul din nume-
roasele ei cântece. Un sătuc drag nu numai pentru că este
locul unde s-a născut şi a copilărit, ci şi datorită decorului fer-
mecător al pădurilor veşnic verzi, loc de la cumpăna apelor
39
cristaline ale râurilor Suceava şi Moldova, loc foarte apropiat
de casa părintească. Şi acum să intru în miezul problemei.
Ajunsă în clasa XII-a la Colegiul de Artă „Ciprian Porum-
bescu”, Mădălina, cu debut prin cântece populare din zona ei
la televiziune încă din 2010, a participat la Concursul inter-
naţional de interpretare muzicală şi de coregrafie „Emanuel
Elenescu”, ediţia XX de la Piatra Neamţ, pe data de 30 no-
iembrie. Şi a obţinut premiul I, interpretând trei piese: doina
„Când eram copilă eu”, hora „Pădure cu brazi umbroşi” şi
sârba „Tare-mi place ca să joc”. Iar Andreia Magopeţ, colega
Mădălinei, a trăit şi ea bucuria premiului II.
Ambele eleve artiste sunt îndrumate de dna prof. Anca
Griga, de la catedra de canto popular a Colegiului de Artă Su-
ceava, căreia îi aduc pe această cale mulţumiri din suflet pen-
tru lucrurile învăţate şi tot sprijinul acordat. Felicitări din
inimă ţie, Mădălina, de la localnicii din Izvoarele Sucevei!
Poştăriţa
Maria Scribleac, cu o vechime în profesie de aproape patru

decenii, ,,O fată pe drumuri de munte". Doar cuvinte la su-
perlativ despre modul în care-şi face serviciul de poştăriţă.
Nici astăzi nu-şi dezminte renumele, dar iată că în scrierea de
faţă este vorba de colega ei mai tânără, Rodica Florentina Bou-
har, care deserveşte satul Bobeica. Prin coincidenţă, şi autorul
acestor rânduri, cam zece ani, a avut acelaşi traseu ca asistent
medical (tradus loco – aceleaşi cărări, aceleaşi cătune spre be-
beluşi, în special pentru cazuri de boală, urgenţe, vaccinări)
spre orice suflet de om în suferinţă. Cunosc ,,ca în palmă”
satul răsfirat, în mare parte, prin afunduri de codru. Deci rea-
40
Muzica iernii
lizez foarte bine misiunea poştăriţei Florentina, admirând la
ea, în primul rând, seriozitatea cu care-şi îndeplineşte misiu-
nea pentru care se cere disciplină, pe care şi-o impune, demnă
de tot respectul. N-aş fi vrut s-o laud, dar altfel nu s-a putut.
Vor judeca şi cititorii.
Ce înseamnă, de fapt, să fii lucrător la poştă în comuna Iz-
voarele Sucevei? Cine a vizitat-o măcar parţial îşi poate forma
o părere. Teren pe orice vreme măsurând, de regulă, pe jos,
distanţe ce se traduc zilnic în kilometri, mai mulţi sau mai pu-
ţini, asta în funcţie de conţinutul tolbei cu corespondenţe şi
de casa unde trebuie să ajungi în cazul domnişoarei Floren-
tina lângă drum sau prin cine ştie ce cătun asaltând pur şi
simplu munţii. Bobeica-sat, Bobeica vârf, Zubriu, Hrobi, Co-
bilioara, Ime, Plai, Aluniş, Gruni – cătune cu denumiri pito-
reşti la care soseşti doar cu pasul! Mai vin oamenii şi la poştă
pentru pensii, scrisori, pachete, să-şi achite E.O.N, abona-
mentele la diverse publicaţii, la reţelele de telefonie mobilă şi
televiziune digitală. Vârstnicii şi bolnavii, însă, n-o pot face,
nici unii gospodari. În principiu toată corespondenţa trebuie
să fie adusă la domiciliu, multe documente cu semnătură pro-
prie. Ceea ce am dorit sa accentuez în munca fetei este şi cu-
rajul de a parcurge astfel de trasee, pe gerul năprasnic al unor
zile de iarnă prinzând-o şi noaptea la înapoierea spre casă.
Cinste ei, urmaşă a colegei Maria Scribleac (acum la dato-
rie pentru teritoriul satului Izvoarele Sucevei) de la care a
avut multe de învăţat.
41
Fântâna
Are în jur de 120 de ani, pereţii din piatră de râu şi o adân-

cime de 11 metri, fiind cea mai bătrână din comună. Este si-
tuată în ograda soacrei (mutată la Domnul de câţiva ani).
Şi-au potolit setea, întrebuinţând-o pentru nevoile casei şi ale
gospodăriei cinci generaţii. Sutele de izvoraşe din munţi au
mai secat în atâţia amar de ani, dar fântâna şi-a menţinut iz-
vorul „viu”, rece şi limpede ca lacrima cu debit mai scăzut
sau crescut (în funcţie de starea vremii). După al Doilea Răz-
boi Mondial, pichetul de grăniceri, cu sediul într-o construc-
ţie vecină cu locuinţa soacrei, s-a folosit de nesecata fântână.
Apa din ea, în diverse recipiente, prin rudele familiei, a ajuns
până-n Germania, iar seriile de lucrători la făcutul fânului sau
la alte munci sezoniere, altă sursa de apă mai bună nu au
avut. Din anul căsătoriei subsemnatului, lichidul vital este
întrebuinţat pentru gospodărie. Anii vor trece ca şi apa Su-
cevei ce se scurge nu departe de casa familiei, însă fântâna va
fi de folos generaţiilor ce ne vor urma.
Îşi va scrie revista în cer
În februarie 2013 (tot iarna!) doamna Nina Deşliu, soţia

fostului redactor şef al revistei Pro Saeculum, Alexandru Deş-
liu, îmi transmitea ştirea mutării la Domnul a distinsului
42
Muzica iernii
scriitor Mircea Dinutz. Vestea cutremurătoare m-a surprins,
deşi îl ştiam pe cel care a fost diriguitorul publicaţiei, după
decesul soţului doamnei, cu probleme de sănătate. Trebuie să
precizez că am fost unul dintre puţinii colaboratori ai revis-
tei cu care redactorul ei şef, Mircea Dinutz,
a purtat o corespondenţă prin scrisori. De altfel, tot acest
om cu suflet larg, de o mare omenie, mi-a făcut cunoscut nu-
mele pe meleagurile vrâncene, şi nu numai, prin prozele şi re-
cenziile de cărţi ale căror autor eram, apărute în anii trecuţi în
Pro Saeculum. Criticul literar îmi scria astfel într-una din co-
respondenţe:
,,Calde mulţumiri pentru fotografiile trimise. Superbe lo-
curi! Trăiţi în vraja muntelui, călătoriţi în inima codrului,vă
umpleţi de poezia ţinutului huţul. Nu le-am văzut niciodată
(am trecut în câteva rânduri prin capitala judeţului) şi nu am
vreo şansă să le văd. Nu stau atât de bine cu sănătatea şi nu-
mi permit ieşiri pe distanţe lungi, darămite la Izvoarele Suce-
vei. Oricum, vă mulţumesc că am văzut/aflat cum arată un
cal huţul. Sunteţi un fotograf foarte priceput, artist adevărat!
Un iubitor de frumos ca D-voastră se exprimă în toate mo-
durile posibile”.
Da, iubite domnule Mircea Dinutz! Prin aceste rânduri de
comemorare poate sufletul dumneavoastră atât de nobil îmi
aude, din locul unde se află, o mulţumire tot atât de umană
pentru citatul din una din scrisorile pentru mine trimise în
viaţa dumneavoastră pământeană. Puteţi fi sigur că aminti-
rea dumneavoastră,deşi nu v-am cunoscut personal, va dăi-
nui pentru mine ca o candelă nestinsă!
43
Rusaliile la bisericuţa din deal
O nouă sărbătoare creştină am trăit-o duminică, 23

iunie, simţindu-i aura sfântă mai profund în suflet şi cuget,
prin desfăşurarea ei sub cerul liber de data aceasta oficiată tot
de un sobor de preoţi dar în preajma bisericuţei din deal
aproape de cimitirul unde odihnesc cei dragi din familie,
rude, prieteni si Eroii Neamului. La slujba religioasă au par-
ticipat aproximativ 200 de creştini, împrejurimile fiind cuce-
rite de ecoul cântărilor bisericeşti ale pr. Ioan Ardelean, ca
invitat de onoare, Valentin Ardelean şi Mihăiţă Mechno (fiu
al satului). În predica sa preotul Ioan Ardelean a menţionat
semnificaţia Pogorârii Duhului Sfânt, afirmând că, deşi cu pa-
rohia într-o zonă a Maramureşului, vine aici cu mare drag nu
numai să revadă fiul şi familia părintelui nostru paroh, ci mai
ales pentru a se reîntâlni cu enoriaşii satului, cu natura su-
perbă şi cu acest locaş dumnezeiesc de un farmec aparte, cu
poziţia-i privilegiată printre codri – bisericuţa din deal unde
participa la oficierea slujbelor religioase. În final, la morminte,
s-a gustat din coşurile pline cu bucatele specifice la asemenea
pomeniri de sufletele Eroilor Neamului şi a celor dragi mu-
taţi la Domnul.
44
2
DARUL MĂRII
Muzica iernii
Darul mării
Mulţime de tineri, mame cu copii, taţi, bunici, tuturor

stându-le bine în peisaj. Fie în apă cu mingi colorate, fie în
nisip, dând forme diferitelor construcţii ce aduceau a case,
castele sau a mai nimic. Soarele era îngăduitor pentru cei dor-
nici să profite de „bronzul lui“. Lumea însă, direct pe nisip
sau pe prosoape, pe păturile larg desfăcute, deasupra creşte-
telor fiind deschise adesea cu umbrele protectoare, asculta
tranzistoarele, vorbea la mobile, juca şah, remi sau, pur şi sim-
plu, o parte din ea, nesemnificativă ca număr, privea ce se în-
tâmplă în jurul ei. Foarte puţini contemplau marea.
Îngheţata, apa minerală, berea rece, cafeaua, prăjiturile
erau la îndemâna oricui, la alegere, de preferinţă pe terasele
unde se mai aruncau banii cu ochii închişi. Mie nu mi-a dat
mâna (chiar de o făceam o dată pe an) să mănânc un peşte
prăjit, de 100 g, cu 60 000 lei porţia, nici o ciorbă cu aceeaşi
cărniţă, până la dunga farfurioarei, la un preţ similar. Sau
peşte hamsie prăjit, cu 20 000 lei suta de grame (în magazin
era 50 000 lei/kg, crud), mulţumindu-mă cu marinat. Necta-
rul, şi el (suc) la 30 000 sticluţa. Amăgit de o mică parte din
preparatele de pe plajă, de care nu mă puteam atinge (paha-
rul de 400 g de bere era şi el 30 000 lei), umblam cu sticla de
apă după mine „că-i mai bună decât toate, pentru sănătate“.
Eram multă vreme pe plajă, locul unde te poţi pierde prin
tot felul de oameni, de la cei de o şchioapă până la cei care
abia se mişcă de bătrâneţe sau din cauza proporţiei îngrijoră-
toare a corpului.
47
Cu riscul de a fi puţin caraghios (sunt şi momente în care
ne stă bine să fim aşa) voi aminti că am avut prilejul, în zilele
de sejur, să nimeresc, pe plajă, peste vreo fată sau femeie cu
siluetă de invidiat. Înţelegeţi ce vreau să spun! Văzusem însă
prea multe trupuri cu şolduri largi, cu acea porţiune căreia-i
spunem impropriu „fund“ de o rotunjime şi mărime îngrijo-
rătoare, cu picioare groase, sâni pleoştiţi. Şi tocmai aceste fru-
museţi se încadrau în decorul naturii cu sânii goi, iar bărbaţii
– bănuiţi – erau puţini cu „burticică“.
Am întâlnit în zori şi câini ce mă lătrau ca pe un hoţ. Cred
că erau bine hrăniţi şi, din adăposturile cu acoperişuri conice
din papură, păzeau, peste noapte, marfa negustorilor din nu-
meroasele buticuri.
Cormoranii, după orele amiezii, când îşi făceau şi ei siesta,
păreau blânzi, se lăsau fotografiaţi din apropiere (căci ţopăiau
nestingheriţi pe plaja cu apa aproape): „Pasăre de apă / pa-
săre sub apă / peştele nu-i scapă”, îmi notam cuvintele im-
provizate pe un colţişor de hârtie.
Plaja, cu numai o parte din cele scrise, în totalitatea forfo-
tei de pe ea, este darul mării. Fără plajă n-ar fi mare. Fără mare
n-ar fi plajă. În fine, acolo unde-i apa mai primitoare, adică în
vecinătatea malului, m-am îmbrăţişat cu ea, deja ca vechi cu-
noştinţe, de mai multe ori, simţindu-i prin tot corpul binefă-
cătoarea ei atingere. Contactul cu apa sărată nu-mi
displăcuse.
Mă scăldam în Marea Neagră, însă contactul cu unda re-
vigorantă a izvorului de ACASĂ îmi devenise, pentru câtva
timp, o amintire după care vreau chiar să tânjesc.
48
Muzica iernii
49
Muzica iernii
51
Muzica iernii
53
Muzica iernii
55
Muzica iernii
57
Muzica iernii
59
3
PROZE
Muzica iernii
Lourdes – inima lumii
(L'Amour est plus fort que la mort)
Lourdes. Locul voiajului de astăzi cu autoturismul familiei

Houy. Aici Pirineii nu au înălţimile Alpilor şi climatul este
mai blând. Puţine zăpezi eterne şi gheţari reduşi sub creasta
de piatră a înălţimilor, unde vin să pască turmele odată cu so-
sirea anotimpului alb, se deschid vaste întinderi schiorilor.
Acesta este şi domeniul genţianelor şi al crinilor. Mai jos se
despletesc foioasele pe care toamna le împodobeşte cu toată
gama de aur. Apoi munţii pe măsură ce cobori se luminează,
fac loc preeriilor. Se întrevăd câmpiile cultivate, staţiunile ter-
male, oraşele.
Şi poate n-aş fi pătruns în lumea Pirineilor dacă punctul cel
mai important din acea zi n-ar fi fost Lourdes. Capitala rugă-
minţii, a amintirilor religioase. În fiecare an pelerini din toată
lumea mai mulţi decât la Ierusalim sau Roma defilează prin
incinta Esplanadei. După ce am băut apă din fântâna în care
nici o analiză n-a putut descoperi niciodată prezenţa celui mai
mic microb sau urme de radiaţii, vizităm grota ai cărei pereţi
sunt acoperiţi cu plăci de marmură, unul din cele mai mari
sanctuare ale lumii, bazilica subterană poate să primească mai
bine de 20.000 de oameni. Poziţia oraşului prezintă o atracţie
suplimentară deoarece desenul crestelor albe ce se decupează
în împrejurimi îndeamnă şi mai mult la cunoaştere.
Lourdes mai are şi un spaţiu, cel mai jos al regiunii în afara
aglomeraţiei, prielnic scăldatului, pescuitului şi sporturilor
63
nautice. În centrul aşezării pe umărul unei stânci un frumos
castel care adăposteşte muzeul pirinean.
Drumul Crucii. Un ansamblu de 15 opriri monumentale
unice în lume. Demers indispensabil pentru a înţelege şi mai
bine vindecării miraculoase cu apa din Lourdes. Apelul con-
vertirii din cauza pasiunii pentru dragostea cu care Mântui-
torul Iisus, Fiul Mariei, a vrut să o trăiască până la sfârşit
pentru oameni. Cărări treaptă cu treaptă în Pirinei încă de la
prima oprire. Unde...
1.Pilat îl arată pe NEVINOVATUL batjocorit spunând:
IATĂ OMUL!
2. Iisus îşi ia crucea. El spune: VIAŢA MEA NIMENI NU
O IA, CI EU SUNT ACELA CARE O DĂ.
3. Iisus cade sub cruce. Nu este un supraom. Este fratele
nostru.
4. Iisus şi mama Lui împreună spun: IATĂ-MĂ.
5. Simion îl ajută pe Iisus. AM NEVOIE DE TINE.
ACCEPTĂ SĂ FII AJUTAT.
6. O femeie îi şterge faţa lui Iisus Hristos. În spatele unei
măşti desfigurate se află faţa lui Dumnezeu.
7. Iisus cade a doua oară.
8. Iisus vorbeşte femeilor care-L urmează: NU PLÂNGEŢI
PENTRU MINE, CI PENTRU VOI ŞI AI VOŞTRI.
9. Iisus cade a treia oară. Petru îl reneagă de trei ori. Iisus
îl întreabă de trei ori simplu: Mă iubeşti?
10. Iisus este dezbrăcat de haine. Ca un blestemat alungat
de ai săi El stă deoparte de cei care l-au dezbrăcat.
11. Iisus este răstignit pe cruce. PENTRU TOŢI
RĂSTIGNIŢII DIN LUME.
12. Moartea întru Dragoste. EL IARTĂ PE DUŞMANUL
DE LÂNGĂ EL ŞI PE DUŞMANII SĂI ÎNCREDINŢÂND
OMENIREA ŞI BISERICA MAMEI SALE, RUGÂNDU-SE CU
PSALMII CARE ANUNŢĂ SENSUL ACESTEI ZILE.
DUMNEZEUL MEU, DUMNEZEUL MEU! MI-E SETE!
64
Muzica iernii
Mântuitorul îşi pune viaţa în mâinile Tatălui Său. TOTUL
S-A SFÂRŞIT!
13. Maria, singură credincioasă, se reculege.
14. Punerea în mormânt. Iisus Hristos a coborât până în
adâncurile Pământului pentru a învinge moartea.
15. În dimineaţa de Paşti piatra de pe mormânt s-a dat la
o parte.
DRAGOSTEA ESTE MAI PUTERNICĂ DECÂT
MOARTEA!
Prin aceste cuvinte care au dat curs însemnărilor mele apa
din Lourdes prinde toate înţelesurile. Potrivit credinţei de
aici, ea este colorată cu sângele lui Iisus, este purificatoare şi
dătătoare de viaţă. Oamenii din toată lumea o beau şi se spală
cu ea în speranţa de a-şi menţine sănătatea, de a lupta cu
boala.
Într-o sticlă voi aduce această apă şi gazda mea de pe tim-
pul periplului din sudul Franţei, familia Houy Gilbert şi Ge-
orgette surâde fericită.
Bucovina literară, octombrie-noiembrie 2004
„Ai nimănui !” la capătul drumului..
Amândoi sunt bătrâni, cu vârste apropiate, locuitori ai

unui sat pitit sub pleoapa pădurilor. Cel care se apropie de 70
sălăşluieşte în afund de codru, într-o casă cândva arătoasă (cu
flori în ghivecele din ferestre şi-n grădină), mă rog, în care se
simţea prezenţa femeii. Omul nostru pleca luni, cu ţapina pe
spate, şi se întorcea sâmbăta bucuros că era aşteptat de cea cu
care-şi trăia viaţa şi de copii. Pe încetul, femeia lui, mult mai
65
tânără, îşi găsise „altul”, cum se întâmplă în astfel de cazuri,
iar soţul începuse să „drojdească”, cam neputincios în a-şi
„pândi” soţia. Până ce, într-o seară, abia urcând cărăruia, şi
cu greu dibuindu-şi locuinţa, apucă un ciomag în mână şi, îm-
pleticindu-se, se repezi cu el la nevastă, care, plonjând prin
geamul deschis, se refugie peste noapte la vecin, apoi, ivindu-
i-se prilejul, îşi luă ceva boarfe şi pe aici ţi-e drumul, într-o
ţară din Occident. acolo îşi găsi de lucru, în câţiva ani aflându-
le un rost şi celor trei fii.
Astăzi vârstnicul „suge paharele” umblând tehui pe dru-
muri, vorbind de unul singur, plânge ca din senin... Dar în
zadar! Celălalt bătrân, văduv, în casa părintească, îşi află li-
niştea şi-i place foarte mult. E trecut de 80 de ani, n-are radio,
nici TV, mai citeşte câte un ziar vechi. Unicul fiu al fostului
cioban l-a dus, însă, într-o bună zi, într-o limuzină, la oraş,
pentru semnarea unor acte. Astăzi, doar hainele de pe el mai
sunt ale lui!
Crai nou
Aripa de înger
Trenul tăia fără ocolişuri, cu o sută la oră, câmpia zburlită de

ploaie. Aerul cu miros de ierburi rumenite bufnea în răstim-
puri prin fereastra deschisă a compartimentului, pălmuindu-
mi faţa, pătrunzându-mi pe sub cămaşa albastră. Lângă mine,
mai mult într-un picior, Nelu privea acea învăluire de ierburi,
pâlcurile de case apărute printre salcâmi şi pomii cu crengile
împovărate de fructe. Priveliştea părea să-l captiveze între ge-
metele surde ce-i scăpau când se lăsa pe canapea, suflecându-
66
Muzica iernii
şi pantalonii şi privind umflătura aceea penibilă de la gleznă,
înlăuntrul căreia înţepăturile şi arsurile nu vroiau să mai con-
tenească. În ochii lui căprui şi tulburi se puteau citi, deopotrivă,
suferinţa, dar şi zvâcnirea lăuntrică de a răbda.
Aveam pielea încreţită pe spate, mă simţeam încolăcit de
şerpii veninoşi ai neputinţei, nereuşind să-i răspund la între-
barea: de ce? Aveam la mine seringa, fiolele, tabletele. Între-
bările, foarte multe deja, mă încolţeau, dându-mi de înţeles
că n-am cui cere milă. Că nu pot să aştept din partea cuiva un
zâmbet sau o vorbă de duh în călătoria spre B.
Încă un geamăt surd. Suntem doar noi doi în comparti-
ment, însă îmi refuză injecţia. Totuşi, faptul că prinseserăm
trenul speranţei mi se părea o performanţă, cu toată pierderea
de neuroni pe la spitalele din I., C. sau S., cu medici ultraspe-
cialişti. În câteva rânduri, Nelu ieşise pe culoar, sprijinindu-
se de pereţii vagonului, printre cei câţiva inşi gălăgioşi ce
sporovăiau despre litoral. Tot supraveghindu-l, abia am ob-
servat o bătrânică ce şedea lângă mine (când o fi apărut?), în-
tinzându-mi palma albă şi subţire, zbârcită ca o frunză de
toamnă.
O sută, o mie, cinci mii – ce mai contează valoarea şi nu-
mărul monezilor pe care i le strecor? Dar unde e Nelu? Lea-
curile-mi transpiră în mână. Brusc, cineva mă prinde de braţ
şi mi-l strânge cu putere. Bărbatul, cu privire malefică, înjură.
„Caută-l, vezi ce vrea să facă puştiul; străin să-ţi fie, dar ur-
măreşte-l! “.
Simt sudoarea năclăindu-mi gura, mai mult orbecăiesc, în
plină zi, în timp ce mâna, ca o săgeată, se îndreaptă spre uşa
întredeschisă a trenului, care aleargă tot mai bezmetic. Băia-
tul se clătina pe ultima treaptă a vagonului, sprijinit doar cu
umărul de bară. Reuşesc să-l prind de braţ. Eram şi nu eram
în trenul salvării, cu oraşul B. pe aproape...
Curierul Ucrainean
67
Cutia milei
În acel sat, la o margine de drum, există o troiţă, micul sim-

bol sacru fiind amplasat într-un loc cu animaţie rutieră.
Troiţa, cocârjată de ani, stă într-o rână şi este menţinută astfel
ca fiind unică în felul ei în acest ţinut departe de lumea dez-
lănţuită, cuibărit în căuşul pădurilor. A fost înălţată de nişte
meşteri şi aceştia dorindu-şi ştiută lucrarea numai de către
Tatăl Ceresc. Are drept sprijin un gard din răzlogi, iar din faţă
o protejează un pom cu ramuri dese, dar printre care se mai
strecoară, uneori, vântul, ploaia şi viscolul. Troiţa s-a ţinut „în
picioare“, continuând şi astăzi să fie prilej de rugăciune pen-
tru creştinii care-i deschid portiţa cât un gemuleţ, mânuindu-
i clempuşul ruginit şi aprinzând în interior o lumânare, pe
care o fixează într-un sfeşnic, lăsând câţiva bănuţi în cutia
milei, punându-şi în minte şi în suflet o dorinţă, sărutând o
icoană. Unul dintre consilierii bisericii locale deschizând însă
deunăzi gemuleţul a găsit, cu amărăciune, cutia milei spartă.
Un netrebnic a crezut, probabil, că va găsi, acolo, o avere.
Preotul, la aflarea ştirii, a cerut oamenilor, la slujbe, ca păcă-
tosul de hoţ să fie descoperit.
Dar cum să dai de el, când singurul martor a fost Mântui-
torul Iisus, cel dintre ramele icoanei?
Revista Ateneu, iulie-august 2012
68
Muzica iernii
Vara Harbujilor
În gară, lângă cişmea, îşi făcea palmele căuş şi pe genunchi

sorbea din pumni licoarea rece ce se scurgea continuu din
ţeava arămie. Apoi îşi mai trecea palmele peste obraji, peste
gât şi le slobozea şi prin sânul păros. Ajungea şi sub plop,
acolo ochii începeau să-i licărească când desfăcea sacul, înşi-
rând harbujii unul lângă altul prin iarba prăfuită. Îşi potrivea
la nimereală unul între genunchi. Pârâia. Ceilalţi, le fel. În
unul, prea dolofan, făcu o crestătură cu cuţitul şi-i adulmecă
măruntaiele purpurii. Se mai scurgeau câteva clipe, îşi freca
iarăşi trabucul între palme, fixându-l tacticos în colţul gurii. Şi
fuma, fuma… Printre clăbucii fumului se chiora după vreun
muşteriu. Că-n zile de iulie treaba asta cerea ostoială, supu-
nere la suliţele arşiţei şi mai era nevoie, în primul rând, de
speranţă. Căci între două trenuri, ca nişte arătări leşinate, că-
lătorii nu erau totuşi ahtiaţi după zămoşii lui Ţurlea. Dar el ră-
mânea mereu încrezător, stând turceşte alături de gara
cărămizie. Aşa gândea în unele amiezi, când dinspre ea nu
adia urma vreunui client. Însă, iată-l, câţi, unul, doi, mai
mulţi. Banii şi-i aduna după cureaua lată ce părea să-i sub-
ţieze şi mai mult mijlocul şi aşa suplu. Secvenţele se derulau
apatic, unii aruncau un zâmbet doar ce putea să spună: „Mai
venim!”, ca apoi să fie înşfăcaţi de căldură, până căpătau în-
făţişarea unor puncte mişcătoare în zare. Erau situaţii când
sub cureaua bărbatului gologanii nu mai aveau loc. Da, pen-
tru asta cam demult nu-i mai surâse Firuţei şi pândea noapte
de noapte din coliba aceea tronând vrejurile, vreo arătare. Era
tot mai des mistuit de presimţiri, pregătit ca toreadorul pen-
69
tru coridă la înfruntarea cu primul hoţ. Şi avea presimţiri că
va fi cât degrabă prădat, ele îi făceau uneori din veghe, coş-
mar. Harbujii se înmulţiseră, încercase nu o dată să-i numere,
dar vrejurile îl prindeau de picioare de cădea gemând. Se ruga
Domnului ca această îngrămădire de dolofani să nu cunoască
mână străină. Din banii drămuiţi voia să-şi înalţe o casă mai
ca lumea, căci de acum era prea roasă de vânturi şi ploi, prin
acoperiş apa se scurgea ca dintr-un ciur. Doamne fereşte, să n-
aibă de-a face cu hoţul. Căci numai Ţurlea ştie de câte ori i se
înfipse în umeri dinţii cobiliţei cărând apă din fântâna de la
marginea satului care şi ea părea să-şi închidă pleoapele de
secetă. Firuţa lui, ştiindu-l ba la gară, ba-n colibă, nici nu-l mai
căuta.
În noaptea asta bărbatul ei doar aţipise, că şi observă în
aerul răcoros lumini albastre şi printre ele o mogâldeaţă furi-
şându-se prin grădină. Simţi cum sângele-i turbă şi cu paşi
uşori ocoli bordeiul strângând în palmă coada parului demult
pregătit pentru acela de-o îndrăzni să se atingă de truda lui
de-o vară. Şi acum când pepenele pârâie între genunchi, ci-
neva de-a gata să-l fure. Şi-ncă cine! Chiar Tucu, cumnat-su pe
care-l recunoscu cu uşurinţă cum se încovoaie sub povară
spre uliţă. Însă înainte ca paznicul să ajungă acolo, ca un arc
plesnind de răutate îşi înfipse colţii în pulpa hoţului, Ţuchi.
Omul răcni şi căzu ca secerat dar nu lăsă din mână sacul. În
acele momente la una din ferestre scăpără un chibrit şi de
după perdele se ghici făptura unei femei cu pletele lungi, ră-
văşite, iar când ea, nevasta lui Ţurlea se repezi în ogradă, des-
culţă şi numai în cămaşa largă de in, omul ei fluieră dulăul şi
cu o lovitură de ciomag spovedi cumnatul ghemuindu-l în
şanţ cu harbujii bufnind peste el şi pe unde nimereau ca o
ploaie seacă. „Cred că-i va fi de învăţătură!” - se zborşi băr-
batul cu o voce străină Firuţei. „Tu, să mergi în casă, că nu se
dărâmă în noaptea asta şi să nu te sclifoseşti la mine. Mai bine
dojeneşte-ţi fratele şi apoi o să-ţi dau voie, de ce să nu-ţi dau
70
Muzica iernii
voie să-i îngrijeşti rănile! Însă eu să nu mă zgâiesc la treaba
asta, auzi, tu, să fiu deja acolo în colibă că până ce se crapă de
ziuă poate mai apare de undeva vreun iepuroi. Pe acela de-o
fi am de gând să-l jupoi când încă se zbate. Să fie de învăţătură
pe ăl de s-o mai încumeta să mă prade”. Apoi mai auzindu-l
pe Tucu văicărindu-se ca una în luna a noua, cu o mână îi
prinse gulerul cămăşii, îl ridică, îi văzu faţa schimonosită şi-i
repezi un picior în burtă. Nu-l părăsi decât atunci când se să-
tură să-i mai audă văicăreala. Şi lăsând în cele din urmă totul
baltă, mai privi cum scade flacăra lămpii din odaie, se miră
cum de Firuţa rămase tăcută de isprava lui, însă nu avu nici
chef şi nici răbdare să-şi chinuie mintea cu explicaţii şi dis-
păru în grădină. Acum, zilele de chin din astă vară aveau să
aibă în fiecare ochi câte un sâmbure de dreptate; înjurând tot
neamul nevestei se culcă în bordei cu haina împăturită sub
cap şi cu parul în dreapta lui. Dar se răsuci de pe burtă pe
spate şi invers de făcu adâncitură în pământ. Acum s-ar fi cu-
venit să adoarmă măcar. Dar ce folos că nu mai vedea înainte
mutre de hoţi, nici zămoşii, nici livada n-o mai vedea. Ca şi
cum n-ar fi stat la pieptul ei s-o apere. Nu reuşea să aibă o
veghe mai limpede. Prea des i se vâra în ochi ca o remuşcare
pântecul ei...
Între timp Firuţa, înainte de a se face ziuă, plecă şi lăsă pe
măsuţă, într-o strachină de lemn, două turte rumene. Ţurlea
dormi somn agitat până ce soarele descoperindu-l somnoros
începu să-l ciupească de obraz. Atunci se întinse de-i pocniră
oasele. Îşi aminti de ce fu în stare noaptea şi ajunse în casă cu
potaia care scheuna aşa cum n-o mai făcuse cândva. Îşi lungi
gâtul spre patul lor. Era moale, cald şi mai păstra încă formele
împlinite ale femeii. Un gând îi ridică părul pe cap şi socoti că
nu trebuie să mai piardă nici un moment. Introduse prin des-
chizătura cămăşii turtele şi îndemnându-şi câinele către vre-
juri îşi începu mersul furişat pe uliţi cu impresia că braţele
Firuţei îi cuprind mijlocul. Înainta şi vântul parcă-i împot-
71
molea avansarea. Satul rămăsese în urmă printre lanuri de
grâu ca un copil abia ieşit în lume. Bărbatul o luă la fugă.
Acum în urechi îi ajunse ca dintr-o altă lume o frântură de
ţipăt. Stătu locului. Strigătul se revărsa din apropiere ca o
zvâcnire de ape ce se deşteaptă la viaţă din sufletul adânc şi
plin de nelinişte al câmpiei...
Pro Saeculum nr. 4/2009
Ruleta
Încă puţin şi aş fi dat peste Fata Morgana, de n-aş fi zărit

printre tufişuri, ca o himeră, clădirea cu aspect de cabană, cu
nişte geamuri de o palmă, încolţită până sub streaşină de bu-
rete.
„Dumneata eşti omul care trebuie să mergi la Rahila“, îmi
aminteam vorbele primarului. Aveam la mine doar mult,
mult antinevralgic şi, mai cu seamă, bine cuibărită în buzu-
narul vestei – o ruletă. Intram deci şovăitor pe poarta prinsă-
ntr-o balama. O uşă şi apoi alta. Printr-o fereastră deschisă o
boare de vânt strecurată ca şi mine, muşca hârtia calendaru-
lui de pe perete. „N-o fi acasă?“ mă întrebam bând, din spate,
am auzit un horcăit. M-am întors cu aer rece pe şira spinării.
Mâna-mi lăsase moale geanta sanitară pe podeaua numai un
dâmb şi o vale. Nu aveam vedenii, un nas lung şi ascuţit, o
gură ca o pungă, faţa cu pielea în brazde şi ochii mici, iscodi-
tori de la stânga la dreapta şi de jos şi sus nu mă slăbeau nici
o clipă. Iar din trupul uscat îi mai creştea şi o cocoaşă, nu din
spate, ci din umărul drept ce şi-l arunca mereu înainte când
72
Muzica iernii
scotea acele sunete. Sincer să fiu, în faţa unei astfel de arătări,
gura refuza să mi se deschidă.
„Stai pe scaun, flăcăuaşule, şi hai să mai grăim de-ale noas-
tre“, se răţoi la timp bătrâna. Am tras sub mine scăunelul de
o vârstă cu tata şi mi-am aruncat privirea roată. Cam multe
oale şl ulcele. Pe pereţii scorojiţi, agăţate-n cuie, multe legături
de buruieni; deasupra unui divan - o fotografie. „Fata mea,
nu ţi-o dau mi-a simţit Rahila zvâcnirea ochilor. Şi mişcându-
se destul de repede aruncă nişte surcele pe jarul din vatră.
Apoi se aşeză pe un scăunel, frate cu cel pe care stam, la un
pas de mine. Era numai ochi şi urechi; Cred că nu mă cunoş-
tea. N- avea de unde. Dacă mai cobora în sat după cumpără-
turi o dată pe lună... şi-a fixat atenţia pe geantă. „Sunt
sanitarul ăl nou. Ţi-am adus leacul“, am piuit. „Dacă-i aşa,
atunci mulţam fain. De nu-l iau o zi, iacă-mi bubuie capul de
parcă-l trântesc de pereţi. Mi s-a gătat şi de câteva nopţi n-am
somn“. Şi deodată mâinile acelea subţiri ca nişte crengi de ră-
chită s-au întins spre mine. Ochii şi-au reluat jocul ştiut. Bolea
după pastile. I le-am vărsat în palmă, şi cum le-a simţit, şi-a
umplut gura cu ele. Molfăind s-a ridicat şi s-a aşezat pe divan,
cu faţa spre mine. Neaşteptat de repede a început să şuiere
căzând într-un somn adânc. Atunci m-am ridicat în picioare
şi am început să plimb ruleta pe pereţi. La început cu pru-
denţă, dar în cele din urmă aşa, ca şi cum aş fi fost proprieta-
rul. Eram încurajat, fireşte, de sforăitul babei care, în
răstimpuri, icnea de parcă ar fi trebuit să nască. M-am urcat
şi în pod. Căpriorii mai păreau buni de ceva, dar acoperişul se
agita gata s-o ia la drum la o rafală mai puternică de vânt.
La un moment dat mi-am încetinit mişcarea, chiar rămâ-
nând locului cu urechea ciulită. Eram, desigur, primul care-i
măsura casa şi faptul, săvârşit cu sprijinul câtorva tablete, abia
acum, când era aproape împlinit îmi crea un sentiment de
jenă; începusem să regret uşurinţa cu care mă avântasem la
aşa ceva! Am privit scara: Câţiva paşi de pisică şi m-aş fi văzut
75
în curte. „Nu se poate, mă sfătuiau gândurile, fă-ţi treaba
până la capăt fără nici o remuşcare... “ Ruleta îşi reluă deci
saltul de veveriţă, ca din senin îmi recăpătasem veleităţile de
jongler. Tavanul îmi suporta paşii fără nici o tresărire. La co-
borâre scara s-a lăsat atinsă fără împotrivire. Revenit în bu-
cătărie fusesem întâmpinat de aceiaşi sforăit care, de ce să nu
recunosc, acum, în loc să mă liniştească, încet, încet, mă îm-
pingea în plasa presimţirilor. Atât de mult antinevralgic ron-
ţăit lacom şi înghiţit fără zăbavă, când prea bine puteam să
strecor în pumnul Rahilei numai unul?
Tocmai când intenţionam să-mi reiau locul pe scaun, baba
tuşi prelung. cutremurându-se, şi îşi aruncă flacăra ochilor
asupra-mi. „Ştiu tot. Eşti un hoţ”. Ruleta mi-a scăpat din
mână sâsâind pe podea. „Ucigă-l toaca” a pufnit Rahila, re-
pezindu-se spre mine cu braţele larg desfăcute şi obrazul sta-
cojiu, ca şi cum ar fi vrut să mă sfâşie. Plonjând prin geamul
deschis în ogradă, mai apoi de-a buşilea coborând povârni-
şul. Pădurea şuşotea, crengile brazilor pe alocuri îşi dădeau
mâna, iarba mi se încolăcea de picioare ca lianele din jungla
Amazonului. Până noaptea târziu, acolo, în locuinţa de la dis-
pensar, nu reuşisem să scap de chipul ei.
De dimineaţă, când să pun mâna pe clanţă, bătrâna a dat
năvală de parcă în tot timpul scurs de la fuga mea pândise
această clipă. „Plec în Maramureş la fată, dar am să vă blas-
tăm să n-aveţi parte de casa mea, rni-ai adus necuratu’ sub
acoperiş...“ Am încercat totuşi să îngăim ceva, dar mi-a întors
spatele, dându-şi ia iveală bocceluţa în care nu puteau fi decât
legăturile de buruieni...
Dar în urma ei, răsărind ca dintr-un abur uşor, am între-
zărit casa întruchipând de pe acum cabana forestieră.
Crai nou, pagina Literatură-Artă, 3 aprilie 1999
76
Muzica iernii
Preţul singurătăţii
Duminică,
Deşi dormise somn lung până ce zorii îi atinseră faţa, nu
reuşea să se smulgă din acea stare. Mormăi ceva şi in sfârşit
deschise un ochi, apoi altui. Motanul roşcat ca o vulpe se ar-
cuia pe covor. Omul sări din pat, făcu câteva mişcări şi ieşi în
bătătură. Acolo dădu drumul la păsări din poiată, le azvârli o
mână de grăunţe, aruncă în „ cuşca iepurilor câţiva morcovi,
apoi zăvori uşile şi se chirci în aşternut.
A doua zi trebuia să urce cu ţapina pe munte şi pentru as-
tăzi îşi propusese odihnă totală. I se păru însă că ceasul scân-
ceşte ca un copil de ţâţă şi-şi găsi refugiul sub pătură, timp în
care se gândi numai 1a ceas. „Am să-l mut!”, dar tot nu se în-
dură să coboare din pat. Pe bâjbâite, cu nişte vată îşi căptuşi
urechile. „Nervii... îi potcovesc eu!”, bolborosi, deşi starea-i
devenise şi mai neplăcută. Nu auzea acum mai nimic în afară
de propria respiraţie. Şi inima începu să i se zbată ca o pasăre
în colivie. „Parcă aş fi un copil!”. Şi-şi descoperi brusc faţa,
dar aproape că nu mai avea suflare. O făptură la un pas, gata
să-i sară la gât! Ăsta-i Dumi! Fugi, cotoi afurisit!”. Şi convins
că se va linişti, încercă să nu se mai gândească la nimic. „Dar,
vai, ce toarce mâţul ăsta! Afară, dihanie!”. Închise uşa după
motan şi dădu drumul la radio. Apoi apăsă pe butonul tele-
vizorului. Răsfoi ziarul, o revistă, dar se plictisi. Când cu greu
îşi reveni din acea stare, ajunse în faţa oglinzii. Aşa, cu părul
vâlvoi şi cearcăne pe sub ochi, arăta rătăcit.
Şi asta, la numai câteva zile de când îşi alungase nevasta.
Crai nou, pagina Literatură-Artă, 5 martie 2005)
77
Creşteau muşuroaiele
Se apropia timpul pologului şi aşa, când nimeni nu se gân-

dea, creşteau muşuroaiele ca nişte bube urâte ciupind pă-
mântul înveşmântat cu iarbă înaltă pe o porţiune marş. O
imagine, meşterită cu dibăcie, spre disconfortul femeii aduse
de spate ce nu-şi afla hodina ştiindu-şi terenul de lângă casă
străpuns de galerii, săpate cu repeziciune: Şi tot mai suresci-
tată, odată cu clipitul zorilor, se zgâia la movilele de lut proas-
păt săpat, una lângă alta. (Şi coasele îşi pregăteau arcul
fulgerelor...)
Bătrâna umbla mereu acum în plin întuneric fluturându-
şi felinarul, deşi micile vieţuitoare, probabil, se odihneau. Ri-
dicăturile se înghesuiau atâta, încât sufocau întinderea verde.
Secărica dăduse în copt. Vremea cositului...
Şi iată că gândul ce-o înţepa ca un spin îi fu pus în liber-
tate. Un singur om din cătun le putea veni de hac! Numai el,
Ştirban. Şi nepotul ei îl aduse; „Poate nu-i mai duhneşte gura”
gândea femeia. Căci treaba asta ce-avea s-o facă omul cu sapa
cerea răbdare cu carul şi ostoială o zi sau mai multe la pândă,
uneori nemişcat, cu discul soarelui pe creştet.
Ştirban sosise şontâc, şontâc, sprijinindu-şi picioarele în-
cârligate într-un ciomag cioturos ca şi trupu-i mărunţel. Avea
faţa buhăită şi o pleoapă vânătă-i plonja peste ochiul de sticlă,
gura fără nici un dinte, cu buzele groase, fiindu-i ascunsă sub
mustaţa neagră, stufoasă. În ciuda vederii înjumătăţite, părea
să observe totul cu o precizie de necrezut. Cu sapa gata pre-
gătită, cum le-o zări în vârful muşuroaielor să le reteze gâtu-
rile. Chiar dacă în răstimpuri sorbea câte o gură din licoarea
78
Muzica iernii
de care nu se putea lipsi. Şi-o făcea pe furiş deşi nimeni nu-l
urmărea. De data aceasta însă începuse să vadă împrejurimile
ca prin ceaţă. Se clătina cu bărbia sprijinită în coada sapei. Pe
îndelete, ca o himeră, poposise şi seara. Atunci, sughiţând,
scoase din buzunarul pantalonilor soioşi o cârtiţă pe care o
avusese la el şi pe care o flutură pe dinaintea bătrânei. „I-am
făcut capătul. Asta îţi făcu necazul!”, îi pufni în obraz cu un
rânjet scăpat printre buzele groase. Până şi hainele-i miroseau
a spirt sanitar!
„Doamne, ai prins-o!” îngăimă femeia deznodându-şi col-
ţul baticului cu degetele tremurânde. Omul cu sapa chicoti,
închizând în pumn bancnota, mai adăugând: „Dacă mă
chemi, mai vin şi mâine!”
Apoi, şontâc, şontâc, o luă spre casă, însă, în urma lui, creş-
teau muşuroaiele...
Bucovina literară, 1/ 2006
Uraganul
Se tăvălise vântul toată noaptea „Cine-l poate opri?” se

scărpină-n ceafă cu ochii cârpiţi de nesomn, Ţâflea care mai
apoi îşi trecu palma prin părul des şi aspru, dezvelindu-şi ca-
ninii ce-i încălecau buza groasă de jos, când vorbea, când
mânca şi de răcnea. Căci devenise turbulent peste măsură de
când Paulina îşi luase boarfele şi fugise la maică-sa. „Numa'
iarnă nu-i acuma cu ploaia de-a ţârâita, ba căldură de parc-ar
îmboboci mugurii merilor mei”, bodogănea mai departe omul
inspectându-şi meticulos, ca ţăran ce era legat de glie: casa,
grajdul, curtea, gardurile, terenul cu fânaţ. „Ptiu, Doamne fe-
79
reşte!” Clăile păreau nişte paiaţe implorând după fânul risipit,
gardurile una cu pământul, grajdul fără căciula de şindrilă,
casa cu bucăţi de tablă săltate de pe acoperiş, cociuba câine-
lui se oprise undeva în capătul. grădinii. Copacii din apro-
piere fură smulşi din rădăcini. Pe bolta vânătă soarele rămase
un zâmbet, norii se fugăreau întruna peste porţiunea îngă-
duită de munţi.
Deşi singur, Ţâflea îşi punea speranţe în vârstă.
Încercă să sfideze deocamdată priveliştea. S-o ia cu aran-
jatul i-ar mai fi trebuit timp şi ajutoare. Şi când auzi vitele cum
răgeau în grajd îşi aminti că-l furase prea mult un gând şi ui-
tase de ele. Cum de nu le dădu fân după scosul gunoiului şi
muls! În pod proviziile i se terminaseră. Cine se gândea la ve-
nirea urgiei aşa ca o pedeapsă pentru cătunul izolat din Să-
rata. Şi nu numai prin aste locuri, căci vremea lăsase urme
adânci pe o bună parte de continent. Se repezi spre claia din
apropiere şi cără cu braţele din ce mai găsi pe ea, atâta cât să-
şi liniştească animalele. „Nu-i bai” îşi zise dându-şi un bo-
bârnac peste frunte. Din fân ce i_a mai rămas! Va vinde
animalele la hurtă, va pune lacătul cel mare pe uşa casei şi,
echipat ca pentru o călătorie lungă, cu ceva bani la el, va pleca
în lumea largă c-aşa era acuma lumea asta. Şi avea încă bra-
ţul tare. Cu banii adunaţi, la întoarcere îşi va înălţa altă casă.
Ehei, tip occident. Va găsi o femeie şi viaţa merge înainte. Zis,
dar încă nu făcut. Trebuia să-i mulţumească mai întâi lui,
URAGANULUI, căci el îi redeşteptă ideea. Şi într-un fel tre-
buia să i se închine chiar din mijlocul bătăturii.
Bucovina literară, februarie-martie 2007
80
Muzica iernii
Te voi aştepta
O lipsă din marfa magazinului unde lucra ca vânzător îl

aduse, prin încheierea formalităţilor, după gratii. Şi acolo încă
din primele ore ale detenţiei nu avea putere să mai scoată o
vorbă. Patul vecin rămas gol aparţinuse unui tuciuriu. Avea
deci prietenă singurătatea care în mod sigur trebuia să-i adân-
cească şi mai mult starea de tristeţe prin care fusese blagoslo-
vit de forţele răului. Dina nu va mai fi a lui din cauza lui
Artenie care mai întâi o bătea şi apoi se tăvălea cu ea prin
podul cu fân sau prin luncă. Şi asta după ce trăiseră fericiţi în
anii de început. Casă, grajd, pământ, pădure, vite şi o pere-
che de cai huţuli, un purcel, multe gobăi, oi. Numai să te ţii
bine cu atâta treabă. Şi reuşeau iubindu-se cu străşnicie. Erau
munteni şi nu şi-ar fi schimbat locul neaflând niciunde un
mediu mai potrivit. Dina însă dobândise în ea sânge de târfă,
şi Tomiuc habar n-avusese cu cine-şi legase viaţa. Fusese robit
numai de frumuseţea ei angelică. Şi n-ar fi bănuit-o nicide-
cum în braţele altuia. Barem să fi fost acela mai băţos şi mai
arătos decât el poate nu i-ar fi părut aşa rău. Ce avusese bun
în el? Poate acel vino-ncoace. Atâta. Se refugiase cu Dina în
bordeiul de la stâna lui, c-avea şi-o cocioabă de vale, de-
ocamdată în aşteptare. De ce să se mai gândească acum la
toate astea, şi mai ales la amorezul bătăuş?! Tomiuc nu o atin-
sese nici cu o palmă. Îşi căra acum ziua lungă să-i ajungă mă-
surând cu pas mărunt spaţiul îngust căptuşit cu igrasie care
prin ferestruică abia îngăduia pătrunderea unei şuviţe de se-
miîntuneric în plină zi. Mai bine l-ar fi scos la muncă, i s-ar
mai fi uşurat capul de gânduri, gânduri...
83
Ceruse asta, însă privaţiunea îi consemnase rolul păsării
din colivie. El nu furase, ci fusese jecmănit chiar de amici,
prieteni de pahar, căci aceştia-i pătrunseră în prăvălia fără
lacăt pe uşa metalică de-i şterpeliseră sulurile de stofă, apa-
ratură şi alte obiecte de ordinul miliardelor în lei vechi. Hoţii
avuseseră trecere liberă, căci plecase vizavi la băut, uitând uşa
deschisă. Tot chinuit de jugul regretelor ce-l apăsau tot mai
tare, nici nu se atingea de ceaiul fără gust din căniţă şi de coaja
pâinii în care putea să-i rămână vreun dinte. Sfida astfel cău-
tătura rece a gardianului reîncepându-şi umbletul. De nu-şi
va pierde minţile pe aici, atunci Dumnezeu îi mai acordase o
şansă: cea a răbdării.
Scăpat din cremănar îl va bate pe Artenie pe umăr şi-i va
spune: „Bravo, băiete!”
Într-o dimineaţă, cel care-l păzea, în locul ulcelei cu ceai
scârbos ţinea în mână un pacheţel pe care i-l întinse pentru
întâia oară, schiţând un surâs. Se grăbi să-l desfacă. În inte-
rior, o floare şi o depeşă de la Dina care, scăpată ca prin mi-
nune de o bătaie soră cu moartea, îi scria trei cuvinte ...
Bucovina literară, 8-9 (198-199), august-septembrie 2007
Printre fulgi
Bordeiul într-o rână, de parcă ar fi avut un junghi între

coaste, răsărea dintre zăpezi în apropierea clăilor de fân, iar
bătrâna cu nasul lipit de geamlâc era în aşteptare. În această
iarnă, însă, mai agitată, din cauza nopţilor de nesomn.
Ningea mereu. Totuşi, nici o pată jucăuşă pe obrazul omă-
tului. Doar paşii fulgilor lunecând tiptil. Numai câteva ciori
84
Muzica iernii
croncănind pe vârfurile stogurilor. Şi fluierul vântului ajun-
gându-i uneori la ureche.
Tot la veghe, într-o înserare bolborosi ceva şi rămase cu
trupul zgâlţâit ca de friguri. Umbrele îşi măreau conturul într-
o mişcare ce părea ireală prin fulguiala ce nu mai avea opre-
lişte.
lată că siluetele începură să fie distinse şi femeia cu mâna
tremurândă reuşi să bâjbâie cu vârful firelor găurile prizei.
Părea să izbutească prin instalaţia meşterită de vecin , dar
mâna-i fusese cuprinsă de manşonul scânteietor şi alunecă
încet, părăsind pervazul, urmărită de chipul unui cerb.
(Revista şcolii Izvoarele Sucevei)
Alte jocuri
Dorinţa de a sta pe mal puse stăpânire pe el mai mult ca

oricând.
Acum, ajuns lângă apă, cu picioarele ghemuite, îşi pregăti
undiţa.
Râul risipea curcubeie sub soare, şi-n liniştea aceea când
doar clipocitul undelor mai înfiora împrejurimile, copiii se
avântară în valuri, tăindu-le calea peşti argintii. După ce se
bălăciră bine pe malul celălalt îşi făcură paturi în nisipul fier-
binte şi, prin cioburi de sticlă colorată, începură să privească
soarele.
Vara se zbătea între cioburile lor şi pofta de joacă li se în-
teţise. „Dacă stai în nisip şi te uiţi prin sticlele astea, totul ţi se
pare mai frumos”, murmură fetiţa.
85
„Stai să aruncăm cu nisip, strigă cu palmele pâlnie către
pescar băieţelul”. Între timp, cel cu picioarele ghemuite sub el
înfipse în cârlig o râmă şi dădu la peşti.
„Vezi să nu te tragă în apă, or să te mănânce”, spuse cu
haz băieţelul care aruncă cu o piatră în direcţia pescarului.
Apoi, îşi mai luă victima de câteva ori la ţintă. O piatră lovi
pescarul în umăr. Alta îi şuieră pe lângă ureche. “Nici nu
râde, nici că plânge. Stai să-l tragem cu forţa în apă” propuse
băieţelul. „Trebuie să se joace ca toţi copiii”, zise fetiţa.
Şi de îndată prinseră pescarul de mâini, care se sprijini în
cârjă şi gemu...
Revista şcolii Izvoarele Sucevei
Pălăria șarpelui
Suia zilnic muntele din vecinătatea casei sale, unde-şi avea

păscătoarea şi pădurea, şi unde cam de copilaş scotocea cu
băţul prin muşchiul de sub brazi. Deoarece ele creşteau şi noap-
tea din iunie până la aşternerea brumelor: gălbiorii, râşcovii,
vineţelele, hribii, ghebele. Alături de cerdac, pe o măsuţă, îşi
golea traista şi se îndeletnicea cu sortarea. Ciupercile sănătoase
erau tăiate în felii subţiri şi puse la uscat. Astfel la întâia nin-
soare, într-un colţ al podului, legate de căpriori, atârnau mai
multe tăfâlci îndesate. Pentru el, dar şi pentru vânzare.
Dar ce-l apuca uneori de asmuţea lanţul huzvarnei chiar
prin tulpinile fragede, oazele de lumină devenind şi mai
largi? Urmă toamna, şi Negură urcă iarăşi potecile. Omul fu
întâmpinat, însă, de Pălăria Şarpelui.
Revista şcolii Izvoarele Sucevei, 2003
86
Muzica iernii
Cuibul de fericire
Hârtia scrisă mărunt parcă se poticnea pe un colţ al mesei,

iar el îşi azvârli trusa pe pat, la impactul izbiturii ţâşnind din
ea ca eliberate dintr-o mână răutăcioasă: seringile, cutiuţele
cu fiole, iar din cele cu pastile, drogurile albe se risipiră în
toate părţile, ca şi cum ar fi fost semănate. Scena i se păru ne-
firească, nu-i dădu importanţă şi se aşeză greoi pe scaun. Apoi
se prinse cu degetele de păr, vârându-şi-le prin el în aşa fel ca
s-o termine cu podoaba capilară. Rezultatul creat de furie:
nişte smocuri, un geamăt surd. Cum de-i presimţise Dorina is-
prava, doar îl ştia prea al ei, aşa, ca în luna de miere; însă îi lip-
sise o singură noapte, şi chiar vreo urgenţă să fi avut, când i
se întâmpla, oriunde s-ar fi aflat, o anunţa prin mobil, prin ci-
neva să n-o lase îngrijorată.
...Şi când soarele matinal pătrunse prin perdeaua tranda-
firie, încercând s-o învioreze, nu reuşi să-i dezmierde făptura.
Atunci se ridicase din pat lăsându-i acea scrisorică şi plecă…
Se împleticea, însă paşii o atrăgeau spre apartamentul părin-
ţilor, nu departe de al lor. Era un loc sigur de refugiu, prin te-
lefon rugându-şi colega să-i ţină orele. Cu prea puţină
convieţuire îl acuzase, deocamdată în gând, pe Doru al ei de
infidelitate. De fapt, după micile neînţelegeri ale perioadei pe
care o străbăteau, i-o promisese nu numai o dată, dar intuiţia-
i specific feminină funcţionase perfect. Doru căzuse în cap-
cana pe care şi-o programase singur apelând la „cuibul de
fericire”. Fărâma de ruj de pe obraji îi deconspirase trădarea.
„Eşti oarbă!”, i-o spuseră în ochi vecinele de apartament ce
aveau să-i observe bărbatul în ziua care urmă nopţii ei de coş-
87
mar, nopţii lui petrecute într-o casă de toleranţă. Căci borde-
lurile începuseră să răsară legal chiar şi prin oraşele de pro-
vincie. Doru călcase pe... bec. Unde să mai caute prostituata şi
cu ce rost, când femeia nu-i făcuse vreun apropo. Şi-o alesese
singur din revistă, plătise onorariul.
Trebuia acum s-o aştepte pe Dorina. O aventură, curiozi-
tatea, alte scuze nu avea. Poate va apărea. O să-i cadă pe ge-
nunchi sărutându-i mâinile. Şi purtătorul halatului alb îşi
introduse iarăşi degetele în păr, de data asta şi mai vârtos. Se
ridică, desprinse oglinda de pe perete, se uită în ea şi o întoarse
punând-o la loc. Omul zărit între ramele ei nu mai era el.
Revista Plumb, Bacău
Umbra femeii
Repezea satârul în ţeasta animalelor care mugeau scurt, se

clătinau, altele se şi prăbuşeau pe cimentul umezit în băltoace
de sânge. Se zbăteau, agonia dura mai mult sau mai puţin şi
tocmai de aceea trupurile trântite pe ciment erau în spasme.
Tăilă îşi suflecă şi mai bine mânecile cămăşii, îşi trecu
palma pe fruntea pigmentată cu bobiţe de sudoare şi se pro-
ţăpi bine să nimerească dintr-o lovitură vacile.
„Trebuie s-o facă cineva”, îmi spuse măcelarul mai de-
unăzi, când înfipse cu icnet prelung unealta între coarnele vă-
cuţei mele, singura din gospodărie care după fătare nu mai
reuşise să se ridice pe picioare. În ziua aceea, aproape de cea-
sul serii, cel cu satârul nici nu mai avea putere să-şi tot re-
peadă unealta în creştetul cornutelor, majoritatea prea
bătrâne sau sterpe. O mână-i atârna ca o cârpă.
88
Muzica iernii
Câinii se înrăiseră şi mişunau peste tot: prin curţi, pe
străzi, prin ierburile maidanului. Nu se practica încă eutana-
sierea. Căci erau foarte mulţi, uneori se ţineau în ceată, scheu-
nau, se muşcau unii pe alţii, se ucideau pentru un os.
Deveniseră feroce ca şi lupii dacă le dădeai prea mare impor-
tanţă hăituindu-i. Împânziră partea mărginaşă a oraşului. Iar
acum, înainte de lăsarea nopţii, mă nimerisem cu sacul înde-
sat printre ei. Cei câţiva trecători pe care-i întâlnisem mă pri-
viră oarecum curioşi, însă se pierdură repede pe la casele lor.
Gâfâiam sub povară şi, apropiindu-mă de calea ferată, mă
opintisem, însă lăsând sarcina lângă mine. Trebuia să treacă
şi mărfarul, mâna-mi ţinea strâns gura sacului. N-avusesem
timp să mi-l aburc pe umăr când zeci de boturi traseră de el.
Şi carnea fu devorată sub ochii mei, înfulecat la rându-mi de
întunericul absurd.
Acasă am ajuns în plină noapte, autobuzul oprind chiar
lângă portiţă. Luminiţa veiozei de la geamul dinspre drum
era semn de veghe.
„Mi-au făcut-o!”, i-am glăsuit cu vocea gâtuită.
Revista Plumb, martie 2008 - Bacău
Vântoasa
Trecea pe uliţă cu o legătură de uscături sub braţ, mereu cu

un câine după ea. Uneori, venea din pădure cu un fel de cu-
nună de flori pe creştet. Şi atunci printre ulucii gardului, Trică
o pândea până dispărea după poarta prinsă-ntr-o balama.
„Încă puţin şi vorbeşte de una singură”, îşi zicea bărbatul pre-
gătindu-şi deja iapa. Îi spusese, cum nu-i spusese de mai
91
multe ori: „Măi femeie, nu te mai opinti atâta! Strânge cren-
gile laolaltă şi ţi le duc cu faetonul”. Dar Vântoasa, când auzea
vorbindu-i-se aşa, i se strâmba într-un fel, şi tocmai atunci
vântul îi umbla pe sub rochie, dându-i la iveală picioarele
albe, vânjoase. Veniră zile cu ploi reci şi subţiri ce se ţineau
mână de mână. Umezeala umbla să-şi facă cuibul în oase.
Vântoasa părea şi mai îndârjită, tot cu potaia în urma ei. Nu
de mult, spre seară, ploaia-i lipise rochia de trup. Se clătina...
„Să te ajut” – îi ieşi în cale vecinul.
„Bine” – gemu ea slobozindu-şi lemnele în braţele lui ca
de urs. Trică o urmă şi acolo, în şură, se opri în faţa grămezii.
Erau lemne pentru mai mulţi ani. Chemat, mai apoi se văzu
şi în casă. Acolo, în odaie, cum se aşeză pe divan se trezi în
mână cu un sap înfundat. „Bea”, i-a zis femeia care, pe ge-
nunchi, îşi dădu rochia peste cap, o stoarse bine şi, în rufe cu-
rate, se apropie. El puse sticla la o parte.
„Şi de ce nu cauţi pe cineva”, gâfâi, întâlnindu-i ochii.
„Nu ştiu, adică nu m-am gândit...”
„Spargem hardughia asta şi te muţi la mine. Vom îngriji li-
vada cu meri. Vrei?”
Femeia se lăsă moale, pe divan...
Ningea când fuseseră văzuţi alături prin sat, lipindu-şi
gura, obrajii de aripile odihnitoare ale fulgilor...
Pro Saeculum nr. 7-8/ 2009
Grădina
Dimineaţa, când vijelia lovea în neştire plesnind mai tot

ce întâlnea în cale, Tiucu ieşi din baraca de pe malul râului,
92
Muzica iernii
ajunse în grădina din preajmă şi-şi amintise de EL. Îl află în
cuşcă şi-l luă în braţe. Îl mângâie cu palma pe spate. Anima-
lul răsuflă fierbinte, lăsându-se moale-n iarbă. Atunci apăru
cel cu priviri întunecate şi spuse: „E bolnav, trebuie...” şi-şi
arată în dreptul omuşorului care i se zbătu lacom. Tocmai
tuna. Bolta înroşită slobozi din nou ploaia. Ierburile se închi-
nară şi nişte jucării alunecaseră dintr-o răchită unde nu de
mult fuseseră agăţate. „Trebuie să zbor”, zise iarăşi tatăl, ples-
căindu-şi limba. Tiucu trase iepurele la sân şi se cuibări cu el
lângă jucăriile risipite. Vietatea se încorda, pielea copilului
scăpăra sânge, mâna aspră şi mare a tatălui i se vârî ca un cap
de şarpe prin deschizătura cămăşii. Seara târziu tatăl avea să
jumulească iepurele. „Ce ai făcut?”, murmură Tiucu, însă cu
o altă voce. Şi când zorii îşi întredeschiseră genele albăstrii, el
se gândi la grădină. Dar râul i-o furase acoperind-o cu valu-
rile sale tulburi.
Noaptea bradului rege
Trebuia să ajungă iarăşi ACOLO cu toate că mai avea

uneori acel junghi în spate după căzătura din iarna trecută.
Să renunţe, nu se poate... Şi într-o seară geroasă cu cerul spu-
zit de stele şi o lună palidă luă toporul, lăsând-o pe a lui cu
palma la gură şi pe ăl mic gângurind în leagăn. Omătul scâr-
ţâia sub cizme. După suişul mai mult pe genunchi şi coate îi
apăruse deodată semeţ şi solitar ca o nălucire. În acele mo-
mente bărbatul parcă avusese o clipă de ezitare, dar stăpâ-
nindu-şi fiorul îşi dezbrăcă şuba şi, cu unealta bine ascuţită
93
începuse să se caţere atras de înălţimea copacului. Se ţinea cu
nădejde de tulpina bradului rege reuşind să-i ajungă sub vârf.
Atunci înfipse lama toporului în el însă creanga i se rupse sub
picioare...
Frăguţa
N-o ia nimeni în seamă, nici chiar oamenii locului obiş-

nuiţi s-o ştie mai mult pe munte. E iute în mişcări ca o că-
prioară, apare şi dispare printre tufişuri şi poate fi zărită de pe
uliţă pe colina aceea plină de cioate ca un obraz uriaş ciupit de
vărsat. I se ghiceşte uneori numai baticul roşu, căci ea, aple-
cată, mai tot timpul culege. Strânge fragii, bobiţă cu bobiţă şi
are spor. Cât ţine durata lor, în iulie şi o parte din august, zi
lumină. Prea puţin se odihneşte lângă buza unui izvor, uneori
se îndestulează doar cu aroma fructelor, şi sătenii, pe bune îi
spun Frăguţa. Într-o amiază cu multă căldură şi zăpuşeală, ră-
corindu-şi faţa cu apa rece şi cristalină, se hotărî să ajungă pe
creasta muntelui vecin. Acolo va găsi, desigur, şi mai mulţi
fragi umplându-şi cu vârf găleţica albă din plastic. Şi tot ţi-
nând firul unei cărări abrupte şi sinuoase, se opri cu răsufla-
rea întretăiată, simţind o durere greu suportabilă la piciorul
ce-i străpunse grămada de crengi uscate. M-oi fi înţepat urât
de tot – îşi zise fetişcana aşezându-se mai deoparte în iarbă, şi
şchiopătând făcu cale întoarsă să-l caute pe moş Vraciu, căci
în ţinutul ei odată ajuns puteai să agăţi harta în cui şi de bună
seamă la dispensar, ca de obicei, trebuia să bată vântul. Noroc
94
Muzica iernii
de bătrân, care-i făcu o tăietură cu lama mai sus de gleznă,
unde o muşcase şarpele şi-i supse cu gura sângele rău.
„Gata, Frăguţo, dar să nu mai umbli prin pădure desculţă,
şi să ai picioarele frecate cu usturoi.”
„Aşa voi face” şi fata-şi opri lacrimile din drum, printr-un
zâmbet.
Potopul
În plină zi cu soare strălucitor pe oglinda cerului apărură

ca nişte bivoli negri norii. Apoi, straturi pâcloase începură să
atârne deasupra pădurii şi a satului. Scăpărară fulgerele şi
urma un tunet prelung. Se porni ploaia. O rupere de nori . Pâ-
râul peste care se trecea pe o bârnă îşi umflase albia şi-n scurt
timp se transformă în
puhoi care părea un
adevărat fluviu. Fură
smulse case mai pră-
pădite, grajdurile cu
tot cu animale, gardu-
rile prăvălite, arborii
din luncă şi câţiva oa-
meni au fost luaţi de
ape. Vuietul apei neli-
niştea întreaga suflare
a satului. Şi turna cu
găleata. „Ăsta e sfârşi-
tul”, apucă să spună
95
preotul care, cu biblia în braţe, se zbătea în vâltoare. Nişte

copii ţipau dispărând în gura lacomă a apei. Valea era toată
într-un plânset. Clopotele bisericii nu-şi mai conteneau dan-
gătul. Nu rezistase furtunii nici reţeaua electrică. în plină zi
devenise stăpân ÎNTUNERICUL. Un eveniment nemaipo-
menit pe acest meleag de sub crestele stâncoase ale munţilor.
Poveste de vară
Nu a fost vis. Le-a auzit clar ciripitul, cântecul inconfun-

dabil l-a şi trezit. Se ridică uşor din pat şi, ca în fiece început
de zi, se apropie de fereastra deschisă, căci aşa doarme cu ea,
stelele pălesc, iar albastrul cerului devine din ce în ce mai des-
chis, luna pe încetul devine o părere, după ce i-a fost nopţii fe-
linar. Un miros puternic de iarbă în pârg îi năvăleşte în nări,
odată cu răcoarea pătrunsă în încăpere. Înfiorat de plăcere,
bărbatul izvorean abia aşteaptă să-şi strunească bondarul
uriaş, cum şi-a botezat motocositoarea. Şi după ce şi-o pune în
mişcare prin iarba fragedă de rouă, încearcă să-şi uite coasa,
unealta de prin colţul şurii încă atât de dragă. Bondarul uriaş
lasă, pe unde este mânuit, valuri de iarbă tot mai multe. De
undeva, printre brazii rari, îşi arată faţa soarele. Când arşiţa îi
poposeşte prea mult pe creştetul protejat de pălăria albă, bă-
trânul chibzuieşte că pentru astăzi are de ajuns. Ca şi în zori,
omul mai are de muls vitele în ocolul de sub pădure. O va
96
Muzica iernii
face seara, ele strigate vor coborî singure din poiană, acolo, în
ocol, dar până atunci va împrăştia brazdele, le va întoarce.
Abia a doua zi va aduna iarba uscată în căpiţe, va meşteri
claia. Copiii şi femeia îi sunt la lucru în Spania. Izvoreanul se
smulge din plasa gândurilor. De o săptămână gospodarii din
sat dau laptele la porci, iar femeile lor îl fac brânză şi caşcaval
afumat, iar asta fiindcă unii patroni le refuză lichidul alb atât
de hrănitor... Şi el ţine un godac, însă îi trebuie bani. Nu-i
poate face din piatră seacă.
Coliba
În cârciuma prea puţin arătoasă, aşa se adunau în zilele de

vară cu trupurile împovărate de truda la coasă sau la pădure
băştinaşi ai Brădiţei, o mână de case împlântate în desimea
codrilor bântuiţi de lumina soarelui paşnic unde tihna era la
ea acasă. Oamenii, tăcuţi la vorbă, părtaşi la nevoie, mulţi din-
tre ei, printre care şi cei de vază, îşi spuneau păsul la un pahar.
Ca şi-n astă seară, golindu-le, spre lamentarea patronului.
Acum se nimereau aici: pădurarul Ţepelea, doctorul Voinea,
neapărat poştaşul Mitică, veterinarul Balici şi poliţistul Matei.
Ultimul învârtindu-se cu limba deja împleticită printre mese.
Toţi ocupau un spaţiu mai la îndemână, un fel de separeu din
apropierea tejghelei. Discuţiile se înfiripau având în epicentru
– o colibă. Adăpostul până nu demult al ciobanilor fusese
lăsat de aceştia în izbelişte mai devreme decât s-ar fi cuvenit.
Şi poate construcţia improvizată din crengi groase de cetină n-
ar fi fost ţinta sporovăielii, dacă Ţepelea, dându-şi peste cap
97
suta de vodcă, nu s-ar fi jurat pe toţi sfinţii că înnoptând în
colibă n-ar mai fi făcut-o niciodată. „Pun rămăşag că nimeni
de aici n-ar avea curajul să-şi petreacă o noapte în ea”, îşi în-
tări pădurarul afirmaţia pentru mai mult efect.
„Şi de ce?’ sări primul provocator, doctorul Voinea, un tip
robust, cu ochii gălbui, bulbucaţi, cu cearcăne grele um-
brindu-i, care-şi împinse degrabă degetele subţiri şi albe ca
de domnişoară prin mustaţa stufoasă, sprijinindu-şi ditamai
burta de marginea mesei.
„Uite, aşa!”, continuă viteazul munţilor, cum era cunoscut
Ţepelea.
„Cum? Se vârî în vorbă veterinarul întinzându-şi gâtul de
cocostârc spre pădurar.
Era mult prea tânăr, însă aţâţat de curiozitate.
„Numai fluierături, urlete, miorlăituri”, căuta să fie con-
vingător cel care în scurt timp avu darul să adune în plasa cu-
vintelor sale auditoriul.
„Vrei să faci senzaţie?” interveni mai sigur de data aceasta
doctorul Voinea, sorbindu-şi cu iuţeală paharul. Poliţistul şi
poştaşul îşi ciocniră halbele ciulindu-şi mai bine urechile. Unii
începură să râdă, alţii să şuşotească. Se găsiră repede şi ama-
tori să ajungă la faţa tocului.
„Serios?” se încruntă spre aceştia Ţepelea. ,Atunci, hai să
vad şi asta!”, se adresă el flăcăului zdravăn din preajma sa.
„După câte ştiu eşti cu scaun la cap şi ai soaţă, un puradel.
Nu vrei să rămâi pe-acolo...” Pălăvrăgeala se încingea, iar
omul de la bar, pe nume Speriatu, nu mai dovedea cu um-
plutul paharelor, fumând liniştit, mai rezemându-şi cotul de
tejgheaua cam jegoasă cum îi era de altfel şi jacheta din pos-
tav subţire de un maro decolorat. Într-un târziu, el se apropie
de muşterii şi le zise pe un ton voit calm: „Cam vreau să trag
obloanele, că-i hăt după miezul nopţii şi vă spun vouă să vă
vedeţi de ale voastre! Am mai auzit eu poveşti de astea...!”
98
Muzica iernii
„Atunci urcă tu acolo pentru o noapte!” se precipită pă-
durarul.
„Aşa fă”, insistă doctorul Voinea.
„Buuunn!” conchise cârciumarul cuprinzând cu privirea
ceata din juru-i. Şi, ca la o comandă, clienţii, mulţi râzând, alţii
împleticindu-se, începură să părăsească localul. Dar se mai
găsiră printre ei şi dintre aceia rămaşi pe gânduri...
Se nimeri o zi cu cer albastru sfidându-şi negurile ce-l do-
minaseră, cu soare surâzător şi un vânticel adiind peste cătun.
Şi cam spre amiază Speriatu îşi puse lacătul mare şi ruginit
pe uşa birtului; nici nu spuse femeii unde pleacă, lăsând-o
descumpănită. Avea un rucsac, o bâtă, un topor şi o lanternă.
Astfel pătrunse cu paşi siguri tot mai adânc printre hăţişuri.
Cunoştea orice cărare, orice copac şi bănuia locul unde se afla
coliba, fiind stăpânit numai de gândul să ajungă la ea chiar
înainte de lăsarea întunericului. „Ţepelea acesta umblă cu
strâmbe sau i-o treabă serioasă” îşi cântărea el părerile, fiind
însă hotărât să curme de la rădăcină zvonurile care nelinişti-
seră întreaga vale. Urca rapid umblând, iată, deja părăsit de
cărări, numai prin mărăcinişuri, grohotişuri, printre pietre as-
cuţite şi buturugi putrede la o vreme oprindu-se şi se întrebă
cine-l pusese să-şi croiască calea spre coliba ce-i trăia doar în
imaginaţie. Cam ştie el pe unde s-ar afla, însă nu mai perin-
dase demult muntele. Suia mereu, având ca ţintă culmea Ro-
sohata, căci pe acolo se abătuse Ţepelea de-l prinse bezna.
Deocamdată, se aşeză turceşte pe muşchiul uscat, şi îşi des-
făcu rucsacul din care scoase punga de plastic. Duse şâpul la
gură, apoi îmbucă pâine şi dădu gata câteva hălci de carne
prăjită. Ghiftuit aşa, îşi mai îndestulă setea şi la buza unui
izvor, reluându-şi înaintarea tot mai adânc şi adânc printre
copacii rămuroşi degrabă înghesuindu-i mersul. Umblă atâta
prin pădure, încât la o vreme dădu peste punga de plastic şi
nu mai ştia pe unde-l poartă picioarele. Aşa ceva nu i se în-
101
tâmplase de când se ştie şi regretul de a se înhăita spre colibă
îl încolţea şi mai tare. N-avea însă cum să facă cale întoarsă...
De felul său, Speriatu era cam bătăuş. Numai să-l fi stârnit
careva cu ceva, apoi Doamne fereşte! Nu de puţine ori, îşi
puse la treabă pumnii cu unii beţivani. Alteori, din pricini se-
rioase sau chiar aiurea, îşi lovise chiar nevasta. De aceea, avea
de lucru câteodată cu nea Matei. Acum, mai mult târâş, pă-
trunse în coliba pe care o aflase învingând traseul necunos-
cut şi întunericul ca smoala. Înăuntru se postă spre ieşirea
improvizată cu bâta la îndemână. Atât de mult îşi aşteptase
momentele, încât să fi fost cât de lungi, îl aflară mereu ne-
mişcat gata să înfrunte orice adversar, ba chiar şi o vedenie.
Neliniştea ţinu însă până-n clipa când, ca taurul înjunghiat în
saltul animalic, trecu cu totul prin colibă deşălând-o. N-o fă-
cuse însă decât după ce zgomote ca cele descrise de Ţepelea
îl scoaseră din pepeni. Urmări umbra neslăbind-o din fasci-
colul lanternei şi se prăvăli peste ea. În astfel de clipe, ura dar
şi teama îţi dau puteri nebănuite. Era vorba de un cogeamite
om care îl bănuise probabil drept Ţepelea. Mai întâi se rosto-
goliră îmbrăţişaţi împărţindu-şi pumni pe unde nimereau,
căci lanterna luase ţintă trunchiul unui brad. Se răsturnară în
continuare, lovindu-se prin gemete surde. Mai jos, într-un
pârâu, se încolăciră încât ori unul, ori celălalt trebuia să ce-
deze.
Primul se ridică Speriatu, legănându-se. Celălalt ajunse
fără încălţări, cu hainele rupte şi îmbibate cu sânge.
Bucovina literară nr. 7 (185), iulie 2006
102
4
RECENZII
Muzica iernii
Un debut matur
Prezenţă discretă în paginile revistelor literare, Decebal

Alexandru Seul scrie proză de aproape patru decenii, impre-
sionându-şi cititorul printr-un stil concis, epurat de înflorituri
sau contorsiuni stilistice, captivant prin modalitatea de abor-
dare a subiectelor şi a personajelor ori prin finalurile impre-
vizibile, al căror mesaj te pun cel mai adesea pe gânduri.
Deşi criticul Alex Ştefănescu descoperea în schiţele sale un
„realism pitoresc de factura celui profesat de Nicolae Velea”,
prozatorul din Izvoarele Sucevei nu s-a încumetat decât în
2005 să şi le adune într-un volum, semn că exigenţa-i prover-
bială a izbutit să învingă tentaţia unui debut pripit, ce l-ar fi
putut discredita în ochii celor ce i-au dat girul de-a lungul ani-
lor.
Cu Zâmbetul (Editura „Cuvântul nostru”, Suceava), fostul
ucenic într-ale gazetăriei intră astfel cu dreptul pe porţile prea
larg deschise ale literaturii contemporane, aducând în prim-
plan mirajul plaiurilor bucovinene, cu enigmele, întâmplările
şi conflictele lor mai mult sau mai puţin mocnite, cu oamenii
şi vietăţile ce-şi intersectează destinele după rigori ancestrale,
bulversate din când în când de capriciile naturii şi de cele ale
tranziţiei.
Consecvent cu sine, autorul concentrează totul pe spaţii
mici, rareori cele 33 de proze depăşind două pagini, dar şi
atunci cu ajutorul ilustraţiei semnată de învăţătoarea Sanda
Gălăţan, care a apelat la calculator pentru a-şi materializa
ideile. În căutarea unui cuvânt, bunăoară, are doar 9 rânduri, în
timp ce Ruleta, cu cele 4 pagini ale sale, e cea mai întinsă.
105
Avatarurile scrisului sunt decriptabile în Zidul tăcerii, Flo-
rin putând fi un alter ego al însinguratului truditor al conde-
iului, cel care noapte de noapte însăilează „pe filă întâmplări
dospite în memorie”. Pentru el şi, implicit, pentru autor, scri-
sul este „ca o şuviţă de apă croindu-şi drumul printre stânci
fără nici o putinţă de stăvilire”. Şi cum orice operă cere şi un
sacrificiu, Florin e părăsit de soţia ce nu a mai avut răbdare să-
l tot aştepte, găsindu-şi iute „un altul”.
Aproape fiecare text ascunde, de altfel, şi o dramă, con-
fruntarea cu natura fiind cel mai adesea dură, iar finalul tra-
gic, aşa cum se întâmplă în Potopul, când „gura lacomă a apei”
a înghiţit în câteva clipe case, oameni, animale. În urma unui
alt potop (Întoarcerea norilor), clopotarul Ciurdea se sinucide,
incapabil să alunge norii şi să oprească apa care cuprinsese
totul, încât pe „uliţă te puteai da cu barca”. Tragic sfârşeşte şi
neajutoratul Niţă, chiar dacă în Apa vie nu mai e vorba de vi-
jelia ce „lovea în neştire plescăind mai tot ce întâlnea în cale”,
ca în Înecata, ci de sacrificiul cerut de fântâna pe care tocmai
o săpase, smulgând din „baierele pământului” „şuviţa argin-
tie (...) în chip de oglindă”.
Urgia de afară coincide, în proza ce dă titlul volumului
(Zâmbetul), cu furtuna din sufletul personajului, Saveta fiind
roasă de gândul că Iftode o înşeală cu căimăcăniţa de la Mi-
clăuşa. E uimitoare uşurinţa cu care ştie să pătrundă, în cu-
vinte puţine, miezul lucrurilor, şi nu numai când e vorba de
comportamentul semenilor, ci şi atunci când în centrul aten-
ţiei se află animalele, fie că e vorba de Albu, un cal „atins de
boala nimicitoare a vârstei” şi care urma să fie dat pradă peş-
tilor, fie de un banal iepure, sacrificat la rându-i, în condiţii
nu mai puţin vitrege.
De la conflictul ivit între soţi (Surâsul Ligiei) la sadismul
ascuns în jocul aparent nevinovat al copiilor (Alte jocuri...), de
la singurătatea ciobanului părăsit de toţi cei dragi (Când reîn-
floresc pomii) la puterea Crucii şi credinţa în Dumnezeu (Pe
106
Muzica iernii
drumul sigur), de la pedeapsa afaceristului cu „sufletul orb”,
rege al banului şi al norocului, la Idila dintre cetini, nimic nu
pare să-i scape autorului, care se transformă astfel într-un de-
pozitar al memoriei ştiute şi neştiute a satului de munte, acolo
unde totul se rezolvă simplu, ţărăneşte, fără gesturi inutile şi
vorbe de prisos.
Iar arta lui Decebal Alexandru Seul tocmai prin această
simplitate câştigă, fineţea observaţiei, moralizarea indirectă a
tarelor contemporane transformându-i scrisul într-un martor
nu de puţine ori incomod, dar care va răzbate prin timp, căci
prozatorul are forţa învingătorului şi tocmai de aceea îl aş-
teptăm cu încredere în continuare, sugerându-i să amplifice
aceste mici bijuterii, ce pot deveni oricând nuvele sau chiar
romane.
(Decebal Alexandru Seul, Zâmbetul, Editura „Cuvântul
nostru”, Suceava, 2005)
Critic literar Cornel Galben, Revista Pro Saeculum, nr. 8-9/2007
O frumoasă surpriză ...
...coboară de la Decebal Alexandru Seul, din Izvoarele Su-

cevei, spre cititori şi spre redacţia noastră, cu bucuria aminti-
rii debutului literar din „Zori noi”, in 1968: prima sa carte,
scrisă acolo, în munţii vieţii lui, Zâmbetul, Editura „Cuvântul
nostru”, Suceava, 2005. Preţuind la Decebal Alexandru Seul
(colaborator fidel al paginilor noastre de literatură şi artă) în-
zestrarea şi dragostea pentru scris, amândouă incontestabile,
îi preţuim nu mai puţin răbdarea şi exigenţa, atât de rare în zi-
lele noastre: În cele numai 70 de pagini ale volumului adună,
107
din noianul aşternut pe hârtie în perioada 1968-2005, ceea ce
consideră a fi cu adevărat cele mai bune proze ale sale. Şi încă
un gest peste care nu se poate trece, mândria autorului de a fi
fost apreciat de Alex. Ştefănescu şi Nicolae Macovei şi recu-
noştinţa pentru prietenii care au crezut în el, învăţătoarea
Sanda Galaţan şi profesorii Ion Aflorei şi Marcel Florea, de la
Şcoala din Izvoarele Sucevei, exprimate la începutul cărţii.
Doina Cernica
Zâmbetul
Apariţia, la Editura „Cuvântul nostru”, (Suceava, 2005), a

volumului de proză scurtă Zâmbetul, semnat de scriitorul De-
cebal Alexandru Seul, ne oferă prilejul de a medita asupra
acestui gen literar, vechi şi prestigios, mai ales prin autorii
care l-au cultivat. Chestiunea pare cu atât mai interesantă cu
cât epoca în care ne aflăm nu pare predispusă unor lecturi în-
tinse. Omul recent, înclinat spre alte preocupări, nu are nici
timpul şi nici finalitatea de a întârzia pe paginile unor volume
de câteva sute de pagini.
Autorul sucevean lansează un volum elegant şi minuscul
ca format, în care, pe şaptezeci şi unu de pagini, se succed trei-
zeci şi trei de proze. În acestea, parcă pentru a veni în întâm-
pinarea lectorului grăbit, prozatorul realizează maximum de
concentrare, într-un limbaj parcimonios şi adesea metaforic,
trecând cu naturaleţe de la descripţie poetică la povestire, şi
de la evocare la secvenţa poematică: în acest mod, se perindă
cu rapiditate siluete marcate dramatic de destin (Întoarcerea
norilor sau Apa vie), evocări-rezumat (Ruleta), amintiri (Far-
108
Muzica iernii
mecul muzicii), stări de spirit sugerate în proză poematică
(Când reînfloresc pomii), schiţe ale unor întâmplări tensionate
(Capcana) etc.
Prin însăşi structura sa, proza scurtă înlesneşte procesul
de obiectivare (folosirea dialogului, limitarea la un spaţiu res-
trâns), iar esenţializarea este manifestă sub forma unor enun-
ţuri memorabile, ori a situării într-o arhitectonică specifică
poemului în proză sau tabletei.
Tematica volumului Zâmbetul excelează prin diversitate şi
varietate compoziţională. Atunci când se conturează şi o in-
trigă, aceasta se opreşte adesea la punerea în scenă şi sugera-
rea tensiunii culminante: un vânător se prinse în propriile
capcane pentru căprioare; un fântânar, om singuratic, alunecă
de pe scară tocmai când, victorios, anunţa că apa ţâşneşte vi-
jelios: clopotarul de la biserică, om sărman şi neajutorat, după
instalarea noului clopot, fu găsit spânzurat de funia clopotu-
lui etc. Dar uneori firul epic lipseşte, sau abia e urzit şi apoi
abandonat; atunci textul ia forma unui tablou descriptiv, sau
a unei note (Stupiditate), care încorporează o atitudine ori o
remarcă. Dintre acestea, tabloul e realizat cu talent, căci su-
gestia poetică şi ineditul imaginilor îl susţin, precum în ur-
mătorul: „Şi-o tăie cu iuţeală pe drumeagul îngust, mai apoi
pe cărarea îngustă firavă pe sub prelata cetinilor, împovărată
de geamantanul voluminos. Se grăbea căci zorii ce abia miji-
seră se înecară pe nesimţite într-un nor de ceaţă (...) însă ceaţa
cernută ca printr-o sită micşora lumina – şi aşa zgârcită – a
acestui început de zi. Prin semiîntunericul apărut simţea atin-
gerea cetinii doar când îşi tatua faţa cu acele ei...” (Înfloriră li-
niştite dimineţi). Într-un asemenea peisaj, o tânără învăţătoare
se îndreaptă cu emoţie spre şcoala unde tocmai a fost numită.
Dar personajele schiţate sunt foarte diferite şi nu totdeauna
aflăm prea multe despre ele, în afară de situaţia în care sunt
implicate: soţia unui pădurar, un vânător, văcarul satului, un
vizitiu, un cioban, clopotarul bisericii, stăpânul unui cal, un
109
culegător de hribi etc. Autorul nu portretizează şi nu moti-
vează gesturile şi atitudinile fugarilor săi eroi, procedând pre-
cum Hemingway.
Când rămâne într-adevăr la modalitatea reprezentării, fără
a apela deloc la explicaţii şi comentarii, atunci proza lui De-
cebal Alexandru Seul comunică şi intră decis în spaţiul literar.
În afară de tabloul descriptiv cu valenţe poetice, autorul e
totdeauna inspirat în tehnica decupajului; aceasta funcţio-
nează abrupt, dar semnificativ, oferindu-i cititorului reperele
strict necesare din plănui comunicării: „Stătea la pândă zi şi
noapte pe unde apuca, dar sălbăticiunea se arăta doar la ră-
săritul şi apusul soarelui în plaiul smălţuit cu flori, mângâiat
de lumină şi linişte. Păşea ţanţoşă, uneori muindu-şi botul în
albia unui izvor, apoi dispărea ca o părere în hăţişurile pă-
durii bătrâne prin cotloane numai de ea ştiute, nebănuindu-l
pe Cânea care-i presărase-n cale mai multe jmacuri prin nişte
gropi acoperite cu crengi. Om şi animal se mişcau de o bu-
cată de vreme în acelaşi decor”. Incipitul are, după cum se
vede, funcţie de situare, dar şi de sugestie pentru o anumită
stare de spirit.
Metafora îi stă, de asemenea, autorului la îndemână, mai
ales la intersecţia cu suspensia epică; pentru că naratorul evită
mai totdeauna deznodământul explicit, sugerându-l ori ape-
lând la finalul deschis: „Cu palma streaşină, învăţătoarea
scruta zarea către satul din vale inundat de acea lumină. Ză-
bovi aşa câteva momente şi liniştea dimineţii fu înflorită de
glasurile copiilor slobozi, aşa cum arăta mistuită toată de ne-
răbdare pe poteca ce cobora sinuoasă tot mai departe şi mai
departe. Cu gândurile toate, dar chiar toate la micuţii ei şco-
lari.”
Mai puţin inspirată este, uneori, proiecţia unei situaţii sau
a unui personaj într-un context socio-moral, iar transfigurarea
faptului de viaţă, cunoscut direct, nu asigură totdeauna in-
110
Muzica iernii
trarea în spaţiul literar propriu-zis, rămânând în stadiu de re-
portaj.
Altfel, Decebal Alexandru Seul este un prozator sensibil,
cu o bună cunoaştere a vieţii, în ale cărui pagini realismul şi
vibraţia lirică generează o scriitură adesea captivantă şi plină
de semnificaţii.
Grigore CODRESCU – revista ATENEU (Bacău) noiem-
brie-decembrie 2005
Zâmbetul, ca dar al sufletului
Mi-a dăruit un zâmbet... era sfârşit de primăvară...

Zâmbetul lui m-a călăuzit în căutarea unui cuvânt pe care
fiecare dintre noi îl caută „de pe vremea ierburilor înalte, fire
de dor rupte din soare” şi pe care, dacă are noroc, îl găseşte
şi-l pronunţă simplu – „TU“.
Firesc, a urmat apoi Idila dintre cetini, cu „vorbe dulci plu-
tind pe aripa de vânt“, o Ea şi un El prinzându-se de mână şi
dispărând „printre cetini“. Aici, în „oaza de verdeaţă“, am
descoperit „farmecul muzicii“, împreună cu ciutele ce adul-
mecau, „cu boturile catifelate, pajiştea“.
Ne-am potolit setea cu apele izvorului care „din neştiutele
profunzimi ale muntelui, se avântă în vaier prelung“.
Am ascultat apoi poveşti de viaţă… Destinul ciobanului,
pe care „reînflorirea pomilor îl readusese la stână pentru o
vară şi pentru atâta cât avea să mai ţină... umbră pământu-
lui“.
111
L-am cunoscut pe Florin, un bărbat îndrăgostit de arta scri-
sului şi care plăteşte scump acest har: între el şi soţia sa se in-
stalase „tăcerea, ca un zid”.
M-am revoltat când am aflat tragica soartă a unui tânăr
văcar. Neînţeles de cei din jur, încearcă „să se facă util şi alt-
fel comunităţii din care face parte. Într-o zi se apucă de săpat
o fântână pentru a le dărui apă văduvei Leonora şi copiilor
ei. Munceşte cu spor. Când „şuviţa aceea argintie se slobozi
din baierele pământului în chip de oglindă“, Niţă alunecă şi
primeşte îmbrăţişarea „apei vii“.
Am plâns alături de vizitiul care e nevoit să pună capăt
suferinţei lui Albu, atins de „boala nimicitoare a vârstei“.
M-au tulburat şi poveştile despre natura care, supusă sil-
niciei umane, se revoltă, apărându-şi intimitatea şi pedep-
sindu-i pe cei care atentează la ea. E vorba de Cânea, care
„după câţiva paşi nimeri cu bocancii în dinţii capcanei...“
puse de el însuşi pentru prinderea unei căprioare, sau de băr-
batul ce începuse să se caţere atras de înălţimea copacului. Se
ţinea cu nădejde de tulpina bradului rege, reuşind să-i ajungă
sub vârf. Atunci înfipse lama toporului în el, însă creanga i se
rupse sub picioare...“.
Dar... a venit şi Liniştea dimineţii... „înflorită de glasurile
copiilor“. Ne-am întors în lumea reală. Fiecare „s-a privit într-
o oglindă şi nu s-a mai recunoscut. A rupt-o la fugă, lăsând în
urmă uitatele urme de paşi ale vârstei – jucăriile de lut“.
Nişte „vrăbiuţe ţopăind pe asfalt“. „O pană din aripa soa-
relui... se juca... într-un măr înflorit“.
...Iar eu tocmai am terminat de citit cartea Zâmbetul de De-
cebal Alexandru Seul, nume binecunoscut cititorilor Curieru-
lui ucrainean. Autorul a mai publicat şi în revistele Luceafărul,
Convorbiri literare, Bucovina literară etc. A obţinut premiul al
III-lea la Festivalul Naţional de creaţie literară „Dimitrie Bo-
lintineanu“, ediţia a XIX-a, Giurgiu, 1998.
112
Muzica iernii
Zâmbetul a apărut la Editura „Cuvântul nostru“ din Su-
ceava, grafica şi coperta aparţinându-i învăţătoarei Sanda Gă-
lăţan, iar procesarea textului fiind realizată de profesorul Ion
Aflorei. Cei doi sunt consăteni ai scriitorului şi împreună au
pus bazele revistei „Meridian 25“, revista Şcolii cu clasele I-
VIII din Izvoarele Sucevei, dând astfel dovadă de mult al-
truism, împărtăşind şi altora din tainele cuvântului scris,
tipărit, citit şi ne-mai-ascuns în suflet.
Despre Zâmbet Alex Ştefănescu a spus: „Schiţele sunt bine
scrise, remarcându-se printr-un realism pitoresc, de natura
celui profesat de Nicolae Velea”, iar publicistul bucovinean
Nicolae Macovei a afirmat că „într-un stil parcimonios, auto-
rul cultivă un epic aluziv genuin şi ingenuu cu curiozitatea
unui fluture în aerul de început, paradisiac, deznodământul
fiind, mai întotdeauna, metaforic“.
În cuvântul adresat cititorilor săi, scriitorul mărturiseşte:
„Am încercat, în această modestă carte, prin scrisul scurt, ferit pe
cât se poate de înflorituri stilistice, să descriu crâmpeie de viaţă con-
stituite, uneori, în drame ale existenţei umane. Nu lipsesc nici unele
texte străbătute de fiorul poeziei.
Dacă cititorul va simţi ce vreau să spun, şi poate aşa se va în-
tâmpla, înseamnă că pasul meu de început pe plan editorial va fi şi
unul important pe drumul întortocheat, dar cu licăriri de stea, al
creaţiei literare“.
Iar eu închei spunând că zâmbetul e fărâma de fericire a
sufletului. La fel sunt şi textele lui Decebal Alexandru Seul.
Cum rămâne zâmbetul în amintirile noastre, la fel vor rămâne
în suflete trăirile născute în urma lecturii acestei cărţi.
Lăcrămioara GRIGORCIUC (Curierul ucrainean, Bucureşti)
113
În lumea satului de munte
Cartea lui Decebal Alexandru Seul, Întoarcerea paşilor, Edi-

tura „Cuvântul nostru”, Suceava, 2005, începe prin a ne rea-
duce aminte ceea ce în vremea de atunci se numea drama
bobocilor, drama „tinerilor absolvenţi repartizaţi în producţie,
momentul de răscruce în care aceşti oameni erau obligaţi să
renunţe la viaţa de până atunci pentru o alta. Dar alegerea fu-
sese făcută odată cu înscrierea la şcoala care acum absolvită
aducea momentul primilor paşi. Personajul lui Alexandru
Seul Decebal trebuia sa aducă în casele unui sat de munte să-
nătate şi viaţă şi se va supune unei reguli moştenite în zestrea
spirituală a locului său de muncă: „tot ce se naşte trebuie să
trăiască”.
Există între tineri un fel de prietenie necondiţionată, o ca-
maraderie complice, care fac adaptarea şi integrarea mai
uşoare, poate şi faptul că urmele lăsate de trecerea anilor sunt
mai puţin adânci la această vârstă şi există şanse de reparaţie
contribuie la transformarea fostului boboc în viitorul profe-
sionist.
Dacă ne gândim la vârsta absolventului şi dacă acceptăm
că, apropo de regula menţionată mai sus, ceea ce se naşte tre-
buie să trăiască, dar nu numai, vom înţelege de ce, ca luna
printre nori, răsare din mulţime cea care în această carte se
numeşte Violeta. Cititorul care face parte din aceeaşi genera-
ţie cu autorul, şi nu cu personajul, va recunoaşte etape, dru-
muri bătătorite cunoscute, chiar ipocrizia masculină de a face
promisiuni de care se uită după un oarecare timp. Acum ca-
mera Violetei miroase a trandafiri, personajul cărţii noastre
114
Muzica iernii
nu ştie, dar nu va mai fi aşa peste ani, niciodată nu va mai fi.
Cred că frumuseţea tinereţii este frumuseţea florii care se în-
alţă printre ierburi şi-şi deschide dezinvolt petalele, neştiind
la ce pagină de dicţionar se află substantivul coasă.
Adevărata dragoste, cea curăţată de toate egoismele, sco-
purile şi chiar tendinţele fireşti, cea care face oferta de dăruire
a sufletului fără a-şi pune problema pentru ce, acest sentiment
care, cu oarecare îngăduinţă, ar putea fi comparat cu purita-
tea luminii, se poate elibera de multe tare, dar de durere, nu.
De ce? Cât de otrăvit o fi izvorul, cât de adâncă o fi mlaştina
sedimentată de-a lungul timpurilor, încât firavul sentiment
să nu-şi poată trăda existenţa necontaminat? Poate că apar di-
lema, momentul renunţării. Să nu se supere Alexandru Seul
Decebal, dar nu-l vom crede, dacă ne va spune că personajul
său nu a suferit atunci când, odată cu scrisoarea venită de la
cineva din trecut, a apărut alternativa, alegerea, renunţarea,
această renunţare care în teoria economică se numeşte costul
de oportunitate şi permite cuantificare şi calcul matematic, şi
care în domeniul propus de autor doare.
Milan Kundera spunea că arta unui bărbat nu stă în a cu-
ceri o femeie, ci în a se despărţi de ea. Aşa că am aşteptat ca
Alexandru Seul Decebal să-şi chinuiască personajul pe tema
asta preţ de mai multe pagini, dar rezolvarea a venit intr-un
mod neaşteptat şi imediat s-a folosit şi cea mai dură armă a
sufletului întristat: renunţarea.
Renunţarea la toate, mai puţin la lumea satului de munte
pe care personajul principal al cărţii o cucerise lăsându-se cu-
cerit.
Putem pătrunde în lumea ideilor discret exprimate de Ale-
xandru Seul Decebal citindu-i întoarcerea paşilor, convinşi că
în adâncul fiinţei noastre se află încă tânărul care am fost şi se
pare că încă nu ne sunt total de neînţeles trăirile acelei vârste.
IOAN MUGUREL SASU, paginile Literatură-Artă, Crai
nou – Suceava.
115
Aproape de cer
Apărută la Editura Corgal Press Bacău la finele anului

2006, cartea Fragii târzii este a treia pusă la dispoziţia amato-
rilor de literatură de către proaspătul membru al Societăţii
Scriitorilor Bucovineni, Alexandru Seul Decebal.
Cartea cuprinde 17 texte de proză scurtă şi o prezentare a
autorului intitulată „În loc de cuvânt înainte”, semnată de
Cornel Galben, coperta şi ilustraţiile fiind realizate de artis-
tul plastic câmpulungean Ion Maftei.
După Zâmbetul şi Întoarcerea paşilor, volumul de faţă poartă
de-a lungul rândurilor, în stilul cu care suntem deja obişnuiţi,
descrierea unor fapte pe care le bănuim a avea la bază expe-
rienţa. „Experienţa este numele pe care fiecare îl dă greşelilor
sale”, a spus Oscar Wilde, dar greşelile sunt omeneşti şi nici
sacrificiul divin nu a putut avea loc fără trădarea omenească.
Personajele prozatorului trăiesc mai aproape de cer, nu
din cauza altitudinii, ci mai ales pentru mediul spiritual mai
puţin poluat. Pare naiv gestul poştăriţei Brânduşa de a face
surpriză de dragul surprizei, bucurie fără plată în vremurile
în care nimeni nu mai dă nimic pe gratis, şi reală apropierea
asimptotică de ideal din „Floarea de colţ”.
O ciudată metamorfoză, o refulare a răzbunării prin răz-
bunător asupra lumii în care poate să existe motivul răzbu-
nării, în „Lupul şi femeia”, sau riscul celor care se iau la luptă
cu natura, din „Piciorul de lemn”, sunt totodată exemple de
cum nu poate omul muntelui să accepte colivia dureroasă a
ţintuirii între pereţi făcuţi de mână omenească.
116
Muzica iernii
Rămase singure, bătrâneţile suplinesc lipsa de afecţiune,
afecţiune pe care nu au de la cine o primi, cu sentimentul de
prietenoasă vecinătate oferit de animalele în mijlocul cărora
şi-au petrecut viaţa – nu poate înţelege acest lucru tânăra oră-
şeancă a cărei concluzie se reduce la lehamite.
În cartea Fragii târzii a lui Alexandru Seul Decebal, natura
este scenă, decor, şi de multe ori ia parte activă la acţiune, este
natura de a cărei imparţialitate ne asigură H. de Balzac, atunci
când afirmă: „Ceea ce-l deosebeşte pe Napoleon de un saca-
giu nu este observat decât de societate; naturii puţin îi pasă de
aşa ceva”.
Dar natura are raţiunea ei, mintea are raţiunea ei, ca să nu
mai vorbim de inimă! Aşa stând lucrurile, textul literar izvo-
rât din simbioza dintre sufletul autorului şi satul de munte, cu
care ne-a obişnuit Alexandru Decebal Seul, are toate şansele
să existe acum şi de acum, chiar şi în epoca atotştiutorului cal-
culator.
Ioan Mugurel Sasu, Crai nou
Fragii târzii
Prozatorul bucovinean Decebal Alexandru Seul a început

să circule, de câţiva ani, pe o suprafaţă literară tot mai mare,
datorită, în primul rând faptului că prin cele două volume ale
sale anterioare – Zâmbetul şi Întoarcerea paşilor – a devenit vi-
zibilă consacrarea sa unui anumit topos, dar şi unor anumite
categorii socio-umane surprinse în momente semnificative.
Paginile sale, apărute mai demult în publicaţii precum Lucea-
fărul, Convorbiri literare, Bucovina literară şi altele, l-au convins
117
de asemenea că poţi fi luat în seamă de critica literară şi fără
a căuta, cu obstinaţie, să fii la modă. Recentul volum, apărut
la Editura „Corgal Press” din Bacău, în 2006 (cu o prefaţă de
Cornel Galben), cuprinde vreo şaptesprezece proze scurte în
care autorul surprinde, adesea memorabil, cu o impresio-
nantă economie de mijloace, siluete, situaţii, stări de spirit,
gesturi, întâmplări şi imagini din proximitatea şi chiar din ex-
perienţa instanţei auctoriale. De cele mai multe ori, autorul
apelează cu inspiraţie, în plan compoziţional, la modalităţi
precum decupajul fragmentului, plasarea cu efect maxim a
elipsei, precum şi proiecţia din perspectivă lirico-simbolică.
În planul strict stilistic, sunt de remarcat, credem, două tră-
sături distincte: conciziunea şi contextualizarea cu bune efecte
expresive, dar cu măsură, a cuvintelor ce mustesc de sevele
arhaic-regionale. Poate că unele din aspectele de mai sus l-au
determinat pe cunoscutul critic şi istoric literar Alex. Ştefă-
nescu să distingă în proza lui Decebal Alexandru Seul un
anume „realism pitoresc”.
Prefaţatorul volumului Fragii târzii, Cornel Galben re-
marcă „stilul concis, curiozitatea cu care priveşte lumea ce-l
înconjoară, fascinaţia pentru natură şi munte, în special, fraza
inundă ici-colo de metaforă şi finalurile expresive, ce-ţi dau
şansa să priveşti dincolo de poveste şi să o continui; acelaşi re-
marcă totodată că D.A.S. „are ştiinţă evocării, a construcţiei
concentrate pe spaţii mici, a transformării faptelor aparent ba-
nale în evenimente cu conotaţii cosmice, cu trimiteri în ne-
gura vremii şi în istorii greu deductibile” (pp.6-7).
În Poştăriţa se conturează, din perspectiva eului auctorial,
un portret descriptivo-narativ, o siluetă enigmatică a unui sat
de munte, tânăra poştăriţă ce leagă comunitatea izolată de
lume; efectul de potenţarea actualităţii se face prin implica-
rea instanţei narative în discursul schiţei: „Nu ştiu nici în ziua
de azi cum de s-a întâmplat şi de ce am păţit-o eu şi nu altul
(...) Fata aceea subţirică în talie – de i-o puteai cuprinde uşor
118
Muzica iernii
cu braţul – aşa străbătând cărările cu geanta enormă pe unul
din umerii înguşti, balansând-o ca pe o trăistuţă ce era la şic
cândva, mi se părea caraghioasă”.
Floarea de colţ, un poem epico-legendar pe tema iubirii vi-
sate, într-o naraţiune cu inserţii de secvenţe descriptive lirico-
simbolice, sugerând ideea intangibilităţii frumosului absolut:
„De câte ori le observ ţâşnindu-le căciulile de piatră să spin-
tece norii alburii sau negurile cerului, sunt pregătit să mă
apropii cât mai mult de ele. Pentru a le contempla şi a-mi trăi
măreţia clipelor lângă coloşii de stâncă prin cutezanţa înălţi-
milor uriaşii meleagului (...) Albumiţa, o fată de o frumuseţe
rară, zăpăcise pe atunci inimile multora care pentru ea băteau
la unison. Doar unul dintre aceia înnebuniţi de a o cuceri tre-
buia să-i aducă floarea de colţ”. În Lupul şi femeia, identificăm
o promisiune epică prea devreme încheiată. Todirică, bărba-
tul singuratic ce se confundă după un timp cu sălbăticiunile,
ne părăseşte parcă prea repede: e un portret-efigie din lumea
descoperită altădată de Vasile Voiculescu: „Între timp îi cres-
cuse barba, pletele lungi, de culoarea fuiorului, îi puteau fi
împletite, ochii înguşti ca de viezure îi erau umbriţi de sprân-
cenele stufoase. Ajungea cu vârful degetelor de la mâini, fără
să se îndoaie, la gurgoaiele opincilor, i se lungiseră mâinile
şi-i prisoseau pentru salturile dintr-un arbore în altul. Îşi
aflase adăpost într-o grotă, un fel de peşteră în care pătrunse
poate, în afară de el, vreo jivină. Dormea pe blănuri de urs,
treaz sau prin vis îşi mai striga soaţa, mioarele, câinii.”
E multă poezie în proza lui D.A.S., iar atmosfera este se-
ducătoare datorită montajului rafinat al unor cuvânt eingma-
tic dintr-un grai mustos arhaic şi regional, ce ascunde taine
nebănuite: ciuci, tuhan, jmacuri, a ţâşni, hrapa, calabui tăşâlcă,
siscornită etc.
Piciorul de lemn evocă destinul dramatic al unui bărbat pu-
ternic ce-şi pierde un picior la lucru în pădure, fiind astfel lip-
sit de marea sa patimă de a mai urca muntele, trebuind să
119
folosească un picior de lemn. Finalul ridică valoarea aceste
proze prin posibilitatea interpretărilor multiple, precum şi
prin gestul semnificativ cu care se încheie: „Alunecă de pe un
scaun şi rămase întins pe spate cu ochii săi întunecaţi şi reci,
urmărind parcă raza de soare prelinsă în ungherul încăperii”.
Fragii târzii este proza cea mai apropiată de structura com-
poziţională a unui poem: filonul epic redus la minimum de
un fior liric dedus din imagistică, încorporarea unui simbol
central care sprijină ideea: „Codrul îmbogăţit cu şoapte de ce-
tină şi cu trilurile înaripatelor, cu susurul izvoarelor şi răcoa-
rea ierbii crude s-a rărit până-n zare. Vântul nu mai caută prin
rămurişul lui şi când se mai abate în rafale mai seceră doar
copacii rămaşi stingheri.” „Codrul moare sub topoare şi nă-
vălesc fragii ca-ntr-o alegorie a succesiunii moarte-viaţă, ori o
expresie a suferinţei naturii sub loviturile omului.”
Tunetul dinaintea furtunii descrie cu minuţie reporteri-
cească drama umană a unei fiinţe anonime în al cărei destin
se strecoară elemente patologice: Victima e o bătrână nepu-
tincioasă, ucisă noaptea de un dement cu mintea tulbure; na-
ratorul e martor şi instanţă omniscientă. Măiestrie în plan
compoziţional, sugestia mişcării psihologice şi gradaţia ten-
siunii epice pot fi bine observate în Coliba: aceasta ne pare cea
mai complexă dintre proze, dovedind totodată capacitatea au-
torului de a se mişca şi pe spaţii mai largi.
Singurele pericole care se iţesc ici-acolo: sunt senzaţiona-
lul, perspectiva jurnalistică şi clişeul limbajului colocvial;
acestea pot împinge textul în afara literaturii. Mijloacele ex-
presive cele mai potrivite sunt convocate şi în schiţa Urzicile,
în care întoarcerea din străini a tânărului se asociază cu ur-
mele unei înmormântări, cu năvala urzicilor şi cu câinele
schelălăitor; pustiul şi tristeţea stau gata să acopere totul.
Decebal Alexandru Seul nu a transmis nici pe departe atâta
cât îi permite potenţialul său creativ; poate nici nu s-a luat el
120
Muzica iernii
însuşi în serios până acum. E limpede că dispune de forţa de
a se mişca pe spaţii epice mai mari şi în registre variate.
Grígore Codrescu, Pro Saeculum
Miniaturi
O surpriză ne-a făcut, în urmă cu câteva zile, statornicul

nostru colaborator de la Izvoarele Sucevei Decebal Alexan-
dru Seul. Spun „surpriză” fiindcă ne obişnuise cu miniaturile
sale, cu creioanele sale – ca rarisimă azi specie publicistică/ li-
terară, fireşte! – unind, în câteva rânduri, ştirea, tableta, frân-
tura de reportaj şi nota literaturizantă. Dar am primit versuri,
volumul Printre oglinzi de soare, Editura Penumbre, Bucureşti,
2012. Citind cele aproape 60 de pagini (conţinând şi grafii ne-
semnate), înţelegem şi relaţia dintre proza şi versurile lui D.A.
Seul. Întâlnim tot miniaturi, poeme în 2-5 versuri, care aduc
alături restituiri ale unor imagini vizualizate şi gândite fie pe
culme de munte, fie la ţărm de mare, uneori amintind de haiku.
Fineţe în descripţie, plus un aer de caldă familiaritate degajat
dintre cuvinte, care cucereşte şi implică cititorul: „Se scurge
seva ierbii,/ Flămândă-i gura coasei/ Şi ziua-i fără margini.//
Şoapta izvorului,/ Descântecul dorului.” („La coasă”) sau „Îşi
pune iarba pe degete/ Inele de rouă” („Logodna”).
L.D. CLEMENT, Crai nou
121
Muntele din beznă
Bacău, Editura Ateneul Scriitorilor, 2008 (cu o postfaţă de

Anica Facina), 78 pag.
Înţeleg din postfaţă că volumul aflat în atenţia noastră este
al cincilea în bibliografia lui Decebal Alexandru Seul, un îm-
pătimit al povestirii şi care nu dă semne – până în prezent – că
s-ar simţi atras de roman sau nuvelă. Autorul are un teritoriu
precis delimitat în zona obcinelor bucovinene, „printre brazi
trupeşi”, pe covor de muşchi, mai aproape de cer, dar şi teme
predilecte: relaţia om-natură, cel mai adesea întreruptă brutal
şi ireversibil, disoluţia satului tradiţional, însoţită – inevitabil
– de o degradare morală la nivelul indivizilor, atraşi de câşti-
gul imediat, pierzându-şi identitatea atât de fermă a omului
de la munte; nu în ultimul rând, singurătatea năucitoare a bă-
trânilor (pensionari sau nu), pe care-i mai ţine în viaţă dra-
gostea pentru animale şi speranţa unei reînserieri în ritmurile
ample ale naturii montane, prin trecerea în cele veşnice.
Chiar dacă n-ar fi apelat la acel citat amplu din Octavian
Paler, folosit ca motto, aş fi intuit cu siguranţă în autorul bu-
covinean un dăruit şi un strateg al scrisului, poate nu chiar
un perfecţionist, dar – în mod sigur – un condeier tenace,
transfigurat de suferinţă şi bucuria creaţiei. Alter ego-ul său
este Florin din „Zidul tăcerii’ pentru care scrisul „era ca o şu-
viţă de apă croindu-şi drumul printre stânci fără nicio putinţă
de stăvilire”. O semnificativă parte a prozelor oferă o radio-
grafie întunecată a unei umanităţi atinse iremediabil de o pau-
perizare materială şi spirituală în absenţa tradiţiei. Astfel, un
bătrân octogenar, cu o jenantă pensie de agricultor, îşi rotun-
122
Muzica iernii
jeşte veniturile profitând de compasiunea pe care o provoacă

celor din jur: tot ce primeşte, comercializează. Generaţia ur-
mătoare pare să aibă un grad accentuat de erodare morală:
fiul acestuia, cel mai mic, la frageda vârstă de 40 de ani, este
un parazit patentat. Fumează, bea, îşi bate tatăl, topindu-i ve-
niturile obţinute prin negustorie. Dacă mai adăugăm la asta că
naratorul-personaj are un fiu mare amator de manele, avem
măsura valorii unei generaţii desprinse definitiv de matca ori-
ginară (Bătrânul).
În altă parte, sălbăticirea câinilor şi sălbăticirea oamenilor
par să aibă aceleaşi cauze: mizeria, foamea. E prognoza femeii
care îi închide uşa în nas soţului ei: „Ai să ajungi ca ei!”
(Umbra femeii). În „Cuibul de fericire” Doru apelează la servi-
ciile unui bordel, este demascat de consoartă, după care ur-
mează confruntarea cu oglinda: „Omul zărit între ramele et nu
mai era el”. Obsedat de gândul că ar putea fi prădat şi că nu-
şi va ridica nicicând „o casă ca lumea”, Ţurlea din „Valea har-
bujilor” are o reacţie disproporţionată faţă de cumnatul său,
Tucu, pe care-l loveşte cu sălbăticie, fără să ţină cont de soţia
sa, sora celui lovit. Iar în „Culegătorul de hribi”, personajul
Ghioţiu creşte o fetiţă pe care o găsise sub un stejar singura-
tic, după care – peste ani – „îngenuncheat de ecoul unei porniri
lăuntrice” îmbrăţişează trupul fetei împlinite. Sunt psihologii
tulburi, în bună măsură alterate, îndepărtate de morala straş-
nică a naturii, dar şi de cutumele sociale stabilite de veacuri.
Natura, ca în cazul mai sus pomenit, îşi arată ostilitatea: „Şi-n
miez de noapte scăpărară fulgerele, furtuna scăpată din ţâţânile ce-
rului rostogoli coliba care fu înghiţită de puhoiul hulpav”.
O tristeţe copleşitoare se desprinde din naraţiunile cu bă-
trâni pentru care muntele nu mai are nici puterile urieşeşti,
nici strălucirea de altădată. Apăsaţi de singurătate, Piţac şi
123
Leandru se îndepărtaseră de semenii lor, unul cufundându-se
„cu totul în norul său de ceaţă”, pe când celălalt „îşi făcuse cuib
mai adânc în surzenia şi muţenia lui”. Octogenara Olga, o dili-
gentă crescătoare de animale, şi-a urcat sufletul la cer şi, de
aceea, zadarnic, muntele se mai străduieşte „să ţină bolta pe ce-
tină”. Pentru nonagenara Nastasia, care nu ştiuse vreodată de
radio, presă, lumină electrică, animalele au fost viaţa sa, iar
munca – singura raţiune de a exista. „De pe prispă îi devenea
tot mai neclar muntele pe care-l suise şi-l coborâse în fiecare zi încă
din copilărie” (Muntele din beznă). O lume care a apus, tot aşa
a pălit treptat spiritul locului.
Pe măsură ce pădurile se răresc, pădurarul din „Capăt de
traseu” (un titlu nu prea inspirat) este nevoit să urce tot mai
sus pe Măgura pentru a aşeza „sarcinile de fân” în calea că-
prioarelor şi cerbilor. Finalul, apoteotic, ne aminteşte oare-
cum de sfârşitul unui personaj sadovenian (moş Calistru
Puşcaşu): „Pe nesimţite însă ochii i se înceţoşaseră, ameţi şi alu-
necă peste sacul îndesat cu fân”. Personaj senin, cum sunt pu-
ţine în volum, el aparţine spaţiului celest pe de-a-ntregul. Cu
totul altă situaţie întâlnim în „Capcana”, unde om si animal
„se mişcau de-o bucată de vreme în acelaşi decor, supunându-se
aceloraşi riscuri. Cânea (nume foarte sugestiv) pune capcane
în calea căprioarei, pentru ca – în final – să cadă victimă pro-
priei capcane. O bătrână singură, aflată într-o agonie prelun-
gită şi o casă „biruită de intemperii”, „putregai încă pe picioare”,
despre care se credea că este bântuită de duhuri necurate, îi
exasperează pe locuitorii muntelui, aproape goliţi de ome-
nesc, dar foarte doritori să înlăture această „pată de ruşine” de
pe obrazul comunei. Moartea femeii aduce după sine rezol-
varea tensiunilor, dar nu înlătură misterul (Casa). Un alt om
al muntelui, Vlăgea Hodorobăţ, hotărât încă de dimineaţă „să
se ducă”, hrăneşte mai întâi animalele, râneşte gunoiul, mulge
vacile, după care urcă la bradul plantat de el în anii săi cei
buni. Stingerea sa este asemenea unei stele căzătoare „cu lică-
124
Muzica iernii
riri de candelă” (una dintre cele mai frumoase povestiri, în care
autorul îşi demonstrează predispoziţia pentru epos). Viaţa
(apa vieţii) cere o jertfă, vrea să ne reamintească Decebal Ale-
xandru Seul prin sfârşitul simbolic al lui Niţă care sapă o fân-
tână, descoperă apa, gustă triumful victoriei, după care
alunecă pentru totdeauna: „Roiuri de păsări învăluiră balta şi so-
arele lăsând o fereastră de cer albastru...”
Iată şi câteva proze luminoase, tonice, lăsând loc de spe-
ranţă şi reconstrucţie. Olivia iese la pensie din învăţământul
universitar, merge la medic în aceeaşi zi, după care se gră-
beşte să ajungă la Obcinele Bucovinei, locul copilăriei sale,
unde era aşteptată de bătrâna sa mamă (Şi mâine este o zi).
Maria şi Grig refac mitul cuplului primordial, al omului rein-
stalat confortabil într-un cosmos prietenos. Susurul izvoru-
lui, trilurile păsărilor, poiana acoperită de flori, liniştea
odihnitoare a muntelui şi cei doi tineri dispărând „printre ce-
tini” (Idila dintre cetini). Într-un alt text, învăţătoarea se în-
toarce în satul unde era aşteptată de „micuţii ei şcolari”,
înfiorată de „atingerea cetinii şi bucuria revederii” (Înfloriră li-
niştile dimineţii).
Între liniştea muntelui şi vacarmul oraşului, autorul op-
tează necondiţionat pentru prima variantă şi la fel de ferm în-
clină pentru valorile satului tradiţional pe care le respectă şi
le iubeşte.
(Pro Saeculum, 4/2009)
125
Apa din Lourdes
N-a trecut prea mult de când am mai comentat o carte de

povestiri a bucovineanului Decebal Alexandru Seul („Mun-
tele din beznă”), după care am primit, la sfârşitul lunii iunie,
această carte, însoţită de obişnuitele urări de bine, dar şi de
patru fotografii cu imagini din comuna sa natală, Izvoarele
Sucevei, de-o frumuseţe ireală. Nu m-aş mira să aflu ca auto-
rul acestor fotografii să fie acelaşi cu autorul frumoaselor na-
raţiuni comentate de mine, îndrăgostit peste poate de munte,
brazi, cer, dar şi de povestire.
„Apa din Lourdes” (2007) este un scurt memorial de călă-
torie, viu şi antrenant, rod al unei vizite în sudul Franţei, când
autorul, asistent medical, însoţit de prietenul său, profesorul
Ion Aflorei, se află ca musafiri între 17 august şi 5 septembrie
1992 ai prietenilor francezi din comuna Saint-Nauphary, în-
frăţită – în acel entuziasm general provocat de evenimentele
din decembrie 1989 – cu Izvoarele Sucevei. E mai mult un do-
cument sufletesc, deşi autorul se îngrijeşte să asigure cititori-
lor şi informaţiile strict necesare, detalii evocate cu ochiul
mereu lacom de noutate, dar şi să transmită acea bucurie de
a se regăsi liber şi reconfortat atunci când străbate văile mun-
ţilor Pirinei, cu barca pe lacul Ploii, sub pământ, în Oraşul
Trandafirilor (Toulouse), Montauban, unde vizitează un spi-
tal cu o dotare de vis şi curăţenie exemplară, printre portocali
şi măslini, peisaje mirifice şi oameni minunaţi. A fost, cum
spune, cu sinceritate, autorul, „lozul vieţii” sale.
Vrând-nevrând, cele două spaţii geografice şi spirituale se
află într-o inevitabilă comparaţie. Ceea ce este încântător la
126
Muzica iernii
noi acasă este natura, măreaţă şi inepuizabilă, altfel decât în
sudul Franţei, dar – oricum – rezistă la comparaţie. Urmează
portul încântător şi ospitalitatea gospodarilor de pe aceste
meleaguri, mănăstirile Moldoviţa, Suceviţa, Putna, Voroneţ,
cu adevărat uimitoare, dar – din păcate – umbrite de însuşi-
rea necuvenită a paturilor de spital şi dispariţia unor cutii de
medicamente, cu ocazia celor două vizite ale francezilor, ve-
niţi cu ajutoare, în perioada imediat următoare schimbării de
regim politic. În schimb, cei doi bucovineni au permanent
sentimentul unei magice călătorii în paradis şi convingerea
că tot ce li se întâmplă acum nu poate fi comparat cu nimic,
nici atunci când străbat copleşiţi văi glaciare, lacuri, grote şi
cascade misterioase, nici atunci când pătrund înfioraţi de
harul dumnezeirii pe Drumul Crucii sau trec prin peisajul mi-
rific ce se deschide pe drumul dintre Toulouse şi Paris. Dar
mai presus de orice pare a fi Lourdes, „capitala amintirilor re-
ligioase”, locul unde a băut cea mai pură apă din lume, care
atrage turişti din toată lumea pentru vindecările ei miracu-
loase. De aceea, poate, Lourdes este, cum spune autorul,
«inima lumii».
Pro Saeculum 7-8/2009
Apa din Lourdes
Cartea „Apa din Lourdes” a lui Decebal Alexandru Seul,

apărută la editura Corgal Press Bacău în toamna anului 2007,
este un jurnal de călătorie şi rezultat al zvâcnirilor condeiului
autorului pe parcursul unei excursii în nord-estul României şi
în sud-vestul Franţei. Autorul copertelor, artistul plastic câm-
127
pulungean Ion Maftei, îşi integrează lucrarea în contextul spi-
ritual al conţinutului aducând în centrul atenţiei chipul Mân-
tuitorului pătimind pe prima şi binecuvântând pe ultima,
fiecare imagine inclusă în cercul universal iar la rândul său
aparţinând heptagonului regulat.
Fără a fi exagerat de existenţialişti sau de fatalişti, vom re-
cunoaşte că trebuie să existe premize şi cauze pentru realiza-
rea unei acţiuni şi de aceea unele pagini sunt dedicate
evenimentelor din decembrie 1989, moment fără de care nu ar
fi fost de conceput o plimbare printre obcinile Bucovinei şi
apoi munţii Pirinei.
Prin punctele de frontieră au venit oameni dintr-o Europă
căreia îi aparţinusem şi de care pentru o vreme am fost oare-
cum separaţi. Nu ştiu cât de importante vor fi fost acele aju-
toare pentru că pe atunci încă nu înflorise comerţul second
hand cât mesajul de prietenie. (Prietenia: voila le grand sujet).
Veniţi dintr-o ţară. despre care, probabil, ştiau mai puţin
decât amicii români despre Franţa au cunoscut oamenii Bu-
covinei, au vizitat meleagurile care nu sunt împodobite cu bi-
serici în care încap zeci de mii de persoane iar cele existente
au pereţii pictaţi cu opera unor autori nenominalizaţi de isto-
ria artei. Totodată nu au ţinut seama de sfatul compatriotului
lor La Rochefoucauld care spunea „nu e atât de primejdios să
faci rău majorităţii oamenilor cât e să le faci prea mult bine”,
şi calea spre vestul Europei a fost deschisă.
Nu vom relua descrierea lucrurilor oamenilor şi faptelor.
De acest lucru s-au ocupat autorul şi prietenul său Ion Aflo-
rei. Tot ei s-au ocupat de documentare şi traducere, cartea de-
venind vie cu textele susţinute de imagini foto şi unele
explicaţii pentru cei care (cel puţin deocamdată) nu au avut
ocazia să constate diferenţa dintre peisajul alpin de acolo şi
cel din obcina Feredeului.
Apa fântânii din Lourdes, apa cu proprietăţi miraculoase,
care, potrivit credinţei localnicilor şi pelerinilor, este colorată
128
Muzica iernii
cu sângele lui Iisus este purificatoare şi dătătoare de viaţă.
Pentru cei care cred, suprema fericire rămâne aceea de a
dărui, nu de a primi, şi de aceea gazdele franceze au surâs fe-
ricite văzând că musafirii lor au luat apă în sticlă.
Acolo în Pirinei, se reface Drumul Crucii, început cu jude-
cata lui Pilat, şi care se termină cu momentul pascal „Dra-
gostea este mai puternică decât moartea”. Ştim şi noi asta, o
ştiu şi cei care n-au citit-o şi nici auzit-o vreodată, pentru fie-
care vine o clipă în care măcar o dată în viaţă se revelează
acest adevăr.
Călătorind împreună cu autorul şi prietenul său avem plă-
cerea de a vedea că nimeni nu impune nimic, paginile reali-
tăţii fiind răsfoite obiectiv, sufletul fiecăruia lăsându-se
impresionat în felul său.
Oare cum ar arăta un astfel de jurnal scris de francezii care
au vizitat România?
Ioan Mugurel SASU (Bucovina literară, aprilie 2009)
129
„L’EAU de LOURDES, un livre lancé à Vatra Dornei„dans

le journal Monitorul de Dorna, l’année V, nr. 4 (112). le 22 fé-
vrier-le 6 mars 2008, p. 3
La salle Ion Luca de la Bibliothèque Municipale G. T. Ki-
rileanu a offert l’hospitalité lundi, le 11 février 2008, à un évé-
nement d’exception dans la vie culturelle de la ville de Dorna.
11 s’agit du lancement du volume de prose L’EAU de LOUR-
DES, ouvrage signé par l’écrivain du département de Su-
ceava, Decebal Alexandru Seul.
A l’événement ils ont participé des gens de culture de
Dorna, des enseignants, mais aussi des élèves du Lycée Ion
Luca, la parole introductive appartenant à notre brave am-
phytrion, Madame le Coordonnateur de la Bibliothèque Ma-
riana Sorohan, qui a remercié à l’écrivain du département
pour son choix de lancer le livre à Vatra Dornei, “un lieu tel-
lement cher à mon âme”, conformément à sa façon de préci-
ser.
Celle qui a présenté L’EAU de LOURDES a été le docteur
Doina Hasneş Ciurdariu, elle même écrivain, l’auteur des vo-
lumes Pèlerin orthodoxe à Medjugorje et À Medjugorje on
élève /hausse des soupirs vers le Ciel et des Miracles des-
cendent, des publications qui „parlent” à propos des miracles
et des apparitions de la Sainte Marie à Medjugorje (qui les
présentent).
„Le geste de Monsieur Decebal Alexandru Seul de lancer
son livre à Vatra Dornei doit nous honorer. C’est un homme
particulier, un grand passionné de littérature, un homme qui,
bien qu’il vive dans une communauté très petite, par ce qu’il
fait, il dépasse les frontières spirituelles de sa communauté. 11
a désiré extrêmement que cet événement ait lieu aussi à Vatra
Dornei. un endroit aimé par son âme. Ce qu’il n’a pas su, c’est
130
Muzica iernii
le fait qu’il n’y a pas par un hasard le fait d’avoir programmé
cet événement ce jour-ci, le 11 février 2008, parce qu’au-
jourd’hui on célèbre 150 depuis la première apparition de la
Sainte Vierge à Lourdes (11 février 1858).
Par la plume, on dépasse 1 ’état de torpeur spirituelle
Après la présentation faite par le docteur Doina Hasneş
Ciurdariu, Decebal Alexandru Seul, l’écrivain de Izvoarele
Sucevei a remercié à ceux présents pour la participation au
lancement de son volume, en soulignant le fait que par ce
qu’il réalise à l’aide de sa plume, il désire extrêmement dé-
passer ainsi l’état de torpeu*- spirituelle qu’il perçoit dans la
société, et spécialement dans celle de la petite communauté
de laquelle il provient.
Ils ont tenu encore à prendre la parole le docteur ès Lettres
Cecilia Popescu Latiş, la poétesse Anica Făcână, George Timu,
prof. Paraschiva Abutnăriţei, prof. Vasile Panţâru, l’ingénieur
Aurel Hasneş, le prêtre Iosif Doboş, mais aussi le prof. Cos-
tache Maximiuc.
A la fin, Decebal Alexandru Seul a offert des autographes
à ceux présents, en faisant une donation de quelques exem-
plaires du volume L’EAU de LOURDES à la bibliothèque mu-
nicipale de Dorna.
Violeta CODOREAN
„Apa din Lourdes”, o carte lansată la Vatra Dornei
Sala „Ion Luca” din cadrul Bibliotecii Municipale „G.T.

Kirileanu” a găzduit luni, 11 februarie 2008, un eveniment de
excepţie în viaţa culturală dorneană. Este vorba despre
131
lansarea volumului de proză „Apa din Lourdes”, lucrare
semnată de scriitorul sucevean Decebal Alexandru Seul.
La eveniment au participat oameni de cultură dorneni,
cadre didactice, dar şi elevi ai Liceului „Ion Luca”, cuvântul
de deschidere aparţinând inimoasei „gazde”, bibliotecarul co-
ordonator Mariana Sorohan, care a mulţumit scriitorului su-
cevean pentru alegerea sa de a lansa cartea la Vatra Dornei,
„un loc atât de drag sufletului meu”, după cum preciza
acesta.
Cea care a prezentat „Apa din Lourdes” a fost dr. Doina
Hasneş Ciurdariu, ea însăşi scriitoare, autoarea volumelor
„Pelerin ortodox la Medjugorje”. Şi „La Medjugorje se înalţă
spre cer suspine şi se coboară „miracole”, publicaţii care vor-
besc despre miracolele şi apariţiile mariane de la Medjugorje:
„Gestul domnului Decebal Alexandru Seul de a-şi lansa
cartea la Vatra Dornei trebuie să ne onoreze. Este un om de-
osebit, un mare iubitor de literatură, un om care deşi trăieşte
într-o comunitate foarte mică prin ceea ce face, depăşeşte gra-
niţele spirituale ale comunităţii sale. El a dorit foarte mult ca
acest eveniment să aibă loc şi la Vatra Dornei, un loc îndrăgit
de sufletul său. Ceea ce nu a ştiut domnia sa este faptul că
deloc întâmplător am programat evenimentul în această zi,
11 februarie 2008, întrucât astăzi se împlinesc 150 de ani de la
prima apariţie a Fecioarei de la Lourdes (11 februarie 1858)”.
Prin condei, depăşirea stării de amorţeală spirituală
După prezentarea făcută de dr. Doina Haseş Ciurdariu,

Decebal Alexandru Seul, scriitorul din Izvoarele Sucevei, a
132
Muzica iernii
mulţumit celor prezenţi pentru participarea la lansarea volu-
mului său, subliniind faptul că prin ceea ce face prin inter-
mediul condeiului, îşi doreşte foarte mult să depăşească
starea de amorţeală spirituală pe care o percepe în societatea
actuală, şi în special din comunitatea mică din care provine.
Au mai ţinut să ia cuvântul doctorul în Litere Cecilia Po-
pescu Lateş, poeta Anica Facina, George Timu, prof. Paras-
chiva Abutnăriţei, prof. Vasile Panţâru, ing. Aurel Hasneş,
preotul Iosif Doboş, dar şi prof. Costache Maximiuc.
La final, Decebal Alexandru Seul a oferit celor prezenţi au-
tografe, donând câteva exemplare din volumul „Apa din
Lourdes” bibliotecii municipale dornene.
Violeta CODOREAN, Monitorul de Dorna
Apa din Lourdes de Decebal Alexandru Seul, Editura Cor-

gal Press, Bacău, 2007, nu este, cum pare, o carte de însem-
nări de călătorie, ci povestea unei aventuri tipice pentru
perioada postdecembristă, aceea a podurilor de ajutoare şi de
schimb de experienţă întinse de Occident spre satele româ-
neşti. Totul a început cu un deget pus undeva, într-o primă-
rie din sudul Franţei, pe harta României, în nord, şi cu
scrisoarea care, poposind „pe biroul primăriei din Izvoarele
Sucevei, unde în dialect huţul se vorbea, însă nimeni nu tăl-
măcea o boabă în franţuzeşte”, a încăput pe mâinile autoru-
lui şi ale prietenului său, prof. Ion Aflorei. Aceştia,
descurcându-i conţinutul, s-au grăbit să spună „Da”, declan-
şând o istorie fără precedent în istoria aşezării.
Doina Cernica
133
Decebal Alexandru Seul: „Bună dimineaţa, viaţă!”
Trăind într-un spaţiu greu de definit, acolo unde „doar

natura posibilă hrană spirituală” poate fi, adică la Izvoarele
Sucevei („La noi nu se ajunge cu trenul!”), într-un timp şi
„într-o ţară unde furturile, violurile, prostituţia, traficul de
droguri, crimele, violenţa în familie, cerşetoria, micile inci-
dente din viaţa noastră de toate zilele par o nimica toată”, De-
cebal Alexandru Seul ne surprinde cu o a şaptea carte
publicată, cea de după cele şase ale „cincinalului” 2005-2009
(„Zâmbetul”, „Întoarcerea paşilor”, „Fragii târzii”, „Apa din
Lourdes”, „Muntele din beznă” şi „În oraşul sfânt din Mun-
ţii Pirinei”), circumscrisă parcă, şi ca metodă de enunţare, şi
ca spirit, fantasticului „Drum întors” al lui Neculai Roşca, în
care realitatea este redescoperită după propriul trecut („Pe
aici am mai fost, îmi recunosc trecutul”), varianta lui Seul mai
rămuroasă, mai tihnită, dar la fel de bântuită de însingurare,
fiind: „Scrutez acuma pădurea schilodită cu ochiul liber, cum
procedam odinioară, şi tresar, aşteptând în zadar să-mi apară
vreuna în spaţiul ochilor”. În fond, realitatea capătă, adesea,
conturul trăirilor sufleteşti ale unora sau ale altora dintre trăi-
torii deplini, cum s-ar zice în taoism, iar Decebal Alexandru
Seul este un astfel de trăitor, aflat mereu şi mereu „între două
nopţi albe”, pentru a-şi premedita „cartea eternei reîntoar-
ceri”.
134
Muzica iernii
Surpriza memorabilă
Noua apariţie editorială, „Bună dimineaţa, viaţă!”, apă-

rută în condiţii grafice excelente la Editura şi Tipografia „Ac-
cent Print” din Suceava, în anul 2010, înseamnă o „surpriză
memorabilă” (şi acest citat e titlul unei tablete literare din con-
ţinutul cărţii), în condiţiile în care autorul, selectând texte pu-
blicate prin diverse ziare de limbă română sau ucraineană,
izbuteşte să realizeze o carte unitară despre un centru inedit
al civilizaţiei pământeşti, obcinile de la cumpăna izvoarelor
Sucevei şi Moldovei, în care supravieţuieşte superb o enigmă
a etnologiei, huţulii. Acolo, în munţi şi în afara timpului, în
care dumnezeirea risipeşte icoane vii, Decebal Alexandru
Seul, mai curând pictor decât narator, decupează clişee din
sufletul său şi arată lumii, când coboară din munţii lui, „bise-
ricuţa din inima munţilor”, regăsită şi retrăită în câteva sec-
venţe temporale, în jurul căreia se zăresc tulburătoare chipuri,
precum cel al centagenarei Paraschiva „Mihulcica” Ţăran, sau
vezi cum „Costan Droniuc, însoţit de femeia lui, coboară
muntele”, cum Ervina „trudeşte singură”, cum „au înflorit
fragii” sau cum supravieţuieşte într-un vârf de munte, din
pensia de 50 de lei, Vasilena Iliuc, bătrâna care, din prea multă
şi prea adâncă dragoste de ţară, şi-a abandonat, în tinereţe,
gospodăria temeinică din Putila. Întâlneşti, apoi, „o fată pe
drumuri de munte”, poştăriţa, întâlneşti „oameni cu mâini de
aur”, ba făcând fânul, ba încondeind ouă (soţii Zinici), ba cti-
torind capeliţe în Priciuca, în Brodina de Sus, în Pohoniş, pe
pârâul Oglinzi, la Podul Hergheliei sau prin alte şi alte locuri
cu nume ciudate de pe întreg cuprinsul comunei Izvoarele
Sucevei.
135
În vreme de amintire
Tabletele care încheagă, suficient de armonios, consistenţa

cărţii „Bună dimineaţa, viaţă!” sunt, de bună seamă, produse
gazetăreşti, deci fragmente dintr-o cronică a vieţii de prin
„munţii huţăneşti”, cum li se spunea, odinioară, obcinilor. O
lume care îşi ajunge sieşi, o lume în care sărbătorile religioase,
cu ceremoniile lor persuasive, reverberează profund în „că-
mara gândului”, clătinând veşnicia şi suprapunând „vremuri
de altădată, timpuri de astăzi”, rostul celorlalte zile fiind acela
de a duce viaţa până la capăt. „Posacă-i faţa omului despre
care scriu şi-n finalul întâlnirii cu el, deşi îmi zâmbeşte, îi simt
amărăciunea din suflet”, amărăciunea lui Decebal Alexandru
Seul fiind la fel de ciudat contemplativă ca şi naraţiunile sale
gazetăreşti, contemplaţia fiind mai curând un opus al poeziei,
decât concreteţea ei, deşi, în cazul de faţă, sugerează un lirism
real, dar extrem de discret.
Lumea zugrăvită de autorul de la Izvoarele Sucevei nu
este una spectaculoasă, iar întâmplările sunt domoale şi ar-
monioase, aidoma culmilor montane de la cumpăna apelor.
Fără voie, lumea aceea se contemplă şi se schiţează discret, cu
gesturi şi cu firavele culori ale unui acuarelist de talent. Asta
şi face Decebal Alexandru Seul, schiţează contururi vagi, pe
care le umple cu lumină lină, mutând lumea calmă a trăirilor
huţăneşti „în vreme de amintire”, deci într-o cronică nespec-
taculoasă a unor întâmplări nespectaculoase, deci într-o nor-
malitate a normalităţii.
Ion DRAGUŞANUL, Monitorul de Suceava
136
Muzica iernii
„Brăduţul din cer” sau „Spovedania unui învins”
Prins în mrejele realului ca-ntr-o carceră existenţială con-

struită, parcă, din trăsăturile condeiului, Decebal Alexandru
Seul reuşeşte să adune în volumul „Brăduţul din cer” trăirile
faptului brut primenit de fuziunea vis-realitate. La o primă
călătorie în lumea cărţii, îndărătnicia realului pare a fi îm-
blânzită de cuvântul ieşit din matca înţelesurilor originare.
Aflat la graniţa dintre stilul jurnalistic şi stilul beletristic,
volumul „Brăduţul din cer” reprezintă zestrea articolelor pu-
blicate, încheind, astfel, un ciclu de viaţă răstălmăcită, alături
de volumele „Bună dimineaţa, viaţă!” şi „Ploi de flori”.
Întregul volum are harul unei căutări metafizice, întâm-
plarea propriu-zisă deschizându-se într-un trecut biciuit,
parcă, de fiorul amintirilor: „O lacrimă îşi află făgaşul pe
obraz, iar tot suind, mă prinde în braţe peisajul, care, poate,
mă ţine în viaţă! Şi-mi amintesc cum în fiecare aprilie, Ovidiu
al meu, chemat prea timpuriu la Domnul, aduna cu bucurie
aceste ciuperci şi altele, după ordinea apariţiilor, pentru folo-
sul familiei, dar şi pentru bani”; „Suiam împreună munţii, cu
acea bucurie copilărească din ajunul Sărbătorilor Sfinte de
iarnă, mângâiaţi de căderea maiestuoasă a fulgilor de nea, şi
nu o dată îl aflam în străfunduri de codru. Ajunşi acasă, bră-
duţul era împodobit simplu, dar cu multă beteală argintie,
aşezat fiind în sufrageria cu masa pregătită cu bucate de
post”; „Parcă mă întrevăd împreună cu fiul, chemat atât de
timpuriu la cele veşnice, făcând cărări, prin omătul până mai
sus de brâu, spre fântână, grajd, cociuba câinelui, către râul de
peste drum, făcând cărări cu braţele şi cu picioarele prin ză-
137
pada pufoasă căzută peste noapte şi prin ogrăzile soacrei, mă-
tuşii – trecute şi ele de atunci – în eternitate”.
Alteori, fixarea înverşunată într-un mai mult ca prezent
programat de preaplinul zilelor face ca peisajul însuşi să-şi
iasă din matca rigidă a faptului brut pentru a se refugia într-
un spaţiu metaforic: „...aud adesea toaca despicând liniştea
dimineţilor în rafale repetate”; „...mi se deschidea privirii pa-
norama munţilor mutilaţi de zestrea lor de nepreţuit!”; „Fas-
cinant decor al naturii ce putea sensibiliza orice suflet în faţa
unei asemenea privelişti, care se cerea admirată pentru a
alunga chiar şi unicul strop de urât cotidian”.
Fiecare articol se face părtaş la pactul ontologic dintre la-
crimă şi zâmbet, dintre vis şi realitate, dintre viaţă şi moarte:
„Un drept sfânt”, „Căutând urmele paşilor tăi”, „Chemarea
pădurilor”, „Brăduţul din cer”, „Cartea la ea acasă”, „Dincolo
de molizi”, „Ger de a îngheţat apa-n fântâni!”, „Au reapărut
margaretele”, „Fântâna cu cumpănă”, „Potopul alb”, „Capela
dintr-un singur pin”, „Viaţă, picătură cu picătură”, „Coli-
viile”...
Scrisul lui Decebal Alexandru Seul se dezvăluie cititorului
aidoma vieţii, plin de fiorul lăuntric al propriilor trăiri, în-
crâncenat uneori de pasul îndărătnic al timpului, dar şi liniş-
tit şi împăcat cu visul împlinit.
LUMINIŢA ŢARAN , Crai nou
„Brăduţul din cer”
Dintre cărţile (nu puţine!) apărute spre finalul lui 2012 şi

primite la redacţie, v-o semnalăm mai întâi pe cea semnată de
138
Muzica iernii
colaboratorul nostru din Izvoarele Sucevei Decebal Alexan-
dru Seul, „Brăduţul din cer” (Ed. Penumbre, Bucureşti, 2012),
totodată anunţându-vă pentru zilele ce urmează o recenzie a
cărţii, semnată de Luminiţa Ţaran. în cuprinsul a peste 100 de
pagini, aşa cum şi-a obişnuit cititorii, Decebal Alexandra Seul
prezintă peste 50 de miniaturi în proză, notaţii cu trăsături de
reportaj, cuprinzând elemente de informaţie şi de confesiune,
texte publicate, în majoritate (după cum şi specifică), în coti-
dianul „Crai nou”, dar şi în publicaţia „Curierul Ucrainean”,
alături de câteva „imagini din Izvoarele Sucevei”, în care îl
regăsim şi pe autor. În final, o recenzie semnată de scriitorul
şi publicistul vămean Ioan Mugurel Sasu la volumul anterior
(de versuri), apărut tot în 2012, „Printre oglinzi de soare”, ca
şi o notă semnată D.T. (Dumitra Teodorescu – n.n.), ce sem-
nala un volum din 2011 al lui Decebal Alexandru Seul, „Ploi
de flori”.
LD. CLEMENT, Crai nou
139
Cuprins
I. Crâmpeie din povestea meleagului de la cumpăna apelor ............7
Boboteaza pe stil vechi la Izvoarele Sucevei ............................11

Se citeşte ........................................................................................13
O zi (de iarnă) obişnuită..............................................................14
Tot mai bună este iarba ..............................................................16
Muzica iernii ................................................................................17
Zăpezile de acum ........................................................................18
Tot într-o zi de iarnă ....................................................................21
Mistreţii şi căprioarele ................................................................25
Realizare ........................................................................................26
Meleagul ierburilor de leac ........................................................27
Duminica, la noi ..........................................................................29
Zâmbetu-i fugar a poposit, poate, şi pe chipul meu... ............30
Zmeura ..........................................................................................33
Două situaţii..................................................................................33
Cât de fericit mai era !..................................................................37
Fata din sătucul ei drag ..............................................................38
Poştăriţa ........................................................................................39
Fântâna ..........................................................................................41
Îşi va scrie revista în cer ..............................................................41
Rusaliile la bisericuţa din deal ..................................................43
II. Darul mării ..................................................................................45
Darul mării ....................................................................................47
III. Proze ..............................................................................................61
Lourdes – inima lumii ................................................................63

„Ai nimănui !” la capătul drumului.. ......................................65
Aripa de înger ..............................................................................66
Cutia milei ....................................................................................68
Vara Harbujilor ............................................................................69
Ruleta ............................................................................................72
140
Preţul singurătăţii ........................................................................77
Creşteau muşuroaiele ..................................................................78
Uraganul ........................................................................................79
Te voi aştepta ................................................................................83
Printre fulgi ..................................................................................84
Alte jocuri ......................................................................................85
Pălăria şarpelui ............................................................................86
Cuibul de fericire ........................................................................87
Umbra femeii ................................................................................88
Vântoasa ........................................................................................91
Grădina ........................................................................................92
Noaptea bradului rege ................................................................93
Frăguţa ..........................................................................................94
Potopul ..........................................................................................95
Poveste de vară ............................................................................96
Coliba ............................................................................................97
IV. Recenzii ......................................................................................103
Un debut matur ..........................................................................105

O frumoasă surpriză ... ..............................................................107
Zâmbetul......................................................................................108
Zâmbetul, ca dar al sufletului ..................................................111
În lumea satului de munte ........................................................114
Aproape de cer ..........................................................................116
Fragii târzii ..................................................................................117
Miniaturi ....................................................................................121
Muntele din beznă......................................................................122
Apa din Lourdes ........................................................................126
Apa din Lourdes ........................................................................127
„Apa din Lourdes”, o carte lansată la Vatra Dornei ............131
Prin condei, depăşirea stării de amorţeală spirituală ..........132
Decebal Alexandru Seul: „Bună dimineaţa, viaţă!„ ..............134
„Brăduţul din cer” sau „Spovedania unui învins” ..............136
„Brăduţul din cer” ....................................................................138
141

Muzica Iernii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Muzica Iernii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Decebal Alexandru Seul

Zâmbetul, Editura Cuvântul nostru, Suceava 2005

Coperta şi ilustraţiile sunt realizate de

Volumul de faţă prezintă în primul capitol o continuare a „po-

CRÂMPEIE DIN POVESTEA MELEAGULUI

Biserica parohială din satul Izvoarele Sucevei, în ziua sfinţirii,

Boboteaza pe stil vechi la Izvoarele Sucevei

19 ianuarie. Zi în care creştinii ortodocşi pe stil vechi din

Într-o discuţie avută recent cu d-na bibliotecară Mariana

O zi (de iarnă) obişnuită

Răsucindu-mă în aşternut, îmi zic: gata cu dormitul. Cea-

Tot mai bună este iarba

Primul val de ninsoare şi, odată cu el, frigul au cam băgat

Îmi amintesc bine, deşi au trecut câţiva ani, de titlul unui

Tot într-o zi de iarnă

Citind articolul apărut recent în „Crai nou” am aflat des-

A dat colţul ierbii şi pe la noi. Terenurile de fânaţ însă

În faţa faptului împlinit îmi aduc aminte, nu fără stropul

Meleagul ierburilor de leac

În plină vară, satul este cufundat într-o mare de ierburi.

Chiar, ce fac oamenii în această zi sfântă de la finalul unei

Zâmbetu-i fugar a poposit, poate, şi pe chipul meu...

Este uşor să suportăm o astfel de veste? La aflarea ei, o per-

Copil fiind, îmi aduc bine aminte că pe atunci cutreieram

Mai deunăzi mă apropiam de Suceava cu autobuzul.

Cât de fericit mai era !

Nu o singură dată l-am observat printre tejghelele pieţei

Fata din sătucul ei drag

Indiscutabil, „Crai nou” se citeşte, circulă şi la sate. De

Maria Scribleac, cu o vechime în profesie de aproape patru

Are în jur de 120 de ani, pereţii din piatră de râu şi o adân-

Îşi va scrie revista în cer

În februarie 2013 (tot iarna!) doamna Nina Deşliu, soţia

Rusaliile la bisericuţa din deal

O nouă sărbătoare creştină am trăit-o duminică, 23

Mulţime de tineri, mame cu copii, taţi, bunici, tuturor

Lourdes – inima lumii

(L'Amour est plus fort que la mort)

Lourdes. Locul voiajului de astăzi cu autoturismul familiei

„Ai nimănui !” la capătul drumului..

Amândoi sunt bătrâni, cu vârste apropiate, locuitori ai

Trenul tăia fără ocolişuri, cu o sută la oră, câmpia zburlită de

În acel sat, la o margine de drum, există o troiţă, micul sim-

În gară, lângă cişmea, îşi făcea palmele căuş şi pe genunchi

Încă puţin şi aş fi dat peste Fata Morgana, de n-aş fi zărit

Se apropia timpul pologului şi aşa, când nimeni nu se gân-

Se tăvălise vântul toată noaptea „Cine-l poate opri?” se

O lipsă din marfa magazinului unde lucra ca vânzător îl

Bordeiul într-o rână, de parcă ar fi avut un junghi între

Dorinţa de a sta pe mal puse stăpânire pe el mai mult ca

Suia zilnic muntele din vecinătatea casei sale, unde-şi avea

Hârtia scrisă mărunt parcă se poticnea pe un colţ al mesei,

Repezea satârul în ţeasta animalelor care mugeau scurt, se

Trecea pe uliţă cu o legătură de uscături sub braţ, mereu cu

Dimineaţa, când vijelia lovea în neştire plesnind mai tot

Noaptea bradului rege

Trebuia să ajungă iarăşi ACOLO cu toate că mai avea

N-o ia nimeni în seamă, nici chiar oamenii locului obiş-

În plină zi cu soare strălucitor pe oglinda cerului apărură

preotul care, cu biblia în braţe, se zbătea în vâltoare. Nişte

Nu a fost vis. Le-a auzit clar ciripitul, cântecul inconfun-

În cârciuma prea puţin arătoasă, aşa se adunau în zilele de

Prezenţă discretă în paginile revistelor literare, Decebal