Movileștii Vol 2 2006

МШфІІ
ISTORIC Șl SPIRITWWC ромтоса
іеиеми мооій.
bOMHVb. РМіІД. CPOCU
Carte tipărită cu binecuvântarea înalt Prea Sfințitului PIMEN,

Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților
SFÂNTA MĂNĂSTIRE SUCEVIȚA

2006
Mulțumim
Departamentului Cultelor - București,
Consiliului Județean Suceava,
Consiliului Local Sucevița,
pentru sprijinul financiar acordat la apariția acestui volum.
Coperta Ieremia Movilă și familia sa în tabloul votiv

din naosul bisericii Mănăstirii Sucevița
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
MOVILEȘTI!. ISTORIE ȘI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ. -

Suceava: Mușatinii, 2006-
3 voi.
ISBN (13) 978-973-7627-43-8
Voi. 2: IEREMIA MOVILĂ. DOMNUL. FAMILIA. EPOCA.
2006. - Bibliogr. - ISBN (13) 978-973-7627-49-0
94(498,3)
Grup Mușatinii
tipografie · editură ■ producție publicitara
SUCEAVA, tel.: 0230 523640
© Sfânta Mănăstire Sucevița, 2006

Editura Mușatinii
ISBN (10) 973-7627-49-0; ISBN (13) 978-973-7627-49-0
CUVANT ÎNAINTE
Paginile istoriei vorbesc despre rosturile unor personalități cu mari

răspunderi în viața spirituală a neamului căruia au aparținut, iar familia Movilă a
reprezentat, în acest sens, o adevărată călăuză. Amintită încă din timpul Sfântului
Voievod Ștefan cel Mare, ea ocupă un loc de onoare în galeria personalităților, în
care recunoaștem oameni de seamă: voievozi (Ieremia și Simion) și ierarhi
(Gheorghe, Mitropolitul Moldovei, și Petru, Mitropolitul Kievului).
Voievozii Movilești, Ieremia și Simion, și-au închinat viața și au folosit
diplomația pentru salvarea Țării din fața primejdiei otomane, având ca sprijin
credința strămoșească, Biserica Neamului, căreia i-au dăruit, între multe alte valori,
Mănăstirea Sucevița.
Viața și faptele strălucitoare ale Movileștilor, împlinite în vremuri istorice
furtunoase, ne sunt prezentate cu aleasă competență de autorii acestui volum, care,
prin rigoarea sa științifică, va rămâne de-a pururi un document de referință.
Le mulțumim și binecuvântăm strădania Domniilor Lor, închinată
adevărului istoric, prin care noi putem înțelege astăzi puterea credinței și a
dragostei strămoșilor noștri, voievozi și slujitori ai gliei străbune, mărturisitori ai
credinței și ai identității neamului nostru românesc.
t PIMEN
ARHIEPISCOP AL RĂDĂUȚILOR
Stema Movileștilor pictată la Sucevița
PREFAȚĂ
Volumul de față este rodul simpozionului pe care Sfânta Mănăstire

Sucevița l-a organizat cu prilejul împlinirii a patru secole de la moartea lui Ieremia
vodă Movilă. Deși principele care a fost unul dintre ctitorii strălucitului așezământ
monahal a trecut la veșnicele lăcașuri la 30 iunie, în ziua Soborului Sfinților
Apostoli, organizatorii au socotit că ziua numelui său (Sf. Prooroc Ieremia) ar
putea fi la fel de potrivită pentru începerea acestei reuniuni științifice. Deschise
duminică, 30 aprilie 2006, cu un Te Deum oficiat de înalt Prea Sfințitul Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, lucrările simpozionului s-au desfășurat la
Sucevița, în zilele de 1-3 mai, programul prevăzând, pentru cele șase ședințe
plenare, un număr de 22 de comunicări, dintre care una singură nu a fost
prezentată; ea a parvenit, însă, în timp util îngrijitorilor volumului, astfel încât a
putut fi inclusă în sumarul acestei culegeri de studii.
De comun acord cu autorii, organizatorii simpozionului au decis ca un
număr de cinci comunicări, cu subiecte de artă și restaurare1, să formeze nucleul
unui alt volum, consacrat special acestei tematici de interes deosebit. Celelalte 17
texte se regăsesc aici, în formele și cu titlurile fixate definitiv de autorii înșiși. Lor
li s-au adăugat încă două contribuții, strict documentare, pe care le socotim de mare
folos pentru studiile viitoare consacrate epocii Movileștilor: rezumatele unor
documente păstrate în arhiva mănăstirii athonite Vatoped și itinerariile domnilor
Moldovei din familia Movilă.
Astfel închegat, volumul - purtând același titlu ca și simpozionul din
primăvară - reprezintă cea mai importantă contribuție adusă de istoriografia
românească pentru cunoașterea unei părți a trecutului nostru, tratată, până acum, cu
un nemeritat (chiar dacă explicabil) dezinteres.
Volumul acesta, împreună și cu cel precedent - „Casa noastră
Movilească”, între ale cărui coperte s-au adunat studii și articole din anii 1910-1990,
consacrate aceluiași subiect - constituie, fără nici o îndoială, și o temelie solidă, și
un îndemn puternic pentru cercetări viitoare.
Conform programului simpozionului: Emil Dragnev, Programul iconografic de la

Sucevița în contextul picturii murale în spațiu! ortodox (mijlocul secolului Ά77- începutul secolului
Xl’/f); Constanța Costea, .... ziua in stâlp de nor". Despre viața lui Moise la Sucevița; Oliviu
Boldura, Geanina Roșu, Aspecte tehnologice și devenirea în timp a picturii de la Mănăstirea
Sucevița. Restaurarea picturii de la Mănăstirea Sucevița; Maria Lungu, Tabloul mitropolitului
Gheorghe Movilă de la Mănăstirea Sucevița - o mărturie peste veacuri; Marina Sabados, Un reper în
evoluția iconostasului moldovenesc: tâmpla de la Sucevița (1602).
8 PREFAȚĂ
Pregătirea textelor pentru tipar a întâmpinat dificultăți mai multe și mai

deosebite decât este obiceiul în asemenea cazuri. Dincolo de diversitatea stilurilor -
fapt întru totul firesc -, s-a vădit și o diversitate de abordare a cercetării istorice și
de construcție a discursului istoric. Se poate întâmpla ca, în cuprinsul studiilor,
cititorul să întâmpine, cu privire la aceleași realități, opinii și concluzii deosebite
sau chiar opuse. Ele au fost poate mai puțin sesizabile cu prilejul prezentării orale a
respectivelor contribuții, în ședințele simpozionului din mai; lectura textelor, însă,
în pregătirea lor pentru tipar, le-a relevat cu toată pregnanța. Cu atât mai mult se
vor evidenția aceste divergențe sub ochii acelora care vor citi cartea cu mai multă
detașare și cu mai puțină înclinare spre analize și interpretări de texte vechi. în fața
unor asemenea cazuri, cercetătorul avizat ia act de respectivele opinii divergente și
lasă viitorului misiunea de a decide rezolvarea (uneori numai temporară !).
Este de la sine înțeles că, și în cazul de față, responsabilitatea cu privire la
afirmații, ipoteze și trimiteri bibliografice revine în întregime și în exclusivitate
autorilor.
Misiunea îngrijitorilor volumului nu a fost întotdeauna ușoară, mai ales în
privința notelor de subsol și a ilustrațiilor. Și într-un caz, și în celălalt, intervențiile
au avut în vedere un singur scop: imaginea globală a volumului. Unele ilustrații
propuse de autori, dar a căror calitate foarte slabă făcea imposibilă reproducerea lor
în condiții optime, au fost înlocuite, folosindu-se, de cele mai multe ori, imagini
din arhiva Mănăstirii Sucevița și a Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan
cel Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna. Unele fotografii, menite să ilustreze
atmosfera care a modelat spiritul Movileștilor (monumente din vechea Galiție,
îndeosebi) au fost de asemenea înlocuite cu altele, luate în timpul călătoriei de
studii întreprinsă în acel spațiu, la sfârșitul verii anului 2006. Fotografii din aceeași
expediție s-au adăugat și în cazul unui text prezentat fără ilustrații, socotindu-se că
el va câștiga în interes dacă va fi însoțit de câteva imagini de locuri și chipuri de
oameni despre care este vorba în respectiva lucrare.
Ca și la volumul precedent, toată partea grafică s-a realizat prin strădanii
îndelung răbdătoare, în cadrul Centrului de Cercetare și Documentare „Ștefan cel
Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna. Ca atare, mulțumirile celor care vor afla folos în
aceste cărți trebuie să se îndrepte către obștile celor două mari așezăminte
monahale, ctitorite de doi dintre vechii noștri principi, uniți nu numai prin legături
de sânge, dar și prin stăruința cu care au apărat demnitatea acestui loc și
devotamentul cu care au iubit podoaba Casei Domnului.
Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely
Iași, 21 noiembrie 2006

Nicolae N. Pușcașu (f)
Voica Maria Pușcașu
REZULTATELE SĂPĂTURILOR
DE CERCETARE ARHEOLOGICĂ
EFECTUATE LA MĂNĂSTIREA SUCEVIȚA
ÎN ANII 1962-1965 ȘI 1968
După incendiul din anul 1831, întreg ansamblul astăzi cunoscut al

Mănăstirii Sucevița a fost supus - timp de aproape 10 ani - unor ample lucrări de
reparare și „modernizare” care - în spiritul vremii, așa cum s-a întâmplat și în alte
locuri (la mănăstirile Putna și Dragomirna, de exemplu) - s-au soldat cu
transformări și uniformizări ce puteau fi considerate - din actualul unghi de vedere -
în cel mai fericit caz, drept dezagreabile. în fond, structura componentelor
ansamblului - și mai ales a celor destinate activității curente - a fost readaptată
cerințelor acelui moment. Astfel se prezenta Mănăstirea Sucevița în anul 1954,
atunci când au fost începute primele relevee modeme ce urmau să constituie baza
de pornire a unui amplu proces de restaurare.
Cele șase campanii de cercetare arheologică - efectuate pe parcursul
desfășurării lucrărilor efective de restaurare a întregului ansamblu, în anii
1960-1968, sub conducerea arhitecților Ioana Grigorescu și Nicolae Diaconu - au
abordat, exhaustiv, întreaga arie a incintei mănăstirești, cu excepția terenului
cuprins acum la interiorul bisericii (PI. 1).
Rezultatele acestor investigații au condus la stabilirea cronologiei relative a
momentelor de edificare a fiecăreia dintre clădirile ce compun acum ansamblul
mănăstiresc, la identificarea unor foste clădiri și amenajări, dispărute în decursul
timpului și a căror evidențiere muzeală a constituit atunci - în măsura posibilului -
obiectul unor lucrări speciale de conservare in situ.
De asemenea, în anul 1968, în continuarea directă a acelorași preocupări, a
fost abordată și cercetarea lăcașului cunoscut atunci sub denumirea de ..Biserica
satului”, cercetare soldată - la rândul ei - cu rezultate notabile, asupra cărora vom
stărui în finalul prezentării de față.
Lucrările de cercetare arheologică au fost conduse științific de arheologul
Nicolae N. Pușcașu, participarea mea la desfășurarea lucrărilor fiind episodică și
însumând doar circa patru luni calendaristice din totalul celor peste 25 de luni care
10 NICOLAE N. PUȘCAȘU (+), VOICA MARIA PUȘCAȘU
au însemnat durata execuției propriu-zise a operațiilor de investigare12 .

Din punct de vedere stratigrafie, terenul pe care se află Mănăstirea
Sucevița, în pantă pe direcția sud-vest la nord-est (cu 240 cm mai jos la est), are
drept bază geologică un strat compact de pietrișuri terțiare, foarte tasat și cu
consistență dură, strat care este acoperit de argilă galbenă, străbătută de lentile
puternic feruginoase sau vineții. Toate construcțiile ridicate în cuprinsul
ansamblului monahal fie penetrează cu fundațiile lor argilele și coboară cu 50-60
cm în masa pietrișului, fie ating cel puțin nivelul terțiar. Excepție de la această
regulă o fac acele dintre construcții care au fost prevăzute cu pivnițe - cazuri în
care profunzimea de implantare a fundațiilor este mult mai mare - și acele clădiri
sau amenajări cu o structură ușoară - care, așa cum vom vedea, se așezau direct la
fața solului deschis circulației la momentul edificării lor.
Drept măsură prealabilă oricărei alte lucrări ținând de construirea
ansamblului monahal, primii constructori au operat o defrișare a întregului teren ce
urma să fie ocupat de incinta mănăstirească, teren care era acoperit, în preziua
instituirii așezământului, cu o vegetație superficială de tufăriș: urmele rămase pe
loc ale arderii lor incomplete s-au găsit sub forma unui strat distinct, cu consistență
diferită de la caz la caz, alcătuit din cenușă, cărbune și putrezitură de crengi și
depus imediat la fața argilei neumblate, strat vizibil în toate profilele secțiunilor de
cercetare (PI. 3-6).
De la fața stratului rezultat din acțiunea de defrișare au fost săpate șanțurile
de fundare a bisericii - ca prim edificiu care s-a ridicat în cuprinsul incintei (PI. 2)“.
Debleul rezultat ca urmare a săpării respectivelor șanțuri acoperă
nemijlocit decroșările fundației și a fost nivelat - măcar parțial3 - la fața amintitului
strat de defrișare. Același debleu acoperă și o monedă emisă de regele Poloniei
Ștefan Bâthory (1582, Fig. 1), în vreme ce, de la fața stratului ce marchează
1 în sensul celor imediat mai sus spuse, precizăm că redactarea de față se sprijină în
proporție de 90% pe documentația de șantier întocmită de Nicolae N. Pușcașu și pe unele pasaje din
rapoartele sale care - prin forța împrejurărilor - nu au intrat în detalii și nici nu au formulat încheieri
bazate pe întregul rezultatelor obținute.
2 Din notările și planșele întocmite pe timpul efectuării lucrărilor de cercetare arheologică,
nu reiese că vreuna dintre secțiunile de cercetare să fi atins și cuantificat, în consecință, talpa fundațiilor
bisericii. Situația se datorează în egală măsură - credem noi - atât prezenței eșafodajului ridicat în
jurul edificiului pentru restaurarea sa și pentru lucrările necesare înlocuirii șarpantei și învelitorii, cât
și intenției avute în vedere și încă posibil de realizat la acea dată, privind anume cercetarea interiorului
bisericii, moment în care s-ar fi putut obține și datele necesare. Cert este însă că dorita cercetare nu s-a
mai efectuat și că revenirea asupra secțiunilor practicate la exteriorul bisericii nu a mai fost posibilă
cură demontarea amintitului eșafodaj. Starea de fapt mai sus enunțată se referă și la imposibilitatea
cercetării de detaliu a celor două mici pridvoare de pe sud și nord, ca și la aria lor interioară.
? Credem că cea mai mare parte a debleului obținut prin săparea șanțurilor de fundație
; -isericii au fost depozitate și apoi deliberat nivelate în zona corespunzătoare interiorului
ir · . edificiu.
REZULTATELE SĂPĂTURILOR ARHEOLOGICE DE LA MĂNĂSTIREA SUCEVIȚA 11
distinct și consistent nivelul de construcție al edificiului au fost recuperate două

alte monede: prima datând din anul 1584 și cea de a doua din anul 1596 (Fig. 2).
Pe latura estică a actualei incinte se afla - la data începerii lucrărilor de
cercetare, atât de arhitectură, cât și arheologice - o clădire cu axul lung pe direcția
nord-sud, cu două foișoare dispuse oarecum simetric în raport de extremitatea
estică a bisericii. Clădirea în cauză fusese „omogenizată” ca aspect al fațadelor,
înălțime și învelitoare în timpul amplelor lucrări efectuate în secolul al XIX-lea,
prezentându-se, la acea dată, și tocmai din motivele de mai sus, ca o construcție cu
înfățișare unitară. Cercetările - deopotrivă de parament și arheologice - aveau să
dovedească însă o situație mult mai complexă.
Aproape simultan cu activitatea de construire a bisericii - a cărei etapă de
ridicare a fost de ajuns de strâns datată, așa cum am arătat - au fost demarate și
lucrările de construire a unui corp de clădire, situat la est de biserică, corp pe care îl
vom desemna în continuare cu sigla A (PI. 7). Clădirea avea plan rectangular, se
dezvolta pe trei nivele, dintre care cel inferior era o pivniță boltită pe două travee,
iar celelalte două nivele erau supraterane, parter și etaj. în pivniță se ajungea
printr-un gârlici în pantă, care pornea de sub un foișor decroșat, situat la
extremitatea sudică a clădirii - anume actualul foișor sudic al construcțiilor laturii
de est a mănăstirii. Corpul A era inițial prevăzut la parter și etaje cu ferestre pe
laturile de nord, vest și sud, și era înconjurat - pe aceleași trei laturi - de pavaje
exterioare din lespezi plate de piatră de râu, arătând explicit calitatea sa de primă
construcție intervenită aici, inițial izolată (PI. 3). Pivnițele clădirii acum în discuție
erau amenajate cu un strat de lut puternic compactat și avea bolțile inițiale
construite din cărămidă, traveele fiind delimitate de arcade sprijinite pe stâlpi.
Aproape în paralel cu axul lung al bisericii și la sud de aceasta (la o
distanță de 25 m nord de zidul sudic de incintă), se construiește un alt corp de
clădire, individualizat sub sigla B, ale cărui caracteristici le vom detalia imediat
(PI. 7). Două au fost însă motivele pentru care observațiile privind clădirea în
cauză s-au dovedit a fi dificil de făcut și, inerent, rezultatele obținute, incomplete.
Primul dintre motive este acela că exact în acea zonă funcționase - începând cu
mult timp în urmă și până la demararea lucrărilor de restaurare - grădina de
zarzavaturi a mănăstirii. Vestigiile construcției B (a cărei fostă existență nu era nici
măcar bănuită), atât cât acestea se mai păstraseră, se aflau imediat sub o nivelare
suprapusă de stratul discontinuu de molozuri datorate prefacerilor din secolul al
XIX-lea (PI. 4). Ele au fost, în consecință, dislocate la partea lor superioară prin
lucrările de grădinărie amintite și deranjate, din Ioc în loc, până Ia partea lor
inferioară. Al doilea motiv invocat constă în faptul că necesara sistematizare
verticală a ariei incintei - operată și prin lucrări de coborâre a nivelului de călcare -
a început tocmai din partea estică a construcției B, lucrări oprite, din fericire, Ia
timp pentru a mai putea să se facă observațiile și măsurătorile atunci încă posibile.
Cu desfășurare pe direcția est-vest, cu o lungime de minimum 55 m,
construcția fusese realizată din lemn, cu grinzile de talpă montate la fața unei
temelii din piatră de râu (cu lățimea de circa 30 cm), așezată direct la fața terenului
atunci deschisă circulației (PI. 4). Pe înălțimea temeliei, spre interiorul construcției,
s-a făcut o nivelare de pământ adus, peste care urmau să fie montate unele
pardoseli de cărămidă, încă surprinse pe arii limitate. Acest strat de nivelare
acoperă nemijlocit nivelul de construire a bisericii, dovedindu-și imediata
ulterioritate. Toate laturile construcției B erau dublate, în același sistem de
realizare, de o prispă continuă (Fig. 4). Cele opt încăperi încă delimitabile aveau
intrări pe ambele fațade lungi, intrări marcate de poteci pietruite care conduceau
spre biserică (în cazul fațadei nordice) și, respectiv, către gropi menajere situate la
o distanță de circa 20 m spre sud (în cazul fațadei sudice) (Fig. 6). Materialul
arheologic numeros recuperat din nivelul corespunzător funcționării construcției B
ne confirmă faptul că ea era destinată locuirii monahale, chiliilor. La fel,
numeroasele monede recuperate în aceleași condiții ne asigură că în anul 1596
chiliile erau deja folosite ca atare, stare de fapt care a continuat cel puțin până la
sfârșitul secolului al XVII-lea. Nu există nici un fel de indiciu arheologic care să
demonstreze că încetarea folosirii corpului B să fi fost determinată de evenimente
violente, în speță de un incendiu (Fig. 3). Dimpotrivă, demantelarea lor s-a făcut
aproape sistematic, până la fața pardoselilor interioare și s-a produs atunci când alte
spații de locuit, mai trainice, au fost edificate în aria incintei.
Zidul de incintă, dimpreună cu cele cinci turnuri - patru de colț și turnul de
intrare - a fost ridicat la scurt timp după terminarea construcțiilor A și B și după
intrarea lor în funcțiune.
în primul caz, faptul este demonstrat de adosarea incintei la nordul și la
sudul zidului fațadei estice a numitei construcții, preexistente. Traseul drumului de
strajă (și ritmicitatea meterezelor) ce se desfășoară continuu pe toate laturile zidului
de incintă, cu racordări în dreptul turnurilor - fie pe la interiorul acestora, fie pe la
exterior - este întrerupt într-o singură zonă, anume aceea care corespunde tocmai
amplasamentului construcției A. Spre aceeași concluzie ne îndreaptă și constatarea
că debleul scos din șanțurile de fundare a zidului de incintă acoperă fostele pavaje
exterioare ale construcției A, anume la nord și la sud de aceasta.
în cazul construcției B, debleul provenit din săparea șanțurilor de fundare a
zidului de incintă acoperă nivelul de funcționare instituit după ridicarea acesteia
(PI. 5). Din elementele de datare de care dispunem, construirea incintei a avut loc
între anii 1596 și 1600.
Pe lângă turnurile cu care era prevăzută, incinta mai avea cinci contraforți
pe latura vestică, dintre care trei păstrați numai la nivelul fundațiilor; cei doi
contraforți masivi, adosați incintei estice, urmăreau să compenseze sprijinul
asigurat de cel puțin alți doi contraforți inițiali, dezafectați probabil cu prilejul
reparațiilor din secolul al XlX-lea (PI. 7).
Contraforții și acum existenți la exteriorul incintei, pe laturile de nord și de
sud, nu au constituit, în mod special, obiect de cercetare, astfel că, acum, nu putem
avea o imagine de ansamblu a sistemului lor de dispunere inițială.
Contrafortul vestic al laturii sudice - așezat la fața interioară a zidului de
incintă - s-a dovedit a fi fost construit odată cu amintitul zid, fapt ce ne determină
să credem că și cel nordic are aceleași condiții stratigrafice. Puternic decroșată (70
cm), fundația turnată a contrafortului coboară circa 100 cm în profunzimea solului
și se așează - acolo - pe o „talpă” din zidărie seacă de bolovani, cu o înălțime
de 30 cm.
Mai este de adăugat și o altă constatare importantă, anume aceea că turnul
de intrare și turnul clopotniță (diferite ca plan de celelalte trei turnuri ale incintei,
toate octogonale, cu șapte laturi exterioare incintei) aveau, inițial, o altă configurare
a traseului lor exterior și, în consecință, a fațadelor. în forma actuală, contraforții
nordici ai turnului de intrare și cei trei ce flanchează colțurile libere ale turnului
clopotniță - toți - se adosează fațadelor inițiale, în vreme ce acestea din urmă se țes
organic (la nivel de fundație și de elevație) cu zidurile de incintă, în punctele lor de
racord. Cronologic vorbind, nu există nici un indiciu absolut cu privire la data la
care contraforții în cauză au fost construiți în forma în care îi cunoaștem astăzi.
Este de presupus - poate - că în cazul în care aceste două turnuri ar fi avut de la
început astfel de sisteme de consolidare, contraforții inițiali să fi fost de dimensiuni
mult mai mici (asemănători cu cei dispuși pe zidurile de incintă), structura lor fiind
înglobată în cea a contraforților actuali. Este iarăși probabil ca - la turnul clopotniță
în special - necesitatea întăririi colțurilor libere să fi intervenit curând după
momentul construirii sale, dată fiind tocmai vulnerabilitatea sa sporită în fața
viiturilor colectate de pe versantul dealului imediat învecinat.
Merită să fie subliniat în mod special sistemul de construire a zidului de
incintă, cu dimensiuni remarcabile. Lățimea zidurilor de elevație, până la nivelul
drumului de strajă, depășește 200 cm. La nivelul fundațiilor, acestei lățimi i se mai
adaugă cele a două nivele de decroșări (interioare și exterioare), care - însumate -
conduc la o lățime a părții inferioare a fundațiilor de circa 300 cm. în toate cazurile
controlate, talpa fundațiilor se înscrie cu o adâncime de circa 30-40 cm în masa
pietrișurilor terțiare (PI. 5).
Mai notăm că au putut fi observate cel puțin patru nivele de tiranți din
grinzi de lemn (cu secțiunea de 20 x 20 cm), plasați atât la nivelul fundațiilor, cât și
la nivelul elevațiilor zidului de incintă, grinzile fiind așezate, câte două, de-a lungul
zidurilor și fixate de altele, suprapuse direct transversal, cu piroane de fier.
Cât privește drumul de strajă, acesta avea platforma de circulație sprijinită
pe grinzi ieșite în consolă spre interiorul incintei, grinzi care se așezau (pe o
lungime de 80 cm) pe decroșarea special amenajată la partea superioară a zidului,
cu 2 m mai jos de coama sa. Pe latura de nord, atât spre est de turnul porții, cât și
spre vest, capetele grinzilor se sprijineau pe un sistem de susținere ancorat la sol
prin stâlpi de lemn (cu diametrul de 60 cm !). Urmele stâlpilor - perfect distincte -
14 NICOLAE N. PUȘCAȘU (+), ѴОІСА MARIA PUȘCAȘU
au fost găsite ritmic (la distanța de 650 cm), pe un aliniament dispus la 220 cm
distanță de fața interioară a incintei. Un calcul simplu ne arată că - cel puțin pe
această latură - platforma de circulare a drumului de strajă avea o lățime utilă de
cel puțin 300 cm.
Pe latura vestică a turnului de intrare a fost identificată platforma inițială
de zidărie care reprezenta baza scării directe de acces către paraclisul amenajat
peste gangul porții, cu rampa dispusă pe direcția vest-est. Fostele trepte de piatră
fuseseră încastrate pe 10—15 cm adâncime în masa zidului de incintă, în lăcașuri
special făcute și ale căror urme mai erau încă observabile la treptele inferioare.
în colțul nord-estic al terenului delimitat prin zidul de incintă, au fost
identificate vestigiile unei construcții, cu o lungime de 29 m pe direcția est-vest și
cu o lățime de 11 m, individualizată de noi drept construcția C (PI. 7). Ea a fost
ridicată la o dată ulterioară construirii zidului de incintă (Fig. 4) și se situează - cu
latura sa nordică - paralel și la o distanță de 350 cm de curtina nordică, anume în
condiția în care, prin clădirea ei, a lăsat intact sistemul de sprijin al consolelor
drumului de strajă (PI. 6). Pe fațada sudică a construcției C se afla un foișor
decroșat, sprijinit pe doi stâlpi angajați respectivei fațade și pe doi stâlpi liberi,
sistem solidarizat prin ziduri radier la nivelul fundațiilor (Fig. 5). La interiorul
foișorului a fost găsită urma unui viguros stâlp de lemn (cu Ф de 60 cm), situată în
partea vestică a foișorului. Stâlpul fusese fusul central al unei scări dezvoltată în
colimaçon și care conducea spre etajul ridicat peste nivelul parterului construcției
C. Parterul era împărțit prin ziduri transversale în trei încăperi inegale, două mai
mici spre est și una mare spre vest. De la exterior se putea pătrunde direct în
încăperea extrem estică și pe sub foișor în încăperea mediană. Golul ușilor și
pragurile - sau măcar urmele lor clare - au fost găsite în ambele cazuri, ca și în
cazul ușilor ce asigurau comunicarea între încăperi. La nivelul parterului, fiecare
dintre cele trei încăperi fusese boltită pe două travee descărcate pe arce susținute de
stâlpi angajați și mediani, sistem care, la o anumită dată, a fost transformat prin
schimbarea locului de amplasare a stâlpilor, pe fundații noi, transformare impusă,
poate, de necesitatea recompartimentării etajului. Oricum, clădirea, în forma sa
inițială, era deja funcțională în primii ani ai secolului al XVII-lea.
Din cele expuse până acum se pot desprinde câteva observații importante.
Alcătuirea Mănăstirii Sucevița în forma sa inițială cuprinde biserica, o
casă egumeniaiă, cu trapeză (construcția A), un corp de chilii (construcția B), zidul
de incintă cu toate turnurile sale și construcția C, susceptibilă - în opinia autorului
cercetării arheologice - a fi considerată drept casă domnească. Pe lângă faptul că
toate aceste construcții răspund funcțional ființării unui așezământ monahal
conceput ca reprezentativ pentru ctitorii săi, clădirile se arată a fi fost ridicate într-o
perioadă scurtă de timp, anume în ordinea firească a unui astfel de program, în
etape succesive strânse, frizând aproape simultaneitatea. Numai stratigrafie s-a
putut stabili succesiunea amintită, prin nivelele de construcție distincte, intervenite
unele după altele. Mai mult, etapele de construcție în cauză sunt particularizate de
unul și același mod de operare a șantierului: în toate cazurile, nivelele în cauză se
caracterizează printr-o pronunțată aglutinare a resturilor de mortar cu o cantitate
apreciabilă de așchii și alicărie de piatră, de așa fel încât - în ansamblu - toată aria
controlată arheologic a incintei este acoperită, prin suprapunere sau cumulare, de
un astfel de strat, vădind o evidentă continuitate a lucrărilor. De aci derivă și
concluzia că programul mai sus amintit era prefigurat încă din momentul începerii
lucrărilor de fundare a bisericii.
Cu timpul - în decursul celei de a doua jumătăți a secolului al XVII-lea -
s-au adăugat alte două construcții, fiecare cu câte un etaj, anume tot pe latura de est
a incintei, atunci când se renunță la folosirea construcției B. Aceasta din urmă este
dezafectată, resturile ei fiind acoperite ad hoc de o nivelare cu pământ provenit, în
parte, din debleul scos din șanțurile de fundare a noilor construcții. Nivelarea -
care a afectat întreaga arie interioară a incintei - a fost posibilă și prin aducerea
unei mari cantități de pământ din alt loc, prilej cu care a ajuns aci și o monedă
bizantină, emisă de împăratul Manuel Comnenul.
în primul rând, se ridică construcția E, situată la sud de construcția A, la
ale cărei ziduri se adosează (PI. 7). La fel, prin adosare, corpul clădirii E se
racordează la zidul de incintă, anulând funcționalitatea unora dintre meterezele
drumului de strajă. Ea cuprindea inițial trei încăperi, dintre care cele două sudice
egale ca dimensiuni și cea nordică mult mai mică și, pe lângă accesul între ele,
aveau - fiecare - intrare de la exterior prin intermediul unei prispe cu arcade
sprijinite pe stâlpi.
O altă construcție, D, se ridică în aceleași condiții de adosare la zidul de
incintă și la construcția A, spre nord de aceasta din urmă (PI. 7). în forma sa
inițială, corpul D era prevăzut, în jumătatea sa nordică, cu pivnițe (astăzi cu
boltirea transformată), la care se ajungea printr-un gârlici dispus în partea extrem
nordică a clădirii, cu intrarea pe sub un foișor. Parterul jumătății sudice cuprindea
trei încăperi: cea sudică, mai mică, a adăpostit un cuptor de mari dimensiuni, a
cărui vatră fusese podită cu cărămizi hexagonale; încăperea din mijloc, pătrată, cu
boltirea susținută de opt pilaștri și un stâlp central, fusese podită inițial cu lut bătut.
Amândouă aceste încăperi aveau fațadele vizibile peste nivelul solului, de la
nivelul ferestrelor în sus. Cea de a treia încăpere, cea nordică, era de mari
dimensiuni: din păcate, multiple transformări și compartimentări ulterioare au
împiedicat și alte constatări.
Din punct de vedere constructiv, ambele corpuri - D și E - nu mai
reeditează performanțele tehnice anterioare, zidurile lor fiind vizibil mult mai
înguste și lucrate cu mai puțină îngrijire. De asemenea, construirea lor duce la
anularea funcției drumului de strajă al laturii estice a incintei. Din punct de vedere
cronologic, ele se arată a fi fost construite în decursul celei de a doua jumătăți a
secolului al XVII-lea, terminarea respectivelor lucrări determinând și ridicarea
16 NICOLAE N. PUȘCAȘU (t), VOICA MARIA PUȘCAȘU
nivelului de călcare la interiorul întregii incinte prin nivelarea mai sus amintită.
Lucrările efectuate în secolul al XIX-lea au transformat ca aspect,
compartimentare, goluri de acces și iluminat și boltire toate cele trei corpuri de
clădire din partea estică a incintei. Tot în acel moment se renunță la construcția C,
care este total demantelatâ, se renunță la scara de acces la paraclisul din turnul
porții (în locul căreia se construiește alta, adăpostită de o construcție specială), se
renunță la trei dintre contraforții laturii vestice a zidului de incintă și la cel puțin
doi dintre cei ai laturii estice (în cazul din urmă, construindu-se pe același loc alți
doi contraforți foarte masivi). Stratul consistent de molozuri provenite din
transformările atunci făcute acoperă toată nivelarea făcută la sfârșitul secolului al
XVII-lea și, direct, vestigiile construcției C.
Cercetările arheologice efectuate la Mănăstirea Sucevița reprezintă un
demers unicat pentru etapa în care acestea au avut loc (Fig. 7, 8). Planul de
cercetare atunci elaborat de Nicolae N. Pușcașu și abordat ca atare - chiar dacă nu
a fost pus total în aplicare - poate fi considerat, iară nici o părtinire, de maximă
complexitate, atât prin desfășurarea sa cantitativă cât, mai ales, prin multitudinea
răspunsurilor pe care le putea oferi întrebărilor atunci formulate. A fost pentru
prima oară când arhitecții șefi ai proiectului - Ioana Grigorescu și Nicolae Diaconu -
au conlucrat umăr la umăr cu arheologul, în beneficiul cunoașterii tuturor
elementelor necesare întocmirii proiectului de restaurare. A fost pentru prima dată
când arheologul a putut conduce cercetarea arheologică dincolo de limitele unei
investigații aplicate strict dezideratelor proiectului de arhitectură, încercând să
atingă proporțiile unei cercetări exhaustive a sitului în întregimea sa. Ca primă
experiență de acest tip, era aproape firesc să se înregistreze disfuncții, dintre care
unele majore. Este cazul punctului care se referă la cercetarea principalului obiectiv
din mănăstire, biserica, dar și cazul desincronizării privind momentul de începere a
investigațiilor din zona sudică a incintei, pentru a nu le aminti decât pe acestea.
Spre sud-vest de incinta mănăstirii, așezată pe o mică terasă la poalele
dealului Neagu, se află construcția bisericii ridicate în anul 1772 de egumenul
loasaf, cu binecuvântarea Episcopului Dosoftei al Rădăuților, numită atunci curent
„Biserica satului”. Fără a insista prea mult asupra caracteristicilor acestui edificiu,
amintim că el este alcătuit din altar, naos cu abside laterale, pronaos și pridvor,
totul flancat de opt contraforți înalți, dezvoltați în trepte. Accesul în biserică se
făcea pe la vest, printr-o ușă deschisă mai târziu, moment în care s-au înzidit ușile
inițiale, situate pe laturile de nord și de sud ale pridvorului. Pavimentul din dale
mari, rectangulare, de piatră din naos, intervenit ulterior construirii edificiului și
montat pe un strat de nisip, ca și pardoselile inițiale de cărămidă (montate pe strat
suport de mortar) din pronaos și pridvor, erau acoperite în anul 1968 cu dușumele
ce lemn. Atât cei șase contraforți estici, cât și ancadramentele ferestrelor se arată a
suferit consolidări și refaceri, probabil în momentul în care soclul bisericii a fost
r'.ttr cu blocuri mari de piatră, cândva, în secolul al XIX-lea.
Cercetările arheologice - - atât cât acestea s-au operat acolo (PI. 8) - au

arătat cu claritate că biserica din 1772 suprapunea vestigiile a două biserici
anterioare, în condiția în care fundațiile bisericii actuale le deranjează substanțial.
Cea mai veche dintre acestea (denumită de noi biserica 1, PI. 11), fusese
construită din lemn pe o temelie de piatră seacă, așezată direct la fața terenului (PI.
9, 10). Cu pavaje exterioare din dale plate de piatră de râu, biserica avea - spre
interior - o amenajare izolatoare din bolovani de piatră, anume până la cota de
constituire a pardoselii interioare. Aceasta din urmă fusese făcută dintr-un strat de
lut, menit, mai întâi, să astupe golurile dintre bolovanii stratului izolator amintit și,
apoi, la partea sa superioară, comprimat foarte insistent prin batere, până la
obținerea unei suprafețe perfect dure și orizontale. Atât stratul izolator de bolovani,
cât și pardoseala amintită au fost principalele elemente care au permis delimitarea
construcției bisericii 1. Ce atrage însă atenția cu deosebire sunt dimensiunile
bisericii. La vest, lățimea exterioară era de 7,55 m (la interior 6,60 m),
corespunzătoare unei tinde supralărgite; pereții drepți de nord și de sud se retrăgeau
spre interior cu circa 50-60 cm și continuau astfel spre est, până sub extremitatea
estică a altarului bisericii 3 (PI. 9, 10 a, 10 b, 11; Fig. 9-11). Astfel, lungimea
interioară totală a edificiului se arată a nu fi fost mai mică de 26 m !
în partea vestică a naosului, au fost amenajate - pe durata funcționării
bisericii 1 - două morminte. Gropile lor sparg de la fața lipiturii dure de lut bătut,
care - după acoperirea gropilor - a fost sumar și local reparat în aceeași manieră.
Primul (Μ. 4; PI. 11), în groapă simplă, cuprindea scheletul unui copil depus în
sicriu (cu doi nasturi mici globulari din argint aurit, un vas semisferic de mici
dimensiuni de aramă și o monedă de tip Patrona Ungariae, în rest ilizibilă); cel de
al doilea (Μ. 5; PI. 11 și Fig. 12), cu criptă din zidărie de cărămidă, a fost reutilizat
cel puțin încă o dată. Un al treilea mormânt (Μ. 7), în criptă de piatră și acoperit cu
lespezi plate, se afla în tindă. Alte câteva morminte în groapă simplă s-au
identificat și la exteriorul bisericii 1, în toate cazurile gropile fiind acoperite de un
strat de cărbune, cu foarte multe cuie de draniță, împrăștiere de bolovani de piatră,
fragmente de vitrouri circulare (strat care acoperă parțial și urmele trotuarului
exterior), corespunzător momentului de desființare a bisericii de lemn.
Biserica 2 își sapă șanțurile de fundare de la fața stratului imediat anterior
amintit (PI. 9-11; Fig. 9-11). De această dată, avem de a face cu o construcție
realizată din zidărie de piatră, ale cărei fundații (păstrate acum doar pe 60-65 cm
înălțime de la baza șanțurilor de fundare) desființează în bună parte temeliile
bisericii 1, al căror traseu îl urmează întocmai. Biserica 2 avusese plan drept,
compartimentat cel puțin în altar, naos și pronaos, cu pardoseală de cărămidă
dispusă pe pat de mortar, avusese finisaje exterioare cu tencuială bicromă - alb și
roșu -, cu imitarea paramentului aparent al zidăriei de cărămidă și golurile de
iluminat închise prin folosirea vitrourilor circulare, montate în rame de plumb.
în partea de vest a naosului bisericii 2 - dispus alături de mormintele
G···. -?
K И\\І\ \
bisericii 1, fără să le deranjeze - este amenajată o criptă de cărămidă (Μ 6; PI. 11;

Fig. 13, 14), groapa fiind tăiată de la nivelul pardoselii bisericii 2, care a aparținut
cu foarte mare probabilitate mormântului lui Teodosie Barbovschi (Fig. 15, 16).
Lespedea sa funerară a fost dislocată din locul inițial de constructorii bisericii 3,
adusă lângă peretele nordic al bisericii actuale (al cărui decroș de fundare îl
suprapune în mare măsură) și a fost, apoi, montată și repoziționată odată cu
refacerea pardoselii din dale de piatră - prilej cu care a fost violată și cripta - și
apoi acoperită de dușumeaua de lemn.
Cele de mai sus ne arată că, cel puțin de la jumătatea secolului al XVI-lea,
pe acest loc exista o biserică de lemn, a cărei necropolă interioară adăpostea și
morminte laice (PI. 11). Extensiunea cimitirului în funcțiune în jurul bisericii
actuale împiedică cercetări care ar putea stabili funcția de biserică a unui schit sau
de biserică de mir pe care a deținut-o acest prim lăcaș. Cât despre biserica de zid ce
i-a succedat imediat, pe același amplasament, credem că nu greșim în a o identifica
cu cea a primei mănăstiri a Suceviței, atestată documentar în anii 1582-15834. Ea a
fost ridicată sub oblăduirea lui Gheorghe Movilă, episcop al Rădăuților5, sub
stăreția lui Teodosie, probabil viitorul episcop al Rădăuților și, apoi, arhiepiscop și
mitropolit al Sucevei6.
Faptul că Ieremia voievod se intitulează pentru prima oară „ctitor” al
Mănăstirii Sucevița la 11 aprilie 159878(dată la care, cu mare probabilitate, lucrările
de zidire a bisericii erau încheiate), informație coroborată cu rezultatele cercetărilor
arheologice, conduc la concluzia că ansamblului mănăstiresc al Suceviței a fost
ridicat după anul 1582 și lucrările - în plină desfășurare în anul 1596 - au fost
încheiate imediat după anul 1600.
Toponimul Sucevița, sub forma Socevița, este menționat documentar
pentru prima dată ca atare în dania lui Ilie vodă în beneficiul lui Didrich de la
Buceaci, la 22 mai 1443s. Autorii ediției considerau - la data apariției volumului,
în anul 1975 - că termenul era un hidronim, el fiind astfel explicat în indice, sub
voce9. Textul documentului nu îngăduie - după părerea noastră - atribuirea certă a
calității de hidronim pentru toponimul acum în atenția noastră, motiv pentru care
vom cita întregul paragraf care îl cuprinde:
„... Ilie voievod [...], văzând slujba și bunăvoința sa [a lui Didrich de la
4CDM, I, doc. 697, p. 178.

8 Ibidem, doc. 710 p. 182, unde sc spune că Gheorghe episcop de Rădăuți „a zidit"
Mănăstirea Sucevița.
6 Ibidem, doc. 776, p. 196, din 24 aprilie 1587; Documente privitoare la istoria orașului
Iași, I, ed. Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, lași, 1999, doc. 66, 68, 75, respectiv p. 94-95, 97-101
și 106-107.
7CDM, I, doc. 1011, p. 242.
8 DRH, A, I, doc. 231, p. 325-327.
9 Ibidem, indice, p. 496: „Socevița, pârâu (afluent al Sucevei la Bădeuți, c. j. Suceava)”.
Buceaci - n. n.} față de noi. l-am miluit cu deosebita noastră milă, i-am dăruit și
i-am dat curtea noastră de la Volhoveț, și cu piua de sumani, și cu moara, și
Gherman vânătorul, și Socevița, și cu toate cătunele, și veniturile care ascultă de
acea curte din vechime, în afară de Salu Mare, cum a ținut de la noi și mai înainte
Milostivirea Sa, cu tot dreptul, neoprind pentru noi nimic și nici micșorând..".
Textul documentului sugerează că prevederile sale reprezintă, în fapt,
întărirea unor drepturi preexistente.
Toponimul lolovăț - în diverse forme (Vâlhoveț, Valhovăț etc.) și căruia îi
este asociat direct cel de Socevița - apare mai des în documentele secolului al
XV-lea, fără ca din conținutul acestora să putem desluși prea multe foste stări de fapt.
Totuși, prezența ca martor a lui Giurgiu de la Vâlhoveț în actele emise de Alexandru
cel Bun în anii 1401-140310 deschide presupunerea existenței, acolo, a reședinței
boierului respectiv. Mai mult, identificarea vestigiilor unei vechi biserici de piatră,
, vine în sprijinul acestei presupuneri.
datate la sfârșitul secolului al XlV-lea1112
Apoi, la 13 decembrie 1421, Alexandru cel Bun face danie fostei sale soții,
cneaghina Rimgaila,..... târgul Șiret și Volhovățul. și cu satele, și cupricuturile. cu
morile, și cu iazurile, și cu vămile, și cu plățile din dări, cu câștigurile, și cu
veniturile, și cu toate foloasele care țin de acest târg și de Volhovăț"n. Nu
cunoaștem în ce mod Volhovățul a ajuns drept domnesc, calitate în care este inclus
în dania amintită, deși credem că este mai probabilă situația de desherență decât
cea de hiclenie a lui Giurgiu, fostul lui stăpânitor.
Spre sfârșitul secolului al XV-lea, aflăm alte câteva informații utile, fie ele
și indirecte. Este cazul cunoscutului act de întărire a daniei făcute de Alexandru cel
Bun privind veniturile celor 50 de biserici din ținutul Sucevei ce aparțineau
Episcopiei din Rădăuți, anume cel emis de Ștefan cel Mare la 15 martie 14901'. în
cazul în speță, la Vâlhoveț existau atunci două biserici. Am încercat să demonstrez
cu alt prilej că asemenea venituri ale bisericilor reveneau de drept eparhiei căreia
ele erau direct supuse1415, indiferent de proprietarii satelor în care acestea ființau. în
cazul dat, Episcopiei de Rădăuți.
în aceeași zi, 15 martie 1490, Ștefan cel Mare emite un act de hotărnicie a
braniștii Mănăstirii Putna13. Printre punctele de hotărnicie nominalizate se găsește
10 Ibidem, doc. 13, p. 18—20, emis la 28 iunie 1401 ; doc. 17, p. 24-25, emis la 7 iunie 1403,
și doc. 18, p. 25-27, emis la 1 august 1403, act în care este invocată credința lui Giurgiu de la
Vâlhoveț și a fraților lui.
" Al. Artimon, Câteva considerații isiorico-arhealogtce asupra bisericii din secolul cd
ХП'-Іеа descoperită la J'olovăț. județul Suceava, în SCIVA, 1981,3, p. 383-405.
12 DRH, А, I, doc. 48, p. 69-70.
lj Ibidem, A, III, doc. 73, p. 135-139.
14 Voica Maria Pușcașu, Actul fals datat II iulie 1428, în AMM, VII—VIII, 1985-1986,
p. 195-203.
15DRH. А, Ш, doc. 74, p. 141-143.
20 NICOLAE N. PUȘCAȘU (τ), VOICA MARIA PUȘCAȘU
și Runcul lui Berchez. Imediat la nord de actuala Mănăstire Sucevița curge un

pârâu numit până astăzi Bercheza, exact în locul de unde pornește drumeagul ce
duce spre Mănăstirea Putna. Identitatea este evidentă. Faptul demonstrează clar că
la acea vreme pământurile cătunului Sucevița, ca entitate teritorială definită, se
aflau în hotar cu braniștea călugărilor Putnei.
Din cele de mai sus reiese că, cel puțin pentru o vreme, zona viitorului sat
Sucevița a împărtășit aceeași soartă cu cea a Volovățului, poate și cu cea a târgului
Șiret. La fel se poate presupune - măcar logic considerând lucrurile - că, din punct
de vedere eparhial, el (cătun sau sat) ținea de Episcopia de Rădăuți.
Așa stând lucrurile, nu credem că putea exista vreo piedică pentru
Gheorghe Movilă, devenit episcop al Rădăuților din anul 1578, să obțină dreptul de
a construi un mic schit la Sucevița, schit deja în ființă la 6 august 158316. Și
aceasta, cu atât mai mult, cu cât la aceeași dată, satul Sucevița, fost drept domnesc,
ascultător de curtea din Bădeuți - de această dată individualizat ca atare - este
dăruit Mănăstirii Sucevița, dimpreună cu locurile sale de moară, fânețele, munții
și slatinele17.
în hotărnicia atunci întocmită, sunt amintite - printre multe altele - trei
puncte semnificativ denumite (în lumina celor până acum discutate), respectiv
obârșia Berchiajului, colțul lui Giurgea și vadul l'erbovățuliii de la Olovăț.
Ca o confirmare a tuturor celor de mai sus, la 20 iunie 1589, mitropolitul
Gheorghe Movilă face danie Mănăstirii Sucevița satul Holovăț (ușor de înțeles
Volovăț) - fost drept domnesc, ascultător de curtea din Bădeuți (!) - și care, în
această calitate, fusese dăruit lui Necula stolnic; de la acesta din urmă, satul fusese
luat în schimb de Gheorghe Movilă pentru satul Stănilești.
Se refăcea, astfel, binomul Socevița-Volhoveț, ca unitate bipartită de
posesiune, de această dată în patrimoniul Mănăstirii Sucevița.
Observațiile de mai sus, chiar dacă nu elucidează în totalitate schimbările
survenite, în decursul timpului, în regimul de proprietate exercitat asupra satului
Sucevița, aduc - credem - măcar unele sugestii.
16 CDM, I, doc. 709, p. 181. în acest caz, Mănăstirii Sucevița îi este dat de frații Movilă
satul Mândrești, posesiune a tatălui lor, Ion Movilă, din uric pierdut când au trecut turcii Pârâul Alb,
prădând țara.
Ibidem, doc. 710, p. 182.
Fig. 1. Mănăstirea Sucevița. Monedă emisă de regele Poloniei Ștefan Băthory,

în anul 1582
Fig. 2. Mănăstirea Sucevița. Monedă emisă de confederația Țărilor de Jos,

în anul 1596
22 NICOLAE N. PUȘCAȘU (+), VOICA MARJA PUȘCAȘU
Fig. 3. Mănăstirea Sucevița. Vedere de ansamblu asupra lucrărilor de cercetare a

vestigiilor construcției B
Fig. 4. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 41, profilul estic (tronson sudic)

Fig. 5. Mănăstirea Sucevița. Vestigiile construcției C,

în timpul lucrărilor de cercetare
Fig. 6. Mănăstirea Sucevița. Vestigiile construcției B, restaurate

Fig. 7. Mănăstirea Sucevița. Vestigiile construcției C, restaurate
Fig. 8. Sucevița. ..Biserica satului”. Secțiunea 02, profilul estic

Fig. 9. Sucevița. ..Biserica satului”. Secțiunea 04, profilul estic
Fig. 10. Sucevița. „Biserica satului”. Secțiunea 02, vedere de la vest

Fig- 11. Sucevița. „Biserica satului”. Cripta 5
Fig. 12. Sucevița. „Biserica satului”. Cripta 6

Fig. 13. Sucevița.„Biserica satului '. Secțiunea 09, profilul estic
Fig. 14. Sucevița. „Biserica satului”. Piatra de mormânt

a mitropolitului Teodosie Barbovschi în momentul identificării
Fig. 15. Sucevița. „Biserica satului”. Piatra de mormânt

a mitropolitului Teodosie Barbovschi, după degajarea parțială
Fig. 16. Sucevița. „Biserica satului”.

Secțiunile 08 și 09, vedere de ansamblu, de la vest
Amintiri
Maica Adriana, în anul 1964 ghid al Mănăstirii Sucevița,

devenită apoi stareță
Maica Iulia, în anul 1964 casieră a Mănăstirii Sucevița,

devenită apoi stareță a Mănăstirii Dragomirna
Maica Vitalia
Maica Veni amina

Petroniu Bulbucan, fost monah, în 1964 gestionar al șantierului de restaurare a

Mănăstirii Sucevița și arheologul Nicolae N. Pușcașu
Umbra arheologului Nicolae N. Pușcașu, suit pe zidul sudic de incintă,

în timpul fotografierii vestigiilor construcției B
Planșa 1. Mănăstirea Sucevița. Plan de situație cu amplasarea secțiunilor

de cercetare arheologică, pe campanii.
Planșa 2. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 02, profilul nordic (tronson

vestic):
A. - elevația contrafortului estic al bisericii; B. - fundația contrafortului estic al
bisericii; C. - prundiș terțiar; D. - argilă geologică, în curs de humiftcare la partea
superioară; E. - strat de defrișare (cărbune, cenușă, lemn parțial ars); F. - debleu scos
din șanțurile de fundare; G. - nisip; H. - alicărie de piatră aglutinată în mortar; I. -
nivel de construcție (grunji de mortar în amestec cu rare fragmente de piatră și
cărămidă); J. - strat de nivelare (amestec de argilă și țărână); K. - umplutură de gropi
moderne; L. - strat de nivelare cu pământ parțial adus; Μ. - strat de demolare, cu
pământ, moloz, fragmente de piatră și cărămidă; N. - beton; O. - umplutură la gropile
șantierului de restaurare; P. - moloz; R. - lemn putrezit sau nu; S. - stratul vegetal
actual în anul 1964.
Planșa 3. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 02, profilul nordic (tronson

estic):
A. - elevația contrafortului estic al bisericii; B. - fundația contrafortului estic al
bisericii; D. — argilă geologică, în curs de humificare la partea superioară; E. - strat de
defrișare (cărbune, cenușă, lemn parțial ars); F. - debleu scos din șanțurile de fundare;
G. - nisip; H. - alicărie de piatră aglutinată în mortar; I. - nivel de construcție (grunji
de mortar în amestec cu rare fragmente de piatră și cărămidă); J. — strat de nivelare
(amestec de argilă și țărână); L. - strat de nivelare cu pământ parțial adus; S. - stratul
vegetal actual în anul 1964.
Planșa 4. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 66, profilul sudic:

A. - elevația zidului vestic de incintă; B. - fundația zidului vestic de incintă; C. -
prundiș terțiar; D. - argilă geologică, în curs de humificare la partea superioară; E. -
strat de defrișare (cărbune, cenușă, lemn parțial ars); F. - debleu scos din șanțurile de
fundare; G. - nisip; Μ. - strat de demolare, cu pământ, moloz, fragmente de piatră și
cărămidă; R. - lemn putrezit sau lăcaș de lemn; S. - strat vegetal, actual în anul 1964;
T. - nivel exterior de funcționare a construcției B, înainte de ridicarea zidului de
incintă; U. - nivel exterior de funcționare a construcției B, după ridicarea zidului de
incintă; V. - umplutură nivelată la interiorul construcției B; Z. - sol răscolit de lucrările
de grădinărit.
Planșa 5. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 63, profilul nordic:

A. - elevația zidului vestic de incintă; B. - fundația zidului vestic de incintă; C. -
prundiș terțiar; D. - argilă geologică, în curs de humificare la partea superioară; E. -
strat de defrișare (cărbune, cenușă, lemn parțial ars); F. - debleu scos din șanțurile de
fundare; G. - nisip; Μ. - strat de demolare, cu pământ, moloz, fragmente de piatră și
cărămidă; R. - lemn putrezit sau lăcaș de lemn; S. - stratul vegetal actual în anul 1964;
T. - nivel exterior de funcționare a construcției B, înainte de ridicarea zidului de
incintă; U. - nivel exterior de funcționare a construcției B, după ridicarea zidului de
incintă; V. - umplutură nivelată la interiorul construcției B; Z. - sol răscolit de lucrările

de grădinărit.
Planșa 6. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 41, profilul estic (tronson

nordic):
A. - zidărie de elevație; B. - zidărie de fundație; C. - prundiș terțiar; D. - argilă
geologică, în curs de humificare la partea superioară; E. - strat de defrișare (cărbune,
cenușă, lemn parțial ars); F. - debleu scos din șanțurile de fundare; G. - nisip; H. -
alicărie de piatră aglutinată în mortar; J. - strat de nivelare (amestec de argilă și țărână);
Μ. - strat de demolare, cu pământ, moloz, fragmente de piatră și cărămidă; N. - beton;
P. - moloz; S. - stratul vegetal actual în anul 1964.
Planșa 7. Mănăstirea Sucevița. Plan de situație cu marcarea vestigiilor

construcțiilor descoperite în timpul lucrărilor de cercetare arheologică.
Planșa 8. Sucevița. „Biserica satului”, amplasarea secțiunilor și casetelor

de cercetare.
Planșa 9. Sucevița. ..Biserica satului. Profilul longitudinal:

A. — zidăria de elevație a bisericii actuale (biserica 3); B. - zidărie de fundație a
bisericii actuale (biserica 3); C. - zidărie de fundație a bisericii 2; D. - nivelare la
interiorul bisericii 2; E. — pardoseala din lut bătut a bisericii 1; F. — nivelare cu argilă
purtată, peste stratul izolator din bolovani de piatră, la interiorul bisericii 1; G. - argilă
purtată, strat de orizontalizare; H. - argilă geologică, în curs de humificare; I. - argilă
geologică; J. - prundiș terțiar; K. - nisip; L. - mortar; Μ. - debleu scos din săparea
șanțurilor de fundare a bisericii 2; N. - nivelare la exteriorul bisericii 1; O. - moloz; P. -
debleu scos din șanțurile de fundare a bisericii 3 și nivelat la exterior; R. - nivelare cu
lut de culoare maronie, sub pardoseala bisericii 1; S. — stratul de bolovani de râu,
izolator, amenajat la interiorul bisericii 1; T. — nivelare la exteriorul bisericii 2; U. -
umplutură la gropile mormintelor.
Planșa 10 a. Sucevița. ..Biserica satului”. Profilul transversal (la est de

absidele laterale):
A. - zidăria de elevație a bisericii actuale (biserica 3); B. - zidărie de fundație a
interiorul bisericii 2; E. - pardoseala din lut bătut a bisericii 1; F. - nivelare cu argilă
purtată, peste stratul izolator din bolovani de piatră, la interiorul bisericii 1; G. - argilă
geologică; J. - prundiș terțiar; K. - nisip; L. - mortar; Μ. - nivelare la interiorul
bisericii 3; N. - nivelare cu lut de culoare maronie, sub pardoseala bisericii 1; O. —
moloz; P. - debleu scos din șanțurile de fundare a bisericii 3 și nivelat la interior și
exterior; R. - umplutură la șanțul de fundație a bisericii 3; S. - stratul de bolovani de
râu, izolator, amenajat la interiorul bisericii 1; T. - nivelare la exteriorul bisericii 2; U. —
umplutură la gropile mormintelor.
Planșa 10 b. Sucevița. „Biserica satului”. Profilul transversal (în axul

absidelor laterale):
interiorul bisericii 2; E. - pardoseala din lut bătut a bisericii 1; F. - nivelare cu argilă
purtată, peste stratul izolator din bolovani de piatră, la interiorul bisericii 1; G. — argilă
geologică; J. - prundiș terțiar; K. - nisip; L. - mortar; Μ. - nivelare la interiorul
bisericii 3; N. - nivelare cu lut de culoare maronie, sub pardoseala bisericii 1; O. -
moloz; P. - debleu scos din șanțurile de fundare a bisericii 3 și nivelat la interior și
exterior; R. - umplutură la șanțul de fundație a bisericii 3; S. - stratul de bolovani de
râu, izolator, amenajat la interiorul bisericii 1.
Planșa 11. Sucevița. ..Biserica satului”. Plan al descoperirilor arheologice:

bisericii actuale (biserica 3); C. - „decroș” de zidărie la interiorul pridvorului bisericii
3; D. - fundația bisericii 2; E. - temelia bisericii 1; F. - pardoseala din lut bătut a
bisericii 1; G. - traseul temeliei bisericii 1; H. - pavaj la exteriorul bisericii 1; I. —
zidărie a criptelor; J - traseul gropilor de mormânt; K. - traseul secțiunilor de cercetare;
W - adâncimi față de cota 0.
2.
WiO
3.
-Wto
|5ζ]nivel prog inițial MĂNĂSTIREA SUCEVlȚA

construcție A S.02, Profilul nordic
ΓγΊ nivel solbonc fereastră 0 1
pivniță construcție A.
5.
6.
7
MÀNÂSTfREA SUCEVIȚA
Q 2Sm
ί=± J
1O.a
EES-a ^-c B-е S-G ЕЗ-І- EZZJ - к ШШ-м l^-o.

EEEB - b НИ - D. ЖІ - F. ЕИ - η. E3 - J. ΕΞ3 - l ELD - n. FES - r
Ю.Ь
SlCEVlTA. bistros rrsci
Ștefan S. Goro vei
FAMILIA LUI IEREMIA VODĂ MOVILĂ

ÎN TABLOURI VOTIVE. CONTRIBUȚII LA ISTORIA
MĂNĂSTIRII SUCEVIȚA
Tablourile votive din naosul bisericii mari a Mănăstirii Sucevița au atras

atenția cercetătorilor și le-au stârnit interesul, întrucât prin mijlocirea lor, pe de o
parte, se pot recupera informații despre ctitorii celebrului așezământ monahal al
cărui ansamblu de pictură i-a îndreptățit caracterizarea de „testament al artei
medievale moldovenești”, iar pe de altă parte, se poate lămuri datarea acestui
ansamblu de pictură. Amintesc - sau, după caz, reamintesc - că în naosul bisericii
se află două tablouri care înfățișează ctitorii.
în dreapta (privind altarul), familia lui Ieremia vodă Movilă se înșiră pe
zidul vestic și pe cel sudic, într-o ordine sugestivă (Fig. 1). Domnul țării și unul
dintre ctitori, Ieremia însuși, este precedat de Io Costantin voevod și urmat de fiica
Irina, între acești doi copii este o diferență de înălțime care sugerează, vădit, și o
sensibilă diferență de vârstă. După Irina, este locul Măriei, mama domnului, urmată
de doamna Elisabeta, ambele încoronate și purtând în mâna stângă câte o cruce.
Doamna Elisabeta deschide șirul chipurilor pictate pe peretele sudic, în spatele ei
aflându-se copiii mai mici: Maria, Ecaterina, Alexie, Stana și Zamfira. Toate
personajele poartă același tip de coroană, caracteristic Suceviței (sau Movileștilor),
o delicată și elegantă împletitură de vrejuri.
In stânga intrării în naos, pe peretele vestic, se află pictat un ierarh, în
veșminte episcopale, cu mitră și sacos roșu, urmat de un monah, cu „figură lungă și
ascetică”'. Aceste două chipuri nu sunt însoțite de inscripții, așa încât propunerile
de identificare a lor s-au bizuit pe logică. I. D. Ștefanescu a fost cel care, în 1934, a
formulat primele propuneri în acest sens1 2. Cel dintâi chip a fost identificat, fără
greutate, ca fiind al lui Gheorghe Movilă - episcop de Rădăuți la data întemeierii
mănăstirii, și apoi mitropolit al Moldovei - și această identificare nu a întâmpinat
obiecții, fiind acceptată de toți istoricii. Pentru cel de-al doilea chip, I. D.
Ștefanescu l-a propus pe Petru Movilă, identificare care a provocat controverse,
știut fiind că acest fiu al lui Simion vodă s-a călugărit mult mai târziu (1627) în
raport cu pictarea Suceviței (indiferent de datarea acesteia); ca atare, I. D.
1 Μ. A. Musicescu, Μ. Berza, Mănăstirea Sucevița, București, 1958, p. 161 (capitol

redactat de Maria Ana Musicescu).
2 I. D. Ștefănescu, Études d’iconographie et d’histoire. Portraits inconnus de Georges
Mogiła, métropolite de Moldavie et Pierre Mogilâ. métropolite de Kiew, în RIR, IV, 1934, p. 71-75.
36 ȘTEFAN S. GOROVEI
Ștefanescu a presupus că frescele Suceviței ar fi fost realizate pe la 16303. în 1959,

d-1 Sorin Ulea a propus identificarea cu Teodosie Barbovschi, bizuindu-se pe o
mențiune făcută de mitropolitul Dosoftei, anume că acest monah cu metania la
Probota a fost și el, ca și Gheorghe Movilă, ctitor al Suceviței4. După opinia
aceluiași istoric, pictura Suceviței s-ar data în 1601, în funcție de prezența, în
tabloul votiv, a lui Alexandru, născut în acel an și care ar fi desemnat, acolo, sub
numele Alexie5', însă această ipoteză este, după cum voi arăta mai încolo, de
nesusținut. în fine, în 1966, Victor Brătulescu a conchis - în urma unei ample
argumentări - că monahul nu ar putea fi decât tatăl fraților Movilă, logofătul Ioan
călugărit loanichie6. Această identificare a fost convingătoare și istoricii au
acceptat-o fără nici o dificultate: o ipoteză seducătoare, care așează față în față
lumea laică și cea monahală, domnia și Biserica, soția încoronată și soțul în
veșmânt călugăresc. O ipoteză seducătoare, e adevărat, dar în fața căreia mi se pare
că se pot formula și unele rezerve.
Cum o însemnare manuscrisă plasează sfârșitul pictării Suceviței în 22
iulie 159678 , identificarea propusă de Victor Brătulescu a încadrat cronologic
monahul fără nume, eliminând contradicția generată de propunerea lui I. D.
Ștefanescu. în același timp, însă, tocmai această încadrare cronologică l-a
determinat pe Victor Brătulescu să spună despre logofătul Ioan Movilă că s-a
„călugărit spre bătrânețe sub numele de loanichie”*.
Au rămas, astfel, pentru datarea picturii Suceviței, anul 1601, propus de d-1
Sorin Ulea, și anul 1596, propus de Victor Brătulescu. întrucât ambele datări se
sprijină pe referiri la unii membri ai familiei lui Ieremia vodă, prezenți în tabloul
votiv, mi-am propus examinarea surselor cu privire la copiii ctitorului, pentru a
vedea în ce măsură realitatea documentară concordă cu imaginea pictată. Alături de
sursele scrise, se vor așeza și celelalte două reprezentări ale familiei Movilă.
După opinia lui Victor Brătulescu, Alexie, „născut în 1591-1592, în
J Ibidem, p. 75.
4 Sorin Ulea, Portretul unui ctitor uitat al Mănăstirii Sucevița: Teodosie Barbovski,
mitropolit al Moldovei, în SCIA, VI, 1959, 2, p. 241-249. Textul lui Dosoftei: „și 2 mitropoliți au
stătut din Pobrata, Gheorghie, fratele Irimiii vodă și Theodosie Barbovschi, carii fiaceră Sucevița”
(Melchisedec, Notițe istorice și arheologice adunate de pe la 48 mănăstiri și biserici antice din
Moldova, București, 1885, p. 163).
5 Sorin Ulea, Datarea ansamblului de pictură de la Sucevița, în Omagiu lui George
Oprescu cu prilejul împlinirii a 80 de ani, București, 1961, p. 561-562.
6 Victor Brătulescu, Portretul logofătului Ioan Movilă (monahul loanichie) în tabloul votiv
de la Sucevița, în MMS, XLII, 1966, 1-2, p. 23-53.
7 Idem, Pictura Suceviței și datarea ei, în MMS, XL, 1964, 5-6, p. 224-225. însemnarea a
fost reeditată recent de Olimpia Mitric, Catalogul manuscriselor slavo-române din biblioteca
MănăstiriiSucevița, Suceava, 1999, p. 57-58, nr. 13.
de la Sucevița, p. 25.
FAMILIA LUI IEREMIA VODĂ MOVILĂ ÎN TABLOURI VOTIVE 37
refugiu”, ar fi murit tot în afara hotarelor țării, „foarte fraged, înainte de 16 august
1595, când tatăl său ocupă scaunul Moldovei”9. E de mirare că autorul nu a
observat contradicția în care se plasa prin aceasta presupunere: nu cunosc, în
pictura de acest gen din Moldova, un alt caz în care un copil mort înainte ca tatăl să
urce treptele tronului să fi fost reprezentat purtând coroană ! Mi se pare o
imposibilitate de ordin moral - ca, de altfel, și înfățișarea „marii cneaghine”1011 13
12
Maria logofeteasa Movilă, mama domnului, în costum domnesc, cu însemne
princiare, dacă nu ar fi avut o justificare prin nașterea sa". De aceea, în analiza
acestui caz, pornesc prin a pune sub semnul îndoielii menționata presupunere a lui
Victor Brătulescu, o presupunere în care, de altminteri, avusese ca predecesor pe N.
Iorga1-: socotesc nefirească atât atribuirea postumă a coroanei, cât și însăși
reprezentarea unui fiu mort printre copiii în viață, plasat la locul unde l-ar fi
îndrituit ordinea nașterii.
Care a fost, de fapt, situația acestui copil al lui Ieremia vodă ? A fost,
realmente, un fiu mai mare decât Constantin, cum au presupus N. Iorga și Victor
Brătulescu ? Este el un fiu deosebit de Alexandru sau este identic cu acesta, după
cum se mai afirmă, uneori, în istoriografia noastră'3 ?
în studiile consacrate până acum picturii Suceviței - respectiv, datării ei
prin analiza tabloului votiv - singura mărturie adusă în discuție despre existența lui
Alexie a fost însuși chipul său din acel tablou. Un alt izvor care atestă existența lui
9 Idem, Pictura Suceviței și datarea ei, p. 227.

10 I se dă acest titlu în unul din pomelnicele de la Sucevița — v. Dimitrie Dan, Mănăstirea
Sucevița, București, 1923, p. 173; Olimpia Mitric, op. cit., p. 88, nr. 24.
11 Cf. Ștefan S. Gorovei, Pe marginea unei filiații incerte: Maria Movilă - fiica lui Petru
Rareș, în CI (s.n.), XI, 1980, p. 327.
12 N. lorga, „Doamna lui Ieremia vodă", în ARMSI, s. II, t. XXXII, 1910, p. 12, nota 2
(„Un întâi fiu al lui Ieremia, Alexie, murise; el e zugrăvit între ceilalți, fără a fi îngropat acolo sau fără
a i se fi «înfrumusețat» mormântul”); Victor Brătulescu, Pictura Suceviței, p. 226.
13 Cf., de exemplu: Μ. A. Musicescu, Μ. Berza, op. cit., p. 160 („în 1616, Elisaveta cade în
mâna turcilor, împreună cu fiii ei, Alexe și Bogdan”); Sorin Ulea, Datarea ansamblului de pictură de
la Sucevița, p. 561-562 („Se știe că printre copiii lui Ieremia Movilă s-au numărat și trei fii:
Constantin, Alexandru - numit și Alexie - și Bogdan [...]. Prima mențiune documentară a lui Alexie
datează din 5 iunie 1601”); Maria Ana Musicescu, Mănăstirea Sucevița, București, 1965, p. 23
(preluând ipoteza lui Sorin Ulea: „Prezența în tabloul ctitoricesc a lui Alexe, născut puțin înainte de 5
iunie 1601, și lipsa lui Bogdan, despre care o primă mențiune datează din anul 1602, a permis, între
altele, datarea picturii Suceviței în anul 1601”); Ion I. Solcanu, Un element laic local în pictura
religioasă din Moldova (sec. XV-ΧΙΊΙ), în SCIA, seria „Artă plastică”, 16, 1969, 2, p. 312 („Alexie -
numit în izvoare și Alexandru”); Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences". Autour de
certaines généalogies byzantines des XVf et XVIIf siècles, în Études byzantines et post-byzantines, I,
București, 1979, reluat în idem, Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aube de l’âge moderne,
București-Paris, 1980, p. 288 (despre „les prénoms impériaux Constantin et Alexis - changé par la
suite en Alexandre, pour s’adapter à la tradition roumaine...”); Ion I. Solcanu, Artă și societate
românească (sec. XIV-XVIII), București, 2002, p. 207 („Alexie, numit în izvoare și Alexandru”).
Alexie - și nu numai a lui, ci și a acelorași copii ai lui Ieremia vodă, în aceeași

ordine ca în tabloul votiv de la Sucevița ! - a fost publicat în 1959 de Victor
Brătulescu însuși: pomelnicul Mănăstirii Slatina, într-o traducere din 177714,
înscrie, după Ieremia voievod, mama și soția sa, pe copiii „Costantin, Alexia [sic !],
Irina, Maria, Caterina, Stana, Samfira”15. Deosebirea stă în faptul că, aici, Alexie
este plasat imediat după Constantin, în timp ce în tabloul votiv de la Sucevița el își
are locul între domnițele Ecaterina și Stana. Este un indiciu că numele odraslelor
domnești, fie și grupate pe sexe, rămâneau înșirate în ordinea nașterilor16 (de
altminteri, și alte grupuri de familie din vechile pomelnice oglindesc același
obicei). Este o constatare care, pe de o parte, îngăduie datarea înscrierii acestor
nume în pomelnicul Slatinei pe la începutul domniei lui Ieremia Movilă (oricum,
înainte de moartea Zamfirei, la 7 martie 1596), iar pe de altă parte, ne obligă să
renunțăm la presupunerile lui Victor Brătulescu privitoare atât Ia nașterea lui
Alexie înaintea lui Constantin („născut chiar înaintea lui Constantin, prin anii
1591-1592”), cât și la moartea sa „înainte de 16 august 1595”. însăși ideea,
generalizatoare, că în tabloul votiv s-ar fi pictat, de-a valma, copiii vii și morți, în
ordinea nașterilor, trebuie, așadar, abandonată.
Cercetate cu atenție, documentele ieșite din cancelaria lui Ieremia vodă
aduc și ele ceva lumină. O primă constatare: până în primăvara anului 1597,
domnul nu amintește nimic despre copiii săi. „Credința prea iubitului fiu al
domniei mele, Io Constantin voievod” este menționată abia la 29 mai 159717; o
lună și jumătate mai târziu, la 12 iulie, făcând o mare danie Suceviței, sunt amintiți
„de Dumnezeu dăruiții copii”, Constantin, Irina, Maria și Caterina18. Se vede - din
comparația cu tabloul votiv al Suceviței și cu însemnarea din pomelnicul Slatinei -
că lipsesc Alexie, Stana și Zamfira. Dacă despre cea din urmă știm că decedase
încă de la 7 martie 1596, despre Stana nu știm nimic și nu avem decât
presupunerea lui Victor Brătulescu (împărtășită și de alți cercetători19), precum că
14 Gh. Ghibănescu a semnalat și unul slav, copiat la 1613 „cu blagoslovenia și porunca prea
sfințitului părintelui kir Theofan, arhiepiscopul și mitropolitul Sucevei” („Teodor Codrescu”, 11, 1934,
10, p. 157), dar al cărui actual loc de păstrare îmi este necunoscut.
15 Victor Brătulescu, Pomelnicul triptic al lui Alexandru Lăpușneanu, din Mănăstirea Slatina, în
MMS, XXXV, 1959, 3^1, p. 182; Inscripțiile medievale ale României, I. Orașul București, ed. Alexandru
Elian, Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, București, 1965, p. 326, nr. 284.
16 V., în același sens, și Victor Brătulescu, Pictura Suceviței și datarea ei, p. 216.
17 DIR, A, XVI/4, p. 166, nr. 222 (toate volumele din colecția DIR, citate în continuare, fac
parte din seria A. Moldova). Precedentul document precis datat și cu marea mărturie (din 3 martie
1597) are ca destinatar mănăstirea athonită Stavronichita {ibidem, p. 157-159, nr. 211). Până la acest
document, volumul respectiv din DIR nu înregistrează nici un document cu sfat !
18 Ibidem, p. 175, nr. 232.
19 Ion I. Solcanu, Un element laic local în pictura religioasă din Moldova (sec.
X\-XVII), p. 311, nota 22 („Stana-Ana se căsătorește...”); idem, Artă și societate românească (sec.
ΧΙΓ-λΤΠΙ), p. 206.
ar fi una și aceeași cu Ana.

S-a pierdut, însă, din vedere, în discutarea acestor amănunte, un foarte
interesant act, emis de Ieremia vodă la 3 martie 1597, cuprinzând o danie pentru
Mănăstirea Stavronichita din Muntele Athos; în acest act, se menționează nu numai
„copiii de Dumnezeu dăruiți, odraslă a domniei mele”, dar și sfântrăposații copii
ai domniei noastre” (alături de sfântrăposații părinți, moși și strămoși, ca și de
„sfântrăposații, dreptcredincioșii domni de mai înainte”)20.
Avem, astfel, dovada că până în martie 1597 perechea domnească pierduse
deja câțiva (cel puțin doi) copii. Cred că nu poate încăpea vreo îndoială întru
identificarea „sfântrăposaților copii” menționați la 3 martie 1597 cu unii dintre
ultimii trei din tabloul votiv al Suceviței și din pomelnicul Slatinei - cu certitudine
Zamfira, care murise exact cu un an în urmă și, cu maximă probabilitate, Alexie.
In aceeași situație trebuie să se afle și mica Stana, care la 12 iulie 1597 nu mai era
în viață.
Rămâne de lămurit prezumtiva identitate Stana-Ana.
Am văzut că la 12 iulie 1597 copiii domnești erau Constantin, Irina, Maria
și Ecaterina. Aceiași copii, și în aceeași ordine, apar în inscripția votivă a unui aer
dăruit de Ieremia vodă Suceviței „în anul 7100 [văleat incomplet ! - n. mea.] iar al
domniei lui doi ani pe al treilea”21, deci în intervalul august 1597 - august 1598. La
6 mai 1598, copiii, în număr de patru, erau aceiași22. Așadar, în aceste izvoare
Stana nu figurează, deși, de-ar fi fost - cum presupunea Victor Brătulescu -
născută pe la 1593-1594 și identică cu Ana, numele ei ar fi trebuit să se afle
menționat, nefiind nici un motiv care să-i justifice lipsa.
De fapt, dispunem și de două mărturii foarte puternice de natură să conteste
identitatea Stanei cu Ana. Cea dintâi este căsătoria Anei (prima căsătorie, cu
Maximilian Przerębski) la 162023: măritișul unei domnițe bogate abia la 25-27 de
ani este mai puțin probabil; este, în schimb, absolut acceptabil la vârsta de 19-20
de ani. Mai mult decât atâta: s-a arătat că Ana a murit după 31 august 169124* . Că va
fi atins vârsta de 90-91 de ani, nu ne apare ca o imposibilitate, dacă ne gândim că
20 DIR, XVI/4, p. 158, nr. 211.

21 Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 49.
22 DIR, XVI/4, p. 224, nr. 274 (traducere din secolul al XVIII-lea). Aceeași dată în CI, VIII-
IX, 1932-1933, 3, p. 21. în Hurmuzaki-Iorga, Documente, XI, p. 907, i se dă data de 6 martie 1599.
_3 Ilie Corfus, Odoarele Movileștilor rămase în Polonia. Contribuții la istoria artei și a
prețurilor, în „Studii”, 25, 1972, 1, p. 30.
24 Ibidem, p. 31 și nota 13. Data acestei scrisori este în contradicție cu aceea pe care
pamfletul Lugubre Monumentum Ducissae Capularis Anus Ana Madylowna o menționează pentru
moartea Anei Movilă: „obiit anno reparatae Mundi Salutis MDCLXVI”, adică 1666 (A. Papiu-Ilarian,
Tesauru de monumente istorice pentru România, II, București, 1863, p. 138); totuși, caracterul însuși
al acestui izvor ar putea să îndemne la rezerve în ceea ce privește anul indicat pentru moartea
Anei Movilă.
și bunica ei, Maria logofeteasa Movilă, a murit la o vârstă apropiată, după 1614.
Este, însă, mult mai puțin probabil să fi depășit suta de ani, cum ar sta lucrurile în
cazul identității Anei cu Stana ...
O mențiune despre Ana, din timpul domniei lui Ieremia vodă, se află în
unul dintre pomelnicele Suceviței, în această înșirare: „Io Constantin voievod și
Alexandru voievod și doamnele Irina, Maria, Caterina, Ana”2’. Față de sursele
analizate până aici, numele noi sunt Alexandru și Ana. Ca de obicei, înserarea listei
în pomelnic nu este datată, însă ansamblul surselor cunoscute îngăduie afirmația că
Alexandru și Ana s-au născut înaintea lui Bogdan, care lipsește în pomelnic și
despre care știm că a venit pe lume în iunie sau iulie 16O2'b. Deci Alexandru și
Ana sunt născuți între primăvara anului 1598 și toamna anului 1601: nu e de mirare
că ei lipsesc din tabloul votiv al Suceviței.
De fapt, nașterea lui Alexandru poate fi datată și ea mai cu precizie. Nu
numai că nu era încă născut la 6 mai 1598, dar și la 26 martie 1599 Ieremia se
înfățișa tot numai cu „de Dumnezeu dăruit copilul meu, Io Constantin voievod”*2728 ,
încă și în ianuarie 1601, Constantin era unicul fiu al lui Ieremia vodă, adăpostit la
Camenița împreună cu mama sa, doamna Elisabeta, care nu voia să-l lase să plece
singur la Dietă2S.Tot în Camenița, la 2 aprilie 1601, arhimandritul Veniamin făcea
o însemnare pe un vechi manuscris putnean (o Psaltire din 1545), spre amintirea
șederii sale acolo, cu cele două familii domnești, menționând doar pe Constantin ca
fiu al lui Ieremia vodă29.
2' Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 196; Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al
Mănăstirii Sucevița, în MMS, XLIV, 1968, 3-4, p. 194. între cele două lecturi sunt diferențe
neînsemnate; am păstrat, însă, pluralul „doamnele”, din lectura lui Dimitrie Dan.
“6 în pisania de la Mănăstirea Secu, datată 7 iunie 1602 (G. Balș, Bisericile moldovenești
din veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, București, 1933, p. 24) ca și într-un document din 9 iunie
1602 (DIR, XVII/1, p. 48, nr. 72, după o traducere veche; originalul s-a aflat între documentele
moșiei regale Zorleni - N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, VI, București,
1904, p. 15, nr. 18), sunt menționați numai Constantin și Alexandru; în pisania bisericii mici de la
Dragomirna, datată 27 iulie 1602, este trecut și Bogdan (G. Balș, op. cit., p. 25).
27 însemnare pe un Minei pentru septembrie, dintr-un set complet (12 volume) dăruit
bisericii din cetatea Sucevei; în 1925, manuscrisul era în biblioteca lui Mihail I. Kogălniceanu (IN, V,
1925, p. 350). Ulterior, a intrat în colecția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (Olimpia
Mitric, op. cit., p. 13, nota 3, după P. P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor slavone din Biblioteca
Academiei Române, III, în manuscris).
28 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 11, nr. VII („nie chce Wolosza od
syna odjechać”, tradus prin „la Moldave ne veut pas quitter son fils”); N. Iorga, „Doamna lui Ieremia
vodă", p. 1025 (7). Comentariul lui Victor Brătulescu (p. 215-216) pe marginea formulei din
document este oțios.
■9 Nicos Gaidagis, însemnări privitoare la istoria românilor de pe cărți vechi, în AII AI, XI,
19 4. p. 227: „cu domnul Io Ieremia voievod și cu fiul Domniei Sale, Io Constantin voievod” (în
traducere, cuvântul „fiul" a fost omis). Prin opoziție, Simion vodă este menționat „cu toți fiii” - și, în
—sf.m că .a vremea aceea erau născuți Mihail, Gavril și Petru (n. 1596), poate și Pavel, dacă era
Dar într-un document emis de Ieremia la 5 iunie 1601, sunt menționați

ambii fii, Constantin și Alexandru’0, deci Alexandru s-a născut între 2 aprilie și 5
iunie 16013031. întrucât imediat după el, la un an distanță, se naște Bogdan, rezultă -
tot cu multă certitudine - că Ana l-a precedat pe Alexandru, venind pe lume cel
mai târziu prin iunie 1600.
Dat fiind că vremea nașterii lui Alexandru este unanim acceptată,
susținătorii identității lui cu Alexie ar trebui să explice cum s-a întâmplat ca acest
fiu — venit pe lume în primăvara anului 1601 - să fie pictat în tabloul votiv de la
Sucevița înaintea surorii sale Zamfira, moartă în 1596 ...
Datele obținute prin aceste sondaje documentare pentru ultimii copii ai lui
Ieremia vodă și ai doamnei Elisabeta (Ana - n. 1600; Alexandru - n. 1601 ; Bogdan -
n. 1602) sunt confirmate și de alte știri. E folositor, însă, să le reluăm și pe acelea
care se referă la întâiul născut. Astfel, despre Constantin Movilă N. Istvânffy
afirmă că, la moartea lui Ieremia vodă, avea 13 ani - deci s-ar fi născut la 1593.
Jurnalul expediției polone care l-a înscăunat (reînscăunat32*!) în decembrie 1607
arată că el avea atunci 12 ani ”. După vechi însemnări liovene, Constantin avea, la
vremea morții sale, în 1612, vârsta de 18 ani3435 ; s-ar fi născut, deci, în 1593, 1594
sau 1595. Dar, pe de altă parte, după Constantin și până spre sfârșitul anului 1595
și începutul lui 1596 urmează Alexie, Stana și Zamfira. Aceasta înseamnă că, în
cea mai strânsă datare, Constantin s-a putut naște la 1593, urmat de Alexie (1594),
Stana (1595) și Zamfira (1596). în lipsa unor repere mai precise, cred că o datare
atât de strânsă nu este indicată (la urma urmelor, nu se poate exclude nici nașterea a
doi copii într-un același an, fie ca gemeni, fie la distanță de 11 luni, în ianuarie și
decembrie !). De aceea, mi se pare că trebuie să acceptăm datările propuse de
Victor Brătulescu”, însă cu corectarea succesiunii nașterilor, așezându-1 pe Alexie
la locul său, arătat de tabloul votiv de la Sucevița, între Ecaterina și Stana: Irina -
n. c. 1588; Maria - n. c. 1589/1590; Ecaterina - n. c. 1590/1591; Constantin - n.
c. 1592; Alexie - n. c. 1593; Stana - n. c. 1594; Zamfira - n. c. 1595 și m. la 7
(după cum presupun) geamănul lui Petru. însemnarea de pe Psaltirea din 1545 a fost publicată și de
N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă", p. 4, nota 5, însă cu data greșit citită, 2 august 1600 (cf. Nicos
Gaidagis, op. cit., p. 220). Cele două doamne se mai aflau la Camenița încă și la 23 aprilie 1601, când
logofătul muntean Dan Danilovici anunța pe Zamoyski că „doamnei Moldovei” (dumny Wołoskiej)
i-a murit o soră (Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 30-31, nr. XIX).
30 DIR, XVII/l,p. 12, nr. 17.
jl Cum a observat și Sorin Ulea, op. cit.
32 O primă domnie trebuie socotită aceea din iunie-iulie 1606, după moartea tatălui său (cf.
Ștefan S. Gorovei, O lămurire: domnia ereditară afamiliei Movilă, în Rdl, 28, 1975, 7, p. 1091-1094.
JJ Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
alXVH-lea, București, 1983, p. 49, nr. 25.
j4 Jakob Pszonka, Pamiętnik..., 1874 (însemnare a lui P. P. Panaitescu; n-am putut verifica
trimiterea).
35 Victor Brătulescu, Pictura Suceviței și datarea ei, p. 227.
martie 1596. în martie 1597, Ieremia vodă avea deja câțiva „sfântrăposați copii”.
Vor urma Ana, Alexandru și Bogdan.
Despre Ana, același jurnal polon al înscăunării lui Constantin în decembrie
1607 arată că atunci ea avea șapte ani'6, deci venise pe lume la 1600; cât despre
Alexandru, un raport olandez din octombrie 1616 îi atribuie vârsta de 15 ani37.
Așadar, în cazul acestor doi copii informațiile sunt concordante.
Sunt, însă, și alte surse, cu informații care par discordante și care trebuie
examinate separat. Astfel, într-un pomelnic al Mănăstirii Dragomirna, transcris la
1789, dar într-un pasaj care poate fi datat cu o sută de ani mai devreme, în
răstimpul 1676-16823S, se găsesc numele următorilor copii ai lui Ieremia vodă și ai
doamnei Elisabeta: Constantin, Irina, Maria, Ecaterina, Ana și Samfira39. Aceleași
fete apar în aceeași ordine și într-un pomelnic de la Sucevița, datat în 1774-184640.
Prezența Zamfirei alături de Ana (și încă în urma ei I) e curioasă, dacă ținem seama
de faptul că Zamfira a murit în 1596, iar Ana s-a născut la 1600. Dacă „Ana” e o
formă coruptă din „Stana” („corectată” prin contaminarea cu numele celeilalte
fiice, a cărei personalitate era bine cunoscută în veacul al XVII-lea), atunci avem
dovada că, din grupul celor trei copii care încheie tabloul votiv de la Sucevița,
Alexie a murit primul. Dacă, din contra, numele „Ana” e cel potrivit, iar
„Samfira” reprezintă o aluviune, un adaos inspirat de portretul votiv și de lespedea
funerară, atunci avem dovada explicită a nașterii Anei înaintea lui Alexandru (al
cărui nume lipsește).
Dar familia lui Ieremia vodă Movilă mai este înfățișată în încă două*29
36 llie Corfus, op. cit., p. 48.

j7 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă”, p. 51, nr. XXXIX — raport olandez din Istanbul,
29 octombrie 1616. Socotelile liovene îi dau tot atunci 14 ani (Jakob Pszonka, op. cit.). In noiembrie
1615, Żółkiewski scria că Alexandru - Alexandrzyka (probabil, după numele de alint, Alexandrică;
aceeași formă a numelui și la llie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din
arhivele polone. Secolele al ΧΊ'1-lea și al XVII-lea, ediție îngrijită de Vasile Matei, București, 2001, p.
214, nr. 102) - avea 10-11 ani (N. Iorga, op. cit., p. 56, nr. XXIII), eroare evidentă, de vreme ce
documentele moldovenești îl atestă încă din iunie 1601 ! La 26 iunie 1615, doamna Elisabeta scria lui
Leon Sapieha, cancelarul Lituaniei, stăruind pentru înscăunarea fiului ei „mai mare, Alexandru, care
este matur, este de acum în al șaisprezecelea an” (llie Corfus, op. cit., p. 212, nr. 101). Această
formulare ar putea să ducă la fixarea nașterii lui Alexandru în 1599, însă contradicția este doar
aparentă: doamna a socotit vârsta fiului ei în același chip în care se socoteau anii de domnie, cu „anul
curgător”, astfel explicându-se formula „în al șaisprezecelea an”; cu alte cuvinte, împlinise 15 ani și
pornise spre cel de-al șaisprezecelea. De fapt, ea nu făcea altceva decât să ridice doar cu un an vârsta
fiului ei, pentru a preveni o eventuală obiecție privind minoratul acestuia.
jS Acest răstimp este determinat de menționarea marelui cneaz Feodor Alexeievici, țar al
Moscovei (fratele lui Petru cel Mare).
Biblioteca Academiei Române, ms. rom. 2991, fila 6.
*’ Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 202.
imagini votive. Una, cunoscută mai de mult, se află în somptuosul Tetraevanghel

scris pe pergament și destinat Mănăstirii Sucevița, cunoscut în literatura de
specialitate sub numele Sucevița 24 (Fig. 2). Scrierea propriu-zisă nu este datată și
doar inscripția ferecăturii de argint aurit conține data când manuscrisul a fost dăruit
Suceviței - 25 martie 1607, deci după moartea lui Ieremia vodă, deși în cuprinsul
ei domnul nu este arătat ca răposat ! Portretul de grup de pe fila 296r înfățișează
opt personaje, ușor de identificat: bărbații au numele înscrise în dreptul lor. Ieremia
vodă este precedat de fiul Constantin și urmat de fiul Alexandru-, o doamnă, care nu
poate fi decât - ca și în tabloul votiv - doar mama, logofeteasa Maria Movilă, are
în fața ei un băiat, în dreptul căruia se citește numele Bogdan-, urmează încă doi
copii și o doamnă, care este, fără îndoială, Elisabeta Movilă; copiii sunt, desigur,
domnițele Ecaterina și Ana (miniaturistul a marcat diferența de vârstă dintre ele).
Așa cum se prezintă acest grup, el dă situația exactă a familiei domnești în
momentul morții lui Ieremia vodă: din șirul copiilor, au fost scoase domnițele Irina
(căsătorită în 1603) și Maria (căsătorită chiar în 1606). Aceasta arată peremptoriu
că domnul și familia sa nu se înfățișau nici cu copiii morți, nici cu cei plecați
prin căsătorie41.
Cea de-a treia imagine votivă a Movileștilor se află în biserica Mitropoliei
din Suceava, cu hramul Sf. Gheorghe, dar cunoscută mai ales cu acela de Sf. Ioan,
după moaștele pe care le adăpostește (Fig. 3). Aici, pe peretele sudic, astăzi în
spatele baldachinului ridicat deasupra raclei cu moaștele Sfântului Ioan, se află un
amplu tablou votiv, în care au fost cuprinși mai mulți domni ai Moldovei, începând
cu Bogdan al III-lea42. Mai departe, spre altar, după absida sudică, urmează câteva
scene care au fost pictate peste vechile fresce; între aceste scene, se află și aceea
care reprezintă aducerea moaștelor Sfântului Ioan la Suceava, în vremea lui
Alexandru cel Bun; oarecum în continuarea ei, spre altar, mărginită la stânga de
iconostas, altă scenă înfățișează două grupuri princiare (toate personajele sunt
încoronate) de o parte și de alta a unei racle deschise, cu trupul sfântului; grupul
din stânga este precedat de un ierarh îngenuncheat, ținând în mâini un baldachin
îndreptat spre raclă. Prima amintire a acestei scene o datorăm, cred, d-lui Sorin
Ulea, care a intitulat-o Ofranda baldachinului și a menționat-o, în 1966, în
41 V. și Ion I. Solcanu, Un element laic local în pictura religioasă din Moldova (sec.
XV-XVII), p. 312: „lui Anastasie Crimea i s-a părut firesc să nu reprezinte pe Irina și Maria, fiicele
mai mari ale lui Ieremia Movilă, din vreme ce amândouă erau căsătorite în Polonia și cu atât mai mult
cu cât ele ar fi trecut la catolicism”. Explicația a fost, ulterior, nuanțată și corectată - idem, Artă și
societate românească (sec. XÎV-XillI), p. 207: „Lipsa celorlalte fiice ale donatorilor din această
compoziție se explică prin aceea că la data realizării miniaturii ele erau deja căsătorite”.
42 Cf. Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf. Gheorghe din Suceava, în
SCIA, 13, 1966, 2, p. 207-231 (reconstituirea în p. 228, fig. 10). Autorul datează pictarea bisericii -
inclusiv, deci, a tabloului votiv - în 1532/1534 (cf. ibidem, p. 230). Chipul lui Petru Șchiopul a fost
pictat peste acela al doamnei Elena Rareș.
următoarea formă: „Despre aceste scene și despre o a patra, plasată în spatele lor,
pe fundul nișei de sud-est a naosului și înfățișând Ofranda baldachinului, ne vom
ocupa cu alt prilej, în legătură cu evoluția cultului lui Ioan cel Nou ca ocrotitor al
Moldovei, la finele secolului al XVI-lea și începutul celui următor”4'1. Din câte
cunosc, d-1 Ulea nu a revenit asupra acestei chestiuni. In 1980, d-1 Ioan Caproșu a
descris mai pe larg scena în cauză (Ofranda baldachinului), identificând și
personajele: „cei doi domni Movilești, Ieremia și Simion, împreună cu familiile,
mama și fratele lor, mitropolitul Gheorghe Movilă, sunt înfățișați dăruind un
baldachin pentru racla cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou”43 . Nici unul dintre
4445
autorii menționați nu s-a arătat preocupat de datarea acestei scene, pe care amândoi
o plasează, în formule foarte apropiate47, la răscrucea veacurilor al XVI-lea și
al XVII-lea.
Acum câțiva ani, în 1998, la această scenă s-a referit d-na Constanța
Costea, într-un amplu studiu despre reprezentările Sfântului Ioan cel Nou în arta
Moldovei medievale46. Ofranda baldachinului este, și pentru d-sa, o „scenă
databilă stilistic, fără echivoc, la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul
secolului al XVII-lea”47, socotind, însă, că grupul din dreapta nu ar putea
reprezenta familia lui Simion Movilă: „această variantă este greu acceptabilă -
scrie d-sa - în prezența a numai doi din cei opt copii ai lui Simion și Marghitei. în
plus, acesta [Simion - n. mea] a venit la domnie imediat după moartea lui Ieremia,
când nici Gheorghe mitropolitul nu mai era în viață. Ar rezulta o bizară imagine de
ansamblu, în care se amestecă portrete funerare cu ale celor în viață, aflați în număr
incomplet”48. îndepărtând ipoteza că în dreapta scenei s-ar afla Petru Șchiopul și
familia sa, autoarea ajunge la o alta, cu adevărat bizară (în raport tocmai cu cea
caracterizată ca atare): „Compoziția, reconstituită în secțiunea centrală (moaștele
sfântului) dintr-un decupaj de trei scene ale ciclului, ar putea asambla, în partea ei
dreaptă, o secvență din Aducerea moaștelor la Suceava: Alexandru cel Bun,
doamna Ana și cei doi fii, care apar la Bistrița și Roman”49. Astfel, după părerea
d-nei Constanța Costea, „este posibil ca sensul imaginii să depindă de o intenție
43 Ibidem, p. 217, nota 45.

44 Ioan Caproșu, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel
Nou, Iași, 1980, p. 73. Pentru rămășițele baldachinului dăruit de Movilești - ibidem, p. 93, după
Teodora Voinescu, Cea mai veche operă de argintărie medievală din Moldova, în SCIA, 11, 1964,
2, p. 268.
45 „La finele secolului al XVI-lea și începutul celui următor” (Sorin Ulea, loc. cit.); „la
sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul veacului următor” (Ioan Caproșu, op. cit., p. 73).
46 Constanța Costea, Despre reprezentarea Sfântului Ioan cel Nou în arta medievală, în
R.MI. LXVII. 1998, 1-2, p. 18-35 (v. p. 31-35).
Ibidem, p. 18.
4S Ibidem, p. 32.
9 Ibidem.
evocatoare”, așezarea față în față a lui Ieremia vodă și a lui Alexandru cel Bun
fiind menită să evoce și un paralelism între acțiuni ale celor doi principi pe tărâmul
organizării eclesiastice50. Ipoteza pare seducătoare, mai ales prin concluzia spre
care ar putea să conducă - și cu care se încheie, de altfel, studiul întreg51 - însă,
cum observă și autoarea, numai cu condiția ca grupul din dreapta să reprezinte pe
Alexandru cel Bun și nu pe Simion Movilă. Or, argumentele cu care d-sa și-a
construit ipoteza nu sunt de susținut. E adevărat că abia în iunie 1606 Simion a
devenit domn, dar în Moldova, în vreme ce cu șase ani mai înainte fusese uns
domn al Țării Românești. în al doilea rând, câtă vreme nu se stabilesc datele de
naștere (fie și aproximative) ale copiilor săi, nu are nici o greutate argumentul că pe
la 1600 Simion și Marghita ar fi trebuit să fie reprezentați cu toți „cei opt copii”.
Ideea că în dreapta compoziției se află familia lui Simion rămâne singura
valabilă. De altminteri, Alexandru cel Bun și familia sa sunt reprezentați în scena
Aducerii moaștelor la Suceava, plasată în imediata vecinătate a tabloului votiv
în discuție.
Cred că, înainte de a încerca desprinderea oricărui fel de concluzii din
tabloul pictat în naosul bisericii Sf. Gheorghe din Suceava - al treilea tablou
votiv al Movileștilor, cel mai complet, dar, din păcate, și cel mai prost păstrat -
se impune o datare cât mai riguroasă.
Trebuie observat, de la început, că ansamblul nu este datat - sau, cel puțin,
nu s-a găsit încă o mențiune în acest sens - și nici personajele nu sunt identificate
prin numele lor. Datarea - și, implicit, identificarea personajelor - trebuie să
urmeze, așadar, alte căi.
Prezența lui Simion vodă purtând coroană impune concluzia că pictarea s-a
făcut după cel puțin prima domnie muntenească a acestui personaj, plasată, cum se
știe, între toamna anului 1600 și vara anului 1601, sau și după cea de-a doua, din
noiembrie 1601 - iulie 1602. Termenul post quem poate fi, deci, fixat 1601/1602.
Termenul ante quem îl oferă prezența mitropolitului Gheorghe Movilă: deși el
dispare din documente după 5 aprilie 160352, pare să nu fi murit până în primăvara
anului 16053’.
50 ibidem, p. 32 și 34.
51 Ibidem, p. 34: „dacă identificarea grupului princiar din scena moaștelor cu familia lui
Alexandru cel Bun este adevărată, imaginea afrontării personajelor contemporane cu antecesorii ar
constitui un preludiu la inițiativa umanistă de la jumătatea secolului al XVII-lea de a cerceta izvoarele
grecești pentru «recuperarea Bizanțului» și a începuturilor bisericii și statului Moldovei”.
52 DIR, XVII/1, p. 80, nr. 120.
5j Prima mențiune a succesorului său, Teodosie Barbovschi, pare a fi din 15 aprilie 1605
(DIR, XVII/1, p. 233, nr. 316). în acest document, păstrat în original, este, însă, o ciudățenie la șirul
episcopilor: la Roman este tot Agathon, la Rădăuți este arătat Ioan (anterior la Huși), iar la Huși
numele titularului a rămas necompletat (Io...). Câteva zile mai târziu, la 20 aprilie 1605, loan este
arătat la Huși, lăsându-se necompletat numele episcopului de Rădăuți (ibidem, p. 238, nr. 319). în
Astfel, ansamblul de la Suceava s-ar plasa, cronologic, în anii 1601/1602—

54.
1605*
Ca și în celelalte două reprezentări (Sucevița și Tetraevanghelul), Ieremia
vodă este precedat de un copil și urmat de două doamne - desigur, mama și soția -
și de patru copii. Am fi tentați să apropiem acest grup de opt persoane (trei maturi
și cinci copii) de acela din Tetraevanghel, cu același număr de persoane. însă
tocmai în acești ani familia lui Ieremia vodă cunoaște fluctuații numerice: în 1601
se naște Alexandru, în 1602 se naște Bogdan, în 1603 se căsătorește Irina. Din cei
cinci copii, în chip evident unul este Constantin, aflat în fața tatălui său, iar trei
trebuie să fie ultimele fete - Maria (care se va căsători abia în 1606), Ecaterina și
Ana. Cine este al cincilea copil ?!
în a doua jumătate a anului 1603 (după căsătoria Irinei), în 1604 și în 1605,
familia lui Ieremia vodă număra șase copii - trei băieți și trei fete; deci tabloul nu
poate să dateze din acest răstimp. Din primăvara lui 1601 (când se naște
Alexandru) până în iunie-iulie 1602, când se naște Bogdan, sunt tot șase copii,
întrucât Irina era necăsătorită încă. Iar din vara lui 1602 (nașterea lui Bogdan) până
în mai 1603 (căsătoria Irinei) sunt șapte copii. Prin urmare, tabloul de la Suceava
nu poate fi plasat în nici unul dintre segmentele intervalului cuprins între primăvara
anului 1601 (nașterea lui Alexandru) și primăvara anului 1605 (moartea
mitropolitului Gheorghe). Nu rămâne decât un foarte scurt răstimp, între toamna Iui
1600 (când Simion dobândește tronul muntean) și primăvara lui 1601, până la
nașterea lui Alexandru. Numai în acest răstimp Ieremia vodă are în jurul lui cinci
copii: pe fiul Constantin și pe fiicele Irina, Maria, Ecaterina și Ana.
fine, la 1 iunie 1605, într-un document destinat chiar Suceviței - și în care este amintit „sfăntrăposatul
Gheorghie Movilă, mitropolit și frate al domniei mele” -, titularii scaunelor epicopale sunt arătați în
ordinea care va rămâne și ulterior: Agathon la Roman, Ioan la Rădăuți și Filotei la Huși (ibidem, p.
245, nr. 330). Oscilația din documentele din 15 și 20 aprilie 1605 pare să sugereze situația neclară
care a urmat trecerii lui Teodosie Barbovschi la Mitropolia Moldovei, lăsând vacant scaunul de la
Rădăuți. In acest caz, trebuie să admitem că moartea lui Gheorghe Movilă s-a petrecut în primăvara
anului 1605. V. și Preot prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, ed. II,
București, 1991, p. 481 („Presupunem că a murit în cursul lunilor ianuarie sau februarie 1605”). O
plasare mai strânsă a morții lui Gheorghe Movilă s-ar putea încerca în funcție de datarea unei
însemnări pe care acesta a facut-o pe un manuscris păstrat încă la Sucevița, anume Viețile regilor și
arhiepiscopilor sârbi, realizat de Azarie la 1567- Data respectivă a beneficiat de două lecturi, care au
dat aceeași zi și lună - 4 martie -, dar ani diferiți: fie 7073 (D. Dan, op. cit., p. 84), fie 7011 (lon-Radu
Mircea, „Les vies des rois et des archevêques serbes” et leur circulation en Moldavie. Une copie
inconnue de 1567, în RESEE, IV, 1966, 3-4, p. 406; însemnarea nu a fost reprodusă de Olimpia
Mitric, op. cit., p. 64-67, nr. 17). In funcție de aceste lecturi - ambele dând ani imposibili -, data
însemnării ar putea fi restabilită fie 7<1>11 (1603), fie 7<11>3, 1605; dacă ultima variantă ar fi cea
corectă, ar însemna că Gheorghe Movilă a murit între 4 martie și 11 aprilie 1605.
Intre capul Măriei logofeteasa și cel al lui Ieremia vodă, un polon și-a scrijelit numele în
i- — 6C 6: „Stanislaw Cebulra...”. Această însemnare dovedește că pictura nu a fost făcută mai târziu
decât dar.-.a pe care o înfățișează.
Așadar, tabloul de la Suceava5’ poate să reprezinte familia lui Ieremia

Movilă între toamna lui 1600 și primăvara lui 1601.
Acest rezultat este de natură să confirme concluziile desprinse din analiza
izvoarelor și înfățișate mai sus, în discuția privind tabloul de la Sucevița. Și, odată
cu aceasta, datarea însăși a picturii Suceviței.
Anumite indicii cronologice ar putea să furnizeze și grupul familiei lui

Simion vodă Movilă. Din păcate, acest grup este afectat de o mare lacună,
provocată de căderea frescei până la tencuială. Domnul este precedat de un copil,
urmează un al doilea copil, apoi doamna Marghita - unica reprezentare păstrată
a acestei femei. însă, în chip evident, granața Marghitei se isprăvește jos într-un
punct care nu are cum să fie în continuarea aceluia din care pornește de la umărul
stâng al doamnei. Este, deci, foarte îndreptățită presupunerea că în stânga
Marghitei se mai află încă un copil’6 - cel puțin unul, dacă nu chiar doi, însă nu
mai mult: în urma acestui grup, se vede fondul albastru al peretelui.
Pentru copiii lui Simion vodă, dispunem de câteva informații mai precise.
Curând după urcarea sa pe tronul Moldovei, la 28 iulie 1606, domnul a făcut o
danie mănăstirilor Bistrița și Rașca, cerând slujbe și pomeniri de ziua Sfântului
Ioan cel Nou (la Bistrița) și în Duminica Tomei (la Rașca); alături de înaintașii
nenumiți și de doamna sa (de asemeni nenumită), se înșiră numele „prea iubiților și
din inimă, de Dumnezeu dăruiți, copii ai domniei mele, Io Mihail voievod și Gavril
voievod și Pătrașco voievod și Pavel voievod și Ion voievod și Moise voievod”55 57.
56
După trecere de nouă luni, la 25 aprilie 1607, a făcut o danie Mănăstirii Secu,
cerând pomenire la 3 februarie, în ziua „Sfântului și Dreptului Simeon de
Dumnezeu primitorul”; de data aceasta, sunt menționate numele părinților (Ioan
Moghila logofăt, în călugărie loanichie, și Maria), al doamnei Melania- și al
copiilor: „Mihail și Gavril voievozi, și Petrașcu și Pavel voievozi, și Ioan și Moise
voievozi” și „fiica noastră, domnița Ruxanda”’8. în afară de această Ruxanda,
Simion vodă a mai avut o fată, Teodosia, moartă la 28 septembrie 1596 și îngropată
55 Starea precară a acestui tablou ar putea să lase, totuși, loc și pentru un mărunt dubiu. E
drept că imaginea lui Constantin, sub mâna stângă a tatălui său, se distinge cu destulă greutate, dar,
urmărind contururile, ea poate fi surprinsă cu certitudine. Imediat în spatele acestui fiu, fresca foarte
deteriorată ar părea să îngăduie distingerea altui personaj. Se poate să fie numai o iluzie optică,
provocată de rămășițele feluritelor contururi. Teoretic, nu ar putea fi vorba decât despre Alexandru,
născut — cum am arătat mai sus — între 2 aprilie și 5 iunie 1601. în acest caz, tabloul votiv de la
Suceava s-ar data post 2 aprilie / 5 iunie 1601 și ante iunie-iulie 1602, ceea ce nu ar schimba
fundamental datele problemei și nici interpretările la care se pretează dania și imortalizarea ei în
frescă. însă cercetarea minuțioasă a tabloului a dovedit că nu sunt decât cinci copii.
56 Constanța Costea, op. cit., p. 32, a remarcat numai doi copii, ceea ce i-a sugerat analogia
cu familia lui Alexandru cel Bun.
57 DIR, XVII/2, p. 55, nr. 57.
™ Ibidem, p. 100, nr. 119.
la Sucevița*59.
în pomelnicul cel mare al Suceviței, copiii lui Simion Movilă sunt
următorii: Ion, Mihail și Gavril, Petru și Pavel, Ioan și Moise, Petru, Nastasia,
Teodosia, Ruxanda60. Este evident că primul nume, Ion, provine din înțelegerea
greșită a formularului care se va fi dat copistului, și care a putut fi ca în documentul
din 28 iulie 1606, unde numai Mihail are titlul /o; următoarele șase nume sunt cele
cunoscute; dintre ultimele patru nume, două — chiar cele din urmă - sunt atestate
documentar, ceea ce ne obligă să le acceptăm și pe celelalte, care pot fi ale unor
copii morți foarte mici: un Petru, anterior viitorului mitropolit al Kievului, și
o Nastasia.
Despre Mihail, se știe că s-a născut în iunie 1591; cel puțin așa rezultă din
inscripția pietrei sale funerare de la Mănăstirea Dealu, care arată că a murit la 27
decembrie 1607, în vârstă de 16 ani și jumătate61. Despre Petru, se știe, de
asemenea, că s-a născut la 21 decembrie 1596 (după mărturia biografilor săi). între
Mihail și Petru s-a născut Gavril - poate geamăn cu primul - și probabil Teodosia,
moartă în 1596. Prin urmare, în tabloul de la Suceava trebuie să fie înfățișați cel
puțin primii trei băieți ai lui Simion Movilă: Mihail, Gavril și Petru. Dacă sunt
patru copii, cel de-al patrulea ar putea fi Pavel (care va muri la 24 mai 1607, fiind
îngropat la Dobrovăț), sau, eventual, vreuna dintre fete - fie presupusa Nastasia, fie
Ruxanda (a cărei unică mențiune documentară e aceea din 1607).
Acceptând datarea în 1601 (cel mai târziu în 1602) a tabloului votiv de la
Suceava, ar rezulta că fiii Ioan și Moise s-au născut după realizarea lui.
La capătul acestei interogări a izvoarelor, concluzia cea mai importantă, de

ordin general, este aceea că în reprezentările grupurilor familiale, pe pereții
bisericilor sau (rarisim) pe paginile manuscriselor, tradiția moldovenească
determina - cel puțin la cumpăna veacurilor al XVI-lea și al XVII-lea - înfățișarea
exactă a compunerii acelor grupuri, fără cei morți sau ieșiți prin căsătorie. Probabil
cu această concluzie va trebui continuată cercetarea privind tablourile votive de la
Sucevița, pentru a verifica încă o dată identificarea monahului din spatele lui
Gheorghe Movilă.
Iar a doua concluzie privește datarea marelui tablou votiv din biserica
Mănăstirii Sucevița: el a trebuit să fie cel puțin schițat în vremea când încă mai
’9 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische Beiträge zur
Quellenkunde der Landes- und Kirchengeschichte, I. Teil: Steininschriften, Viena, 1903, p. 174, nr.
\ : Dimitrie Dan. op. eil., p. 98: N. Iorga, Inscripții bucovinene, în idem, Românismul în trecutul
B:„ nei. [Cernăuți ?], 1938, p. 388, cu data eronată, 1595.
Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Sucevița, p. 196.
Cf. Vasile Lungu, Mihăilaș vodă Movilă și Moldova în anul 1607, în CI, VIII-IX, 1932—
2- 3 Inscripția la N. Iorga, Inscripții din bisericile României, I, București, 1905, p. 99.
trăiau Stana și Zamfira; cea din urmă moare la 7 martie 1596, iar cea dintâi era și
ea moartă la 12 iulie 1597. în aceste condiții, însemnarea pusă în valoare de Victor
Brătulescu, privind terminarea pictării la 22 iulie 1596, capătă o confirmare
puternică.
Addendum
Chiar în ziua când această comunicare a fost prezentată la simpozionul

organizat de Sfânta Mănăstire Sucevița (1 mai 2006), a ajuns și s-a difuzat în
incinta acestui așezământ monahal o nouă lucrare a d-lui Sorin Ullea, consacrată
datării ansamblului de pictură de aici62. Las la o parte tonul polemic și expresiile
dure, pentru a examina ceea ce poate fi considerat nou în acest text, care îl reia pe
acela din 1961 „privitor exclusiv la datare”63.
în introducerea la noua sa contribuție, d-1 Sorin Ullea reafirmă cât se poate
de răspicat opțiunea d-sale pentru anul 1601 - nici înainte și nici după -, explicând
temeiul acestei convingeri atât de ferme: „Am ajuns la datarea exactă a picturii
Suceviței exclusiv prin calculul vârstei câtorva din copiii lui Ieremia Movilă,
înfățișați în tabloul votiv, precum și prin cercetarea inscripției din pisania bisericii
mici de la Dragomirna. Era suficient”64. Cu alte cuvinte, „datarea exactă” se baza în
1961 - și se bazează și după 45 de ani - pe identificarea lui Alexie din tabloul votiv
cu Alexandru, născut (după opinia unanimă) în intervalul 28 ianuarie - 5 iunie
1601. Alt argument pentru sprijinirea acestei opțiuni cronologice nu a existat nici
în 1961, dar nici nu s-a mai identificat ulterior, până în 2006.
Sper a fi dovedit, însă, în paginile precedente, că această demonstrație,
sprijinită doar pe acest unic argument, nu este corectă: între Alexie și Alexandru
nu se poate pune semnul egalității65.
în opinia d-lui Sorin Ullea, formulată în această din urmă lucrare,
însemnarea datată 22 iulie 1596 ar privi „mica biserică de peste ziduri”66, azi
biserica cimitirului. Presupunerea poate fi interesantă, dacă avem în vedere că în
această biserică s-a găsit mormântul mitropolitului Teodosie Barbovschi și tot aici
6" Sorin Ullea, Datarea ansamblului de pictură de la Sucevița, Botoșani, 2006, 32 p. cu trei
ilustrații color incluse.
63 Ibidem, p. 4.
64 Ibidem, p. 3.
65 De altminteri, confuzia era de exclus din capul locului, întrucât sfinții purtători ai
numelor respective sunt ei înșiși diferiți - Sfântul Alexie, „Omul lui Dumnezeu”, își are sărbătoarea la
17 martie, iar Sfântul Alexandru la 30 august. în afara acestora, mai sunt și alți sfinți purtând aceste
nume: patru Alexie și 38 Alexandru - cf. Sinaxar ortodox general. Dicționar aghiografic, îngrijit de
Arhim. loanichie Bălan, Roman, 1998, p. 239-240.
66 Sorin Ullea, op. cit., p. 19.
s-a aflat, poate, și acela al predecesorului său, mitropolitul Gheorghe Movilă. însă
eventuala eliminare a unei piese din dosarul datării picturii bisericii mari nu
schimbă cu nimic datele problemei. Pe de o parte, așa cum am demonstrat chartes
en main, cu documentele și cu pomelnicele vechi, dar și cu analogia oferită de
celelalte două reprezentări votive, componența familiei lui Ieremia Movilă în
tabloul votiv de la Sucevița corespunde numai anului 159^η. Pe de altă parte, că
această biserică era nu numai ridicată, dar și în stare de funcționare încă din
primăvara anului 1596, o dovedește prezența, în camera mormintelor, a lespezii
funerare a micii Zamfira, moartă în martie 1596; se adaugă înmormântarea, în
aceeași biserică, a Teodosiei, fiica lui Simion Movilă, moartă în septembrie 1596,
mai apoi și a lui Procopie, fiul lui Nicoară Prăjescu, mort în noiembrie 159767 .
6869
Fără intenția de a" adânci, aici, istoria construirii Mănăstirii Sucevița,
observ numai că pomelnicul cel mare al așezământului celui nou, cu hramul
învierii, „care este pe pârâul Suceviței”, dă — după lectura lui Victor Brătulescu -
văleatul 709660, corespunzător intervalului 1 septembrie 1587 -31 august 1588.
Acest văleat coincide cu răstimpul în care Gheorghe Movilă a trecut de la scaunul
Episcopiei de Rădăuți la acela al Mitropoliei Moldovei70. Dacă, însă, ne adresăm și
documentelor, situația se limpezește încă mai mult.
Ultimele mențiuni ale mănăstirii cu hramul Arătării Domnului (Botezul
Domnului) datează din 1584. La 1 mai 1584, Petru vodă Șchiopul întărește
Mănăstirii Sucevița - „unde este hramul Sfintei Bogoiavlenii a Domnului
Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus Hristos” - dania unor urmași ai lui Luca
Arbure71; la 11 mai, se înregistrează dania altor urmași ai aceluiași boier72; ambele
67 La această concluzie ajunsese și Eugen Kozak, doar constatând că în tabloul votiv

figurează mica Zamfira, care moare în martie 1596 (Sorin Ulea, Datarea ansamblului de pictură de la
Sucevița, 1961, p. 561; ibidem, 2006, p. 4-5).
68 Eugen A. Kozak, op. cit., p. 166, nr. I; p. 174, nr. V; p. 175, nr. VII; Dimitrie Dan, op.
cit., p. 96-99; N. Iorga, op. cit., p. 387-388.
69 Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Sucevița, p. 186. în textul slav,
formula снл сен Земли ЛѴлілдовлдх'і'искос, determinând numele „arhiepiscopului Gheorghe Movilă,
mitropolit al Sucevei” și tradusă prin „fiul întregei (acestei) țări moldovaiahe”, nu trebuie cumva citită
и вТаСеи Земли Мшлдовллхі'иское, ceea ce ar da formula uzuală, „mitropolit al Sucevei și al Întregii
Țări a Moldovlahiei” ?
70 Mircea Păcurariu, Contribuții la istoria Mitropoliei Moldovei în secolul al XVI-lea, în
MMS, LI, 1975, 3-4, p. 243 (și următoarele). Pentru o datare mai strânsă a începutului păstoriei lui
Gheorghe Movilă ca mitropolit, cf. Ștefan S. Gorovei, Note și îndreptări pentru istoria Mitropoliei
Moldovei (I), în MMS, LVI, 1980, 1-2, p. 81: între ianuarie și septembrie 1588. Ținând seama și de
pomelnic, care arată că Gheorghe era în funcție înainte de sfârșitul văleatului 7096 (31 august 1588),
această perioadă se restrânge la intervalul ianuarie-august 1588.
71 DIR, XVI/3, p. 251-252, nr. 305; Dimitrie Dan, op. cit., p. 125, nr. 11: Ion Solomon și
soția sa, Marica, pentru muntele Gemalăul.
72 CDM, I, p. 185, nr. 722; Dimitrie Dan, op. cit., p. 125, nr. 12: Grigore Udrea și soția sa,
Parasca, pentru muntele Gemalăul.
danii au fost confirmate, împreună cu altele, aceleiași mănăstiri cu hramul

Bobotezei, la 28 mai 15847’. însă peste numai șapte luni, la 24 decembrie 1584, o
nouă confirmare a unora dintre vechile danii privește sfânta nou zidită mănăstire
numită Sucevița, unde este hramul Sfintei învieri a Domnului Dumnezeului și
Mântuitorului nostru Hsus Hristos™. După această dată, mănăstirea cu hramul
Arătării Domnului nu mai face obiectul nici unei danii (cel puțin, în stadiul
informațiilor actuale), ci toate se îndreaptă către cea nouă - „mănăstirea numită
Sucevița, unde este hramul Sfintei învieri a Domnului Dumnezeului și
Mântuitorului nostru lisus Hristos, care este nou zidită de părintele și rugătorul
nostru Gheorghe, episcop de Rădăuți”, cum se spune în documentul din 26
februarie 15 8 673
75*,care pare să deschidă noua serie.
74
Trebuie să se accepte, prin urmare, că zidirea bisericii noi a Suceviței a
început cel mai târziu ' în cursul anului 1584. Din momentul în care noua
biserică a fost terminată, mănăstirea însăși (obștea monahală) a fost transferată aici,
unde se află până în ziua de azi. Este de observat că documentele nu indică în nici
un fel existența paralelă a două mănăstiri la Sucevița, cu cele două hramuri
diferite. Din contra: un document - inedit, dar semnalat de două ori până acum -
arată, într-un chip foarte sugestiv, că noul lăcaș era întru totul continuatorul celui
vechi, cu cumularea temporară a hramurilor. Documentul datează din 24 aprilie
1587 și privește o danie destul de însemnată, făcută Mănăstirii Sucevița, „unde este
hramul Arătării și al învierii Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus
Hristos”77. După cum s-a observat demult, „dacă în actele oficiale, date de
cancelaria domnească la cererea ctitorului, episcop al locului, hramul mănăstirii se
schimbase, ea luând pe cel al noii biserici, într-un zapis al unui particular,
73 Dimitrie Dan, op. cit., p. 125-126, nr. 13 (v. și p. 11); T. Bălan, Documente bucovinene,
II, Cernăuți, 1934, p. 25-31, nr. 8; Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393-
1849, întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ștefan Ceaușu, Gavril Irimescu și Sevastița Irimescu,
București, 1983, p. 75-76, nr. 111.
74 Dimitrie Dan, op. cit., p. 12; documentul era, la vremea aceea, în arhiva Mănăstirii
Sucevița „sub No. 509 ex 1863” (ibidem, p. 126, nr. 14); nu cunosc actualul loc de păstrare a acestui
document.
75 DIR, XVI/3, p. 303, nr. 371.
,6 O însemnare pe un manuscris cu Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur arată că acesta a
fost dăruit, la 30 martie 1583, de Nil, fost egumen al Slatinei, „în mănăstirea părintelui nostru,
episcopul Gheorghie, fiul lui Moghilă mare logofăt [literal: purtător de cuvinte, словоположании !],
unde este hramul învierii” (Olimpia Mitric, op. cit., p. 37, nr. 7 III; la Dimitrie Dan, op. cit., p. 82, nr.
15, o simplă mențiune, fără textul însemnării). Cu toate acestea, patru luni și ceva mai târziu, la 6
august 1583, „mănăstirea nou zidită numită Sucevița” este arătată ca având hramul Botezului
Domnului (DIR, XVI/3, p. 226, nr. 278).
77 Arhivele Naționale ale României, M-rea Coșula, VII/1. în CDM, I, p. 196, nr. 776, s-a
publicat un rezumat, care însă nu menționează dublul hram; asupra acestui document s-a tras atenția,
încă din 1958, cu precizarea detaliului care ne interesează (Μ. A. Musicescu, Μ. Berza, op. cit., p. 14,
nota 2).
52 ȘTEFAN S. GORO VEI
• 78
mănăstirea figurează cu hramurile celor două biserici în ființă în acel moment” .
în acest context documentar, cred că se poate afirma că biserica Mănăstirii
Sucevița a început a fi construită în anul 1584, în 1586 au început daniile pentru
noua mănăstire, iar în 1587/1588 (văleatul 7096), când ctitorul ei a devenit
mitropolit al Moldovei, construcția era încheiată, putându-se începe redactarea
marelui pomelnic19.
Specialiștii în istoria artelor vor trebui să explice dacă biserica cea nouă a
rămas nezugrăvită vreme de vreo 15 ani, pentru a se aștepta anul 1601 (în acest
interval pictându-se, în schimb, biserica veche ...), sau dacă, nu cumva, pictarea ei
a putut începe îndată (curând) după terminarea construcției78 80. Oricum,
79
presupunerea că data de 22 iulie 1596 trebuie pusă în legătură cu biserica veche,
a Bobotezei, nu mai are, nici din acest punct de vedere, nici un temei', la zece ani
după mutarea mănăstirii sub hramul cel nou, nu mai avea nici un sens pictarea
vechii biserici. Faptul că însemnarea eclesiarhului Enoh, din 1596, nu menționează
hramul bisericii a cărei pictare se terminase este, după părerea mea, o puternică
dovadă pentru identificarea lăcașului: de vreme ce mănăstirea se mutase la biserica
cea nouă, indicarea egumenului Visarion este suficientă. Dincolo, la biserica
veche, nu mai exista o (altă) mănăstire, care să aibă un (alt) egumen.
însă Visarion nu este cel dintâi egumen cunoscut al Suceviței. Zapisul din
aprilie 1587 arată că dania consemnată acolo s-a făcut în prezența episcopului
Gheorghe de Rădăuți și a egumenului Teodosie81: „înaintea părintelui meu, kir
Gheorghie, episcop de Rădăuți, și înaintea lui Theodosie egumen și înaintea
întregului sobor, bătrâni și tineri, de la Sfânta Mănăstire Sucevița, unde este hramul
Arătării și al învierii Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Ii sus
Hristos”. Este, oare, acest egumen Teodosie una și aceeași persoană cu Teodosie
Barbovschi, viitorul episcop de Rădăuți (1598-1600, 1601-1605) și mitropolit al
Moldovei (1605-1608) ? Iată o întrebare la care nu se poate da, deocamdată, un
răspuns cert. însă, indiferent de el, nu se poate ști dacă acest Teodosie a fost numit
egumen odată cu mutarea mănăstirii sub noul hram, sau îndeplinise aceeași misiune
și la vechiul hram.
78 Μ. A. Musicescu, Μ. Berza, op. cit.

79 Situația mi se pare analogă aceleia a Mănăstirii Bistrița, al cărei mare pomelnic a început
a se scrie în 1407, însă la acea vreme așezământul exista deja, de vreme ce la 7 ianuarie 1407 era pus
sub grija lui „popa chir Domentian”, împreună cu Mănăstirea Neamțului - DRH, A, 1 (1384-1448),
volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproșu și L. Șimanschi, București, 1975, p. 29-30, nr. 21.
80 Nu avem cum să știm care a fost soarta mănăstirii în vremea celei de-a doua pribegii a
Movileștilor (1591-1595). Se poate admite o întrerupere a lucrului, după cum, tot așa de bine, se
poate presupune și o continuare, sub supravegherea rudelor rămase în țară și a obștii monahale însăși.
81 CDM, I, p. 196, nr. 776 (amănunt nerelevat de Μ. A. Musicescu, Μ. Berza, op. cit.).
Cu aceste noi constatări, prilejuite de contribuția cea nouă a d-lui Sorin

Ullea, trebuie să revin asupra unei chestiuni pe care, la începutul prezentului
studiu, am lăsat-o în suspensie, socotind că nu face parte din subiectul meu82:
monahul din spatele lui Gheorghe Movilă, identificat de Victor Brătulescu în
persoana logofătului Ioan Movilă, călugărit sub numele de loanichie.
în formularea acestei ipoteze - care, în studiile sale, a căpătat imediat statut
de adevăr definitiv stabilit -, Victor Brătulescu a pornit de la premisa că Ioan
Movilă s-a călugărit de bună voie și a trăit mai mulți ani în haina monahală, murind
cândva după iulie 1589 sau poate chiar în primii ani ai domniei lui Ieremia vodă,
ceea ce ar fi explicat și justificat pictarea sa la Sucevița, separat, însă, de cneaghina
lui. în cercetarea sa, Victor Brătulescu a folosit de mai multe ori formula „călugărit
spre bătrânețe”83, arătând că, în opinia sa, fostul logofăt a murit bătrân - „de
bătrânețe” ! - pe la (sau după) 1595.
Această ipoteză nu se verifică și e de mirare cum a putut fi ea construită de
Victor Brătulescu și acceptată, tale-quale, de cei care s-au ocupat, până acum, de
pictura Suceviței. Chiar dacă viața și cariera logofătului Ioan Movilă nu au
constituit, încă, subiectul unei ample cercetări speciale8485, din documentele publicate
se poate constata că ultima sa menționare datează din 17 iunie 1563 - este data
celui din urmă document cu sfat, cunoscut azi, emis de Despot vodă83. De asemeni,
este publicat și un alt document, din 1574 (martie-iunie), prin care Ioan vodă cel
Cumplit întărea lui Gheorghe jitnicerul satul Balasinești pe Vilia, cumpărat, pentru
1000 de zloți tătărești, de la „Toderașco ceașnic și Gheorghie monah și Eremi și
Simion și surorile lor, Greaca și Șcheauca, copiii lui Ion Moghilă logofăt”86. Dacă
la acea dată satul era vândut de băieții și fetele sale, înseamnă că, în mod absolut
sigur, logofătul Movilă nu mai era în viață. Iar din faptul că nu i se spune și
„răposatul” s-ar putea deduce că trecerea sa din această viață nu mai era de dată
foarte recentă. Se observă, deopotrivă, că nu i se dă numele monahal.
Data și împrejurările în care logofătul Ioan Movilă a părăsit lumea
pământească se pot deduce, oarecum, dintr-un document publicat de Gh.
82 Cu toate acestea, după citirea comunicării, a trebuit să mă refer mai pe larg și la îndoielile
mele cu privire la identitatea monahului din spatele mitropolitului Gheorghe Movilă, răspunzând unei
întrebări exprese a d-lui Dumitru Nastase. Observațiile adăugate în vederea publicării acestui text îmi
îngăduie să reiau discuția și cu privire la acest punct.
Poate sub influența lui Dimitrie Dan, care scrisese și el despre intrarea logofătului Movilă
în cinul monahal „la bătrânețe” (Dimitrie Dan, op. cit., p. 37).
84 O prezentare detaliată la Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș. Studiu
prosopografic, Iași, 2002, p. 216-237.
85 DIR, XVI/2, p. 167, nr. 163. V. și Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din
Țara Românească și Moldova. Sec. ХЛ-ХѴП, București, 1971, p. 317, și Maria Magdalena Székely,
op. cit., p. 226.
86 DIR, XVI/3, p. 31, nr. 40; documentului îi lipsește o parte, așa încât nu se poate desluși
toată pricina.
Ghibănescu încă din 1927, dar trecut în mod bizar cu vederea de cei cărora le-ar fi
folosit. La 26 aprilie 1580, Iancu vodă Sasul întărește lui Gheorghe clucerul8788
același sat Balasinești pe Vilia, cumpărat (cu 1000 de zloți tătărești) „de la Irimia
paharnic și de la frate-său, Simion aprodul, și de la surorile lor, Greaca și Șcheauca,
copiii lui Movilă logofăt, încă în zilele lui Bogdan voievod”ss. Domnia lui Bogdan
al IV-lea încetând în februarie 1572, este obligatoriu să se admită că vânzarea se
făcuse, oricum, înainte de această dată - cu alte cuvinte, Ioan Movilă logofătul era
mort nu numai în 1574, dar și (cel mai târziu !) în februarie 1572. Același
document precizează că frații Movilă „diresuri de cumpărătură n-au avut, fiindcă
au perdut ei acel uric când au périt Movilă logofăt”89. Verbul acesta, a pieri
(respectiv, corespondentul său slavon) se folosea, îndeobște, atunci când era vorba
de o moarte violentă și însuși faptul că, la vremea decesului său, au fost pierdute
unele documente arată că logofătul Ioan Movilă nu a murit de bătrânețe, ci de
moarte violentă. Refuzul copiilor săi de a-1 desemna, în primele lor manifestări
publice, cu numele monahal arată și el, cred, o ostilitate deosebit de grăitoare față
de acea etapă (finală) din viața părintelui lor. Din acest punct de vedere, încă și mai
sugestiv (și straniu, totodată) mi se pare faptul că nici atunci când Gheorghe
Movilă a ajuns episcop de Rădăuți și a pornit pomelnicul primei sale ctitorii, el nu
a amintit în nici un chip trecerea părintelui său în cinul monahal, prezentându-se
doar, la 3 septembrie 1580, ca „fiul logofătului Movilă”90. Situația este identică în
actele domnești din 14 septembrie 158291, 6 ianuarie 158392*ori 6 august 15839’.
însă nu numai actele oficiale, de cancelarie, nu recunosc fostului logofăt
87 Gheorghe jitnicerul, mai apoi clucerul, este viitorul pârcălab de Hotin, tatăl doamnei
Elisabeta și socrul lui Ieremia Movilă (Ștefan S. Gorovei, Miscellanea. 5. Buzulpârcălab și Gheorghe
pârcălab de Hotin, în AIIAI, XIX, 1982, p. 664-670). Cele două documente arată că relațiile
Movileștilor cu el au precedat cu mai mulți ani căsătoria lui Ieremia.
88 Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, XIX, Iași, 1927, p. 224; L. T. Boga, Documente
basarabene, V, Chișinău, 1929, p. 35, nr. XXV.
89 Gh. Ghibănescu, op. cit.', L. T. Boga, op. cit., p. 36. Formula „când au périt Movilă
logofăt” se regăsește și în documentul din 22 aprilie 1587 (L. T. Boga, op. cit., p. 43, nr. XXIX).
90 D. Dan, op. cit., p. 182 (pomelnicul 740/11), cu titlul de arhiepiscop, ceea ce ar fi neuzual
pentru epicopul de Rădăuți. Totuși, la fel se află și în alte locuri: arhiepiscopul Gheorghe de Rădăuți
[...], arhiepiscopul Gheorghe, ctitorul acestui lăcaș, pan Ioan, marele logojăt Movilă (p. 184); moșii
și strămoșii arhiepiscopului Gheorghe de Rădăuți (p. 188-189). Cf. și Olimpia Mitric, op. cit.,
p. 84-86.
91 Dimitrie Dan, op. cit., p. 123 („fiii marelui logofăt Ioan Movilă”); documentul (original,
pe pergament) pentru satul Verbia (pe Jijia, în ținutul Hârlăului), se afla la Sucevița, sub nr. 505
(ibidem, p. 10, nr. I și nota 4); nu cunosc locul unde se află azi.
92 DIR, XVI/3, p. 198, nr. 255 (pentru satul Mândrești pe Șiret, în ținutul Sucevei: „copiii
lui Moghilă, mare logofăt”).
9j Ibidem, p. 226, nr. 278 (pentru satul Sucevița, „din satele [...] care au fost drepte
domnești, ascultătoare de curtea de la Badeuți”, dăruit episcopului Gheorghe de Rădăuți, „fiul lui
Movilă mare logofăt”).
apartenența sa la cinul monahal - și, în acest caz, se poate accepta că a fost în joc
intervenția fiilor săi -, dar și surse private, și încă emanând de la oameni ai
Bisericii, fac această stranie omisiune; menționez însemnarea lui Nil, fost egumen
de Slatina, din 30 martie 158394, mărturia mitropolitului Teofan și a episcopului
Agathon de Roman, din 25 august 15839’, precum și însemnarea monahului Amon
din Moldovița, din 8 noiembrie 159696. în special cea din urmă mi se pare deosebit
de sugestivă: chiar la vremea când presupunem că, în naosul Suceviței, era pictat
ca monahul łoanichie, un izvor de necontestat vorbește despre marele logofăt
Ioan Movilă...
Singurele menționări ale monahului łoanichie sunt foarte târzii, din vremea
când fiii săi erau deja unșii lui Dumnezeu'. în chip curios, a trebuit să treacă mai
mult de patru decenii până când fiii săi să accepte a vorbi despre calitatea de monah
a tatălui lor.
însăși situația acestor mențiuni este, de altminteri, destul de bizară. Ele se
află în documentele din 12 mai 160697, 25 aprilie 160798 și 17 iulie 160799; primul
este emis de Ieremia vodă, celelalte două de Simion vodă, dar toate trei sunt scrise
de același diac (Dumitru Filipovici) și au același destinatar (Mănăstirea Secu).
Documentele sunt foarte asemănătoare, pline de argumente teologice și de citate
din textele sacre; primul și al treilea caracterizează domnia fiecăruia dintre frați
drept o „singură stăpânire'’100, adică o „samoderjavie” sau autocrație. Pomenirile
sunt cerute, în primul, de Ieremia, pentru ziua de 1 mai, în celelalte două, de
Simion pentru ziua de 3 februarie, în toate trei cazurile adăugându-se și părinții,
între care „Ioan Moghilă logofăt, care în viața călugărească s-a numit łoanichie”.
Asemănarea frapantă a celor trei acte reduce, practic, numărul mențiunilor la un
model unic.
Așadar, logofătul Ioan Movilă și-a pierdut viața în intervalul iunie 1563 -
94 Olimpia Mitric, op. cit., p. 37, nr. 7 III: „episcopul Gheorghie, fiul lui Moghilă, mare
logofăt’· (v. și supra, nota 76).
95 DIR, XVI/3, p. 228, nr. 279: „ficiorii dumisale lui Ioan Movila logofăt” (traducere din
secolul al XIX-lea).
96 Olimpia Mitric, op. cit., p. 72, nr. 20: „arhiepiscopul kir Gheorghie, mitropolitul Sucevei,
fiul lui Movilă, marele logofăt”.
97 DIR, XVI1/2, p. 41, nr. 45.
9S Ibidem, p. 100, nr. 119.
99 Ibidem, p. 121, nr. 148
100 Ibidem, p. 40 și 120. Termenul mai este folosit într-unul din pomelnicele vechi ale
Suceviței (740/1, f. 3v): marea cneaghină Maria, mama singur stăpânitorului domn, Io Ieremia
Movilă voievod (D. Dan, op. cit., p. 173; Olimpia Mitric, op. cit., p. 88), dar și în colofoanele a două
manuscrise din 1606, amândouă datorate monahului Prohor de la Sucevița, care le-a datat chiar în
ziua ctitorului (1 mai) și consemnând moartea acestuia: un Triod(Olimpia Mitric, op. cit., p. 20, nr. 1;
Dimitrie Dan, op. cit., p. 79, nr. 1) și un Minei pentru luna decembrie (Olimpia Mitric, op. cit., p. 22,
nr. 2; D. Dan, op. cit., p. 80, nr. 2, doar cu mențiunea că are o notiță „ca în Triodul de sus”.
februarie 1572, într-un mod violent, după ce, de voie sau de nevoie, intrase (în
condiții care ne rămân necunoscute) în cinul călugăresc101. în domnia lui Bogdan
Lăpușneanu (martie 1568 - februarie 1572), e greu de găsit un moment când s-ar
putea plasa această dramă. De aceea, mi se pare că ea poate fi atribuită mai lesne
celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1568), cu atât mai mult
cu cât în 1560 Ioan Movilă rămăsese să slujească pe Despot, dușmanul și
răsturnătorul lui Lăpușneanu. Cercetarea mai atentă a perioadei 1564-1568102103 ar
putea aduce, eventual, unele clarificări.
Tatăl fraților Movilă fiind, astfel, mort cu vreo trei decenii înainte de
pictarea tablourilor votive ale Suceviței, și nu la vremea pictării lor, cum a
presupus Victor Brătulescu, mi se pare că identificarea propusă de acest minuțios
cercetător poate fi umbrită de îndoială.
Deopotrivă, episodul monahal din viața fostului logofăt fiind ocolit cu grijă
vreme de patru decenii, până la 1606-1607, trecut sub tăcere până și de fiul ajuns
mitropolit și până și în pomelnicele Suceviței, e o întrebare (grea de înțelesuri) dacă
s-a putut dispune pictarea lui în haine monahale alături tocmai de cei care nu voiau
să vorbească despre ele.
Pe de altă parte, e greu de pus la îndoială mărturia lui Dosoftei;
contraargumentația lui Victor Brătulescu nu mi se pare convingătoare. Daniile
bogate - bani, cărți, veșminte și obiecte - ale lui Teodosie Barbovschi făcute
Suceviței arată atașamentul său extraordinar pentru această mănăstire. Se adaugă
un amănunt pe care Victor Brătulescu nu-1 putea cunoaște la vremea când și-a scris
studiile: în biserica veche a Suceviței - prima ctitorie a lui Gheorghe Movilă, cu
hramul Arătarea Domnului - s-a descoperit mormântul lui Teodosie Barbovschi104,
acoperit de o lespede cu frumoasă lucrătură, arătând data morții sale (23 februarie
1608)'04 (Fig. 4).
După cum au dovedit cercetările arheologice105, în naosul acestei biserici
au existat, însă, două morminte cu criptă, așezate la peretele nordic, unul lângă
altul. Acolo, în acel colț, a fost găsită piatra funerară a lui Teodosie Barbovschi,
101 I. C. Miclescu-Prăjescu, Noi date privind înscăunarea Movileștilor, în ArhGen, IV (IX),

1997, 1-2, p. 177; Ștefan S. Gorovei, Movileștii, în MI, VII, 1973, 6, p. 65; Corina Nicolescu, Ion
Miclea, Sucevița, București, 1977, p. 7.
102 Posibilitatea ca Ioan Movilă să-și fi pierdut viața în aceste împrejurări a fost avută în
vedere și de Gh. Pungă, Țara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpușneanu, Iași, 1994, p. 109 (cu
unele observații care coincid cu cele formulate în prezentul studiu).
103 Corina Nicolescu, Sucevița, București, 1977, p. 8.
104 Cf. Ștefan S. Gorovei, Addenda et corigenda. 5. în jurul lui Teodosie Barbovschi, în
AIIAI, XVI, 1979, p. 547 (cu precizarea că piatra fusese descoperită de arheologul N. N. Pușcașu,
care „a avut amabilitatea să-mi arate un excelent decalc al acestei frumoase lepezi funerare”).
105 Cf. Nicolae N. Pușcașu (t), Voica Maria Pușcașu, Rezultatele săpăturilor de cercetare
arheologică efectuate la Mănăstirea Sucevița în anii 1962-1965 și 1968, în prezentul volum.
deci unul dintre cele două morminte i-a aparținut. Este evident, după părerea mea,
că celălalt mormânt a adăpostit rămășițele mitropolitului Gheorghe Movilă.
Că acesta din urmă și-a aflat odihna veșnică în ctitoria sa, și nu la mănăstirea sa de
metanie, mi se pare lesne de înțeles. Dar Teodosie Barbovschi ?! Nu numai că nu
s-a îngropat la Probota, dar nu se cunoaște, până acum, nici o danie pe care să o fi
făcut acestei mănăstiri a metaniei sale, toată atenția lui îndreptându-se spre
Sucevița. Faptul apare straniu.
Tabloul de la Sucevița nu dă nici un indiciu. Sau aproape nici unul.
Personajul e un om tânăr, îmbrăcat în haine monahale; faptul că asistă la slujbă fără
a purta nici măcar epitrahilul ar putea să indice faptul că nu era încă ieromonah. Pe
de altă parte, la vremea când s-au pictat tablourile votive ale Suceviței, în 1596,
Teodosie Barbovschi nu era încă titularul Episcopiei de Rădăuți, în al cărei scaun
. S-ar putea, deci, bănui că a fost reprezentat în
va urca abia în cursul anului 1598106107
108
faimoasa scenă a slujbei de la Sucevița în calitatea sa de simplu monah. Unei
asemenea ipoteze i s-ar opune, însă, prezența acelui Teodosie egumen - posibil
Barbovschi — în fruntea obștii monahale de la Sucevița încă la 24 aprilie 1587,
după cum am arătat mai sus. Ca egumen, el nu putea fi un simplu monah, ci, în
mod obligatoriu, trebuia să fie și preot, deci ieromonah și, în acest caz, acceptând
reprezentarea sa în tabloul de la Sucevița, epitrahilul nu putea să lipsească.
în acest punct, se cuvine repetată întrebarea: este, oare, egumenul Teodosie
din 1587 una și aceeași persoană cu Teodosie Barbovschi, viitorul episcop de
Rădăuți și mitropolit al Moldovei ?! Un document din 20 mai 1589 aduce, cred,
soluția acestei încâlcite probleme. La acea dată, Petru vodă Șchiopul a judecat o
pricină stârnită între nepoții lui Onufrie Barbovschi, portarul Sucevei din vremea
lui Petru Rareș, pentru satul Cadubești din ținutul Cernăuților; părțile erau Onciul
Vrânceanu cu sora sa Marghita, fiii Anei, nepoții lui Onufrie Barbovschi și,
respectiv, fiii lui Ieremia Barbovschi (nepoți ai aceluiași Onufrie10'); aceștia din
urmă erau „Drăgan și frații săi, Toader și Ioan diaci și surorile lor, Ileana și
Anușca”m. Or, Toader Barbovschi din acest document este tocmai acela care s-a
călugărit sub numele de Teodosie. Ceea ce înseamnă că la 1587 Teodosie
Barbovschi era, încă, doar Toader Barbovschi. Altfel spus, egumenul Suceviței
de la 1587 nu este identic cu viitorul episcop și mitropolit.
în aceste împrejurări, se poate accepta că diacul Toader Barbovschi a intrat
106 La 6 mai, scaunul era încă ocupat de Amfilohie (DIR, XV1/4, p. 223, nr. 274); la 15
decembrie, e deja Teodosie, urmat - pentru prima dată în documentele vremii ! - de episcopul Ioan al
Hușilor, Gheorghe Movilă fiind „mitropolit de Suceava și a toată Moldovlahia” {ibidem, p. 240, nr.
295). V. și Mircea Păcurariu, Contribuții la istoria Episcopiilor Romanului și Rădăuților în secolul al
XVl-lea, în MMS, LII, 1976, 5-6, p. 335.
107 Cf. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș, p. 288-304.
108 Teodor Bălan, Documente bucovinene, I, Cernăuți, 1933, p. 105, nr. 43.
în cinul monahal după 20 mai 1589, dar înainte de 1591, când a plecat cu Petru
Șchiopul și cu Movileștii în exil. Documentele relative la șederea sa acolo îl arată
pe Teodosie nu numai ca un simplu monah, dar și ca preot sau ieromonah, ba chiar
„cunoscutul capelan”al mitropolitului Gheorghe Movilă109. Ca atare, se poate pune
întrebarea dacă, la întoarcerea sa în Moldova, ar fi putut fi portretizat fără
epitrahilul care să-i arate cinul său de preot. Un eventual răspuns pozitiv ar fi încă
un argument - absolut colateral, firește - pentru datarea scenei respective în
intervalul 1595-1598.
Ar fi greu de susținut, cu toată fermitatea, modificarea soluției pe care a

propus-o Victor Brătulescu pentru identificarea monahului din spatele
mitropolitului Gheorghe Movilă. în rândurile de mai sus110, am încercat, doar, să
pun în lumină aspectele bizare care apar la cercetarea mai atentă a surselor scrise,
cu privire la familia Movileștilor și mai cu seamă la sfârșitul marelui logofat Ioan
Movilă și la poziția fiilor săi față de acest sfârșit. îmi este greu să cred că asemenea
realități sunt fără legătură cu magnifica sursă vizuală, care este pictura Suceviței.
Rămâne specialiștilor în istoria artei să cerceteze, din punctul lor de vedere, aceste
neconcordanțe și să identifice răspunsurile cele mai potrivite.
109 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XI, p. 496, nr. DCXX (13 august 1594: „ainen
criechischen Minich”); p. 497, nr. DCXXI1 (22 august 1594: „a Theodosio Barboschi, monaco
moldavo”); p. 526, nr. DCLIV (31 iulie 1595: „Deodosio, ain Minich”). Pentru calitatea de preot:
ibidem, p. 452, nr. DXCVI (1594: „Deodosio, ain Religiös und Priester”); p. 519, nr. DCXLIX (16
noiembrie 1594: „del Reverendo D. Theodosio, gieromonaco moldavo”); p. 521, nr. DCLII (6 aprilie
1595: „venerabilis Theodosius Barbowski presbyter”). Documentul din 13 august 1594 (p. 496, nr.
DCXX) îl arată - prin raportare Ia mitropolitul Gheorghe Movilă - ca fiind „sein gewösten Capplan”.
Din păcate, viața și activitatea acestui ierarh nu a făcut, până acum, obiectul unei cercetări speciale;
paginile care i-au fost consacrate, demult, de Simion Reli, sunt cu totul superficiale (Simion Reli, Doi
episcopi ai Rădăuuților, apoi mitropoliți ai Moldovei, din sec. XVI-lea, foști pribegi prin țări
apusene, în idem, Bucovineni celebri în ierarhia Moldovei, Cernăuți, 1930, p. 37-39).
110 Ambele părți ale acestui studiu au la bază un mănunchi de observații și concluzii
formulate încă din vara anului 1990, în șirul unor preocupări de dată mai veche (1976), legate de
gândul ispititor al unei monografii a Movileștilor. Fixarea copiilor lui Ieremia vodă și a ordinii în care
s-au născut m-a obligat să ajung la cercetarea tabloului votiv de la Sucevița. Pe de altă parte,
impresionat și eu de sugestiva amplasare a soțului călugărit în raport cu soția încoronată, am fost
tentat să văd mai îndeaproape oamenii și întâmplările. Astfel, neconcordanțele au ieșit la iveală
aproape de la sine.
FAMILIA LUI IEREMIA VODĂ MOVILĂ ÎN TABLOURI VOTIVE
Zapisul din 24 aprilie 1587

Portretul enigmaticului monah

(Biserica Mănăstirii Sucevița)
Fig. 1. Tabloul votiv al familiei lui Ieremia Movilă
Fig. 2. Reprezentarea votivă a Movileștilor în Tetraevanghelul din 1607
(Mănăstirea Sucevița)
Fig. 3. Tabloul votiv al Movileștilor în Ofranda baldachinului
(Biserica Sf. Gheorghe, Suceava)
Fig. 4. Piatra de mormânt a mitropolitului Teodosie Barbovschi
62 OLIMPIA MITRIC
de ce manuscrisul, fiind o ctitorie domnească, a rămas fără ferecătură, lipsă

reparată de Ieremia Movilă”. De asemenea, după cercetarea detaliată a
Telraevanghelului de la Elizavetgrad și confruntarea cu miniaturile celorlalte
manuscrise, într-un studiu din anul 19894, același autor confirmă că acest
manuscris (între timp, un cunoscut expert în miniatura bizantină, Μ. V. Ścepkina, îl
atribuise școlii mitropolitului Anastasie Crimea5) a constituit prototipul pentru
manuscrisul Sucevița 24, după cum a presupus, cu ani în urmă, Sirarpie der
Nersessian67 (cercetătoarea care a publicat pentru prima oară filiațiile între
manuscrisele acestui grup), contrar părerii lui G. Popescu-Vîlcea (întâlnită constant
și la alți cercetători), cum că manuscrisul Sucevița 23 a constituit „un punct de
plecare pentru miniaturiștii și caligrafii de la curtea voievodală în crearea unui nou
manuscris, realizându-se astfel Telraevanghelul Sucevița 24”\ „Deși nu poartă
vreo însemnare - opina același G. Popescu-Vîlcea - cu privire la persoana care l-a
executat, Sucevița 24 trebuie socotit ca aparținând lui Anastasie Crimea, poate fiind
chiar prima lui lucrare, întrucât prezintă caracteristicile specifice stilului său de
lucru”8. De fapt, nu este decât o confirmare a aprecierii (acceptată de toți
specialiștii domeniului) Teodorei Voinescu, făcută într-un studiu mai vechi9. Prin
urmare, s-ar putea presupune că Anastasie Crimea și-a început activitatea de
copiere și coordonare la Sucevița ?
Din câte se poate constata, în însemnările de danie nu se precizează
clar locul de realizare (copiere) a manuscriselor (între excepții, am enumera
relatarea lui Ioan Bianu privind Sintagma lui Vlastaris, păstrată la Liov10, preluată
ulterior și de alți cercetători, precum slaviștii A. S. Petrusevic" și A. J.
4 Византийско-балканское влияние в молдавском изобразительное искусстве и

зорчестве на рубежа ΛΊ J-X1Ί1 вв., in Проблемы истории стран Юго-Восточной Европы.
Политика, культура, историография, Chișinău, 1989, р. 202-223 (apud ibidem, p. 29, nota 91).
5 în Болгарская миниатюра ХІѴв. Исследование псалтыри Томича, Moscova, 1963
(apud ibidem, p. 24, nota 58).
6 Two Slavonie Parallels of the Greek Tetraevangelia: Paris 74, in „The Art Bulletin", vol.
IX, Sept. 1926 - June 1927, p. 223-274 (apud ibidem, p. 23, nota 43).
7 în Un manuscris al voievodului Ieremia Movilă, p. 10.
8 G. Popescu-Vîlcea, Anastasie Crimea, București, 1972, p. 7.
9 Contribuții la studiul manuscriselor ilustrate din mănăstirile Sucevița și Dragomirna, în
SCIA, seria „Artă plastică", II, 1955, 1-2, p. 89-114.
10 „Un prețios manuscris slavon [...] scris, după cum se vede din nota finală, la anul 1606
(7114), mai 1, pentru Ieremia Moghila voievod, la Mănăstirea Sucevița”, în Relațiune asupra
călătoriei in Galiția făcută in vara anului 1885, în AAR, Partea adm. și dezb., seria II, t. VIII, secția
I. '.885-1886, p. 30 (apud G. Mihăilă, Contribuții la istoria culturii și literaturii române vechi,
București. 1972, p. 288).
în Katalog" cerkovno-slovenskich rukoptsej i staropećatanyeh knig kirillovskogo pis'ma
μ - .сзЮежо na archeologićeskoj bibliograficeskoj vystavcje v Stavropigijskom zavedenii, Liov,
TEZAURUL DE MANUSCRISE DIN TIMPUL DOMNIEI LUI IEREMIA MOVILĂ 63
Jacimirskij12, și manuscrisul identificat de Radu Constantinescu1 J, căruia îi atribuie

ca loc de origine Sucevița); cu toate acestea, mai toți cercetătorii care le-au studiat
г.-au pus la îndoială existența unui scriptoriu la Sucevița, asemenea celor din
mănăstirile vecine. De pildă, G. Popescu-Vîlcea plasează Sucevița între centrele de
activitate miniaturistică din Moldova, alături de Putna, Neamț, Rădăuți, Dobrovăț,
Moldovița și Dragomirna14. De asemenea, Corina Nicolescu'5, prezentând școlile
de caligrafi și miniaturiști din Moldova, indică aceleași centre. în fine, D. Dan, în
valoroasa sa monografie16, menționează câteva titluri de manuscrise realizate în
mănăstire: „Aice a scris călugărul Prohor un Triod și un Minei slavon pe
pergament, care primul a fost îndreptat de Teodosie Barbovschi, episcopul de
Rădăuți, pe care a notat, în 1606, data morții lui Ieremia Movilă. Tot aici, s-a scris,
în anul 1606, o Evanghelie, care se află în Moskva și pomelnicul slavon pe
pergament și celelalte pomelnice în care s-au consemnat multe date istorice și
genealogice”. Izvoarele vorbesc și despre existența unor știri cu privire la
schimburile sau înnoirile de copiști, cum ar fi scrisoarea lui Ieremia Movilă din
1605, ianuarie 12, adresată membrilor Stavropighiei din Liov, prin care-i roagă să
ajute pe diacul său, Andrei, trimis să cumpere hârtie și să caute dieci pentru a scrie
. în vechiul inventar al mănăstirii, care se mai păstra, D. Dan găsește trecute
cărți1718
și piese (presele și cuțite) folosite în legătoria de cărți care a funcționat pe lângă
18 '
scriptoriul mănăstirii .
în ceea ce privește manuscrisele pe care le vom prezenta în continuare, în
cea mai mare parte au fost semnalate sau descrise, de-a lungul timpului, cum am și
menționat, de binecunoscuți slaviști, istorici, istorici de artă, lingviști, în cadrul
unor prezentări de ansamblu ale bunurilor patrimoniale deținute de mănăstire
(episcopul Melchisedec)19 sau unor cataloage de manuscrise slavone citate mai sus
(alcătuite de A. S. Petrusevic, care a și semnat pe unele din manuscrisele studiate,
sau A. J. Jacimirskij), în cadrul mai larg al manuscriselor românești păstrate în
în Slavjanskie i russkie rukopisi rumynskich bibliotek, Sankt-Peterburg, 1905, p.

217-218.
Ij în Manuscrise de origine românească din colecții străine. Repertoriu, București, 1986,
nr. 598 (un Tipic, din anul 1594).
14 G. Popescu-Vîlcea, Anastasie Crimea, p. 6.
15 în Miniatura și ornamentul cărții manuscrise din Țările Române, sec. XIl'-XT/II.
Catalog, București, 1964, p. VIL
16 Mănăstirea Sucevița. Cu anexe de documente ale Suceviței și Schitului celui Mare,
București, 1923, p. 118.
17 în Documente privitoare la istoria românilor urmare la colecțiunea lui Eudoxiu de
Hurmucaki, Suplimentul II, vol. II, nr. 172, p. 343.
18 D. Dan, op. cit, p. 1 19.
19 O vizită la câteva mănăstiri și biserici antice din Bucovina, în AAR, Discursuri, memorii
și notițe, seria II, tom. VII, secț. II, 1886, p. 254-263.
64 OLIMPIA MITRIC
• 90 71 О)
afara granițelor țării (Marcu Beza“ , Radu Constantinescu" , Virgil Cândea" ). Fără
îndoială, cele mai cercetate au fost manuscrisele miniate, ale căror valențe stilistice
și tematice au continuat să le surprindă și să le interpreteze, între alții, Teodora
Voinescu și G. Popescu-Vîlcea.
In cel de-al doilea volum consacrat moștenirii culturale din perioada
domniei lui Ștefan cel Mare, Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare
(din anul 1964), în studiul Trei Telraevanghele ale lui Teodor Mărișescul la
Muzeul Istoric din Moscova, Μ. Berza prezintă trei manuscrise realizate de acest
artist la Neamț; cu această ocazie, publică pentru prima oară însemnarea de danie
(din primul manuscris, din anul 1491), ce confirmă și clarifică problema coregenței
voievodului Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, la porunca căruia s-a realizat
manuscrisul, care s-a dovedit a fi relegat și ferecat, în anul 1598, mai 2, de Ieremia
Movilă, potrivit însemnării de pe ferecătură (répertoriât la nr. 4).
în anul 1966, lon-Radu Mircea2j a introdus în circuitul științific o copie
necunoscută (a cincea, în ordinea descoperirii), identificată la Sucevița, a unei
opere literare, originală, din istoriografia sârbă, creația mitropolitului Danilo,
Viețile regilor și arhiepiscopilor sârbi, donată mănăstirii de Gheorghe Movilă. Pe
lângă descrierea detaliată a manuscrisului, a cuprinsului, interesante sunt
aprecierile privind importanța copiei nou descoperite în cadrul celorlalte cunoscute,
din punctul de vedere al conținutului și al limbii, în contextul mai larg al relațiilor
româno-sârbe.
Cele mai multe manuscrise se găsesc astăzi în Biblioteca Mănăstirii
Sucevița, donate fiind de Ieremia Movilă, Gheorghe Movilă, Teodosie Barbovschi
și alții; sunt descrise în Catalogul manuscriselor slavo-române din biblioteca
Mănăstirii Sucevița (Suceava, 1999), alcătuit de autoarea acestor rânduri, catalog
cu o circulație mai restrânsă; altă parte din manuscrisele ce se subscriu acestei
perioade, ajunse pe diferite căi, au fost identificate în biblioteci, muzee și mănăstiri
din București, Liov, Serbia (un manuscris, dispărut în timpul cel de-al doilea război
mondial), Muntele Athos, Sinai, Ierusalim și Moscova; două manuscrise au fost
semnalate de D. Dan, în monografia sa, fie văzute în biblioteca mănăstirii, fie
preluate din inventarul vechi al mănăstirii sau din alte surse documentare, și despre
a căror existență, astăzi, deocamdată, nu mai avem știri.
■"° Urme românești la Muntele Sinai și la Mănăstirea Sf Sava, în „Boabe de Grâu”, 1932.
10, p. 454-458; idem, Urme românești la Ierusalim, în „Boabe de Grâu”, 1933, 6, p. 330; idem, Urme
românești la Muntele Athos, în „Boabe de Grâu”, 1933, 10, p. 601,603.
21 Radu Constantinescu, op. cit.
~ Mărturii românești peste hotare, I, II, București, 1991, 1998.
„Les vies des rois et archevêques serbes” et leur circulation en Moldavie. Une copie
inconnue de 1567, în RESEE, IV, 1966, 3-4, p. 393-412.
Cele mai vechi (secolele X-XI, XII, XIII), sunt manuscrisele bizantine,
ferecate, împodobite și dăruite (de Elisabeta Movilă și înalți dregători) unor
mănăstiri din Muntele Athos; înainte de toate, constituie dovada interesului și
.'irculației unor asemenea texte în Țările Românești24.
De un conținut suficient de variat (cărți ale Vechiului și Noului Testament,
cărți liturgice, omiletice, dogmatice, de literatură patristică, de drept canonic, de
literatură juridică, letopisețe), manuscrisele, alături de celelalte obiecte prețioase
broderii, argintării, icoane), alături de însăși Mănăstirea Sucevița, printre atâtea
împrejurări și momente sângeroase, sunt o mărturie a contribuției Movileștilor la
înflorirea vieții culturale din Moldova.
Parcurgând bibliografia de specialitate, am identificat până în prezent 26 de
manuscrise, în limbile slavonă și greacă, care, într-un fel sau altul, prin
caracteristicile lor, aparțin perioadei enunțate. Am luat în considerație manuscrisele
cu însemnări de danie, precum și cele semnalate în surse documentare credibile.
Indiferent de locul de păstrare, potrivit informațiilor oferite de sursele
documentare (în special în cazul manuscriselor păstrate în afara granițelor țării),
prezentându-le în ordinea cronologică a scrierii lor, am reliefat caracteristicile
fiecărui manuscris în parte: data și locul scrierii, proveniența, suportul scrierii
(pergament sau hârtie), paginația, legătura, tipul scrierii, aspectul grafic,
însemnările manuscrise în traducere, dacă a fost posibil, locul actual de păstrare,
numărul de inventar, bibliografia.
1. Tetraevanghel
Sec. X-XI (după Radu Constantinescu, op. cit., p. 232) sau XIII (?) (după Virgil
Cândea, op. cit., I, p. 420). Legat, aurit, împodobit, a fost donat Mănăstirii Vatopedi de
marele vornic Gligorcea Crăciun, cf. însemnării de danie din anul 1598. Este scris in limba
greacă, pe pergament și are 663 p.
însemnări: p. 304-305, adăugate, însemnarea de danie, în limba slavonă. In
traducere: „în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. în zilele binecinstitorului
domn Io Ieremia Movilă voievod, domn al Țării Moldovei, acest Tetraevanghel l-a ferecat
și l-a aurit panul Gligorcea Crăciun, marele vornic, fiul răposatului Matei Crăciun, marele
vornic, și l-a dat în Sfânta Mănăstire Vatopedi, care este în Sfântul Munte al Athosului,
unde este hramul Buneivestiri a Prea Curatei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și
Pururea Fecioarei Maria, spre pomenirea părinților săi și pentru iertarea păcatelor sale. Și,
de asemenea, preoții și diaconii și toți frații aflători în sfânta mănăstire mai sus-scrisă să
aibă a-i scrie pe ei în marele pomelnic și în seara spre Adormirea Prea Curatei Stăpânei
noastre Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria să aibă a face paraclis și colivă
24 Asupra altor semnificații, mai adânci, a se vedea Ștefan S. Gorovei, Un dar uitat al lui
Petru Rareș la Mănăstirea Dionysiou, în Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani, I, București, 2002, p.
326-330.
66 OLIMPIA MITRIC
și priveghere toată noaptea, iar în dimineața Adormirii Născătoarei de Dumnezeu, liturghie

dumnezeiască și iarăși colivă, să aibă a ruga pe Domnul Dumnezeu cât va sta sfânta
mănăstire în veci. Iar dacă cineva va îndrăzni a strica întocmirea și așezământul nostru să
aibă a da seamă în fața strașnicei și fără fățărnicie judecăți a lui Hristos de toate păcatele
lor. Vânzătorii sau cumpărătorii să fie blestemați de Domnul Dumnezeu și de Prea Curata
Lui Maică și de trei ori blestemați de cei 318 sfinți și purtători de Dumnezeu părinți de la
Niceia și de cei patru Evangheliști: Matei, Marcu, Luca și Ioan, și de toți sfinții și să aibă
parte cu necuratul și blestematul Arie și cu părtașii lui. în anul 7107 <1598>, luna
decembrie 18; + lisus Hristos Nica. Părinții: Matei și Maria; pan Grigorie, marele vornic, și
cneaghina Anghelina; frații lui: Teodor și Ioan (apud Damian P. Bogdan, Despre daniile
românești la Athos, în AR, VI, 1941, p. 304-305).
Atena, Biblioteca Națională a Greciei.

Bibliografia, apud Virgil Cândea, op. cit., I, p. 420: recent menționat de Ștefan S. Gorovei,
op. cit., p. 326-327.
2. Tetraevanghel
Sec. XII: legat și dăruit, alături de un potir și două cruci de argint aurit, de doamna
Elisabeta Movilă Mănăstirii Cutlumuș, cf. însemnării de danie (în limba greacă), la 5 iunie
1605. Este scris în limba greacă, pe pergament; 209 f.; la începutul fiecărei Evanghelii se
găsesc miniaturile Evangheliștilor pe pagini întregi; frontispicii și inițiale ornate în aur și
culori (Fig. 1).
Mănăstirea Cutlumuș, ms. 70.

Bibliografia, apud Virgil Cândea, op. cit., I, p. 496, și la Ștefan S. Gorovei, care, în studiul
citat, la p. 327-328, prezintă și comentează variantele cunoscute ale traducerii fragmentare a
însemnării de danie.
3. Tetraevanghel
Sec. XII—XIII; Luca Stroici, mare logofăt al Moldovei (era unchiul după mamă al
Marghitei, doamna lui Simion Movilă), dăruiește Mănăstirii Dohiariu, la 1597-1598
<7106>, o ferecătură nouă pentru acest Tetraevanghel, scris în limba greacă, pe pergament.
însemnare slavă, la sfârșitul Evangheliei lui loan. în traducere: „Acest
Tetraevanghel La ferecat panul Lupul Stroici, marele logofăt al Țării Moldovei, în
Mănăstirea Dohiar, unde este hramul Arhistrategilor Mihail și Gavril, în anul 7106
< 1598>” (după Damian P. Bogdan, op. cit., p. 296).
Mănăstirea Dohiariu.
Bibliografia, apud Virgil Cândea, op. cit., I, p. 457; menționat și de Ștefan S. Gorovei, op.
cit.. p. 326.
4. Tetraevanghel
. 4·.'; scris din porunca lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, pentru biserica
T-. Bacău. Legat și ferecat de Ieremia Movilă, în anul 1598.
Scris în limba slavonă, pe pergament, de copistul diacon Teodor Mărișescul.

Frontispicii în entrelacs, la începutul fiecărei Evanghelii, precedate de miniaturile
Evangheliștilor pe pagini întregi.
însemnări. F. 88v.; în traducere: „Acest Tetraevanghel din târgul Bacău, de la
biserica de piatră, unde este hramul Adormirii Prea Sfintei noastre Născătoare de Dumnezeu
și Pururea Fecioara Maria, l-a dat să se lege și să se îmbrace domnul Io Ieremia Moghilă
voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, în anul 7106 < 1598>, mai 2”.
F. 305v., însemnarea de danie, mâna copistului; în traducere: „Cu bunăvoința
Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, Io Alexandru voievod, din mila
lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, fiul marelui Ștefan voievod, a scris și a ferecat acest
Tetraevanghel bisericii sale, care este în Bacău, cu hramul Prea Sfintei Stăpânei noastre
Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioară Maria, cu mâna mult păcătosului diacon
Theodor, în zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Ion Ștefan voievod, în anul al
35-lea, an al domniei lui, în anul 6899 <corect: 6999 = 1491>, luna aprilie 23” (apud Μ.
Berza, op. cit., p. 590, 594).
Muzeul de Istorie din Moscova, nr. 3442.

Bibliografia, apud G. Popescu-Vîlcea, Miniatura românească, București, 1981, cat. 3, p. 87.
5. Viețile regilor și arhiepiscopilor sârbi

1567, scris în limba slavonă, în Moldova. Cumpărat de Gheorghe Movilă și dăruit
Mănăstirii Sucevița. Manuscris incomplet, hârtie cu filigran (ancora înscrisă în cerc); 226 f.;
in-2°; L = 30,8 x 20,5 cm. Legătura originală din scoarțe teșite din lemn, îmbrăcate în piele.
Motive imprimate pe coperte: în chenare 2 S încrucișați, vulturul bicefal în formă pătrată,
floarea cu 8 petale, iar în plan central laleaua. Două cuie pe coperta anterioară, pentru
prinderea încuietorilor.
Scriere semiuncială, cerneală neagră, titluri, inițiale cu roșu. Ornamentație
constituită dintr-un frontispiciu din 4 cercuri intersectate, formând diagonale paralele,
împodobite cu împletituri și înflorituri (f. 1 ) și inițiale ornate simplu, cu roșu, auriu și negru.
Scriptor: Azarie (?), potrivit notei, de pe f. 1, aparținând slavistului Petrusevic. La
sfârșitul textului, copistul notează anul 1567 și, probabil, numele, care acum este șters, dar
existent la vremea consultării manuscrisului.
însemnări. F. 1, sus, deasupra frontispiciului, în limba rusă, cu cerneală neagră, cu
litere mărunte, greu lizibile: „Țarstvennik Daniila Arhiep. Srbsk.., spisanu monahomu
Azariemu, 1567 goda, poluustavnom, na 229 listah. A. Petruseviciu” (Țarstvenicul lui
Daniil, arhiepiscopul Serbiei, scris de monahul Azarie, în anul 1567, în semiuncială, pe 229
file. A. Petrusevic).
F. 226v., mâna copistului; în traducere: „f Acest Letopiseț l-a cumpărat Gheorghie
Movilă, mitropolitul Sucevei, și l-a dat la mănăstirea din Sucevița, unde este hramul învierii
Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus Hristos și cine va voi să-1 ia de la
mănăstire să fie blestemat de sfântul hram”.
F. 1, sus: „Anno 1824”.
Mănăstirea Sucevița, inv. 420 (vechi: 54).

68 OLIMPIA MITRIC
Bibliografie: D. Dan, op. cit., p. 84-85, unde mai redă o însemnare (în traducere), de pe f.
40: „Arhimitropolitul George Movilă, în 4 martie 7073 <1565>; Ion Radu Mircea (op. cit., p. 406),
descifrează astfel însemnarea de pe aceeași f. 40: „+ Grigorie Moghila, arhimitropolitul Sucevei, luna
martie 4, 7011 <15O3>”. Mai sunt transcrise însemnări foarte scurte, în limbile slavonă și română, de
pe f. 109v., 142v., 225v., f. de gardă de la sfârșit și coperta 3; Olimpia Mitric, op. cit., p. 64-67.
6. Tetraevanghel
1568-1577; scris în limba slavonă de redacție românească, în Țara Românească, în
perioada domniei lui Alexandru al Π-lea. înnoit și ferecat de Ieremia Movilă, în anul 160S.
Manuscris incomplet, restaurat în cadrul Laboratorului de patologie și restaurare a
cărții de pe lângă Biblioteca Națională din București. 313 f., hârtie cu filigran (ancoră
înscrisă într-un cerc, deasupra căruia se înalță o cruce și coroană pe scut oval, în care sunt
prezentate stilizat rădăcinile); in-2°; L = 35 x 24 cm. Ferecătură din argint aurit, lucrată în
metal bătut; posedă inscripții. Coperta 1: chenar din elemente vegetale, în centru învierea
lui Hristos', coperta 2: același chenar, în centru Sfântul Nicolae, încadrat, sus, în stânga, de
Maica Domnului, iar în dreapta de lisus Hristos, ambele figuri bust; mai jos, în traducere:
„Acest Tetraevanghel l-a ferecat și l-a înnoit Io Ieremia Moghila voievod, în anul 7113
< 1605>, luna august 25”. Ferecătură îmbracă scoarțe de lemn învelite în catifea verde.
Scriere uncială, un singur scriptor. Cerneală neagră și roșie pentru titluri și
indicații tipiconale. Titlul Evangheliei după Matei este scris cu litere de aur, în timp ce la
celelalte Evanghelii titlurile sunt scrise cu cerneală roșie.
Ilustrație și ornamentație bogată, compusă din miniaturi, frontispicii, inclusiv de
coloană, și inițiale ornate. 353 de miniaturi, ilustrații la textul biblic, în albastru, roșu,
verde, maro, auriu, între care la un număr de patru miniaturi li s-a rezervat câte o pagină
întreagă (f. 83v.; 141v.: Judecata din urmă', f. 238v.: Voievodul Mihnea și Evanghelistul
loan·, f. 303v.: Voievodul Alexandru și Evanghelistul loan). Patru frontispicii au în centru
un medalion cu figura Evanghelistului respectiv. Medalionul central este înconjurat de
medalioane cu sfinți și motive florale, pe fundal auriu, susținut de motive geometrice
realizate în nuanțe de roșu, verde, gri, care sunt dispuse diferit, de la frontispiciu, la
frontispiciu. Frontispicii de coloană constituite din cercuri și linii ce se întretaie, însoțite de
împletituri, fie numai în roșu, fie în culorile frontispiciilor mari. Inițialele prezintă motivul
entrelac trasat cu roșu și colorat cu aur.
Mănăstirea Sucevița, inv. 23 / 1863.

Bibliografia, apud G. Popescu-Vîlcea, Un manuscris al voievodului Alexandru al ll-lea',
Emil Dragnev, op. cit.·, Olimpia Mitric, op. cit., p. 78-80.
7. Tetraevanghel
Ante 1587. Dăruit de loachim, patriarhul Antiohiei, episcopului Gheorghe Movilă,
care, la rândul său, l-a dăruit Suceviței, în anul 1587, fiind ulterior înnoit și ferecat de
Ieremia Movilă.
Manuscris complet, scris în limba slavonă de redacție românească, pe pergament;
241 f; L = 36,5 x 30 cm. Ferecătură din argint aurit acoperă scoarța de lemn îmbrăcată în
catifea roșie și posedă inscripții. Coperta 1: chenar din elemente (palmete), în centru:
■■■ierea lui Hristos, iar în colțuri, cei patru Evangheliști. Coperta 2: același cadru vegetal,
partea superioară: Sfântul Nicolae, încadrat de Ioan și Maica Domnului (iară inscripție),
sr jos, pe trei rânduri: „Acest Tetraevanghel l-a înnoit și ferecat Io Ieremia Moghila
aievod, cu mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei, în anul 7114 <1606>, luna martie
3 zile”. încuietori turnate.
Scriere semiuncială, un singur scriptor. Cerneală neagră, pentru titluri, inițiale,
;emeală roșie și soluție de aur.
Ornamentația din frontispicii (f. 7, 75, 120, 188), inclusiv de coloană (f. 2, 72,
185), inițiale ornate realizate din linii înlănțuite, cercuri și semicercuri întretăiate pe
crizontală sau suprapuse, întotdeauna în cadru, decorate cu împletituri și elemente vegetale
diverse, din care nu lipsesc acele de brad, se remarcă printr-o eleganță dusă până la
rafinament. Prin culorile bine armonizate (verde, roșu, albastru, portocaliu, aur din
abundență) și calitatea execuției se numără între cele mai semnificative creații moldovenești
ale colecției.
Mănăstirea Sucevița, inv. 22 /1863.

Bibliografie: Episcopul Melchisedec, op. cit., p. 53; D. Dan, op. cit., p. 62; Teodora
'■ oinescu, op. cit., p. 107, unde redă, în traducere din slavonă, însemnarea de pe foița ce acoperea
frontispiciul Evangheliei de la Ioan, pe care noi n-am mai găsit-o: „Părintele loachim, patriarh al
Vntiohiei, a dat această sfântă icoană părintelui Gheorghe, episcop de Rădăuți. Episcopul Gheorghe a
dat-o în nou ziditul său locaș și mănăstire numită Sucevița, unde este hramul învierii Domnului
Dumnezeu și Mântuitorului nostru lisus Hristos, cine se va încumeta să ia, sau episcop sau cineva
dintre călugări, iar acela să fie neiertat de Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru lisus Hristos și de
318 părinți cei din Nicheia și să fie socotit ca Iuda Iscariotul, în anul 7095 < 1586/1587>”; Olimpia
Mitric, op. cit., p. 75-77.
8. Tipic
1594, limba slavonă, Mănăstirea Sucevița.
însemnări ce-i atestă circulația în Iași și Cașin (f. 25-29v.), Ierusalim și Jitianu (f.
i55v.), București (după Radu Constantinescu, op. cit., nr. 598).
Moscova, Biblioteca Unională, fond 228. Piskarev, ms. 8 (442).

Bibliografia, apud Radu Constantinescu, op. cit., nr. 598.
9. Minei pe februarie
1595 sau 1596, Mănăstirea Putna (?), limba slavonă. Dăruit Mănăstirii Sucevița de
ieromonahul Dosithei, arhimandrit în Mănăstirea Putna.
Manuscris complet, scris pe hârtie; 216 f.; L = 35 x 22 cm. Cerneală neagră și
roșie; inițiale, un frontispiciu în roșu și două nuanțe de verde.
însemnarea de danie, pe f. 215v.; în traducere: „t în zilele binecinstitorului și de
Hristos iubitorului domn Io Eremia Moghila voievod și în vremea arhiepiscopului chir
Gheorghie mitropolitul, această carte, numită luna februarie, a făcut-o ieromonahul
Dosithei, arhimandritul de la Sfânta Mănăstire a Putnei, și a dat-o în Sfânta Mănăstire
numită Sucevița, unde este hramul Sfintei învieri a lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru
lisus Hristos, întru pomenirea sa și pentru sufletul părinților săi, veșnica lor pomenire. Și pe
12. Psaltire
1597, Mănăstirea Putna (?). Scrisă în vremea domniei lui Ieremia Movilă, prin
strădania lui Dosoftei, arhimandrit al Putnei.
Manuscris complet, scris pe hârtie cu filigran (o pălărie și mistrețul); 227 f.; L =
28.5 X 19 cm. Inițiale, un frontispiciu cu chinovar.
însemnări. F. 227v.; în traducere: „Această carte, de Dumnezeu inspirată, numită
~'saltire și cu Ceaslov, m-am străduit eu, smeritul Dosoftei, arhimandrit al Putnei, și am
racut-o să-mi fie pomană; și după plecarea mea dintru cele de aici cu blestem am lăsat-o să
fie a ucenicului meu, ieromonahului Theodor. Iar cine va îndrăzni să o ia, să fie blestemat și
neiertat de Dumnezeu și de noi. Și s-a scris în vremea binecinstitorului domn Io Eremia
Moghila voievod, în anul 7106 < 1597>, luna septembrie 8”.
Moscova, Biblioteca Lenin, fond 98 (Egorov), nr. 52/52.

Bibliografie: Damaschin Mioc, op. cit., p. 338-339.
13. Tetraevanghel
împodobit de Constantin Croatul din Candia, în martie 1598, cu cheltuiala
domnului Ieremia Movilă. Textul, inscripția și însemnările în limba greacă; miniaturi,
frontispicii, inițiale ornate în aur și culori (Fig. 2). Ferecătură din argint aurit înfățișând,
între ornamente și medalioane de sfinți, învierea lui lisus (coperta 1) și înălțarea (coperta
2), dedesubtul căreia, într-un medalion, găsim stema Moldovei, însoțită de inscripția de
donație, în traducere: „Ruga robului lui Dumnezeu Ioan Ieremia Moghilă voievod, a
doamnei și a fiilor săi. Anul 1598” (Fig. 3) (apud Marcu Beza, Urme românești la Muntele
Sinai și la Mănăstirea Sf. Sava, p. 455).
La sfârșit, însemnarea; în traducere: „S-a împodobit această Evanghelie cu
cheltuiala prea cuviosului și prea înălțatului domn Ioan Ieremia, voievod a toată
Ungrovlahia, și a prea cuvioasei lui doamne, Elisaveta, și a fiului său Ioan Constantin
voievod, într-anul 7106 <1598>, luna martie, Const. Croatul Caătr. din Candia” (apud
ibidem, p. 456 și G. Popescu-Vîlcea, Miniatura românească, cat. 23, p. 94).
Pentru aducerea manuscrisului la Muntele Sinai, altă însemnare; în traducere: „S-a
afierosit Evanghelia de față de mine, Arsenie, scriitorul și ieromonahul, cumpărând eu
hârtia și cerneala și cine o va lua de la mănăstirea Sf. Munte să aibă blestemele [...]” (apud
G. Popescu-Vîlcea, Miniatura românească'}.
Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai.

Bibliografia, apud Virgil Cândea, op. cit., I, p. 244, și G. Popescu-Vîlcea, Miniatura
românească, cat. 23, p. 94.
14. Minei pe lunile septembrie și octombrie

1599, Suceava (?), scris în limba slavonă de redacție medio-bulgară. Donat, alături
de celelalte cinci volume, de Ieremia Movilă și familia, bisericii înălțarea Domnului din
cetatea Sucevei.
Manuscris complet; 196 f; L = 33 x 21 cm.; legătura din lemn și piele; provine de
la G. Finkelstein.
72 OLIMPIA MITRIC
Scriere semiuncială, ornament în culori, la f. 1, titluri și inițiale în roșu.

F. 196v., însemnarea de danie; în traducere: „Din mila lui Dumnezeu, Io Ieremia
Moghila voievod, domn al Țării Moldovei, și cu prea iubita mea mamă, Maria, și doamna
lelisavetha și cel de Dumnezeu dăruit copilul meu, Io Constantin voievod, am ridica:
dorință și am cumpărat aceste cărți de rugăciune, numite 12 Mineie pe 12 luni, și le-am da:
pentru podoabă întru ruga noastră sfânta biserică, unde este hramul înălțării Domnului
Dumnezeu și Mântuitorului nostru lisus Hristos, care este în cetatea Sucevei. Când an:
cumpărat aceste cărți, a fost domnia domniei mele în trei ani și jumătate, în al patrulea
curgător și panul arhiereu chir Gheorghie Moghilă, mitropolit în toată Țara Moldovei ș:
dregător al cârmei sfintelor biserici. Și dacă cineva se va încumeta s-o ia fără binecuvântare
de la sfânta biserică, să aibă pârâș pe însuși Domnul nostru lisus Hristos, la cumplita
judecată a Lui și blestem și de la noi, cel care cu dragoste de trudă am dorit pentru
împodobirea sfintei biserici și pentru înnoirea întru toate a scaunului nostru cel vechi a
slăvitei cetăți a Sucevei. în anul 7107 <1599>, luna martie 29. Și slujitor în preoție era
atunci preotul Ilie Crimcovici și levit Gavril și clisiarh era ieromonahul Parthenie de ia
Moldovița și țârcovnici erau Ilie și Matiiaș și Anton, fiul popii Gavril". Dedesubt, cu litere
latine: „Anton, dyak grad. Sućaw<skiego>" (Anton, diac al orașului Suceava).
Biblioteca Academiei Române, inv. nr. 705.

Bibliografie: P. P. Panaitescu, Catalogul manuscriselor slavone din Biblioteca Academic
Române, III, în manuscris, p. 268.
15. Evangheliarul caligrafului Matei

1599, mănăstirea metoh Sf. Sava din Iași. Scris în limba greacă, de românul Matei,
starețul acestei mănăstiri, potrivit unor versuri de la p. 258. Este trimis la Ierusalim, în anul
1677, „cu grija dumisale, Dumitru din Atena".
Mănăstirea Sf. Sava, lângă Ierusalim.

Bibliografia, apud G. Popescu-Vîlcea, Miniatura românească, cat. 25, p. 94; Virgil Cândea
(op. cit., II) nu-1 menționează.
16. Tetraevanghel
1599, Hotin. Dăruit bisericii din Hotin de pârcălabul Gheorghe Izlozeanu și soția
sa Crâstina, la 22 martie 1599.
Manuscris complet, bine conservat; scris în limba slavonă de redacție românească,
pe hârtie groasă, lucioasă, cu filigran (mistrețul în două variante); 332 f.; L = 35 x 23 cm
Ferecătură originală, din argint ciocănit, cu scene biblice și chenare vegetale, realizată de
zlătarul loachim de la Suceava. Scriere semiuncială. Cerneală neagră, titluri și inițiale cu
roșu. Frontispicii în roșu, albastru, galben și verde, cu motive geometrice și împletituri (f. 4.
21, 105, 109, 256, 320).
Scriptor: Martin Vasevici din Rohatin, din Țara Leșească.
însemnări. Coperta 1; în traducere: „A tăcut și a ferecat această Evanghelie robul
lui Dumnezeu pan Gheorghe, pârcălab de Hotin, în anul 7107 <1599>, luna martie 22".
F. 329v.-330, mâna copistului; în traducere: „în zilele binecinstitorului și

iubitorului de Hristos, domnului nostru milostiv Ioan Ieremia voievod, cu mila lui
Dumnezeu domn al Țării Moldovei, din porunca robului lui Dumnezeu pan Gheorghe, pus
pârcălab de Hotin, și dimpreună cu doamna Domniei Sale, pe nume Cristina, s-a scris acest
sfânt Tetraevanghel și până acum s-a și ferecat cu ajutorul lui Dumnezeu și cu toată osârdia
lor, și l-au dat la biserica din cetatea Hotin, unde este hramul Adormirii Prea Curatei
Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu pentru rugăciuni și pentru pomenire, să le fie lor
și copiilor lor și părinților lor, neam mai apropiat și mai îndepărtat, și l-au dăruit cu
blagoslovirea lui Dumnezeu și au zis astfel prin sate: se dăruiește această sfântă Evanghelie
ia sfântul prestol și au spus amândoi fiind de același gând, suspinând din adâncul inimii lor,
plecându-și capetele și genunchii lor în fața sfântului prestol, unde l-au pus, spunând:
primește de la noi, de la nevăzători, din suflet curat, sfinte, care ești întru treime slăvit,
primește de la noi și <tu>, Maică a lui Dumnezeu a cărei casă este aici, acest mic prinos de
rugă de la noi, nevrednicii. Sfinți părinți călugări, citiți și rugați-vă la Domnul Dumnezeu
pentru noi, păcătoșii; de asemenea, sfinți părinți episcopi și preoți sfinți, ne spovedim vouă,
care cu blagoslovire, cu ajutorul lui Dumnezeu ați primit aici darul nostru, în această
biserică sus-numită, unde este hramul Adormirii Prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoare
de Dumnezeu și Pururea Fecioare Maria. Iar cine va îndepărta sau va lua această danie a
noastră de la această sfântă biserică sau o va pune amanet și va [...] mișca din acest loc
sfânt, din cetatea Hotin, unde este hramul Adormirii Prea Sfintei Stăpânei noastre
Născătoare de Dumnezeu, să fie blestemat și afurisit de cei 318 sfinți părinți și de cei 12
Apostoli, să fie anatemizat în numele Domnului. Eu, Gheorghe pârcălab, dimpreună cu
doamna mea, am vrea ca un asemenea om, care ar voi să ia această sfântă carte și să o
îndepărteze din acest sfânt loc, unde am dat-o noi, să ne întâlnim la judecata de apoi, unde
nu există fățărnicie. S-a scris această sfântă Evanghelie cu mâna amărâtului și netrebnicului
și prea păcătosului rob al lui Dumnezeu Martin Vasevici din Rohatin, din Țara Leșească, și
s-a ferecat cu mâna pieritoare a robului lui Dumnezeu loachim, zlătar din Suceava, în anul
7107 <1599>, luna martie 22”.
Mănăstirea Putna.
Bibliografie: Elena Lința (coordonator), Lucia Djamo-Diaconiță, Olga Stoicovici,
Catalogul manuscriselor slavo-romăne din București, București, 1981, p. 102-107.
17. Slujba Sfintelor Paști

1604, Sucevița (?). Scris din porunca episcopului de Rădăuți, Teodosie
Barbovschi, pentru Mănăstirea Sucevița.
Manuscris complet, pe pergament; 81 f; L = 23,8 x 17,4 cm. Legătura originală cu
scoarțe teșite din lemn îmbrăcate în piele brună. Pe coperte, chenar constituit din 3 sau 2
rânduri de motive: 2 S încrucișați și floarea cu 8 petale; în interior, laleaua.
Scriere semiuncială, limba slavonă de redacție românească. Cerneală neagră,
titluri, inițiale cu roșu și portocaliu. Ornamentație constituită dintr-un frontispiciu (f. 1), în
portocaliu, din trei cercuri înlănțuite, împodobite cu împletituri și elemente vegetale și
inițiale ornate simplu, în roșu, cu motive vegetale.
Scriptor: Prohor (?).
74 OLIMPIA MITRIC
însemnări. Foaia de gardă anterioară: însemnare în limba greacă, reprezentând

text religios, cu caractere chirilice, în două variante, cu caractere mai mari și mai mici.
Foaia de gardă anterioară v.; în traducere: „t Smeritul între episcopi chir Teodos.i
Barbovschi, episcopul de Rădăuți, cu dorința lui Dumnezeu și din inima aprinsă de :
noastră bunăvoință, am dorit și am făcut această carte pe pergament din dreapta noast.'.
avere pentru praznicul Sfintelor Paști și cinstitul paraclis și irmoase și psalmi aleși г.
pripeale și am dat-o la sfânta biserică a Mănăstirii Sucevița, unde este hramul învier.
Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru lisus Hristos, întru amintirea mea și _
părinților noștri; iar cel ce ar îndrăzni s-o ia sau s-o schimbe din sfânta biserică sau s-:
vândă, unul ca acela să nu fie iertat de sfântul și cinstitul hram și de Prea Curata Lui Maici
și de toți sfinții plăcuți lui Dumnezeu și de smerenia noastră neiertat și sub blestem trim:.:
în anul 7112 <1604>, martie 25’’.

Bibliografie: Episcopul Melchisedec, op. cit., p. 57; D. Dan, op. cit., p. 80—81; Olimr ;
Mitric, op. cit., p. 23—25.
18. Minei pe martie

1605, Mănăstirea Moldovița, scris (în limba slavonă) de ieromonahul Ghelasv
pentru mitropolitul Teodosie Barbovschi, care-1 donează Mănăstirii Sucevița, potri’. /
colofonului de la f. I94v.
Manuscris complet; hârtie cu filigran (mistrețul); 284 f.; L = 32 x 19,5 cm. Inițial:
cu cerneală roșie, frontispicii simple cu cerneală roșie și verde.
însemnări. F. 194v.; în traducere: „t Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și
săvârșirea Sfântului Duh, iată eu, smeritul Theodosie Barbovschi, mitropolit al Sucevei, - _
suflet iubitor și cu inimă arzătoare, l-am înduplecat pe chezașul nostru întru Domnu.
ieromonahul Ghelasie, provenit din Mănăstirea Moldoviței, să scrie această carte, numit!
luna martie, de folos tuturor cântărilor, podoabă a bisericii, prin care ușor se capăt!
mântuirea, ca să stea cu adevărat înaintea celor ce vor căuta în ea. Și am dat-o la Sfâr.ts
Mănăstire Sucevița, pentru sufletul meu și al părinților noștri; în zilele binecinstitorului ;
de Hristos iubitorului domnului nostru, Io Eremia Moghila voievod, și a prea iubiților fii ;
Domniei Sale, Io Costantin voievod, Alexandru voievod și Bogdan voievod, din mila L
Dumnezeu, domn al Țării Moldovei. în anul 7113 <1605>, luna iulie 18. Primești
Doamne, aici, în hramul tău, acest mic dar, ca pe cei doi bani ai văduvei” (apud Damasch;-
Mioc, op. cit., p. 340 341).
Biblioteca Unională din Moscova, fond 98 (Egorov).

Bibliografia, apud Radu Constantinescu, op. cit., nr. 497.
19. Molitvenic
1606, Mănăstirea Moldovița. Scris din porunca lui Teodosie Barbovsch:
mitropolit al Moldovei, pentru Mănăstirea Sucevița.
Manuscris complet; hârtie groasă, lucioasă, cu filigran (mistrețul); 274 f.; in-2;.
L = 33 x 20 cm. Legătura originală în scoarțe de lemn îmbrăcate în piele, acum partie
desprinsă de lemn. Pe coperte, imprimări specifice: 2 S încrucișați, în registre, pe orizontal

și vertical, în interior: floarea de lalea în grupuri de 4, 6, 3 sau 2 flori.
Scriere semiuncială, limba slavonă de redacție românească. Cerneală neagră, titluri
(cu multe abrevieri), inițiale cu roșu.
Frontispicii din fâșii ce se înlănțuie (f. 1), cercuri și semicercuri ce se intersectează
pe două planuri, împodobite cu împletituri și înflorituri (f. 9), inițiale ornate simplu cu
elemente vegetale realizate în peniță, cu cerneală roșie.
Scriptor: Ghelasie Iftimie.
însemnări. F. 192v.; în traducere: „Ieromonahul Ippolit de la Peremișl de neam, a
stat la Rădăuți 5 ani, în timpul episcopului Varlaam, ca eclisiarh”.
F. 259v„ o mână ce ne amintește de cea a lui Prohor: ,,t Acest sfânt Molitvenic
ne-am străduit noi, smeritul Teodosie Barbovschi, arhiepiscop și mitropolit al Sucevei și al
întregii țări a Moldovei, din averea noastră dreaptă și de Dumnezeu dăruită și l-am făcut pe
al meu, să ne fie amintire pentru sufletul nostru și al părinților noștri și pentru vecinica
pomenire și l-am dat pe al meu la mănăstirea din Sucevița, ca să nu fie niciodată strămutat,
în veci, din sfânta biserică; iar cine ar cuteza să-l schimbe sau cu oareșicare șiretlic să-l ia și
să-l vândă, să fie blestemat și neiertat de Domnul Dumnezeu și de smerenia noastră; în anul
7114 < 1606>, luna lui iunie 5”.
F. 274, cu mâna copistului: „Slavă celui care a săvârșit lui Dumnezeu, în veci,
amin: Ghelasie Iftimie’'.

Bibliografie: D. Dan, op. cit., p. 86; Olimpia Mitric, op. cit., p. 73-75.
20. Triad
1606, Sucevița (?). Donat Mănăstirii Sucevița de Ieremia Movilă.
Manuscris complet, pe pergament, bine conservat; 214 f; L = 32,2 x 22 cm.
Legătura originală din scoarțe teșite din lemn, îmbrăcate în piele roșiatică. Ornamente
imprimate: 2 S încrucișați, floarea cu 8 petale și laleaua, vulturul bicefal.
Scriere semiuncială, limba slavonă de redacție românească, un singur scriptor.
Cerneală neagră, titluri, inițiale cu roșu, galben, portocaliu.
Ornamentație dintr-un frontispiciu, în galben, constituit din trei cercuri secante ce
evidențiază diagonale dispuse în paralel, împletituri și înflorituri specifice (f. 1), inițiale
ornate cu elemente vegetale și împletituri.
Scriptor: Prohor.
Însemnări. Coperta 2; în traducere: „Iată, eu, pan Irimie diac, din Horodnic [...]
Ștefan, în anul 7181 <1673>, luna mai 24”.
F. 1, sus: „Triad înflorit, partea a Π-a, pergament, scris pe 214 f., în anul 1606. A.
Petrușevici”.
F. 213V.-214, mâna copistului; în traducere: „Această carte, numită Triad, de la
Miercurea înjumătățirii și până la Duminica Tuturor Sfinților, a binevoit binecinstitorul și
de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul domnul Io Eremia Moghila voievod și l-a făcut și
l-a dat nou ziditei sale mănăstiri numită Sucevița, unde este hramul mărita înviere a lui
Hristos, Dumnezeul nostru, întru amintirea Domniei Sale, în anul 7114 <1606>, luna mai 1.
Și luând sfârșit domnia sa, în același an, luna iunie 30, în ziua Soborului Sfinților Apostoli,
76 OLIMPIA MITRIC
și a trecut din această lume deșartă către doritul Hristos, veșnica pomenire Domniei Sale. Și
mai bine mi-ar fi fost să nu ne fi luminat soarele decât să dispară din ochii noștri drept
măritorul și puternicul și induratul domn, vai, vai, amar, amar nouă, cine ne-a despărțit de
atâtea bunătăți ale domniei sale; fiind atunci arhiereu în Țara Moldovei prea sfințitul chir
Teodosie Barbovschi, mitropolitul Sucevei, care a fost îndreptătorul acestor sfinte cărți. A
scris Prohor” (potrivit criptogramei descifrate de Melchisedec).

Bibliografie: Episcopul Melchisedec, op. cit., p. 56; D. Dan, op. cit., p. 79-80; Emil
Vîrtosu, Din criptografia românească, în ST, 1966, 5-6, p. 284; Olimpia Mitric, op. cit., p. 19-21.
21. Minei pe decembrie

1606, Mănăstirea Sucevița (?). Donat pentru Mănăstirea Sucevița de Ieremia
Movilă.
Manuscris aproape complet (lipsesc 2 f. din caietul 32); hârtie subțire, lucioasă, cu
filigran (mistrețul); 337 f.; L = 36 x 23 cm. Legătura veche din scoarțe de lemn îmbrăcate în
piele deschisă la culoare, din care se păstrează numai coperta anterioară, tară ornamente.
Scriere semiuncială, un singur scriptor. Cerneală neagră, titluri, inițiale cu roșu.
Ornamentație constituită dintr-un frontispiciu (f. 1) în roșu, din cercuri dispuse pe
trei rânduri, bogat împodobite cu împletituri și înflorituri, inițiale ornate simplu, în roșu, cu
motive vegetale.
Scriptor: Prohor.
Limba slavonă de redacție românească.
însemnarea de danie pe f. 337v.; în traducere: „+ Această carte, numită Minei pe
luna decembrie, a binevoit și l-a făcut binecinstitorul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul domn Io Eremia Moghilă voievod și l-a dat din mila sa nou ziditei sale Sfintei
Mănăstiri Sucevița, unde este hramul măritei învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru, întru
amintirea Domniei Sale, în anul 7114 <1606>, luna mai 1. Și a luat sfârșit domnia sa și a
trecut din această lume deșartă către doritul Hristos, în același an, luna iunie 30, în ziua
Soborului Sfinților Apostoli; veșnica pomenire Domniei Sale. Mai bine ar fi fost să nu ne fi
răsărit nouă soarele decât să amuțească gura binecinstitorului și puternicului și milostivului
domn și să dispară din ochii noștri, vai, vai, cine ne-a despărțit de atâtea bunătăți ale
domniei sale, amar, amar, vai, vai, nouă. Fiind atunci arhiereu în Țara Moldovei smeritul și
prea sfințitul domn Teodosie Barbovschi, mitropolitul Sucevei, care a fost îndreptătorul
acestei sfinte cărți. A scris Prohor” (criptogramă descifrată de Melchisedec).
Mănăstirea Sucevița, inv. 432 II (vechi: 66 b).

Bibliografie: Episcopul Melchisedec, op. cit., p. 55—57; D. Dan, op. cit., p. 80; Emil
Vîrtosu, op. cit., p. 284; Olimpia Mitric, op. cit., p. 21-22.
22. Evanghelie
'.606. Mănăstirea Sucevița. Semnalat de D. Dan, op. cit., p. 118, nota 2. în
coteaiunilor Academiei Române, București, 1910, nr. XVI, octombrie-
sr.e:-.‘.?r:e. p. 256. in Lista întocmită de R. Caracaș, la rubrica Copii fotografice după
manuscripte româno-slave din biblioteca de la Moscova, se menționează: 1606 <7114>,

Evanghelia de la Sucevița.
23. Sintagma lui Vlastaris

1606, Mănăstirea Sucevița. Copiat, în limba slavonă de redacție medio-bulgară,
pentru Ieremia Movilă, la porunca mitropolitului Teodosie Barbovschi. Prezintă colofon.
Liov, Biblioteca Academiei, fond 77. Colecția manuscriselor și documentelor A. S.

Petrusevic.
Bibliografia, apud Radu Constantinescu, op. cit., nr. 827, și G. Mihăilă, op. cit., p. 288.
Trecând în revistă bibliografia cunoscută, G. Mihăilă redă ce scrie Ioan Bianu despre acest manuscris
în Relațiune..., p. 30): „un prețios manuscris slavon, in-folio, scris pe hârtie și foarte bine conservat,
cuprinzând un corp de Pravile [...] scris, după cum se vede din nota finală, la anul 1606 (7114), mai
1, pentru Ieremia Movilă, voievod, la Mănăstirea Sucevița”.
24. Liturghie
1607, Moldova. Dăruit Mănăstirii Sucevița de Ieremia Movilă.
Scris pe pergament, in-4°; 126 f.; elemente de ornamentică în aur și culori;
legătura în piele roșie.
însemnări. F. lv.: „L-am aflat zăcând în Sucevița pe ieromonahul Isaie, așijdere și
pe Lazăr”.
La sfârșitul cărții: „Această sfântă carte Liturghie au binevoit și o au tăcut
dreptmăritoriul și de Hristos iubitoriul și singur stăpânitoriul domn Ioan Ieremie Movilă
voievod, și au dat-o nou ziditei sale mănăstiri, numită Sucevița, unde este hramul măritei
învieri a lui Hristos Dumnezeul nostru, întru amintirea Domniei Sale, în anul 7115 < 1607>,
luna iulie a 4-a zi. Atunci a arhipăstorit în pământul Moldovii smeritul în arhiepiscopie chir
Teodosie Barbovschi, care a îndreptat această carte din dragoste pentru Hristos” (apud D.
Dan, op. cit., p. 83. Manuscrisul era înregistrat cu nr. inv. 43 1 I, vechi: 70 a; astăzi nu mai
există în colecția mănăstirii).
25. Carte a psalmilor

1606 sau 1607. Donat Mănăstirii Sucevița de Ieremia Movilă. Manuscris in-4°, din
anul 7115, înregistrat în vechiul inventar al mănăstirii (apud D. Dan, op. cit., p. 85, nota I).
26. Tetraevanghel
1607, Mănăstirea Sucevița (?). Scris, împodobit și ferecat la porunca lui Ieremia
Movilă pentru Mănăstirea Sucevița.
Manuscris complet, bine conservat. Pergament alb, gros, bine preparat; 313 f.; L =
37 X 27 cm. Scoarțe de lemn ferecate în argint aurit de meșterul argintar Gligorie Moisiu.
Scriere uncială și semiuncială; cerneală neagră, titluri și inițiale cu soluție de aur.
Un singur scriptor.
78 OLIMPIA MITRIC
Ornamentație deosebit de bogată; 346 de miniaturi policrome, predomină soluția

de aur și chinovarul; cinci sunt în plină pagină (f. 4-4v., 88v., 140v., 229v.), între care și
tabloul votiv reprezentând pe Ieremia Movilă cu familia (f. 296).
însemnări. Pe coperta metalică posterioară; în traducere: „Acest Tetraevanghel a
fost comandat, făcut și ferecat de Ioan Ieremia Movilă voievod, și de doamna sa Elisabeta și
de fiul lor Ioan Constantin voievod. Și l-au dat întru pomenirea lor, în mănăstirea lor nou
construită, numită Sucevița, unde este hramul învierii Domnului Dumnezeu și
Mântuitorului nostru lisus Hristos. în anul 7115 <1607>, martie 25 (apud Elena Lința
(coordonator), op. cit., p. 108-110).
Mănăstirea Sucevița, inv. 24 / 1863. O vreme s-a păstrat în custodie la Muzeul Național de
Istorie a României, nr. inv. 11340.
Bibliografia, apud G. Popescu-Vîlcea, Un manuscris al voievodului Ieremia Movilă.
Fig. 1. Tetraevanghelul legat și dăruit Mănăstirii Cutlumuș

de Elisabeta Movilă, în anul 1605
(apud Marcu Beza, Urme românești în Răsăritul ortodox, ediția a Π-a, București, 1937, p. 57)
pc •доійЛё' то ф(3с τώ^^Μ/,
pc Н S’ ^σροσ- où тЬ фіЗс ’bp th '
CTO τίου φαί |ą|,->g
^Ѳс Iw о До pc· ^-σγοτιουαάτο ον
GffSc^^/oùp 1ЛЛПЕ%і|Ь(К.^
^«^poc WÔp * qroî/oc Ктщфзд^
TZW/ταυδ i αυργ лмр оспго^шрдр,
fyMo •Jkv^p’ç оро иац aurrtb j‘Sy«
№°V4irWf70 0UÖ Зѵплмд^Д^-
Fig. 2. Tetraevanghel împodobit și ferecat din porunca lui

Ieremia Movilă, în anul 1598; astăzi, se găsește la Muntele Sinai
(apud Marcu Beza, Urme românești în Răsăritul ortodox, ediția a Il-a,
București, 1937, planșă între p. 18 și 19)
Fig. 3. Ferecătura Tetraevanghelului împodobit și ferecat din porunca lui Ieremia Movilă, în
anul 1598; astăzi, se găsește la Muntele Sinai (apud Marcu Beza, Urme românești. în Răsăritul ortodox,
ediția a Π-a, București, 1937, p. 7).
ANDREI PiPPIDI
IEREMIA movila, schiță de portret
Nici unul din chipurile domnești care ni s-au păstrat nu e mai expresiv și
mai impunător decât acest acoperământ al mormântului lui Ieremia Movilă, pe
care, cu sensibilitatea lui rafinată, istoricul de artă Henri Focillon l-a comparat cu
un portret de Cranach'. Sub influența acestei caracterizări, Maria-Ana Musicescu îl
găsea „aproape brutal, cu o impresionantă autoritate”12. Intre chiparoșii funerari, în
mijlocul crinilor și al lalelelor care compun acea grădină paradisiacă pe care
tradiția bizantină o concepuse ca simbol al autocrației3, domnul Moldovei are
alături nu numai stema țării și herbul conferit lui ca nobil polon, cu săbiile
încrucișate4, ci și o coroană (absentă de pe lespedea peste care se așternea această
somptuoasă broderie). Coroana, deasupra căreia se arcuiește un singur semicerc,
corespunde titlului princiar.
Cercetătorul care, încurajat de sugestiile acestui portret fizic, ar vrea să
schițeze și un portret moral al personajului, așa cum le-a apărut, în întregul său ori
în detalii, contemporanilor favorabili sau ostili, se izbește de lipsa unei prealabile
acumulări și sistematizări de documente. Deși de la Ieremia se cunosc peste 150 de
scrisori, majoritatea fiind adresate partenerilor săi poloni, Sigismund al III-lea,
cancelarul Jan Zamoyski etc., această corespondență nu i-a îndemnat pe istorici să
recupereze un caracter, să deslușească un fel de a gândi și de a se comporta.
Dezamăgitoare prin formulele stereotipe sau prin subiectul minor, scrisorile
compensează, totuși, prin însăși insistența cu care repetă aceleași preocupări,
desigur obsedante pentru emitentul lor. Orice informație despre mișcări de trupe,
din Imperiul Otoman, din hanatul Crimeii sau din vecina Transilvanie, este imediat
transmisă fie la Cracovia, fie către centrele militare și politice din sud-vestul
Poloniei, însărcinate să supravegheze o graniță mereu primejduită. Bunăvoința
1 Henri Focillon, L'art et l’histoire en Roumanie, în Exposition de l’art roumain ancien et

moderne. Catalogue des oeuvres exposées, Paris, 1925, p. 27: „Sur les épaules dorées de Jérémie
Movila, sur sa stature d’or, dans la dorure de l’encadrement précieux, paraît un visage à la Cranach,
une sorte de Frédéric le Magnanime des rives de la Moldova, fort, trapu, barbu de noir, de la plus
violente beauté".
2 M. A. Musicescu și M. Berza, Mănăstirea Sucevița, București, 1957, p. 158.
J Henry Maguire, Impérial Gardens and the Rhetoric of Renewal, în vol. New Constantines.
The Rhythm of Imperial Renewal in Byzantium, 4'h-I3'h Centuries, ed. Paul Magdalino, Variorum,
1994, p. 181-197.
4 Juliusz Hr. Ostrowski, Księga herbowa rodow polskich, Varșovia, 1903, p. 215; J. N.
Mănescu, Stemele Movileștilor, în ArliGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 321-325.
80 ANDREI PIPPIDI
protectorilor trebuie întreținută permanent, nu numai prin îndeplinirea acestei

misiuni de observator plasat strategic dincolo de frontiera regatului, ci și prin daruri
îmbelșugate sau prețioase, ba chiar, în primul rând, prin acel subsidiu anual care
dublează de fapt haraciul destinat sultanului. Este ceea ce îndreptățește expresia de
„condominiu turco-polon” folosită de regretatul nostru coleg Ion Matei5.
Vasalitatea față de statul polono-lituanian a reprezentat, pentru anii târzii ai
veacului al XVI-lea, copleșiți de cele mai grave riscuri, chezășia păstrării Moldovei
autonome: nici anexată de Imperiul Otoman, nici subordonată Țării Românești sau
Transilvaniei.
Există în orice biografie un moment (sau câteva) în care omul dezvăluie
esențialul din ființa sa interioară. în cazul lui Ieremia Movilă, aceste momente sunt
trei: primele chiar la începutul domniei, ultimul în 1599, deci toate în jurul vârstei
de 40 de ani, a maturității depline.
Astfel, când a fost chemat la domnie. Proclamarea sa a avut loc la 4
septembrie 1595, după ce oastea polonă trecuse Nistrul și a ajuns la Prut. Locul
exact, pe lângă Ștefanești, ar putea fi identificat, ținând seama de precizarea „la
moștenitorii lui Moțoc” din jurnalul expediției lui Zamoyski în Moldova6. E vorba,
probabil, de o moșie a lui Gligorcea Crăciun, nepot al lui Moțoc, care a fost unul
dintre cei dintâi partizani ai Movileștilor. Acolo s-a petrecut un simulacru de
alegere, în condiții asemănătoare cu acelea pentru Alexandru Lăpușneanu la Bakota
în 1564, dar de astă dată „în numele sultanului, al regelui polon și al hanului
tătar”7. Asocierea celor trei autorități la care se referă nunțiul papal Visconti era
destul de excepțională. împrejurările nu fuseseră niciodată mai critice: Poarta
hotărâse transformarea Moldovei în pașalâc, acordând guvernarea provinciei lui
Ahmed, sangeacul de Tighina și Chilia, și încredințând sarcina de a-1 instala pe
acesta hanului Gâzi Ghirai, a cărui intervenție nu era mai puțin temută de poloni
decât de români8. De aceea, graba cu care se mișcau polonii în țara rămasă Iară
stăpân a îngăduit ca, la numai două săptămâni după lupta de la Călugăreni, să fie
depus la Iași jurământul de credință, cuprinzând prevederile unui tratat și purtând,
pe lângă semnătura noului domn, încă cinci, ale boierilor care-1 însoțiseră din
Polonia (între ei, Luca Stroici, Nestor Ureche și bătrânul postelnic Avram
5 Ion Matei, Quelques problèmes concernant le régime de la domination ottomane dans les
Pays Roumains, in RESEE, X, 1972, 1, p. 65-81.
6 Călători străini despre Țările Române, III, București, 1971, p. 644. Data pare a fi
contrazisă de prezența în Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 342-343, a unei scrisori
trimise de Ieremia, ca domn al Moldovei, regelui Sigismund al IlI-lea, la „1” sau „2 iulie 1595” din
Iași ! în realitate, data copiei - originalul documentului găsindu-se la Stockholm - a fost greșită, în
loc de 1596, după cum reiese neîndoielnic din mesajul expediat aceluiași destinatar o săptămână mai
târziu și editat în același volum (ibidem, p. 390-391).
7 Călători străini, voi. cit., p. 478.
8 Hurmuzaki-Bogdan, cit., p. 357.
IEREMIA MOVILĂ. SCHIȚĂ DE PORTRET 81
Banilovschi)9. Răspunsul cancelarului - cuvântare sau manifest1011 12-- oferea

asigurări, dar steagul de domnie l-a primit Ieremia abia la 22 octombrie, de la hanul
tătar, după încheierea acordului de la Țuțora între Gâzi Ghirai și Zamoyski". Ca
să-și riște viața, asumându-și un rol care ar fi putut fi foarte scurt, Ieremia avea un
motiv: cel la care ne gândim de obicei, până la abuz, este ambiția. Dar el însuși,
când declară: „Am părăsit așa de mari drepturi și așa de îndestulătoare bogății ce
aveam” ", arată șovăiala cu care a acceptat tronul. Tradiția bizantină, atestată și de
recomandarea lui Constantin Porfirogenetul, îi cerea viitorului monarh să se lase
rugat, pentru a manifesta virtutea creștină a smereniei. Alte exemple sunt
contemporanul de la Kremlin, Boris Godunov, și, aproape un secol mai târziu.
Constantin Brâncoveanu, deci tot cazuri în care dreptul la succesiune era
discutabil'1. Oare Ieremia n-a făcut decât să se conformeze acestui ritual ? Ipoteza
după care el s-a despărțit cu greu de adăpostul de care beneficia împreună cu
familia lui în Polonia pare tot atât de plauzibilă. Salvarea Moldovei avea nevoie de
un domn bine văzut de poloni și acceptabil pentru turci, având și sprijinul unui clan
boieresc puternic și o avere personală destul de mare ca să suporte sacrificii. „Când
s-a fost sculat hanul cu toată puterea sa asupra Țării Moldovei și vrut-a să pună
pașă în Țara Moldovei, atunci” - spune Ieremia - „am venit domnia mea cu vrerea
lui Dumnezeu și cu puterea craiului Lehiei și apărat-am țara și o am scos pe dânsa
din cea nevoie și din cea robie”1415
.
Să reținem aceste cuvinte pentru a înțelege situația din al doilea moment
revelator. La Areni, la 10 decembrie 159513, începe lupta decisivă în care Ieremia
își apără tronul abia câștigat. Domnul e înștiințat de apropierea avangărzii inamice
pe când se găsea în biserică, deci în Suceava, ascultând liturghia. Era într-o zi de
mare sărbătoare, Sfântul Apostol Andrei16. Cronicarul a remarcat că „n-au vrut să
9 Ibidem, p. 344-345. Cf. Hurmuzaki, Documente, III, 2, p. 485. Vezi și Ion Sirbu, Istoria
lui Mihai vodă Viteazul, domnul Țării Românești, I, București, 1904, p. 326.
10 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 99 („sermo”); ibidem, III, p. 256 („Schreiben'·).
11 llie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele
al XVI-lea și al XVII-lea (se va cita mai departe: Corfus, III), București, 2001, p. 93; Andrei Veress,
Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, IV, București, 1932, p. 274.
12 N. Iorga, O scrisoare de boierie a lui Ieremia Movilă, în idem, Studii și documente, XI, p.
110. De altfel, încă la 12 ianuarie 1596 era discutată posibilitatea ca Ieremia să renunțe: „piu tosto
eleggerebbe di rinunciare il Principato” (Claudio Isopescu, Document! inediti della fine del
Cinquecento, în ARMSI, s. III, t. X, 1929, p. 46).
Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină in Țările Române în secolele XVI-XVI1I, ed.
a Π-a, București, 2001, p. 328.
14 Gh. Ghibănescu, Surete și izvoade, VIII, p. 237.
15 Vezi și discuția cu privire la dată la C. Rezachevici, Enciclopedia domnilor români.
Cronologia domnilor din Țara Românească și Moldova, I. Secolele XIV-XVI, București, 2001, p.
797-798, susținând că lupta s-a purtat în zilele de 2-3, respectiv 12-13 decembrie.
16 Care cădea, după stilul vechi, într-o zi de duminică (marți, 2 decembrie, nu corespunde
82 ANDREI PIPPIDI
iasă din beserecă pân nu s-au săvârșit sfânta slujbă”17. De ce ? Primul răspuns
regăsește pietatea, căreia un eveniment grav îi tălmăcește voința divină, iar aceasta,
atâta timp cât nu s-a manifestat încă, mai poate fi înduplecată. Reacția lui Ieremia
exprimă și respectul față de un tradițional cod al bunei cuviințe; aplicarea lui în
asemenea împrejurări devine eroică. Nu altfel îl sfătuise Neagoe Basarab pe fiul
său în acea învățătură „pentru solii și pentru războaie” pe care o cunoștea și Petru
Șchiopul. Un manuscris conținând cel puțin acest capitol al operei de morală
politică ce pătrunsese în patrimoniul dinastiei muntene a fost înregistrat în
inventarul moștenirii exilatului de la Bolzano18. Or, Ieremia fusese unul dintre
intimii lui Petru, pe care l-a vizitat în 1593 chiar în refugiul său din Tirol. Acolo
sau în Moldova, el ar fi putut citi rugăciunea inspirată din III Macabei, 2: „Acum,
într-această vreme de întristăciune la tine alergăm, ca să ne fii ajutor spre vrăjmașii
noștri. Nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru mila ta cea multă, ajută noao,
Dumnezeul mântuirii noastre, într-această vreme cu nevoie și grea”. Pasajul
culminează cu recomandarea: „Deacii întâi să te îmbraci în dragostea lui
Dumnezeu ca într-o platoșă. Așa eși cu veselie la boiarii tăi și să nu priceapă
cumvași că-ți iaste frică, sau să ți să fie schimbat fața, ci te arată lor vesel”19. Iarăși
modelul înțeles ca o disciplinare strictă a comportării, iarăși alegerea cea mai
primejdioasă pentru a păstra cu orice preț demnitatea. Această demnitate („cinstea
noastră [...] ne este mai scumpă decât toate comorile din lume”) nu este numai un
atribut personal, ci este indisociabilă de funcție, de instituția domnească („cinstea
acestui loc în care suntem cu voia lui Dumnezeu”), după cum ne va încredința
protestul lui Ieremia din 1599, provocat de aroganța brutală a unui nobil polon.
Oricât de bine ar fi cunoscut episodul, nu e de prisos a cita acea replică
fermă prin care Ieremia se plasează pe sine însuși în succesiunea cârmuitorilor
Moldovei: „Nu suntem atât de greoi la înțelegere și la cuget ca să nu avem grijă și
să nu ne gândim la datoria și la cinstea noastră [...] căci [...] nu vrem să lăsăm
asupra celor ce vor domni după noi în această țară o astfel de injurie și ofensă”20. în
acest al treilea mare moment de sinceritate, el are în vedere domnia ereditară, deci
viitorul Movileștilor, cu un optimism la fel de amăgitor ca al Brâncoveanului. Dar
perspectiva pe care o adoptă este una istorică, în care chiar el figurează ca urmaș,
unei sărbători). Acest calcul i se datorează lui Ion Sîrbu, op. cit., p. 363-364, n. 6.
17 Miron Costin reeditat în Marii cronicari ai Moldovei, ed. Gabriel Ștrempel, București,
2003, p. 179.
iS Hurmuzaki-Iorga, Documente, XI, p. 555. Titlul tradus în germană este „Maniera wie
man mit grossen Potentaten tradieren soll". Vezi și N. Iorga, Oameni și fapte din trecutul românesc,
I, București, 1905, p. 89.
19 învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, ed. Florica Moisil, Dan
Zamfirescu și Gh. Mihăilă, București, 1970, p. 279-280.
■ ' P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936,
p. 70, 74.
transmițătorul unui mesaj care vine din trecut.

De la începutul conflictului cu Herburt, Ieremia îi invocă pe „strămoșii
noștri, domnii Moldovei”21*. Deși „przodek” poate fi tot atât de bine tradus cu
„înaintaș”·“, numeroase mărturii contemporane pun accentul pe legătura de familie
cu predecesorii: „Ex gente profectum qui apud eos est clara et vetusta”23, spune
regele Poloniei. Tot Sigismund repetă: „din veche și însemnată și cu mari demnități
și funcțiuni slăvită familie”24. Până aici, e vorba numai de un ilustru neam boieresc,
ceea ce nu exagerează câtuși de puțin noblețea descendenților lui lațco Hudici. „Se
disant du sang des anciens Vayvodes”, afirmația este totuși ambiguă2'. în pofida
insistenței cu care istoricii au căutat argumente pentru a dovedi că, prin mama sa
Maria, fiica lui Petru Rareș, Ieremia se trăgea din Mușatini26, această origine nu
este încă solid întemeiată. Prezența Măriei în Polonia, în 1591-1595 la Uscie și în
1600 Ia Kamieniec-Podolsk, ar fi fost prilejul ca filiația domnească să fie mai bine
cunoscută. E însă surprinzător că în 1591 o scrisoare către cneazul de Sluck a fost
iscălită simplu „Maria a lui Ieremia Movilă”27. Ea și nora ei vor fi numite
„doamnele Moldovei”, dar zece ani mai târziu - autorul documentului fiind un
boier muntean, protejat al lui Ieremia28. Coroana și veșmântul domnesc cu care e
21 Ibidem, p. 55.
“ Pierre Dahlmann, Nouveau dictionnaire de poche polonais-français et français-polonais,
Berlin, f. a., col. 51, 902, 708 bis.
23 Elementa adfontium editiones, IV, Roma, 1961, P- 183.
24 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, București, 1938, p. 369-370.
25 Elementa adfontium editiones, IV, p. 185; Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 237.
26 I. C. Miclescu-Prăjescu, New Data Regarding the Installation of Movila Princes, în
SEER, XLIX, 1971, nr. 115, p. 214-234; versiunea românească — Noi date privind înscăunarea
Movileștilor - în ArhGen, IV (IX), 1997, 1-2, p. 159-178; Ștefan S. Gorovei, Pe marginea unei
filiații incerte: Maria Movilă, fiica lui Petru Rareș, în CI (serie nouă), XI, 1980, p. 326-330; Dumitru
Nastase, Maria, mama lui Ieremia Movilă, fiică a „despotului" Petru Rareș, în ArhGen, III (VIII),
1996, 3-4, p. 303-305. Dintre obiecțiile posibile, menționăm aici următoarele: a) într-un document de
la 16 iulie 1596, Ieremia se referă la ctitorii Mănăstirii Buna Vestire, Ștefan (cel Mare) și „bătrânul
Petru voievod” (Rareș), fără a-1 numi pe acesta din urmă bunic (DIR, A, XVI/4, p. 145); b) la 6
august 1583, mitropolitul Gheorghe Movilă îl amintește pe unchiul său Bocotco „cliucinic” (ibidem,
"KWi, p. 227), acest personaj, clucerul Toader Bucotco, fiul lui Brațul Hrincovici (ibidem, p. 168),
fiind desigur fratele Măriei, soția lui Ioan Movilă (despre el, CDM, II, nr. 678, 833, 862 și DRH, A,
XXI, p. 313, 320, 382-384); c) la 7 martie 1587, Ieremia mare vornic vorbește despre mătușa lui,
Vârlăneasa din Corni (CDM, I, nr. 771), ceea ce ar putea însemna sora lui Ioan Movilă sau cumnata
sa. Pe scurt, dacă tatăl Măriei a fost totuși Petru Rareș, ea era o fiică nelegitimă. Bastarzii domnești
erau frecvent pretendenți la tron, dar aceeași situație nu crea drepturi descendenței prin femei.
27 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul,
alXVI-lea (se va cita mai departe: Corfus, I), București, 1979, p. 362-363.
28 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 30-31, scrisoare a logofătului Dan
Danovici către Zamoyski la 23 aprilie 1601. Să se observe și că titulatura oficială a Măriei este
„cneaghină”, pe când nepoatele ei, fiicele lui Ieremia, în același act de la 12 mai 1606, poartă titlul de
„doamnă” (DIR, A, XVI/2, p. 40-43).
84 ANDREI PIPPIDI
reprezentată în tabloul votiv de la Sucevița corespund poziției sale la curtea fiului,

fără a implica neapărat că ar fi fost o porfirogenetă. în schimb, cele mai răsunătoare
certificate ale unei genealogii princiare sau chiar imperiale provin din străinătate,
încă din 1596 i se atribuia lui Ieremia descendența din „dinastia Flavia a
împăraților Constantinopolului”, iar originea „di casa reale” a ajuns la cunoștința
papii"9. Pentru Szymon Okolski, genealogistul polon de la mijlocul veacului al
XVII-lea, această obârșie, pe linie feminină, Maria fiind „filia Despoti”, nu mai era
de demonstrat. Am fi ispitiți să punem totul pe seama indigenatului polon obținut
de Ieremia din 1593, iar de frații săi, mitropolitul Gheorghe și Simion, în 1596’°.
Din 1598, în semnătura lui Ieremia apare calitatea sa de principe ereditar,
recunoscută prin tratatul turco-polon din același an. Cele dintâi fiice ale domnului
Moldovei s-au căsătorit cu magnați al căror loc în fruntea aristocrației polone
reclama alianțe de același rang: Chiajna (Regina) s-a măritat cu Michał
Wiśniowiecki în 1603, Maria cu Stefan Potocki în 1606. Pe de altă parte, fiii lui
Ieremia, Constantin și Alexie, precum și cea mai mare dintre domnițe, Irina, au
primit nume împărătești bizantine. Tocmai fiindcă ele lipsesc la generațiile
precedente, se poate presupune că le-a ales mama lor, de origine grecească, pentru
a evoca o fictivă ascendență imperială. Legătura cu „casa Flavia degli imperatori di
Constantinopoli”, dacă nu se datorează imaginației fecunde a lui Bartolomeo Bruti,
împreună cu care Ieremia plecase în 1588 într-o călătorie la Roma care s-a oprit în
Polonia, atunci s-ar explica printr-o sugestie a exarhului patriarhal Nichifor, alt
aventurier la care cultura bizantină se întâlnea cu o experiență italiană. în referirea
Ia Mucius Scaevola ca strămoș al Movileștilor, după exemplul Huniazilor
coborâtori din gens Corvina, bănuim o idee a lui Samuil Korecki, care luase în
căsătorie pe altă fiică a lui Ieremia, Ecaterina, și care s-a înscris între membrii
ordinului cavaleresc Militia Christiana. în arhiva lui Korecki spune Okolski că a
văzut unele documente „scrise în limba italiană pe pergament”*30 31: probabil, diplome
ale Ordinului Constantinian, din cele plăsmuite în jurul familiei Angelo Flavio,
care au produs un extraordinar mit istoric42.
"9 Al. Papiu-Uarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, II, București, 1863,
p. 141-142.
30 Polski Słownik Biograficzny, XXI, 3, 90, 1976, p. 564-568; Constantin Rezachevici,
Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din țările române, în Rdl, XXVIII, 1975, 7, p.
1095-1098; idem, Indigenatul polon - o formă însemnată de integrare a nobilimii românești în cea
europeană în Evul Mediu, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 205-216.
41 Al. Papiu-Ilarian, op. cit., p. 145. Chiar lui Petru Șchiopul în exil i se atribuise originea
..din familia regală Corvină a Valahiei” (N. Iorga, op. cit., p. 83), epitaful din 1594 făcând aluzie la
stema Țări: Românești, iar Movileștii fuseseră multă vreme în preajma fostului domn.
Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences". Autour de certaines généalogies
ΛΙ/-ΑΊ7/Τ siècles, în Études byzantines et post-bvzantines, I, 1979, p. 269-305;
e:~t _ .. c t estanrinien et les généalogies byzantines, ibidem, III, 1997, p. 199-226; idem, False
Vru..... L din ciclul constantinian, în ArhGen, I (VI), 1994, 3-4, p. 107-114.
Să mai adăugăm că cel din urmă dintre Movilești, rămas creștin, deși
intrase în slujba sultanului, a fost Bogdan, fiul născut în 1602 al lui Ieremia, și că el
a trăit până după 1643. La acea dată, el era pretendent la tronul Țării Românești, pe
care spera să-l obțină prin protecția lui Vasile Lupu’ ’. în 1644 se stingea și sora lui,
Maria, căsătorită a doua oară cu voievodul de Sandomierz Mikołaj Firlej34, iar
ultima, Anna „Mohylanka”, al cărei portret se află în colecția de la Wilanów, îl va
lăsa văduv pe al patrulea ei soț, Stanislaw Potocki („Revera”) abia pe la 166535. O
alianță, relevată și de N. Iorga, cu marea familie lituaniană a Radziwiłłilor a avut
loc în 1638, când Janusz al Xl-lea a luat-o de soție pe o nepoată a lui Ieremia,
Caterina, fiica lui Stefan Potocki cu domnița Maria. Această Caterina a murit în
1643, iar în 1645 Janusz Radziwill s-a recăsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Lupu.
Un portret al Măriei, gravat după moartea ei, în 1662, poartă stema Moldovei cu
armele Movileștilor și o inscripție pe care Iorga o găsea „ciudată”. Textul,
referindu-se și la sorgintea romană („ex illustri Romana gente Mutia originem
ducens”), indică greșit înrudirea cu Miron Barnovschi, dar corect pe aceea cu
Timuș Hmelnițki, soțul Ruxandrei. Ca părinți, sunt amintiți Vasile Lupu și
„Vasilisa”, după care se adaugă: „Stephani loannowitz, fratris Georgii,
Metropolitae Valachiae, Hieremiae et Simeonis, Mohylorum principum,
Palatinorum Valachiae et Moldaviae, neptis”36. Acest, altfel necunoscut, Ștefan,
bunicul Măriei, nu era frate cu mitropolitul și cu cei doi voievozi, ci, mai degrabă,
cumnat, fiindcă numele său, lanovici, pe care-1 poartă în secolul următor marele
boier Toderașco lanovici3', este al unei familii grecești înrudite cu Paleologii și
Cantacuzinii38. Informația e lămuritoare: ca să se ridice la domnie, Lupu vornicul
avusese și el argumentul unei firave continuități dinastice, fiindcă intrase în familia
Movileștilor prin căsătoria cu o nepoată (de soră) a lui Ieremia și Simion. Acea
căsătorie ipotetică ar fi avut loc pe la 1620, cu vreo zece ani înainte de prima
mențiune a Tudoscăi Bucioc ca soție a lui Lupu. în timpul domniei acestuia,
JJ Idem, Din istoria relațiilor româno-maghiare în secolul XVII. Câteva documente, în voi.
Historia manei. Volum omagial Demeny Lajos, București-Cluj, 2001, p. 148-153.
j4 N. Iorga, Note polone, în ARMSI, s. III, t. II, 1924, p. 381.
j5 Polski Słownik Biograficzny, XXI, 3, 90, 1976, p. 568.
j6 N. Iorga, art. cit., p. 380-383 și fig. III. Vasile Lupu și soția lui, numită „Vasilisa” după
el, în lipsa adevăratului ei nume, sunt anexați la familia „Mohylorum principum, Palatinorum
Valachiae et Moldaviae”, ceea ce ar putea arăta că autorul inscripției cunoștea documente din 1639,
unde titlul cuprinde ambele țări. Vezi C. Velichi, Vasile Lupu ca domn al Moldovei și al Țerii
Românești, în RI, XXII, 1936, 4-6, p. 101-103. Dar e posibil și ca unele inexactități să se fi strecurat
din cauza întârzierii cu care a fost copiat portretul: o informație nouă precizează că gravorul, Hirsch
Leybowicz, a lucrat în secolul al XVIII-lea (Waldemar Deluga, Portraits de la familie Movila du
XVIP siècle, m RRHA, ..Beaux arts”, XXI, 1994, p. 81, fig. 10).
j7 „Todorasko Janos” în 1634, cf. A. Veress, op. cit., IX, p. 336.
?8 Cf. comunicarea d-lui Ștefan S. Gorovei despre doamna Elisabeta Movilă, publicată în
prezentul volum.
86 ANDREI PIPPIDI
Toderașco lanovici a deținut cele mai înalte dregătorii. De aici vine așadar tradiția
bizantină pe care a adoptat-o „Vasile vodă”, fiul lui Nicolae Kotzis din Arbanasr’9.
Un împrumut pe care relația genealogică îl confirmă și îl justifică.
Despre cultura lui Ieremia Movilă, în afară de tot ce presupun dragostea de
fast și sensibilitatea la frumos pe care le vădesc gesturile sale de ctitor, avem destul
de puține indicii. Limba polonă o cunoștea, din moment ce o scrisoare a sa către
Żółkiewski, scrisă în această limbă, pare a fi un autograf* 40. în mai multe ocazii, se
referă la diferența dintre vechiul calendar și cel nou, deși acesta din urmă era
blamat ca „un măr de sfadă” interconfesional de către ierarhia ecleziastică
ortodoxă: aluziile la reforma gregoriană din 1582 sunt firești la cineva care trăise în
străinătatea catolică41. într-adevăr, pe când era numai vornicul Ieremia, în 1594, el
fusese la curtea imperială42. Acolo, la Praga, îl întâlnise pe ambasadorul spaniol,
don Guillen de San Clemente, care-și amintea de el ca de „un Polaco que yo
conozco”4’. întovărășise oastea otomană în Ungaria, în campania ce a culminat cu
bătălia de la Mezökeresztes, și era prezent la asediul Esztergomului44. înainte de
aceasta, în toamna anului 1588, fusese însărcinat să ducă la Sfântul Scaun asigurări
de supunere din partea lui Petru Șchiopul și a mitropolitului Gheorghe Movilă.
Dacă n-a putut ajunge la Roma ca să-1 viziteze pe Sixt al V-lea, călătoria pe care a
făcut-o timp de trei luni în Polonia, pe la Zamość, Brzesk-Litowsk și Liov, n-a
rămas fără folos pentru deschiderea sa intelectuală45. Ieremia Movilă a avut deci o
experiență a Europei Centrale înainte de domnie, ca nimeni altul în afară de cei doi
aventurieri, Despot și Gaspar Gratiani.
Această biografie, cu veleitățile, tensiunile și eșecurile ei inevitabile, a fost
plămădită de împrejurările istorice, dar și de un caracter pe care contemporanii l-au
perceput diferit. Ceea ce deformează imaginea nu este numai parțialitatea, ci și
evoluția în timp, care face ca interesele personale să se schimbe. După ce, la
Nu s-a observat că tatăl viitorului domn figurează printre ctitori în pisania unei biserici
din 1597 de la Arbanasi (E. A. Kyriakoudis, The Original Founders ’ Inscription and Frescoes in the
Church of the Nativity at Arbanasi in Bulgaria, în „Cyrillomethodianum”, VIII-IX, 1984-1985, p.
319-331). Constantin Șerban, l'asile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653), București, 1991, p.
27-30, a adunat câteva informații în legătură cu Tudosca doamna, despre care N. Iorga spunea că
„trece aproape nevăzută înaintea noastră, răspândind milostenii la biserici” {Istoria românilor în
chipuri și icoane, București, 1992, p. 77). Dar Ioan și Maria au fost probabil copii din prima căsătorie
a tatălui lor.
40 Andrei Veress, op. cit., V, București, 1932, p. 275: Roman, 10 noiembrie 1599.
41 Cf. „vechiul calendar” în Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 390-391,
419-420: ibidem, supl. II, 2, p. 166-168, 327-328. „Noul calendar”, ibidem, p. 113-115, 259-260.
42 Călători străini, III, p. 478; Andrei Veress, op. cit., IV, p. 255.
4j Andrei Veress, op. cit., VI, București, 1933, p. 123.
“ Ibidem, p. 373-374.
Hurmuzaki. Documente, III, p. 110-111,117-120; Nicolaus Nilles, S. J., Symbolae ad
: -fandam historiam ecclesiae orientalis in terris Coronae S. Stephani, II, Oeniponte, 1885, p. 983.
sfârșitul lui 1599, Mihai Viteazul îl numise pe Ieremia „fratele nostru din inimă cel
mai iubit”46, dorindu-i „lungă domnie, sănătate și fericire”, în anul următor îl va
pârî Habsburgilor ca „dușman și înșelător al creștinătății”47. Efectul acestor acuzații
va fi că și la Viena se spunea că moldovenii nu-1 iubesc pe Ieremia din cauza
birurilor împovărătoare48. Chiar după moartea lui Mihai, pribegii din Ardeal, din
mica boierime, care fuseseră în tabăra Viteazului, se plângeau împăratului că
Ieremia varsă sânge creștinesc și că, din toată Moldova, sunt de partea lui Ieremia
numai rudele lui4950 . Rapoartele lui Marek Sobieski către regele Sigismund, tot în
1602, vorbesc și ele despre impopularitatea Movileștilor, propunând ca. protecția
Poloniei să se transfere asupra altui domn. Ieremia ar fi fost, după același martor,
„om încăpățânat, zgârcit” (acuzația se repetă de două ori) și „care judecă toate
lucrurile după capul lui, întârziind până ce-1 ajunge nevoia”30. Lăsând la o parte
avariția, învinuire care corespunde nemulțumirii polonilor de a fi câștigat mai puțin
decât se așteptau din investiția pe care o reprezentase înscăunarea lui Ieremia,
celelalte trăsături compun portretul unui cunctator, independent și tenace.
Din dispreț față de cei din jur - cum am putea noi pune la încercare
motivele sale ?! -, nu le cere părerea, nici nu le explică măcar rațiunile deciziei pe
care a luat-o, cântărind îndelung fiecare consecință.
Să vedem acum caracterizarea pe care i-o face Miron Costin, fără a uita
însă că soția acestuia, Ileana, era nepoata de fiu a lui Simion Movilă. Imaginea
păstrată în familie nu putea fi decât admirabilă: „om întreg la toate, nerăpitor,
nemândru, nevărsătoriu de sânge, blându, dumnedzăirescu”5152 . Mai degrabă decât
calități, cronicarul a pus în evidență absența unor defecte, a căror frecvență la alți
domni devenise insuportabilă. Nu vom susține, bineînțeles, valabilitatea absolută a
acestor observații, dar unele dintre ele sunt confirmate de izvoare contemporane.
De exemplu, capacitatea de compătimire a lui Ieremia, când e vorba de starea țării,
se desfășoară amplu. Ea poate aparține unei strategii menite să descurajeze cererile
nesățioase ale polonilor și turcilor, dar e la fel de legitim să-i atribuim un sens mai
profund. Un an după altul, tema se menține în corespondența domnului. „Chinuita
noastră țară”, spune Ieremia chiar în scrisoarea prin care anunță victoria sa de la
Areni32. După o năvălire a tătarilor, care au luat robi din Moldova, el apelează la
46 P. P. Panaitescu, Documente, p. 93-98.

47 A. Veress, op. cit., VI, p. 97-98, 106-107.
48 Ibidem, p. 115.
49 Ibidem, VII, București, 1934, p. 27-28. Și în 1597 alți pribegi moldoveni din Ardeal, cei
care fuseseră în tabăra lui Răzvan, se pregăteau să răscoale țara împotriva lui Ieremia, anunțând că-i
vor alunga pe poloni și vor supune Moldova lui Sigismund Băthory, care era pentru ei „craiul
Ungariei” (Claudio Isopescu, art. cit., p. 67, 76).
50 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 108-110; Andrei Veress, op. cit., VII, p. 55.
51 Miron Costin, op. cit., p. 202.
52 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 371-373.
88 ANDREI PIPPIDI
forțele polone de la Kamieniec pentru a veni în ajutorul „bieților noștri supuși, ca

să fie înapoiați din prinsoarea lor cumplită”3·1. De câte ori trimite soli la rege, îi
însărcinează să pledeze pentru „această săracă țară”, pentru „această săracă țară a
noastră”34. Cine are de suferit, din cauza adversității istoriei și a utopicei nesăbuințe
cu care unii, în trecut sau în prezent, au luptat pentru independență, este mereu
„sărmana noastră țară”33. In septembrie 1600, asediind Suceava, unde mai rezistau
trupe ale lui Mihai, Ieremia are formula atotcuprinzătoare „eu și cu această săracă
țară și cu locuitorii ei”36, ca apoi să se înduioșeze de a fi regăsit „această pustiită
țară a Moldovei”37. „Țara părăsită de oameni se pustiește”, va adăuga el peste
câteva zile38. Polonilor, cărora tocmai le mulțumise pentru ajutorul militar, le cere
acum socoteală pentru „pagube, nedreptăți și violențe” pe care le-au comis și, ca să
obțină retragerea ocupației străine, știe să devină patetic, arătând că țăranii s-au
refugiat în păduri, unde copiii mor de frig39.
Ca artizan și garant al echilibrului turco-polon, Ieremia nu se sfiește să se
recomande sultanului ca singura soluție pentru ca „aceste sărmane țări să poată
avea liniște”*
60. Un an mai târziu, la plecarea lor în Polonia, Nestor Ureche și lacșa
Petriceicu vor avea de transmis un mesaj pentru „nenorocita și pustiita țară a
Moldovei”61. Tot anul 1603, cât a durat litigiul cu mercenarii poloni care se
bătuseră în Țara Românească pentru Simion Movilă și care-și reclamau solda,
Ieremia, ca să se apere, aduce deslușiri care întăresc spusele lui Marek Sobieski
despre frământările interne din Moldova: „s-a pierdut țara Munteniei, iar aceasta
aproape că s-a dus de râpă, căci și eu însumi am fost în mare primejdie, pentru că
țara întreagă s-a fost mișcat împotriva mea și a boierilor mei”. Deși domnul
susținea că are „printre moldoveni o mulțime de credincioși”, el mărturisește că
..Țara de Jos a vrut să se supună hanului tătarilor”62*.Gâzi Ghirai nu renunțase, deci,
la proiectul de a reuni sudul Moldovei cu Tighina, Chilia și Cetatea Albă6’. Pentru
” P. P. Panaitescu, op. cit., p. 36-38.

'4 Ibidem, p. 43-44, 58-59.
” Ibidem, p. 70.
Ibidem, p. 127-130.
” Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 8 (24 ianuarie 1601) și p. 9-10 (26
ianuarie 1601).
Ibidem, p. 13-14 (7 februarie 1601).
Ibidem, p. 15-16 și 18-19 (16 februarie 1601). Cf. stăruințele pentru evacuarea Sucevei și
Hotinului, ibidem, p. 56-57, 67-70, 175-176.
60 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul
AI Il-lea (se va cita mai departe: Corfus, II), București, 1983, p. 10-11.
Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 254-256, 256-257, 258-259.
~ Ilie Corfus, op. cit., II, p. 39. Ținuturile care au fost devastate de tătari au fost Tigheci,
:_5. Hulciu. Covurlui, Bârlad și Putna (Tahsin Gentil, Relațiile Țărilor Române cu Poarta otomană
. \ turcești. 1601-1712, București, 1984, p. 88-90).
Ife Corfus. op. cit.. III, p. 115-116.
a aprecia corect importanța istorică a informației despre o statornicire a tătarilor în

această regiune binecunoscută lor și chiar despre acceptarea ruperii țării în două, ar
trebui să cunoaștem mai bine conflictele între diverse grupări de familie ale
boierimii moldovene. Domnul găsise și în 1601, la întoarcerea lui de la Hotin,
partea de miazăzi devastată, „atunce când au umplut tatarii pământul nostru al
Moldovei”6465 . Cu privire la situația critică în care se aflau Movileștii în toamna lui
1603 e grăitoare declarația lui Ieremia: „oamenii săraci, așa ca mine, rătăcim prin
păduri și pe câmpii”63. Nimeni n-a mai vorbit ca Ieremia cu căldură și durere
despre supușii săi.
Nu e numai blând, el este „dumnedzăirescu”, adică providențial. A ținut să
se arate capabil de a-și domina pasiunile politice și de a-și uita resentimentele,
chiar justificate, pentru a-și umili adversarii. In strategia lui intră și un element
religios. înainte de toate, a fost un mare ctitor. Aici, la Sucevița, la Athos, unde,
începând din 1597, a înzestrat Stavronikita, Zografu și Lavra66, la Liov, unde, în
opt ani, daniile către biserica ortodoxă a cărei restaurare a întreprins-o au însumat
7900 de zloți67. Cu aceeași dărnicie, a ajutat mănăstiri mai mici, ca aceea de la
Sălăjani68 sau cea ridicată de fratele său Toader la Burdujeni69. A găzduit la curtea
sa prelați greci ca Nectarie, arhiepiscopul Ohridei, care, venit din 1597 și plecat la
Moscova după un an, s-a întors în 1600 ca să prezideze sinodul de la Iași, convocat
de Mihai Viteazul pentru a-i depune pe episcopii refugiați cu Movileștii la Hotin70.
Ca oaspete al Moldovei apăruse în 1595 și Nichifor, protosinghelul Patriarhiei de la
Constantinopol, cu misiunea de a se opune unirii cu Roma pentru care se vor
pronunța arhiereii ruteni la Brzesk-Litowsk71. El a ajuns să fie închis în cetatea
64 Apud N. Iorga, Basarabia noastră, Vălenii de Munte, 1912, p. 46-47.

65 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 321-322 (29 noiembrie 1603, din tabăra
de la Șipote).
66 Petre Ș. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains, Roma, 1986, p. 85, 197-198, 255.
67 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 451, 457-458, 461-462, 479-481,
523-524, 537-538, 548-549; ibidem, supl. II, 2, p. 27-28, 40^11, 177-178, 283, 337-338, 345-346,
347-348. Vezi și Traian lonescu-Nișcov, Din istoria relațiilor moldo-ucrainene în prima jumătate a
secolului al XVII-lea, în BOR, 83, 1965, 11-12, p. 1083-1096.
68 N. Grigoraș, I. Caproșu, Documente moldovenești inedite din sec. ΧΙΊ-ΧΠΙ, în „Studii”,
21, 1968, 2, p. 255-256 (hrisov de la 16 noiembrie 1595).
69 N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, București, 1974. Cf. chiar în acest volum comunicarea d-lui Petronel Zahariuc, Contribuții
la istoria Movileștilor. Mănăstirea Todireni. Dintre celelalte danii către mănăstiri din Moldova, cele
mai importante sunt, în 1598, pentru Galata, Bistrița și Rașca (DIR, A, XV1/4, p. 223-225, 240-241)
și, în 1603, pentru Agapia (ibidem, V, p. 80-82).
70 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 478-479. Vezi Andrei Pippidi, A l’époque
de I ’Union de Brest, în vol. Idées politiques et mentalités en Pologne et en Roumanie entre l’Orient et
l’Occident, ed. Gheorghe Platon și Veniamin Ciobanu, Cluj-Napoca, 2002, p. 39.
71 Borys A. Gudziak, Crisis and Reform. The Kyivan Metropolitanate, the Patriarchate of
Constantinople, and the Genesis of the Union of Brest, Cambridge, Mass., 1998, p. 239-241.
90 ANDREI PIPPIDI
Hotinului, de unde va fugi după o jumătate de an, în 1596, fiindcă fusese denunțat
de „un vlădică apostat” (adică favorabil Unirii) că are de gând să-1 otrăvească pe
Ieremia72. Acuzația se arunca adeseori și se credea cu ușurință - moartea unui
ginere al domnului, Wiśniowiecki, și chiar a lui Simion Movilă au dat naștere
aceluiași zvon. învinuirea l-a urmărit pe Nichifor în Polonia și a contribuit la
întemnițarea lui la Malbork73, ca iscoadă turcească. Cei ce l-au condamnat serveau
anumite interese ale momentului, potrivnice lui Mihai Viteazul și Ortodoxiei74.
în realitate, eforturile clerului rutean de a se despărți de Biserica de la
Constantinopol au respins în direcția opusă pe moldoveni, care, până atunci, nu
priveau cu ochi răi tendința procatolică. Din 1588, mitropolitul Gheorghe se lăuda
că i-a primit pe franciscani și pe iezuiți, pentru a stăvili progresele Reformei, și se
declara el însuși „pro filio obedientissimo Sanctae Ecclesiae Catholicae
Romanae”75. Memoriul, din aceeași vreme, al unui misionar italian consultat de
nunțiul papal din Polonia, prevedea agregarea Moldovei la lumea catolică, pe
motivul că mitropolitul „nu este, nici nu vrea să fie, supus patriarhului de la
Constantinopol”76. Aproape cuvânt cu cuvânt se repetă observația și în 1599, când
Gheorghe, adus înapoi de fratele său, păstorea pentru a doua oară: „non conosce
per superiore il Patriarca di Constantinopoli, ne altro Patriarca dOriente”77. Ceea
ce nu mărturisește deloc despre o înclinație personală către catolicism, ci numai
despre ambiția de a înălța statutul Mitropoliei cât mai aproape de autocefalie.
Având în vedere legătura dintre puterea spirituală și cea politică, o asemenea
promovare a lui Gheorghe ar fi sporit ascendentul lui Ieremia asupra ortodocșilor
de dincolo de hotarul nordic al Moldovei. Era și interesul Patriarhiei Ecumenice să
72 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, I, p. 389-390; Episcopul Melchisedec,

Relațiuni istorice despre Țările Române din epoca de la finele veacului al XVl-lea și începutul celui
de al XVll-lea, București, 1881, p. 29.
7j N. Iorga, Nichifor Dascălul, exarh patriarhal, și legăturile lui cu Țările Române (1580-
1599), în ARMSI, s. II, t. XXVII, 1905, p. 199-200. Cf. Claudio Isopescu, art. cit., p. 73: la 29
martie 1597, Germanico Malaspina raporta cardinalului legat Caetani că seimul din Varșovia a hotărât
ca Nichifor să fie ținut la închisoare până când Ieremia va trimite acuzațiile împotriva sa.
74 Ștefan Andreescu, Exarhul patriarhal Nichifor Dascălul, cneazul Constantin Vasile de
Ostróg și Mihai Viteazul, în idem, Restitutio Daciae, III, București, 1997, p. 81-113; Andrei Pippidi,
art. cit., p. 41. Cf. P. P. Panaitescu, Despre Nichifor Dascălul și legăturile lui cu noi, în RI, XII,
1926, 4-6, p. 83.
75 N. Nilles, op. cit., II, p. 984-985, 985-986. Cf. Hurmuzaki, Documente, III, p. 111-112,
112-113. Alți prelați, ca Anastasie, fost mitropolit, și Grigore, fost episcop de Roman, se adresau
papei în 1589 pentru a-i cere ajutorul contra turcilor, grecilor, ungurilor și muntenilor, căci ei îl
chemaseră pe un pretendent împotriva lui Petru Șchiopul (ibidem, p. 125).
76 Ibidem, p. 120-121. Și în 1597 Malaspina își declara „qualche speranza ehe la Moldavia,
lasciato lo scisma, si sarebbe ridotta sotto la obedienza della Sede Apostolica”, adăugind că Ieremia
este gata să trimită o solie la papă (Claudio Isopescu, art. cit., p. 94). De văzut și Cesare Alzati, Terra
romena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel tarda 500, Milano, 1982.
Hurmuzaki, Documente, III, p. 546—547; Călători străini, IV, p. 37, 39.
consolideze și să disciplineze acele structuri ecleziastice asaltate de prozelitismul

catolic sau luteran.
în scopul de a se impune față de ortodocșii din Polonia, Ieremia a sprijinit
Stavropighia și „Frăția” din Liov. Totodată, pentru a dobândi o legitimare din
exterior, el s-a oferit să reclădească biserica Sf. Gheorghe din Fanar, ca sediu al
Patriarhiei, pe care sultanul o izgonise în 1586 de la Pammakaristos78. în schimb, a
obținut mantia arhierească solicitată de Gheorghe, simbol al înălțării la rangul
arhiepiscopal, după aceeași strategie care, în Rusia, anticipase înființarea
Patriarhiei prin transferul „glugii albe” de la Novgorod la Moscova79. „Drept care”,
ii scria Meletie Pigas lui Ieremia în 1597, „noi te fericim pentru evlavie și te
recunoaștem ca înflăcărat apărător al Ortodoxiei”80. Un asemenea certificat din
partea celui care gira atunci Patriarhia Ecumenică nu atestă doar un prestigiu
excepțional, pe care-l demonstrează comparația adulatoare cu însuși Constantin cel
Mare, ci înlătură orice suspiciune în legătură cu atracția ctitorului Suceviței pentru
catolicism.
în vara anului 1606, Ieremia vodă era bolnav, atât de grav, încât
conducătorii Poloniei își puneau problema succesiunii sale. De fapt, când se
pregăteau documentele unei solii la Poartă, ce urma să apere privilegiul domniei
ereditare, Ieremia nu mai era în viață de o săptămână81. Cum spusese el însuși
altădată, „această întâmplare a morții n-o poate înlătura nimeni pe lume și nimeni
nu poate sări peste acest hotar”82. Moștenirea pe care a lăsat-o nu e numai aceea a
podoabelor de artă, într-adevăr strălucite, cu care și-a înzestrat ctitoriile. Lecția
acestei domnii, pe care generațiile următoare au socotit-o vrednică de a fi reținută,
este dublă. în primul rând, Ieremia arătase utilitatea, necesitatea, unor relații strânse
cu Polonia - primatul Karnkowski îi considera pe Movilești „clientes” ai regelui8’’ -,
de unde decurgeau egalitatea în drepturi a cultelor catolic și ortodox, dreptul de a
contracta căsătorii mixte, acela de a cumpăra domenii în Polonia84 și limitarea
tributului datorat Porții85. în același timp însă, de câte ori un conflict de frontieră
78 Steven Runciman, The Great Church in Captivity, Cambridge, 1968, p. 190-191. Cf.
Hurmuzaki, Documente, XIII {Scrieri și documente grecești privitoare la istoria românilor), ed. A.
Papadopulos-Kerameus, trad. G. Murnu și C. Litzica, București, 1914, p. 322.
79 Ibidem, p. 320—322. Cf. Isabel de Madariaga, Ivan the Terrible, New Haven-Londra,
2005, p. 156.
80 Hurmuzaki, cit., p. 317.
81 Andrei Veress, op. cit., VII, p. 246-248, cu data greșită 16 iulie „1605”. Cf. Ilie Corfus,
op. cit., Ill, p. 145, din aceeași zi.
82 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 45—46, din 18 martie 1598, condoleanțele lui Ieremia la
moartea reginei Ana a Poloniei.
83 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 50.
84 Ibidem, supl. II, 1, p. 344-345.
85 Ilie Corfus, op. cit., III, p. 146-147, instrucțiunile din 1607 către solul Mikołaj
Danilowicz la plecarea sa spre Istanbul.
92 ANDREI PIPPIDI
chema intervenția lui Ieremia, el a știut să facă respectate tratatele existente între
state, expresie care punea Moldova la nivelul marelui regat vecin86. Apoi,
așezându-se în umbra autoritară a Poloniei, care-i garanta viitorul, el a întreprins și
organizarea țării. Ea s-a bazat, ca și până atunci, pe legături personale, dar a fost
asimilată modelului monarhiei central-europene: Ieremia vorbește de „șleahta
moldovenească”, boierii săi sunt „șleahticii moldoveni”87, iar trimișii săi la dieta de
la Varșovia au misiunea de a reprezenta „cele două stări, duhovnicească și
mireană”, ale Moldovei88.
Chiar dacă regimul pe care l-a întemeiat nu i-a supraviețuit mai mult de
zece ani, renumele personajului a fost mai durabil: în memoria vie, aceea care
formează lanțul generațiilor, până în 1691, la moartea lui Miron Costin, iar în
„contabilitatea” istoriografică, atâta timp cât cronica acestuia va fi citită, după cum
o dovedește întâlnirea noastră de astăzi, la patru secole de la săvârșirea din viață a
ctitorului Suceviței.
86 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 438-439.

s Ibidem, supl. II. 2, p. 15-16.
” Ibidem, supl. II. 1, p. 413-414.
Constantin Crăescu
IEREMIA MOVILĂ - CALITĂȚILE SUVERANULUI
Domnia lui Ieremia Movilă a fost așezată la răscruce de vremuri, nu doar

de veacuri. Europa creștină se afla în plin proces de redefinire a valorilor sale
spirituale și într-un ultim efort comun de cruciadă, al cărei spirit și așa se
diminuase, până aproape de stingerea completă, în plin avânt al Renașterii.
Idealismul cavaleresc al Evului Mediu fusese părăsit de mult, pentru a face loc
principiului cinic, dar foarte pragmatic, al rațiunii de stat. „Principele, scria odată
Andrei Oțetea, nu se lasă condus decât de rațiunea de stat. Dreptate, onoare,
jurământ, morală nu sunt respectate decât dacă sunt necesare și utile. Dacă interesul
politic o cere, el Ie respectă, altfel - nu”1*.
Principele Renașterii lăsase de mult în urmă idealul cavaleresc al eliberării
Locurilor Sfinte și era interesat doar de obținerea de foloase rapide pentru el și
pentru supuși. La sfârșitul veacului al XVI-lea, monarhii Europei par mai mult
preocupați de realizarea unui așa-numit echilibru de forțe pe continent, chiar cu
prețul unor alianțe politice mult timp considerate a fi împotriva naturii umane, așa
cum a fost aceea dintre regatul Franței și Imperiul Otoman. „Mitul cruciadei era
muribund”".
Secolul al XVI-lea a fost martorul unor schimbări majore și pentru istoria
Țării Moldovei. Odată cu domnia lui Ștefaniță, vine și apusul unei întregi epoci
definită de voievozii ctitori și făuritori de instituții3*. Anul 1538 aduce expediția
otomană în Moldova, cu urmări majore mai ales la nivelul mentalului colectiv și
imaginarului politic.
Pentru orice monarhie a Evului Mediu, suveranul reprezintă un model la
care se raportează întreaga societate. Prin calitățile sale, prin actele de guvernare,
prin gesturi, prin fapte, prin îmbrăcăminte sau prin simbolurile etalate, prin
ritualurile pe care le parcurge, prin cuvintele pe care le rostește, el induce o
anumită imagine, proiectată, ulterior, prin refracție, de imaginarul social al epocii
în care trăiește.
„Un monarh medieval era considerat exemplar dacă întrunea anumite
virtuți și dacă se dovedea vrednic în misiunea ce-i fusese încredințată. Ca orice
suveran, el avea datoria să lupte pentru a-și apăra pământurile și supușii, să-i
1 Andrei Oțetea, Renașterea, București, 1964, p. 305.

" Jean Delumeau, Civilizația Renașterii, II, traducere de Dan Chelaru, București, 1995, p. 66.
3 Cf. Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș. Studiu prosopografic, Iași,
2002, p. 9.
IEREMIA MOVILĂ-CALITĂȚILE SUVERANULUI 95
importante și în miniatura Telraevanghelidui dăruit acestei ctitorii pare a fi

elementul cheie al justificării transmiterii puterii suverane, justificare relevată
printr-un manifest vizual.
Desemnarea unui succesor Ia tron, de către suveranul în viață sau de către
Dumnezeu, în urma unei victorii militare sau a unei izbânzi, și legitimarea dinastică
au fost principalele căi de acces la putere în Evul Mediu9. Ieremia Movilă nu putea
justifica pe deplin nici una din aceste căi, de aceea urma ca, prin faptele și acțiunile
sale, prin gesturi și atitudini, să demonstreze că este într-adevăr „din mila lui
Dumnezeu domn al Țării Moldovei”. Ca suveran ortodox, căruia îi lipsea legătura
tradițională cu trecutul, necesară legitimării, el a căutat să o afirme prin diferite alte
mijloace, folosindu-se de orice prilej, moment sau amănunt ce-i putea întări
autoritatea, care se dovedise a fi destul de precară pentru înaintașii săi în scaun.
Astfel, chiar dacă putem accepta punctul de vedere potrivit căruia „Ieremia,
mândru de statutul său de magnat polon, avea mai mult în vedere propaganda pe
care și-o făcea în Polonia, unde ginerii săi stăteau în fruntea marii nobilimi, decât
de reprezentant simbolic al Bizanțului”, totuși nu putem accepta faptul că portretul
brodat pe acoperământul de mormânt, unde voievodul este înfățișat ca unul din
stâlpii Republicii nobiliare, energic, măreț, amenințător10 chiar, ar fi urmărit o
asemenea propagandă. Modelul manierist după care a fost realizat portretul brodat
mi se pare mai degrabă a fi încă un manifest de legitimare a puterii. Se voia astfel a
se arăta că Ieremia aparține, datorită prestigiului său și a nobilei sale personalități,
(și) nobilimii polone, prin privilegiul de indigenat obținut la Varșovia, în 1593,
unde sunt arătați ca fiind, el și Luca Stroici, „de neam moldovean, oameni născuți
din familii cunoscute, și având dregătorii de seamă în acea țară”11. Or, mi se pare că
tocmai recunoașterea oferită de primirea în rândurile nobilimii polone ar putea fi
încă un argument adus în favoarea aspirațiilor princiare ale fostului membru al
sfatului lui Petru Șchiopul.
De altfel, cu privire la portretele votive zugrăvite în fresca Suceviței se mai
pot face și alte comentarii. Dintre însemnele puterii, apare coroana, prezentă la toți
membrii familiei domnești, inclusiv la mama domnului, atât în portretul votiv, cât
și în miniatura Tetraevangheluhd. Pe acoperământul de mormânt, voievodul are pe
cap cuca domnească, la fel ca și contemporanul său, Mihai Viteazul. Insă aici este
prezent un alt însemn al puterii, sabia12, care exprimă datoria monarhului de a-și
9 Jaques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicționar tematic al Evului Mediu occidental, Iași,
2002, p. 646, sub vocea Regele.
10 Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI-XVIII, ediție
revăzută și adăugită, București, 2001, p. 275.
11 Constantin Rezachevici, Indigenatul polon - o formă însemnată de integrare a nobilimii
românești în cea europeană în Evul Mediu, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 207.
12 Jean-Paul Roux, Regele. Mituri și simboluri, traducere și note de Andrei Niculescu,
București, 1998, p. 218.
96 CONSTANTIN CRÀESCU
apăra teritoriul și supușii.

Profesorul Dumitru Nastase observase, la un moment dat, că „grandioasa
punere în evidență a continuității dinastice o realizează însăși pictura exterioară,
într-adins reluată la Sucevița, de la moartea celui care ctitorise atâtea ansambluri de
pictură, «despotul» Petru Rareș, bunicul lui Ieremia Movilă și al fraților săi, Simion
vodă și mitropolitul Gheorghe al Moldovei”13. întreaga cultură medievală se
adresează principelui, bărbatul care guvernează și prin care domnesc, sau ar trebui
să domnească, pacea și dreptatea. în latura ei temporală, arta medievală, ale cărei
creații majore reprezintă comenzi princiare, preamărește, în primul rând, puterea în
formele ei tradiționale. Uneori, aceste imagini, prin care se reprezenta puterea, erau
asociate cu figura luptătorului14, dacă nu cel real, măcar unul imaginar, alteori cu
aceea a suveranului creștin, ctitor de lăcașuri și protector al credinței.
în fresca Suceviței, pe lângă binecunoscutul portret votiv al voievodului cu
familia, se mai găsesc, de partea cealaltă a ușii, alte două reprezentări. Iată
descrierea dată de Μ. A. Musicescu și Μ. Berza: „personajul în genunchi, cu o
cruce în mână, având pe cap mitra episcopală, purtând sakkosul și omoforul
preoțesc, cu figura lungă, subțire, încadrată de o barbă neagră, semănând cu
Ieremia, îl reprezintă pe Gheorghe Movilă, întâiul ctitor al bisericii, zugrăvit acolo
probabil după moartea sa. în spatele său, un alt personaj, cu barba rară, cu o figură
ascetică, purtând pe cap o bonetă care se prelungește până la umeri, cu trupul
acoperit de un fel de pelerină, e și mai greu de identificat. Ipoteza care presupune
că ar fi vorba despre Petru Movilă are nevoie, pentru a fi susținută, de o alta, cum
că portretul ar fi fost zugrăvit pe la 1630”15*
.
Ceea ce trebuie să rețină atenția este faptul că cei doi exponenți ai puterii,
laică și spirituală, sunt reprezentați față în față, într-un gest de recunoaștere și
consacrare reciprocă. Atunci când domnul țării este nevoit să plece, cu el pleacă și
mitropolitul, de parcă ar fi vrut să-1 asigure de sprijinul necondiționat al țării. Nu
este prima pribegie a ierarhilor Bisericii împreună cu domnul. Pe când era doar
episcop de Rădăuți, Gheorghe Movilă îl însoțește, în 1591, pe mitropolitul Teofan
în pribegia din Polonia. în legătură cu acest eveniment, N. Iorga nota că „în urma
acestei pribegii, în fruntea căreia stăteau măcar doi dintre cei trei mari episcopi, se
prăbuși scaunul de domnie” [al lui Iancu Sasul]'6. Lipsa deținătorului puterii
spirituale însemna pierderea sprijinului țării pentru deținătorul puterii temporale.
Astfel se poate explica și succesul ușor, dar repede trecător, obținut de Mihai
Dumitru Nastase, op. cit., p. 305.

’ Georges Duby, Vremea catedralelor. Arta și societatea, ediția a 11-a, traducere de Marina
Răduiescu, București, 1998, p. 343.
Μ A. Musicescu, Μ. Berza, Mănăstirea Sucevița, București, 1958, p. 161.
N. Іогга. Istoria Bisericii românești și a vieții religioase a românilor, I, Vălenii de
Mate. 1W8. p 188
IEREMIA MOVILĂ - CALITĂȚILE SUVERANULUI 97
Viteazul în Moldova. Ieremia voievod, în timpul pribegirii, nu a pierdut sprijinul

țării, dovadă stând faptul că izvoarele nu consemnează nici schimbări majore în
sfat, nici tăierea vreunui boier sau alte semne că domnul ar fi schimbat ceva în
modul de guvernare.
Fiindcă îi lipsea un puternic sentiment dinastic, Ieremia Movilă, sau, poate,
cei care îl susțineau, au simțit nevoia să alcătuiască o genealogie fantastică, precum
alți suverani ai Europei medievale; nu întâmplător apare, încă din 1596, zvonul
despre descendența sa „din dinastia Flavia a împăraților din Constantinopol,
această legătură genealogică putând justifica revendicarea titlului imperial”17. Nu
se poate afirma cu certitudine dacă Ieremia Movilă ar fi râvnit la demnitatea
imperială. Cert este că cere și obține domnia ereditară a Moldovei, iar cererea
trebuia motivată cumva, argumentele trebuind a fi căutate în trecut. Jean-Paul Roux
observase că „regele creștin își căuta originea deopotrivă în cer, ceea ce îi era
interzis, și în eroii timpurilor vechi, ceea ce îi era îngăduit. Această dorință, de a-și
conferi prin legături miraculoase o noblețe străveche, nu a încetat să preocupe atât
creștinătatea din răsărit, cât și din occident. Francii se pretindeau descendenți ai
troienilor [...]; această legendă se găsește la mijlocul secolului al VII-lea în cronica
lui Pseudo-Fredegar, care-1 citează pe Priam ca primul rege al francilor, dar ea se
dezvoltă în vremea lui Ludovic cel Sfânt și nu va fi pusă niciodată la îndoială
înainte de secolul al XVI-lea”18. Asemănarea, peste spațiu și timp, este evidentă.
Nu se poate ști ce impact va fi avut circulația legendei respective în epocă,
dar se știe că un raport francez afirma răspicat descendența „mușatină” a
voievodului, iar pentru un document al curiei pontificale noul principe era „di
casa reale”19.
între calitățile pe care trebuia să le aibă un suveran creștin, evlavia era una
de primă însemnătate. „Fără religie, nu există rege”20, afirma Jean-Paul Roux.
Dintru început, Ieremia Movilă și-a îndreptat atenția către actul de ctitorire, atribut,
prin excelență, al puterii suverane. Mănăstirea Sucevița a fost gândită ca cea mai
însemnată dintre ctitoriile Moldovei în zilele sale, și nu doar pentru faptul că
aparținea întregii familii. Biserica, impunătoare, pictată maiestuos, în interior și în
exterior, fusese gândită ca necropolă domnească, la fel cum Ștefan cel Mare
gândise Putna, ori Petru Rareș Probota, dar și ca loc de glorificare a noii tradiții
dinastice, pe care domnul se străduia să o instituie. „Exteriorul neobișnuit de amplu
al bisericii, pentru acea vreme, trebuia să atragă cel dintâi privirile celor ce pășeau
17 Cf. Andrei Pippidi, op. cit., p. 274.

18 Jean-Paul Roux, op. cit., p. 293-294.
19 Vezi, în acest sens, Răzvan Theodorescu, Câțiva „oameni noi”, ctitori medievali, în
Itinerant medievale, București, 1979, p. 56.
20 Jean-Paul Roux, op. cit., p. 26.
98 CONSTANTIN CRÄESCU
în incinta mănăstirii; un exterior ce trebuia să amintească de ctitoriile marelui și

domnescului bunic al Movileștilor”2'. în acest chivot a fost așezat simbolul familiei
princiare: vestitele arme ale Movileștilor, spadele încrucișate, care apar în fresce,
pe pietrele de morminte ale celor doi domni, pe broderiile care-i reprezintă și pe
odoarele dăruite mănăstirii22.
Suveranul creștin nu are numai datoria de a ctitori, ci și de a înzestra
ctitoriile înaintașilor cu cele necesare susținerii materiale a lăcașurilor și oficierii
cultului. în proaspăta calitate de domn, primul gest pe care îl face Ieremia vodă este
întărirea unui sat Mănăstirii Galata, „pentru că au fost miluiți și de alți domni
mai înainte”23.
Primul uric de danie către Sucevița, de la Ieremia Movilă, are o înfățișare
aparte, atipic pentru ceea ce se scria până atunci în cancelaria Moldovei. „în
numele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, Troiță Sfântă, de o ființă și nedespărțită.
Iată eu, robul stăpânului meu Domnul Isus Hristos...”, începe documentul
respectiv, după care urmează înșiruirea binecunoscută a formularului diplomatic.
Dar dania, glăsuiește documentul, este făcută la îndemnul celor trei ierarhi ai
Moldovei, mitropolitul Gheorghe, episcopul de Roman Agafton și cel de Rădăuți,
Amfilohie, iar cei care vor strica dania aceasta să fie blestemați, printre alții, și de
„cei patru patriarhi ai lumii și de cei trei ierarhi ai Moldovei”24. Acest document
prezintă un aspect interesant, nu doar pentru faptul că este atipic, ci pentru că dania
făcută de voievod este întărită de prezența ierarhilor Bisericii, ceea ce
demonstrează interesul deosebit al domnului pentru ctitoria sa, nu doar ca loc de
necropolă, ci și ca manifest de afirmare și legitimare a puterii. Prezența ierarhilor
într-un act de danie mai este semnalată și cu prilejul înzestrării Mănăstirii Ițcani,
document dat cu puțin după cel destinat Suceviței, când voievodul „a râvnit la
domnii de mai înainte, care au dat și au miluit, astfel și domnia mea am dat și am
miluit în cinstea și slava Domnului Dumnezeu”25.
Sucevița și Ițcanii nu sunt, desigur, singurele mănăstiri care s-au bucurat de
atenția lui Ieremia, dar în nici unul din actele de danie către celelalte lăcașuri
(Neamțu, Probota, Bistrița etc.) nu sunt prezenți ierarhii țării, după cum gestul nu
se va mai repeta nici cu prilejul altor danii către cele două mănăstiri. Profitând de
prezența lor la Suceava, domnul îi include pe ierarhi în documentele ce privesc
chestiuni ecleziastice, pentru a marca astfel un moment special. în opinia
mea, aceste două documente sunt mai degrabă un manifest al puterii, decât un
gest de pietate, deoarece, așa cum s-a afirmat, actul de cancelarie reprezintă
Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 56.

~ Corina Nicolescu, Sucevița, București, 1977, p. 9.
Ț DIR. A. XVI/4, p. 127, nr. 161.
■" leidem. p. 174—176, nr. 232.
indem. p. 179-181, nr. 239.
epifania puterii b.
„Ieremie-vodă domniia cu pace și cu lucruri aședzate pe acele vremi a

țărâi”26
27, avea să consemneze Miron Costin într-o succintă caracterizare a domniei
voievodului. Pacea, în acele vremuri, avea să fie adusă de înțelepciunea și
chibzuință actului de guvernare, în care judecățile domnești s-au dovedit a fi cu
dreptate pentru supuși. Domnul era întruchiparea legii, iar legea - un atribut al
puterii28, „dreptatea fiind aceea care îi conferă regelui rațiunea de a fi, sau mai
degrabă una din rațiunile de a fi”29. în toate judecățile sale, Ieremia a avut alături
boierii din sfat, de a căror părere a ținut seama în luarea deciziilor. Cele mai multe
din judecăți priveau, evident, chestiuni de proprietate, ieșiri ale unor boieri din
indiviziune, hotărnicii și așa mai departe. în cazul în care se pierdeau privilegii mai
vechi, domnul dădea un uric de întărire a acestora. Documentele de danie, către
mănăstiri sau către „slugile sale credincioase”, cuprindeau invocări ale pedepsei
spirituale, în unele, așa cum am arătat mai sus, fiind cuprins și blestemul înalților
ierarhi ai Moldovei.
în calitatea lui de judecător, Ieremia Movilă nu a adus elemente de noutate,
sugerând o perpetuare a tradiției suveranilor făuritori de instituții care ocupaseră
scaunul Moldovei. Suveranul trebuie să fie drept și milostiv pentru a-și asigura
sprijinul supușilor, al țării. Ridicat dintre boieri, Ieremia Movilă va ține să nu-i
nedreptățească tocmai pe aceia împreună cu care cunoscuse clipele de ocrotire
domnească, în vremea lui Petru Șchiopul, dar și momentele amare ale pribegiei.
Pedepsele pe care le dădea aveau menirea de a stabili un echilibru al relațiilor de
putere între domn și țară și se pare că a reușit pe deplin acest lucru. Pe când
voievodul a cărui amintire o evocăm în acest cadru era demult trecut în lumea celor
drepți, iar la tronul țării năzuiau fiii lui, Constantin și Alexandru, s-a petrecut
tragicul episod al luptei de la Cornul lui Sas, care aduce, pe de o parte, soarta
tragică a lui Constantin, dar și dovezile de susținere de care se bucura noua familie
domnitoare a Moldovei din partea boierilor credincioși. Sigur, s-ar putea invoca
faptul că boierii tăiați cu acel prilej de Ștefan Tomșa erau „din casa Ieremiei
Movilă”30, aspect asupra căruia voi reveni mai jos. Dar comparația lui Ieremia
Movilă cu Ștefan Tomșa, „domnul vărsătoriu de sânge” (Miron Costin), aduce în
prim plan noul model al suveranului drept și milostiv cu boierii țării, pe care
26 Olivier Guyotjeannin, Écrire en chancellerie, în Auctor et aiictoritas. Invention et

conformisme dans l'écriture médiévale, studii reunite de Michel Zimmermann, Paris, 2001, p. 18.
“ Miron Costm, op. cit., p. 11.
28 Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, București,
2001, p. 54.
29 Jean-Paul Roux, op. cit., p. 155.
30 Maria Magdalena Székely, Boieri hicleni și înrudirile lor, în ArhGen, I (VI), 1994,
1-2, p. 220.
politică a domnilor din veacul al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea14.

în corespondența diplomatică, Ieremia vodă dovedește înțelepciune și un
caracter deschis. Nu se sfiește să dojenească solul Poloniei, atunci când acesta nu
se înfățișează domnului, la trecerea prin țară, în drumul de la Constantinopol spre
curtea regelui: „dacă ar fi fost nevoie, neapărat, pentru treburi importante ale
Republicii și al Măriei Sale regelui, ca Domnia Ta să te grăbești cât mai repede
spre Domnia Sa, hatmanul Coroanei, ai fi făcut Domnia Ta bine și în chip înțelept.
Dar pentru că din alte pricini Domnia Ta ne-ai ocolit și ai arătat atâta supărare față
de noi, aceasta ne-a pricinuit multă întristare și nici nu am putut înțelege când a
putut să se schimbe așa de mult dragostea aleasă a Domniei Tale față de noi [...].
Cât privește supărarea Domniei Tale pentru că n-am ieșit în persoană în
întâmpinarea Domniei Tale și nu am dat Domniei Tale locul dintâi, las la judecata
însăși a Domniei Tale dacă este îndreptățită. Dacă Domnia Ta ai fi cunoscut
obiceiurile păzite și chipul de a se proceda în asemenea împrejurări al strămoșilor
noștri, domnii Moldovei, desigur că Domnia Ta ne-ai fi judecat altfel și acum vei
înțelege. Cinstea cea mai mare pe care am putut-o da și pe care niciodată mai
înainte domnii n-au facut-o solilor mari, aceasta am arătat-o, cu păstrarea
demnității noastre și cu indicație cuviincioasă pentru alții, care desigur ar voi
același lucru de la noi, și astfel am primit în chip onorabil pe Domnia Ta”*35.
Când același sol provoacă un incident, atacându-1 pe Luca Stroici logofăt,
trimis cu misiune la cancelarul Zamoyski, Ieremia vodă protestează cu tărie
împotriva acestui abuz, cerând ferm pedepsirea vinovatului, respectarea
protocolului diplomatic al vremii și, nu în ultimul rând, respectarea condiției sale
de domn suveran al unui stat: „arătându-ne nouă atâta bunăvoință și binefaceri, ar fi
lucru foarte de mirare, nu numai pentru locuitorii Coroanei, dar și pentru oameni
din alte popoare ca Măria Ta, domnul nostru și binefăcător milostiv, să nu te
întristezi odată cu noi pentru o așa ofensă și o injurie așa de mare, care deja peste
tot nu mai este o taină pentru oameni. Căci dacă privim mai adânc această faptă,
această ofensă și injurie a noastră atinge și pe Măria Sa regele, domnul și
binefăcătorul nostru milostiv, și atinge chiar însăși persoana Domniei Tale, prin a
cărui grație, sforțări și faptă, Dumnezeu ne-a așezat în acest scaun. Nu trebuie să
mai amintesc Domniei Tale [...] de care drepturi, pace și siguranță se bucură toți
solii”36. „Și pentru că cinstea noastră, care ne este mai scumpă decât toate comorile
din lume, precum și cinstea acestui loc, în care suntem cu voia lui Dumnezeu, nu
j4 Cu privire la relațiile Moldovei cu Polonia, vezi Veniamin Ciobanu, La cumpănă de

veacuri (Țările Române în contextul politicii poloneze la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul
secolului al XVH-lea), Iași, 1991.
35 P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936,
p. 54-56.
36 Ibidem, p. 69.
ne îngăduie să tăcem, și nici nu se cuvine ca această ofensă să rămâie ca o rușine

veșnică asupra acelor care vor veni după noi în acest scaun, cădem sub judecata
atentă și înțeleaptă a Domniei Tale, cerând în chip insistent ca Domnia Ta, domnul
nostru milostiv, socotind despre această mare jale și ofensă care ni s-a făcut și
judecând-o, să ne ajuți și să binevoiești să ne împărtășești sfaturi înțelepte, în ce
chip să ne recâștigăm cinstea și în ce chip să nu mai fim expuși de acum încolo la
primejdia unor astfel de ofense”37. Nu ofensa personală îl preocupa în acest caz pe
domn, ci aceea a instituției pe care o reprezenta, căci logofătul era trimisul
„corpului politic” al suveranului, nu al persoanei sale particulare. Nu omul era aici
ofensat, ci statul, în înțelesul medieval al termenului. „Apoi ai binevoit să ne scrii
Domnia Ta, domnul nostru milostiv, ca să stăruim pe lângă domnul logofăt să nu
disprețuiască rugămintea domnului Herburt, ci să se împace. Știm bine că Domnia
Ta ești domn înțelept și cugetat, deci binevoiește să cugeți pe cine atinge mai mult
această ofensă și injurie, pe noi sau pe domnul logofăt ? Dar nici noi, din mila lui
Dumnezeu Atotputernic, nu suntem atât de greoi la înțelegere și cuget ca să nu
avem grijă și să nu ne gândim la datoria și cinstea noastră; chiar dacă n-am voi,
suntem siliți să simțim aceasta, căci [...] nu vrem să lăsăm asupra celor ce vor
domni după noi în această țară o astfel de injurie și ofensă”38.
în ceea ce privește guvernarea țării, Ieremia Movilă instituie un model

politic pentru întreg veacul al XVII-lea. Mai întâi, fiindcă, așa cum am arătat, îi
lipsea un principiu solid de legitimare a puterii dobândite, el și-a apropiat marile
familii boierești, dându-și seama că, fără o bază socială solidă, domnia lui va fi
trecătoare. „în condițiile stingerii încete a descendenței din osul domnesc, în Țara
Moldovei se vor ridica alte «case» cu dorința de a forma o nouă dinastie, dar
singura hărăzită de Dumnezeu cu această putere a fost casa Movileștilor care [...] a
fundamentat o nouă conduită politică”39, ce nu a scăpat Porții, pentru că turcul „cu
vreme dă, cu vreme ia, precum este vremea, așea lasă”40.
în timpul domniei ereditare a familiei Movilă, se vor ridica puternice
familii care, printr-un întreg lanț de înrudiri, vor acapara puterea în toate laturile ei;
o parte dintre membrii acestor familii se vor ridica, printr-un cursus honorum mai
rapid sau mai lent, în scaunul de domnie.
Am amintit mai sus episodul luptei de la Cornul lui Sas, din 3 iulie 1612.
Boierii care rămăseseră credincioși „casei” Movileștilor fie au fost luați prizonieri,
fie au fost uciși în luptă. Iată cum înfățișează întâmplările Miron Costin: „Perit-au
17 Ibidem, p. 70.
38 Ibidem.
Petronel Zahariuc, Țara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ștefan voievod (1653-1658),
Iași. 2003. p. 13.
Miron Costin, op. cit., p. 58.
și boierii toți, câți s-au prilej it de venise cu oastea, tot oameni de casa lui Ieremia
odă: Vasile Stroici logofătul, Balica hatmanul, Chiriță postelnicul, Miron stolnicul
Iară pre Vasilie Stroici îl iertase Ștefan vodă, numai învățase pre Nicoriță
armașul să-1 ducă să vadză perirea celorlalți, să-i hie grije mai pre urmă de moarte,
că era om tânăr Stroici și din casă mai vechi și mai cinsteș decât toate casele în
țară. Ce dzilele lui cele sfârșite, cum să dzice cuvântul, văzând că merge la perire și
nu-i spusesă armașul povestea, s-au apucat de sabiea unui daraban, să moară cu
răscumpărare că era om din hirea lui inimos. Ce l-au împresurat îndată dărăbanii și
n-au apucat să scoață sabiea. Care lucru dacă au spus armașul lui Ștefan vodă,
îndată au pus de l-au omorât și pre dânsul, răcnind: «ai, cânele, au vrut să moară cu
soții»”41. Sabia lui Ștefan Tomșa, care va diminua numărul dregătorilor cu
experiență din sfatul Movileștilor („omorâea pană și în slugi și prostime”) va fi
avut la bază și alte rațiuni: toți dregătorii care au pierit cu acel prilej erau „tot
oameni de casa lui Ieremia vodă” (Miron Costin). Analizând din punct de vedere
genealogic aceste infirmații, Maria Magdalena Székely a constatat următoarele:
prin mama sa, Isac Balica era nepotul lui Ieremia Movilă și vărul lui Constantin și
al lui Alexandru. Dumitrache Chiriță Paleologul era căsătorit cu Mărica, sora
doamnei Elisabeta, cumnat deci cu Ieremia Movilă. Vasile Stroici, prin tatăl său,
logofătul Lupu Stroici, era văr cu doamna Marghita a lui Simion Movilă. Miron
stolnicul, cunoscut și sub numele de Miron Romășcel, era fiul Măriei Prăjescul,
nepotul lui Toader Boul și al lui Savin Prăjescul, ginerele lui Nechifor Beldiman
logofătul, dar familiile Beldiman și Boul se înrudeau, la rându-le, cu Isac Balica și
implicit cu Dumitrache Chiriță Paleologul și Vasile Stroici42.
Din aceste familii se vor ridica, în veacul al XVII-lea, și domni ai țării.
„Câtă vreme Movileștii și-au exercitat drepturile de domnie ereditară, tronul a fost
ocupat de Ieremia și de fiii săi, Constantin și Alexandru, de Simion și fiul său,
Mihăilaș, mai apoi, de un alt fiu, Moise Movilă și de un Movilesc colateral, Miron
vodă Barnovschi. După aceștia, tronul a revenit urmașilor prin clanul Prăjeștilor:
Vasile Lupu prin soția sa Tudosca Bucioc, Gheorghe Ștefan prin soția sa Safta
Boul, Grigore Ghica, Istratie Dabija prin soția sa Dafina Ecaterina, apoi ginerele ei,
Gheorghe Duca și fiul acestuia Constantin Duca. Acestui clan i se atașează, prin
colaterali, Ștefan vodă Petriceico și Antioh Cantemir”, consemna, acum mai bine
de un deceniu, Ștefan S. Gorovei43. Cercetarea atentă a acestor înrudiri ale
boierimii din veacul al XVII-lea va aduce la lumină, sunt sigur, dispunerea marilor
familii de dregători în cercuri concentrice în jurul tronului, constituindu-se în
alternative la putere în anumite momente ale istoriei. Acesta este modelul politic
41 Ibidem, p. 60.
42 Maria Magdalena Székely, Boieri hicleni..., p. 220-221.
43 Ștefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorități, puteri (Moldova, secolele XV-XVII), în
ArhGen, I (VI), 1994, 1-2, p. 91-92.
oferit de Movilești întregului veac al XVII-lea: constituirea unui centru de putere

prin înrudirea cu marile familii de dregători ale țării, centru ce se va măcina treptat
în confruntarea cu noul, activul și deosebit de agresivul element grecesc ce
pătrunde acum în țară. Renașterea lui va avea loc odată cu Gheorghe Ștefan.
închei, dând cuvântul iarăși lui Miron Costin: „Nu era în ceia hire singur
Ieremie vodă, ce era om întreg la toate, nerăpitor, nemândru, nevărsătoriu de sânge,
blându. în zilele lui, mare bivșuguri și plină țara de toate”44. Belșugul țării pare a fi
un semn că Dumnezeu își întorsese în sfârșit fața către mult încercata Țară a
Moldovei, și o miluise cu un domn blând, cuviincios, smerit, apărător al legii și
ocrotitor al boierimii.
Ca moștenitor al tradiției politice moldovenești, pe care a vrut să o reafirme
cu autoritate, lui Ieremia Movilă îi lipseau argumentele de natură simbolică, de
genul miturilor medievale ale ultimilor împărați cu rol mesianic, mituri ce au
circulat și în Moldova în veacul al XV-lea45. Ridicarea Mitropoliei Moldovei la
rang de patriarhie nu era numai răsplata acordată de Meletie Pigas pentru intenția
de a clădi un nou sediu Patriarhiei ecumenice la Constantinopol46, ci însemna
scoaterea Moldovei, și în plan simbolic, de sub influența Imperiului Otoman, prin
autocefalia Bisericii țării, știut fiind că, după căderea Constantinopolului sub turci,
în 1453, orice legătură cu patriarhul de acolo includea statul respectiv în sistemul
politic otoman. Era și aceasta o dovadă pentru contemporani că Ieremia Movilă
este domnul providențial pentru Moldova în acele vremi.
El nu s-a bucurat de atenția penei cronicarilor. Printre cele mai frumoase și
mai emoționante descrieri ale sale amintim pe cea care aparține lui Szamosközy:
„se spune că Ieremia vodă e om blând, cuvios și drept. Vrea să i se dea de știre de
orice lucru mic s-ar întâmpla la cutare sau în țară. Ușa lui stă deschisă tuturor. De
multe ori șade afară și dacă vede un om străin, îndată îi vorbește, întrebându-1 ce
caută. Nu pedepsește pe nimeni fără judecată, nu ucide, nu ia vitele și avutul
nimănui fără pravilă. Aflând despre moartea lui Ioan Boronkay și a altor nemeși în
Ardeal, s-a întristat și l-a ținut pe Basta om nedrept, fiindcă i-a ucis fără judecată, și
i-a scris și o scrisoare lui Basta, că n-ar fi trebuit să facă ce a făcut și să-și scadă
prin aceasta renumele înaintea oamenilor; dacă au greșit, trebuiau pedepsiți după
pravilă și e pildă urâtă ce a săvârșit. Să-1 ierte, dar îi dorește binele și nume nepătat,
de aceea îi scrie și pentru aceasta să nu se supere”47.
44 Miron Costin, op. cit., p. 34.

Liviu Pilat, Mesianism și escatologie în imaginarul epocii lui Ștefan cel Mare în SMIM
XXII. 2004, p. 101-116.
Andrei Pippidi, op. cit., p. 274.
loachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy și însemnările privitoare la români (1566-
*· ■ .Cluj. 1928. p. 179-180.
Ieremia Movilă a fost un domn iubit de supușii săi. Stă mărturie pentru
-ceasta însemnarea de pe un Minei pe luna decembrie, scris de caligraful Prohor,
pentru Sucevița, care plângea cu amar moartea voievodului: „Și a luat domnia lui
sfârșit și a trecut din această lume deșartă la doritul Hristos. Și mai bine ar fi fost să
nu ne răsară soarele, decât să tacă buzele evlaviosului și puternicului și milostivului
voievod, și de la ochii noștri să se ducă. Vai, vai, cine ne-a despărțit de atâtea
bunuri ale domniei sale ! O, amar, amar, nouă”48.
48 G. Popescu-Vîlcea, op. cit.

CONSTANTIN CRÄESCU
Stema Moldovei, însoțită de stema Movileștilor
Ovidiu Cristea
„DATORIA NOASTRĂ CREȘTINEASCĂ”.

PRELIMINARII LA O ISTORIE A LIMBAJULUI POLITIC
ÎN EPOCA LUI IEREMIA MOVILĂ
„ In orice conversație adevărată nu e vorba doar de o inteligență

luptând cu o altă inteligență, ci de un eu ce vrea să-și supună un ait eu;
înflecăreala cea mai nevinovată și mai pașnică se întrevede întotdeauna
ceva vital, extrem de personalși de esențial”.
(Mario “Vargas Llosa, Conversație ia catedrală)
Discurs despre războiulfratricid

Referindu-se la Ieremia Movilă, Miron Costin ține să-i contureze un portret
exemplar, în care calitățile („om întreg la toate, blându, dumnădzărescu”) sunt
menționate în contrast cu absența unor defecte („nerăpitor, nemândru, nevărsătoriu
de sânge”). în viziunea cronicarului, însușirile domnului sunt perfect ilustrate de
comportarea din timpul bătăliei de la Areni („războiul cu Răzvanu-vodă”), atunci
când domnul „n-au vrut să iasă din beserecă până n-au săvârșit sfânta leturghie,
măcaru că-i spune ca să agiungu oștile”1. Așa cum s-a remarcat2* , comportarea lui
Ieremia vodă înainte de lupta de la Areni pare să transpună în faptă un fragment din
învățăturile lui Neagoe Basarab, pasaj care trasează atitudinea unui monarh ideal,
pentru care vărsarea de sânge nu putea constitui o faptă vrednică de laudă. Acest tip
de atitudine, în care monarhul, înaintea unei bătălii, își încredințează soarta în
mâinile lui Dumnezeu avea, la sfârșitul secolului al XVI-lea o lungă istorie, situații
similare putând fi reperate atât în Occidentul latin, cât și în lumea bizantină. Drept
exemplu poate fi amintită atitudinea Marelui Comnen, Andronic I, în timpul
atacului seldjukid asupra Trapezuntului (1222-1223). Potrivit unui izvor
hagiografic, Miracolele Sfântului Evghenie, împăratul a fost surprins de atacul
turcilor în timp ce asista la sfânta liturghie din biserica Sf. Theodor. Implorat de
unul dintre oamenii săi de arme să înceapă lupta, basileul a refuzat să părăsească
sfântul lăcaș înainte de sfârșitul slujbei. Abia atunci a ieșit în calea dușmanilor,
1 Miron Costin, Opere, ed. critică îngrijită de P. P. Panaitescu, București, 1965, p. 34; cf o
altă descriere a luptei la p. 9-10, în care este de asemenea amintit refuzul de a părăsi biserica înainte
de terminarea slujbei.
' Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele ХѴІ-ХѴШ,
București, 1983, p. 192, nota 233.
108 OVIDIU CRISTEA
spunând: „Dumnezeu e alături de noi ! Teme-te, neam barbar, căci vei fi învins!”’.
Surprinzător este faptul că această perspectivă medievală, în care bătălia era văzută
ca o judecată a divinității45, încă persista chiar și la sfârșitul veacului al XVI-lea.
Studiile lui Geoffrey Parker și Norman Housley6 au atras atenția asupra cazului
Spaniei; putem invoca, mai aproape de spațiul românesc, cazul polon și exemplul
campaniei din 1595. Potrivit autorului Jurnalului expediției în Moldova, în zorii
zilei confruntării cu tătarii, oastea polonă „a început la slujba religioasă să aducă
Domnului Dumnezeu rugile ei, ca singur el, pentru numele lui cel sfânt, să se
îndure s-o blagoslovească”7, iar în privința rezultatului confruntării, preciza:
„Domnul Dumnezeu, din mila sa sfântă, a binevoit să ne blagoslovească, că acest
dușman a găsit un obstacol bun, iară mare pierdere din partea noastră și a fost silit
să se retragă [...]. După aceea, am adus mulțumiri Domnului Dumnezeu celui
atotputernic, că n-a dat bucurie puterii păgâne asupra oștirii noastre”8.
Revenind la lupta de la Areni, este semnificativ faptul că viziunea lui
Miron Costin are foarte multe în comun cu felul în care Ieremia Movilă a relatat
desfășurarea bătăliei într-o scrisoare către Jan Zamoyski. Potrivit propriei mărturii,
domnul a încercat să îl convingă pe Ștefan Răzvan să renunțe Ia tentativa de a
4 Alexis G. Sawides, The Trapezuntine Sources of the Seljuk Attack on Trebizond in A.D.
1222—1223, în „Arheion Pontou”, 1990-1991, p. 106.
4 Pentru perioada Evului Mediu timpuriu, v. studiul lui Michael McCormick, The Liturgy of
War in the Early Middle Ages: Crisis, Litanies and the Carolingian Monarchy, în „Viator”, 15, 1984.
p. 1-23. Sudiul analizează nu numai felul în care Carol cel Mare a utilizat ceremoniile religioase
pentru pregătirea unor conflicte militare, dar și felul în care monarhul a încercat să integreze aceste
procesiuni într-o politică menită să întărească coeziunea și loialitatea supușilor săi. Michael
McCormick accentuează ideea că întreaga societate francă era responsabilă pentru succesele militare,
astfel încât rugăciunile și perioadele de post ale celor aflați în campanie erau completate de cele ale
celor rămași acasă.
5 Geoffrey Parker, The Army of Flanders and the Spanish Road 1567-1659. The Logistics
ofSpanish Victory and Defeat in the Low Countries ’ Wars, Cambridge University Press, 1972, p. 178,
vorbește, în cazul trupelor spaniole, de o combinație între patriotism și conștiința îndeplinirii unei
misiuni religioase, ceea ce a constituit „a potent formula”.
6 N. Housley, Pro Deo et patria mori: Sanctified Patriotism in Europe 1400-1600, în voi.
War and Competition between States, ed. by Philippe Contamine, Oxford University Press, 2000, p.
245, dă exemplul bătăliei de la Steenbergen (1583), în care Alessandro Farnese, ducele de Parma, s-a
adresat trupelor spaniole, pe care le-a încurajat invocând ajutorul divin împotriva „dușmanilor religiei
catolice, ai regelui și ai mei; astăzi este ziua în care lisus Hristos vă va face pe toți nemuritori și vă va
așeza în rândurile celor aleși”. Același studiu accentuează ideea că marca distinctivă a trupelor
spaniole au constituit-o convingerile religioase, ideea că Dumnezeu a încredințat o misiune
divină Spaniei.
7 Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova din 1595, în RA, XLVII, 1970, 2, p.
541. O ceremonie asemănătoare s-a desfășurat în dimineața zilei de 21 octombrie, înaintea unei
presupuse noi lupte cu oamenii hanului: „înainte de a se face ziuă, am adus rugăciuni Domnului
Dumnezeu, iar la ceasul dimineții oastea se afla în ordine de bătaie” (ibidem, p. 542).
8 Ibidem, p. 539-540.
„DATORIA NOASTRĂ CREȘTINEASCĂ” 109
dobândi tronul; „nu am pregetat să-l mustram pentru faptul că nu este creștinește să
verși sângele creștinilor și l-am poftit să-și păstreze forțele și cele ale oamenilor săi
pentru a lupta împotriva dușmanului Sfintei Cruci”. Din păcate, „dușmanul” nu a
ținut cont de aceste cuvinte și Ieremia vodă adăuga că a fost nevoit să strângă
oastea pentru a întâmpina „cu mare regret” trupele lui Răzvan. „Ne-am aflat -
continua textul - în fața dușmanului însetat de sângele nostru și de capetele noastre
[...]; încredințând lui Dumnezeu nevinovăția noastră și încrezători în dreptatea lui
obișnuită, am așteptat cu smerenie. Dumnezeu, care este cel ce împarte sfânta
dreptate, a dat fără întârziere trupelor Maiestății Sale regale o victorie considerabilă
și nouă răzbunare asupra dușmanilor noștri aproape fără pierdere și stricăciune”9.
Merită să stăruim asupra acestui text și a modului în care domnul Moldovei și-a
construit discursul în jurul bătăliei de la Areni. Spre deosebire de alte mărturii
polone1011, Ieremia Movilă a acordat o importanță minoră aspectelor militare,
întregul discurs se articulează în jurul caracterului ilegitim al unui război dus
împotriva fraților de sânge. în opoziție cu Ieremia, care considera că forța trebuie
utilizată doar împotriva dușmanului Sfintei Cruci, Ștefan Răzvan vedea tocmai în
războiul cu necredincioșii elementul justificator pentru intervenția în Moldova.
Scrisoarea pe care a adresat-o vornicului Cârstea și altor boieri moldoveni șochează
prin limbajul folosit: „căci știi bine că polonii nu ne vor putea ține piept, ci dă-i la
dracul”"; motivele acestei încrederi supradimensionate erau rezultatul campaniei
din Țara Românească, iar Ștefan Răzvan ținea să sublinieze „că dacă nu ni s-a
putut împotrivi puterea cea mare împărătească [trimisă] împotriva noastră, alții
cum s-ar putea împotrivi ? Acum Mehmed pașa este în mâinile mele, precum și
oamenii împărătești cu trei steaguri; deci gândiți-vă la acestea bine”12. Prin urmare,
victoriile Ligii Sfinte de la Târgoviște, București și Giurgiu constituiau argumentul
decisiv care îl îndreptățea pe Ștefan Răzvan să aspire la domnia Moldovei: dacă
oștile sultanului nu i se putuseră împotrivi, cum ar fi putut-o face cele ale Poloniei ?
Este remarcabil antagonismul dintre viziunea sa și cea a lui Ieremia Movilă,
amândouă punctele de vedere părând a fi decupate din paginile cronicarilor
9 Documente privitoare la istoria românilor culese din arhive și biblioteci polone, coord.,
adnotate și publicate de Ioan Bogdan cu trad. doc. în limba franceză de I. Skupiewski, I, supl. II
(1510-1600), București, 1893, doc. CLXXXIX, p. 371-372 (text polon) și p. 372-373 (trad,
franceză); se va cita mai departe: Hurmuzaki-Bogdan, Documente.
10 V., de exemplu, scrisoarea lui Stanislaw Chanski către arhiepiscopul Karnkowski la I.
Corfus, Mihai Viteazul și polonii. Cu documente inedite în anexe, București, 1937, p. 217-225,
nr. XVI.
11 P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936, p.
16, nr. 5; un model de analiză a insultei în epoca Renașterii la Peter Burke, Insult and Blasphemy in
Early Modern Italy, în idem, The Historical Anthropology’ of Early Modern Italy, Cambridge
University Press, 1994, p. 95-109, care totuși are drept obiect de cercetare un tip special de document,
cartello infamante.
12 P. P. Panaitescu, Documente, p. 17, nr. 5.
по OVIDIU CRISTEA
medievali care s-au inspirat din Cărțile Macabeilor. Pe de o parte, un conducător

care a pus mai presus de puterea lui Dumnezeu puterea sa militară, de cealaltă parte
un domn care își lasă soarta în mâinile divinității. Dar discursul lui Ștefan Răzvan
nu contrastează numai cu cel al lui Ieremia; o comparație cu o situație similară, cea
a intervenției lui Mihai Viteazul în Moldova, scoate în evidență câteva diferențe
sensibile. în 1600, în centrul discursului menit să justifice cucerirea Moldovei nu
mai stau faptele de arme împotriva Imperiului Otoman sau ostilitatea declarată față
de Polonia, ci fidelitatea față de împăratul creștin și față de creștinătate: <Mihai >
„non ha potuto più a lungo dissimulare le intollerabili ingiurie ehe Hieremia ha
fatto non lanto a lui, quanto alla Casa d'Austria [...] come devoto della
Christianità el ricevuto nella clientela di Sua Maesta Cesarea conportare la
vicinanza d'un inimico et ingannatore della Christianità, il quale ricevuto quasi
dentro di Casa di nascosto et sotto il mantello si preparava di mover I’armi a
detrimento de ’Christiani”''. La acestea, Mihai Viteazul a adăugat alte două motive:
adăpostirea lui Sigismund Bâthory, dușman al creștinătății*14, de către Ieremia și
uneltirile domnului Moldovei împotriva Țării Românești15. Este semnificativ că
acest tip de limbaj nu era folosit numai pentru a justifica expediția în ochii lui
Rudolf al II-lea, ci este utilizat și în scrisoarea pe care Mihai Viteazul a adresat-o
boierilor moldoveni asediați împreună cu domnul lor în cetatea Hotinului. în acest
document, regăsim unul dintre argumentele folosite de Ieremia Movilă în 1595,
pentru a împiedica intervenția lui Ștefan Răzvan: păcatul vărsării sângelui creștinesc.
Sângele creștinesc
Scrisoarea din 10 mai 1600 sublinia situația delicată existentă; domnul
creștin, Mihai voievod, domn al Țării Românești și al Țării Ardealului”16 scria
„către cinstiții, luminății mitropoliți și către boierii care sunteți cu fratele nostru, cu
Ieremia Moghilă voievod, acolo în cetate”17. Mihai Viteazul solicita predarea
Hotinului, promițând să-l lase pe Ieremia vodă să plece „unde-i va fi voia lui” și, de
asemenea, promitea să lase cale slobodă tuturor celor care ar fi dorit să îl
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, VI.

Acte și scrisori (1600-1601), București, 1933, p. 97, nr. 93.
14 Ibidem.
’ Ibidem, p. 106, nr. 101: „dal iorno che <Ieremia> si fece possessore di Moldavia non ha
mai cessato et apresso il Turco et apresso il Re di Polonia eon lettere et ambasciatori di lacerare la
buona fama et reputatione di Michele con ogni sorte d'indegnità et che di gia alla scoperta si
preparava di mover guerra aU'Imperatore et alla Republica Christiana tutta, ma principalmente
contra esso Michele".
; Este interesant că Mihai Viteazul nu se intitulează domn al Moldovei.
P. P. Panaitescu, Documente, p. 110, nr. 45; cu diferențe minime, documentul a fost
7_7 ti: ;-. .‘.Tuai I iteacul în conștiința europeană (= MVCE), I. Documente externe, București.
-'2. p 480-482. nr. 172.
însoțească18. Continuarea rezistenței nu ar fi făcut decât să amplifice pierderile de

vieți, ceea ce - sugera textul - constituia un păcat („căci destul este cu vărsarea
sângelui din trupuri”), iar rezultatul nu putea fi în final decât unul singur,
înfrângerea lui Ieremia, căci nici turcii, nici polonii nu îi puteau veni în ajutor.
Textul domnului „Țării Românești și al Ardealului” strecura și o dublă amenințare,
spirituală și temporală: dacă vărsarea de sânge continua, Ieremia Movilă „va da
socoteală în fața lui Dumnezeu” și, în final, în fața învingătorului: „Deci spuneți
Măriei Sale să nu mai facă altă tulburare și pieire pentru Domniile Voastre, căci aș
dori ca Domniei Sale să nu-i vină pieirea de la domnia mea, pentru că este domn
creștin și suntem și domnia mea creștin" [subi. mea]19. Mesajul lui Mihai Viteazul
era destul de clar: războiul se încheiase, iar victoria îi fusese dată de Dumnezeu. Ca
învingător, putea face apel la clemență și să lase viața celui învins transpunând
astfel în faptă o povață dată de regele polon, Sigismund al III-lea Wasa, după
cucerirea Ardealului: „In prosperis quibusvis successibus nulla maior laus est
quam moderations el humanitatis”20. Prin urmare, Mihai Viteazul era dispus să
dea dovadă de cumpătare și omenie, lăsând viața lui Ieremia Movilă și celor care ar
fi vrut să îl urmeze. In schimb, sugerează textul, orice gest de împotrivire ar fi
însemnat, în cele din urmă, o răzvrătire împotriva ordinii divine și ar fi atras
pedeapsa celui care s-ar fi făcut vinovat de aceasta, chiar dacă ar fi fost vorba de un
domn creștin21. Era, în fond, același deznodământ cu cel al bătăliei de la Areni,
când cel care provocase vărsarea „sângelui creștinesc” plătise în cele din urmă cu
viața; potrivit cuvintelor lui Ieremia Movilă, mai sus-amintite, Dumnezeu îi dăduse
victoria și răzbunarea împotriva dușmanilor săi.
Documentele aduse în discuție nu reprezintă, Ia sfârșitul secolului al
XVI-lea, exemple izolate. Declanșarea războiului cel lung a resuscitat teme
specifice limbajului cruciadei, în care concepte precum creștinătate, scut al
creștinătății sau sânge creștinesc apar adeseori folosite în limbajul diplomatic al
epocii. In privința ultimei sintagme, se cuvine să distingem între două situații.
18 Ideea că fidelitatea față de stăpânul tău este firească („Căci slujitorii ce au stricat ? Nu au
nici o vină, numai datoria lor este să slujească domnului lor, care ține țara lor”) apare în multe texte
ale epocii; cf„ de exemplu, textul prin care Jan Potocki explica turcilor de ce nu se poate retrage din
Țara Românească fără acordul regelui Sigismund al III-lea Wasa - Ilie Corfus, Documente privitoare
la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, București, 1983 (= Documente
XVII), p. 6, nr. 2.
19 P. P. Panaitescu, Documente, p. 110-111, nr. 45 (subi. mea).
20 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii. Cu documente inedite în anexe, București, 1937, p.
255, nr. XXXVI.
21 Drept comparație, v. argumentele folosite de sinodul reunit de Mihai Viteazul după
cucerirea Moldovei, care insistă pe pizma și reaua credință manifestată de Ieremia Movilă împotriva
lui Mihai Viteazul. Dorind să-l scoată din scaunul Țării Românești, Ieremia și-a atras asupra lui mânia
divină, ajungând să fie alungat din Țara Moldovei. Textul la N. Iorga, Studii și documente cu privire
la istoria românilor, IX, București, 1905, p. 31-32.
112 OVIDIU CRISTEA
Prima este cea a vărsării legitime a sângelui, când lupta este purtată împotriva
dușmanilor dreptei credințe. Asociat uneori cu vărsarea sângelui lui Hristos",
sacrificiul în numele credinței a fost invocat atunci când s-a dorit obținerea de
sprijin financiar și militar în lupta împotriva Imperiului Otoman. Aflat în mijlocul
cazacilor, în 1594, Erich Lassota nota că aceștia, ca și străbunii lor, erau gata să-și
dea viața pentru creștinătate22 23; aproape în aceeași perioadă, Aron vodă, a cărui
credință era pusă la îndoială de cazaci2425, îl asigura pe Jan Zamoyski că este alături
de creștini și alături de ei este dispus să lupte până la moarte23. Același tip de
argument l-a utilizat și Mihai Viteazul atunci când s-a adresat cazacilor în 1598. în
afara darurilor trimise26, Giovanni de Marini Polii menționa în raportul său că
domnul Țării Românești și-a argumentat solicitarea din dorința „de a-și vărsa
împreună sângele în folosul Sfintei Cruci și pentru a sluji creștinătatea împotriva
păgânilor și acelor care îi ajută pe necredincioși împotriva creștinilor și împotriva
împăratului creștin”27. în ce măsură un asemenea tip de argument producea efectul
dorit de cel care îl utiliza ? Un răspuns general valabil nu poate fi dat, dar un pasaj
dintr-o scrisoare a lui Paolo Giorgi către marele duce de Toscana sugerează că era
important ca în solicitarea de ajutor să existe asemenea referiri: „Am făcut în așa
fel - scria ragusanul la 11 mai 1598 - ca arhiepiscopul de Târnovo să-i scrie Alteței
Sale și monseniorului nunțiu că el împreună cu creștinii din acea țară erau cât se
poate de doritori să-și verse sângele pentru creștinătate [...]. Și pentru a întări mai
bine această acțiune, arhiepiscopul împreună cu episcopii, preoții și fruntașii
22 V. cuvintele iui Mihai Viteazul către solul polon Lubienecki într-un moment critic, cel al
apropiatei invazii otomane: „Toate le-am făcut din cauza vărsării sângelui lui Hristos și pentru
întreaga creștinătate” (MVCE, I, p. 24, nr. 16; cf., însă, nota 24, în care se prezintă și versiunea latină,
sensibil diferită: „ceea ce fac, fac din dragoste pentru creștinătate și nu ca să vărs sângele creștinilor”).
”J Habsburgs and Zaporozhian Cossacks. The Diary of Erich Lassota von Steblau 1594, ed.
and introduction Lubomir R. Wynar, translated by Orest Subtelny, Ukrainian Academic Press, 1975,
p. 89: „we [= cazacii] like our ancestors before us, are always ready to risk our lives for the Christian
faith and we will not cease to do so”.
”4 Ibidem, p. 89: „However, being well aware of the infidels ’ and the Moldavians ’ duplicity,
we dare not set out on a campaign under such splendid regalia as His Majesty's standards and
accompanied by his obedient servants [Lassota] because we know full well that many honest people
and good Christians were treacherously handed over to the infidels by the Moldavian Hospodar”.
Aici, duplicitatea domnului Moldovei este folosită pentru a justifica motivul reținerii cazacilor de a da
curs solicitării împăratului Rudolf al Il-lea. Alături de acest aspect, ei au mai invocat lipsa de cai,
banii insuficienți și problema raporturilor cu regele Poloniei.
25 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, p. 329, nr. CLXVII.
Erich Lassota nota că a fost informat că ar fi inutil să înceapă negocierile cu cazacii fără
să aibă bani la el; de aceea a trimis să-i fie aduși cei 8000 de ducați pe care îi primise din partea
împăratului Rudolf al Il-lea {Habsburgs and Zaporozhian Cossacks, p. 71).
MVCE, I, p. 178, nr. 55: „Sicome gli disse Waivoda ehe lui vol spargier la sua sangue
con loro insieme per servitio della Santa Croce et per servir la christianità contra gli pagani et quelli
ehe aiutano alli pagani contra li cristiani et contra il Imperatore Cristiano”.
acestei țări au jurat în biserică, pe Evanghelie, că vor fi uniți și nedespărțiți de

creștini până la moarte’'28. în acest caz, se cuvine introdusă o nuanță; Paolo Giorgi
a făcut parte dintre cei care considerau că o răscoală a popoarelor balcanice ar fi
servit foarte mult cauzei Sfintei Ligi. Nu puțini erau, în epocă, aceia care
considerau că, la apariția trupelor creștine, popoarele din Balcani se vor ridica la
luptă împotriva turcilor2930
*.Prin urmare, exprimarea hotărârii de a lupta și de a vărsa
sângele pentru creștinătate era menită să dea un argument în plus celor care
susțineau ideea unei acțiuni hotărâte împotriva Imperiului Otoman „nelle proprie
sue viscere”00.
Dacă vărsarea sângelui drept-credincioșilor în lupta împotriva turcilor era
privită drept un sacrificiu legitim, situația conflictului între două puteri creștine era
socotită, în teorie, intolerabilă. Teoreticienii cruciadei au subliniat, de-a lungul
secolelor, nu o dată caracterul nefast pe care îl aveau luptele dintre monarhii
creștini, multi dintre autori considerând că aceste războaie fratricide au fost cauza
expansiunii Islamului. Ideea se regăsește și la sfârșitul veacului al XVI-lea.
Comentând lupta de la Areni, bailul Venetian Marco Venier considera că, indiferent
de rezultatul bătăliei, Imperiul Otoman era cel care avea de câștigat’’“. Alte
documente din timpul războiului cel lung se rezumă însă doar la aspectul moral;
vărsarea sângelui celor de aceeași credință constituia un păcat și, drept urmare,
trebuia evitată. Adresându-se lui Ieremia Movilă la 2 august 1599, principele
Andrei Bâthory îl ruga să renunțe Ia ideea de a-1 ataca pe Mihai Viteazul deoarece
era foarte urât și împotriva obiceiurilor creștinești ca un principe creștin să atace un
alt principe de aceeași credință32. Invocând prietenia și buna vecinătate, principele
28 Călători străini despre Țările Române, III, volum îngrijit de Maria Holftb'n, Maria
Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, 1971, p. 411.
29 Jan Wladyslaw Woś, Istruzione al cardinale Enrico Caetani per la sua missione in
Polonia negii anni 1596-1597, în „Annali della Scuola Normale Superiore di Pisa”, s. Ill, vol. VI,
1976, 3, p. 946; importanța pasajului a fost semnalată și comentată în istoriografia românească de
Ștefan Andreescu, O reactualizare a tratatului de la Lublau în 1596, în AIIAI, XX, 1983, p. 113. Tot
Ștefan Andreescu, Michele il Bravo e l ’idea di riedificazione dell ’Impero bizantina: le testimonianze
degli ambasciatori veneziani a Constantinopoli, în vol. Dall’Adriatico al Mar Nero: l'eneziani e
Romeni, tracciati di storie comuni, a cura di Grigore Arbore Popescu, Roma, 2003, p. 56 și urm., a
atras atenția și asupra unor voci mult mai sceptice. Bailul venețian Girolamo Capello sublinia ura
purtată de ortodocși „francilor” și refuzul de a accepta un împărat de altă credință decât cea ortodoxă.
30 Jan Wladyslaw Woś, Istruzione, p. 945.
j| Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, III (1576-1599),
București, 1880, appendice, doc. LXIV, p. 505: „Ora quando questa cosa sia vera, come si racconta.
convengono quelli essere seini di discordia tra Cristiani ehe guereggano tra loro a pro dell ’Imperio
Ottomano”.
’2 A. Veress, Documente, V, București, 1932, doc. 162, p. 245: „Certo autem mihi
persuadée, M.D. J ram non latere, quantum a nobis cum Michaele Vaivoda coniuctionis vinculum,
hoc tempore intercédât et sine hoc etiam profecto, rebus Christianorum sic stantibus indignum plane
indecensque esset, principem christianum contra christianum insurgere”.
114 OVIDIU CRISTEA
Transilvaniei îl sfătuia pe Ieremia să lase la o parte orice supărare ar fi avut. Nu

știm în ce măsură cuvintele sus-amintite au contribuit în final la decizia domnului
Moldovei de a nu ataca Țara Românească. Există însă situații în care reținerea de la
o anumită atitudine a fost justificată prin ideea că vărsarea sângelui credincioșilor
ar fi constituit un păcat.
Intr-o scrisoare expediată lui Jan Potocki la 10 iulie 1598, hatmanul Simion
Movilă și vornicul Gligorcea Crăciun menționau că „acei oameni turbulenți” care
erau cazacii au fost opriți să treacă prin Moldova. în acest fel era adusă la
îndeplinire solicitarea regală ca moldovenii să împiedice trecerea în Țara
Românească a mercenarilor recrutați de Mihai Viteazul33. Ca o justificare, cei doi
semnatari ai scrisorii au ținut să adauge: „Dacă am fi vrut, cu ajutorul lui
Dumnezeu, și toate tunurile lor ar fi fost în mâinile noastre și ei înșiși n-ar fi scăpat,
dar amintindu-ne de datoria noastră creștinească față de Dumnezeu, sângele lor nu
l-am dorit, ci am trimis numai o strajă după dânșii către Bug”34. Cuvintele par să
preîntâmpine reproșul că oastea Moldovei nu și-ar fi făcut datoria până la capăt
împotriva cazacilor. Decizia de a evita bătălia nu s-a datorat, par să sugereze
Simion Movilă și Gligorcea Crăciun, lipsei curajului, ci unei interdicții spirituale.
A vărsa sângele creștinilor constituia un păcat cu atât mai greu de iertat cu cât, în
conjunctura respectivă, s-ar fi dovedit inutil. Boierii moldoveni încercau să
sugereze că și-au făcut deopotrivă datoria față de Dumnezeu și față de regele
Poloniei barând, în felul expus în scrisoare, drumul cazacilor spre Țara
Românească. S-ar putea obiecta că formula invocată este cel mult o figură de stil, o
metaforă, atâta timp cât chiar Ieremia Movilă îi descria, într-o scrisoare adresată
Porții, pe cazacii și polonii recrutați de Mihai Viteazul drept „tâlharii bastarzi care
nu doresc ca un ținut sau altul să fie în siguranță și liniște”35. în fapt, departe de a
invalida referirea la „datoria creștinească”, scrisoarea lui Ieremia vodă atrage
” Polonia a reacționat în general negativ atunci când s-a pus problema recrutării cazacilor
de către alte puteri. în 1594, Erich Lassota a constatat că Jan Zamoyski se împotrivea negocierilor
cazacilor cu imperialii, fapt ce l-a făcut să insiste în privința proiectului de recrutare a lor; v.
Habsburgs and Zaporozhian Cossacks, p. 92; la 24 mai 1599 Petru Tylicki dădea poruncă staroștilor
din Ucraina să oprească trecerea spre Țara Românească a cazacilor și mercenarilor poloni, dispoziție
adresată și lui Ieremia Movilă (v. Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, doc. XXIX, p. 247-248). în
luna noiembrie a aceluiași an, regele Sigismund al IlI-lea Wasa considera recrutarea cazacilor de către
Mihai Viteazul drept un mare pericol (ibidem, doc. XXXV, p. 244-245).
’4 P. P. Panaitescu, Documente, doc. 19, p. 49. Pentru Paolo Giorgi, care a relatat episodul
într-o scrisoare către papa Clement al VIII-lea, acțiunea moldovenilor ar fi fost datorată unei solicitări
a tătarilor: ..Ieremia, făcând voia hanului, le-a oprit trecerea cu armata sa, având drept căpitan pe
fratele său, măcar că ei ar fi cerut cu cea mai aleasă deferență <să fie lăsați să treacă>, făgăduind
hotărât că nu vor face nici o pagubă țării lui, căci dacă nu ar fi bănuit că forțele tătarilor erau unite cu
Le moldovenilor ei și-ar fi forțat trecerea pe calea armelor și fără îndoială ar fi reușit”; v. Călători
.: ' ul· ■ ■ -t Țările Române, III, p. 414.
MvCE 1. doc. 74, p. 223.
atenția asupra faptului că, în textele epocii, argumentele folosite pentru a convinge
depindeau foarte mult de destinatarul căruia îi erau adresate. Putem să considerăm
formula sus-amintită drept un simplu artificiu retoric, dar mai important este faptul
că recursul la un asemenea procedeu stilistic avea relevanță atât pentru expeditor,
cât și pentru destinatar. Pentru această interpretare pledează chiar faptul că regăsim
ideea păcatului vărsării sângelui creștin și în texte polone. „Nu m-am grăbit să dau
de veste Domniei Tale” - scria din Suceava, la 8 februarie 1596, Stanislaw Chanski
arhiepiscopului de Gniezno, Stanislaw Karnkowski - „neavând nici o bucurie din
cauza vărsării sângelui creștinesc”36, iar această mențiune este cu atât mai
interesantă cu cât Ștefan Răzvan, învins în lupta de la Areni este etichetat de
același Chanski drept un „dușman, prost și obraznic, care a voit să calce în picioare
slava Măriei Sale regelui, domnul nostru și a norodului polon”37.
Exemplul de mai sus este sugestiv și pentru felul în care au încercat să se
justifice cei care au transgresat interdicția vărsării sângelui creștin. Textul lui
Chanski sugera că răspunzător pentru o asemenea faptă a fost tocmai Ștefan
Răzvan. Urmărind să „nimicească toate trudele, cheltuielile și riscurile noastre, ce
le-am depus și să ne piardă capetele noastre”, adversarul lui Ieremia vodă nu a
făcut decât să stârnească mânia divină, care „l-a pedepsit cu atât, cu cât nu i-a dat
mai mult să se înveselească de ceea ce nădăjduia el să se bucure”38. O interpretare
asemănătoare găsim și în felul în care Mihai Viteazul a argumentat cucerirea
Transilvaniei. Deși într-o scrisoare către împăratul Rudolf al II-lea domnul
deplângea durerea pricinuită „pentru risipa sângelui vărsat de la câteva mii de
creștini, căzuți de amândouă părțile”39, învingătorul de la Șelimbăr sublinia că
singurul vinovat pentru o asemenea faptă era Andrei Bâthory. Acesta, deși era un
principe nelegitim, a refuzat să renunțe la tron și să recunoască drepturile Casei de
Austria, drept pentru care Mihai a pornit la luptă bazându-se pe credința în
Dumnezeu, cel mai mare răzbunător al sperjurului, și pe justețea cauzei imperiale.
Ca și în cazul descrierii luptei de la Areni de către Stanislaw Chanski, scrisoarea lui
Mihai Viteazul tinde să sugereze că vărsarea sângelui creștinesc constituia un rău
necesar atunci când adversarul era un călcător de jurământ. Acesta se făcea vinovat
nu numai față de oamenii față de care se angajase, ci chiar față de Dumnezeu care
era luat drept garant; era, prin urmare, legitim să porți război în aceste condiții și, în
ciuda vărsării sângelui creștinesc, se putea spera în obținerea iertării.
Cu câteva diferențe, argumentele lui Mihai Viteazul se regăsesc în discuția
cu Germanico Malaspina premergătoare luptei de la Șelimbăr. Desigur, dialogul cu
acesta ni s-a păstrat prin medierea nunțiului apostolic, care ar fi putut modifica
j6 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, doc. XVI, p. 221.

37 Ibidem.
j8 Ibidem.
”9 Hurmuzaki, Documente, III, doc. CCLXII, p. 339; MVCE, I, doc. 96, p. 257.
116 OVIDIU CRISTEA
forma și fondul argumentelor folosite. Față de pericolul vărsării sângelui creștinesc,

scos în evidență de nunțiul apostolic, Mihai Viteazul a replicat că a intrat în
Transilvania nu din dragoste de putere, nici din dorința vărsării sângelui creștinesc
(dorind, dimpotrivă, să verse sângele necredincioșilor), ci din cauza uneltirilor lui
Andrei Bâthory și a refuzului de a reînnoi alianța antiotomană care funcționase în
timpul lui Sigismund Bâthory40*. Argumentele lui Mihai - transmise prin medierea
lui Malaspina - par să deplaseze accentul de la apărarea intereselor Casei de
Austria în Transilvania și la lipsa de legitimitate a lui Andrei Bâthory, la atitudinea
ostilă a principelui față de Țara Românească, la încercările de a-1 înlătura pe Mihai
Viteazul din scaun și la tentativa de a scoate Transilvania din Liga Sfântă. în
același timp însă, discursul lui Mihai aruncă vina vărsării sângelui creștinesc tot pe
umerii lui Andrei Bâthory care, prin uneltirile sale, a făcut confruntarea inevitabilă.
Felul în care Malaspina a rezumat dialogul cu principele-cardinal nu face decât să
sprijine interpretarea dată de domnul Țării Românești.
Dincolo de problema fidelității relatării lui Germanico Malaspina, se
cuvine să remarcăm că și acesta, și Mihai Viteazul invocă în textul sus-citat
interesul creștinătății. Numai că cele două puncte de vedere nu par deloc să
coincidă. Rămâne să ne întrebăm în ce măsură utilizarea temei creștinătății în
discursul politic al sfârșitului de secol XVI a fost înțeleasă în același chip de cei
care au utilizat-o.
Chistianitas versus patriam

Discuția este cu atât mai necesară cu cât, potrivit studiului clasic al lui
Denys Hay, în Occidentul Europei, încă din secolele al XIV-lea - al XV-lea,
conceptele „Europa” și „creștinătate” au fuzionat datorită acțiunii conjugate a mai
multor factori4'. Pe lângă Marea Schismă din sânul Bisericii occidentale,
suprapunerea celor doi termeni ar fi fost favorizată de evoluția frontierelor
creștinătății; pe de o parte, au fost pierdute teritoriile de peste mări, Asia Mică și
Peninsula Balcanică; pe de altă parte, au fost cucerite ținuturile baltice și emiratul
Granadei4’. Acestei evoluții i s-au suprapus transformările veacului al XVI-lea.
Reforma protestantă, redefmirea catolicismului în urma conciliului de la Trento,
Ligile Sfinte (1538, 1571, 1593), Unirea de la Brest au fost doar câteva din
momentele care au marcat evoluția conceptului de creștinătate. La prima vedere,
40 Hurmuzaki, Documente, III, Appendice, Documente descoperite de d-l C. Esarcu în

Arhivele din Italia, doc. LXXI, p. 511: „ehe non per libidine di dominare, nè per sete che havesse di
spargere il sangue Christiano, essendo egli tutto intento a voler spargere quello dei Turchi, e ehe a
'ui hastava di poter vivere sicuro nella sua provincia di Calacchia”.
Denys Hay. Sur un problème de terminologie historique: Europe et chrétienté, în
-Diogene”. 1957. p. 52.
" Ibidem, p. 53 și urm.
aceste mutații au lăsat prea puține urme în limbajul politic al domnilor români. Ca
și în cazul relatării bătăliei de la Areni de către Ieremia Movilă, există impresia că
intre vocabularul politic al lui Ștefan cel Mare și cel utilizat de Mihai Viteazul și
Aron Tiranul în momentul intrării în războiul antiotoman nu există diferențe
semnificative4'. Regăsim, de exemplu, ideea pericolului pe care l-ar fi reprezentat o
victorie a turcilor, precum și recursul la sintagma „scut al creștinătății” atât de des
invocată în cazul lui Ștefan cel Mare. Odată izbucnit războiul antiotoman, pentru
Aron vodă „țara noastră este, într-adevăr, un zid al întregii creștinătăți, contra
acestui dușman, pe care noi aproape îl ținem în spate”43 44, iar Mihai Viteazul se
adresează starostelui de Camenița, Jan Potocki, insistând pe dorința de a face din
Țara Românească „un scut al întregii lumi creștine” 45.
Câteva documente, de la începutul intrării Țărilor Române în „războiul cel
lung”, par să sugereze nu atât o evoluție semantică, cât o adaptare a celor doi
domni la conjunctura diplomatică a momentului. Altfel spus, referirea la
creștinătate a conținut și o cerere de ajutor și, implicit, o invitație adresată
destinatarului de a se alătura Ligii Sfinte. Intr-o scrisoare expediată la 5 martie
1594, Aron vodă îl informa pe Jan Zamoyski în legătură cu mișcările tătarilor.
Scrisoarea preciza că hanul a solicitat să i se pună la dispoziție călăuze care să-i
îndrume oastea, prin teritoriile polone, spre Ungaria. Dar, preciza domnul
Moldovei, „ca un creștin, nu am vrut să nu înștiințăm pe Milostivirea Voastră
despre intențiile acestor păgâni care, după câte ni s-a spus, sunt în număr de
150.000 [...]; dacă acești păgâni de tătari au nevoie de călăuze, să le găsească în
altă parte, nu la noi, căci vrem mereu să fim de partea creștinilor, alături de care
suntem gata să murim”46. Acest scurt fragment pare să nu lase loc la foarte multe
comentarii. Ar fi vorba de un fapt aparent banal, o atenționare asupra unui pericol
care ar fi putut afecta regatul Poloniei. însă, dincolo de rolul important pe care
Moldova l-a jucat în transmiterea de știri în legătură cu mișcările potențial ostile la
adresa Republicii nobiliare47, se cuvine să fie observată o diferență semnificativă de
abordare. Aron vodă își motivează acțiunea prin apartenența comună la
creștinătate, alături de care subliniază că este gata să moară48; domnul Moldovei nu
43 Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice românești (1369-1878), München, 1987, p. 78:
„Mihai Viteazul a redat spiritului de cruciadă românesc vechea sa strălucire nu numai pe câmpul de
luptă, dar și pe planul gândirii politice. Tonul său este tonul lui Ștefan, ideile de asemenea”.
44 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, doc. CLXXIV, p. 340.
45 P. P. Panaitescu, Documente, doc. 4, p. 14-15; MVCE, I, doc. 15, p. 100.
46 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, I, supl. II, doc. CLXVII, p. 329.
47 Ieremia Movilă avea oameni plătiți în oștile tătărești, care îl informau despre mișcările
hanului; v. P. P. Panaitescu, Documente, doc. 12, p. 38.
48 Mesajul expediat către Zamoyski poate fi comparat cu cel trimis la 6 februarie 1594 către
Sigismund Bâthory; v. Hurmuzaki, Documente, III, doc. CLXIX, p. 179: „Ego quoque cum universo
populo meo et toto Regno paratus ero et Christianis auxiliabor”.
118 OVIDIU CRISTEA
face nici o aluzie la diferențele confesionale și lasă impresia că credința comună în

lisus ar fi fost suficientă pentru a justifica o acțiune comună împotriva dușmanilor
Crucii. Prin referirea la creștinătate, domnul Moldovei făcea o invitație implicită de
conjugare a forțelor împotriva oștilor hanului și, prin extensie, împotriva Imperiului
Otoman .
Pentru poloni, în schimb, perspectiva era cu totul diferită. Gestul lui Aron,
de a transmite vești despre proiectata expediție a hanului, constituia o dovadă de
fidelitate, cu atât mai firească cu cât îi fusese solicitată chiar de către cancelar: „Eu
rog pe Măria Ta - menționa Zamoyski într-o epistolă expediată la 19 august 1594 -
ca, din această bunăvoință a m[ăriei] tale față de m[aiestatea] s[a] regală și față de
Republică, să binevoiești a-mi da de veste cât de adesea despre cele ce s-ar petrece
în oastea împăratului turcesc, asemenea și despre ce ai binevoit Măria Ta să auzi
despre întoarcerea înapoi a hanului tătar din Ungaria: deci despre ce s-ar petrece în
Hoardă. Prin care fapt Măria Ta vei binevoi să-ți îndatorezi cu atât mai mult
această bunăvoință a M. S. regelui și a Coroanei”’0. Cereri similare au existat și în
timpul domniei lui Ieremia Movilă: „Rog binevoiește Domnia Ta să stărui pentru
știri despre ceea ce s-ar întâmpla în Turcia și în țara tătărească și dă-ne, te rog, de
veste cât mai grabnic”49 51. Acest interes nu izvora din gândul apărării creștinătății -
50
chiar dacă tema a fost exploatată de poloni în negocierile cu Sfântul Scaun -, ci din
dorința protejării teritoriilor regatului de incursiunile devastatoare ale tătarilor.
Cu excepția oamenilor Bisericii52, tema creștinătății (și derivatele acesteia)
apare destul de rar în Polonia, în discursul politic din timpul „războiului cel lung”.
Pentru destinatarul scrisorii lui Aron vodă, cancelarul și marele hatman al
Coroanei, Jan Zamoyski, exista o diferență clară între interesul „patriei” și cel al
„creștinătății”. Discursul rostit în fața seimului la întoarcerea din expediția din
Moldova, ilustrează din plin această opoziție. Pe de o parte, exista creștinătatea, pe
care Zamoyski o identifica doar cu Liga Sfântă, ale cărei interese nu se
suprapuneau cu cele ale Poloniei. „în ceea ce privește Liga, eu îi doresc din toată
inima succes”, afirma cancelarul, adăugând: „dar numai cu mijloacele ei”53. Pe de
49 Confirmarea se găsește în scrisoarea pe care Zamoyski a trimis-o lui Cristofor Radziwill.

Cancelarul scria că îl suspectează pe domnul Moldovei că încearcă să tatoneze intențiile Poloniei față
de turci; v. Hurmuzaki-Bogdan, Documente, I, supl. II, doc. CLXXII, p. 336.
50 llie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, doc. I, p. 202.
31 Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al
XV/-lea și al XVII-lea (= Documente ХѴІ-ХѴІГ), ed. îngrijită de Vasile Matei, București, 2001, doc.
58, p. 124.
52 V., de exemplu, scrisoarea episcopului de Cracovia, Bemard Maciejowski, către Petru
Tylicki, prin care își exprima speranța că Dumnezeu va pedepsi pe Mihai Viteazul, care „pe cât de
tațamic este, pe atât de nesincer s-a purtat cu oamenii creștini”; textul în idem, Documente privitoare
la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, București, 1979 (= Documente
MÏ), doc. 224, p. 421.
\\\e Documente XVI—XVII, âoc. 4%. v- ѴП.
118 OVIDIU CRISTEA
face nici o aluzie la diferențele confesionale și lasă impresia că credința comună în

lisus ar fi fost suficientă pentru a justifica o acțiune comună împotriva dușmanilor
Crucii. Prin referirea la creștinătate, domnul Moldovei făcea o invitație implicită de
conjugare a forțelor împotriva oștilor hanului și, prin extensie, împotriva Imperiului
Otoman49.
Pentru poloni, în schimb, perspectiva era cu totul diferită. Gestul lui Aron,
de a transmite vești despre proiectata expediție a hanului, constituia o dovadă de
fidelitate, cu atât mai firească cu cât îi fusese solicitată chiar de către cancelar: „Eu
rog pe Măria Ta - menționa Zamoyski într-o epistolă expediată la 19 august 1594-
ca, din această bunăvoință a m[ăriei] tale față de mfaiestatea] s[a] regală și față de
Republică, să binevoiești a-mi da de veste cât de adesea despre cele ce s-ar petrece
în oastea împăratului turcesc, asemenea și despre ce ai binevoit Măria Ta să auzi
despre întoarcerea înapoi a hanului tătar din Ungaria: deci despre ce s-ar petrece în
Hoardă. Prin care fapt Măria Ta vei binevoi să-ți îndatorezi cu atât mai mult
această bunăvoință a Μ. S. regelui și a Coroanei”50. Cereri similare au existat și în
timpul domniei lui Ieremia Movilă: „Rog binevoiește Domnia Ta să stărui pentru
știri despre ceea ce s-ar întâmpla în Turcia și în țara tătărească și dă-ne, te rog, de
veste cât mai grabnic”51. Acest interes nu izvora din gândul apărării creștinătății -
chiar dacă tema a fost exploatată de poloni în negocierile cu Sfântul Scaun -, ci din
dorința protejării teritoriilor regatului de incursiunile devastatoare ale tătarilor.
Cu excepția oamenilor Bisericii52, tema creștinătății (și derivatele acesteia)
apare destul de rar în Polonia, în discursul politic din timpul „războiului cel lung”.
Pentru destinatarul scrisorii lui Aron vodă, cancelarul și marele hatman al
Coroanei, Jan Zamoyski, exista o diferență clară între interesul „patriei” și cel al
„creștinătății”. Discursul rostit în fața seimului la întoarcerea din expediția din
Moldova, ilustrează din plin această opoziție. Pe de o parte, exista creștinătatea, pe
care Zamoyski o identifica doar cu Liga Sfântă, ale cărei interese nu se
suprapuneau cu cele ale Poloniei. „în ceea ce privește Liga, eu îi doresc din toată
inima succes”, afirma cancelarul, adăugând: „dar numai cu mijloacele ei”53. Pe de* 31
30
49 Confirmarea se găsește în scrisoarea pe care Zamoyski a trimis-o lui Cristofor Radziwill.

Cancelarul scria că îl suspectează pe domnul Moldovei că încearcă să tatoneze intențiile Poloniei față
de turci; v. Hurmuzaki-Bogdan, Documente, I, supl. II, doc. CLXXII, p. 336.
30 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, doc. I, p. 202.
31 Idem, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolele al
XVI-lea și al XVII-lea (= Documente ΧΙΊ-XVff), ed. îngrijită de Vasile Matei, București, 2001, doc.
58, p. 124.
V., de exemplu, scrisoarea episcopului de Cracovia, Bemard Maciejowski, către Petru
Tylicki, prin care își exprima speranța că Dumnezeu va pedepsi pe Mihai Viteazul, care „pe cât de
fățarnic este, pe atât de nesincer s-a purtat cu oamenii creștini”; textul în idem, Documente privitoare
la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, București, 1979 (= Documente
ХѴГ), doc. 224, p. 421.
Sj Ilie Corfus, Documente ХѴІ-ХѴП, doc. 48, p. 107.
altă parte, același discurs sublinia, prin referința la exemplul antic al lui
Epaminonda5455 , datoria apărării patriei, chiar cu prețul vieții. în această viziune,
56
ciocnirea cu tătarii de la Țuțora constituia doar o chestiune polonă, menită să aducă
Moldova sub scutul și protecția Coroanei și să îndepărteze de frontierele regatului
un dușman turbulent. Este adevărat că polonii s-au străduit să prezinte această
acțiune drept un sprijin esențial acordat Ligii Sfinte33, dar chiar și în construcția
acestui discurs, interesul regatului primează în fața celui comun, al cauzei creștine.
Această ordine de priorități a fost percepută de suveranul pontif care, în discuțiile
cu solul polon Gembinski, a subliniat că Polonia nu se va putea scuza mai bine
pentru faptele din trecut, decât dacă, în cele care aveau să urmeze, va arăta că nimic
nu este mai presus decât „interesul public al creștinătății și apărarea acesteia
împotriva barbarilor necredincioși”36.
Mult mai aproape de viziunea pontificală s-a aflat modul în care și-a
justificat intrarea în Liga Sfântă Mihai Viteazul, pentru care cauza creștinătății a
primat în fața celei a Țării Românești: „eu n-am avut de la turci nici o greutate sau
vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credința
creștinească, văzând eu ce se întâmplă în fiecare zi cu bieții creștini. M-am apucat
să ridic această mare greutate cu această țară săracă a noastră, ca să fac un scut al
54 Analogiile între evenimentele politice și militare ale sfârșitului de secol XVI și episoade
din istoria antică au fost deseori utilizate în epocă; Gregorio Pieca, autor în 1588 al lucrării Oratione
per la guerra contra turchi, compara victoria de la Lepanto cu cea obținută de romani împotriva
Cartaginei la Mylae, iar acțiunea lui Carol Quintul împotriva Tunisului cu victoria lui Scipio
Africanul asupra lui Hannibal. Pentru detalii, v. Roger Àikin, Christian Soldiers in the Sala dei
Căpitani, în „Sixteenth Century Journal”, 16, 1985, 2, p. 215.
55 Argumentul esențial îl constituia împiedicarea transformării Moldovei în provincie
otomană: Veniamin Ciobanu, La cumpănă de veacuri. Țările Române în contextul politicii poloneze
la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, Iași, 1991, p. 123; același autor
subliniază (ibidem, p. 156) că diplomația polonă a accentuat, în negocierile cu cardinalul Enrico
Caetani, ideea că o ripostă a lui Sigismund Bâthory ar fi spre paguba Republicii creștine. Pentru
problema justificării intervenției polone în Moldova, cf. Ștefan Andreescu, O reactualizare a
tratatului de la Lublau în 1596, p. 107—110. Ștefan Andreescu comentează un raport al lui Benedetto
Mandina publicat de Radu Constantinescu sub o identificare greșită în Lupta pentru unitate națională
a Țărilor Române (1590-1630). Documente externe, doc. 105, p. 47; Jan Wladyslaw Woś, Istruzione,
p. 938; Ilie Corfus, Intervenția polonă în Moldova și consecințele ei asupra războiului lui Mihai
Viteazul cu turcii, în Rdl, 28, 1975, p. 527-540, analizează în paralel discursurile lui Jan Zamoyski și
Stanislaw Karnkowski. Din punctul de vedere al argumentelor folosite, ar fi interesant de făcut o
comparație cu situația din timpul lui Petru Cazacul, mai ales a modului diferit în care au inteipretat
otomanii intervenția polonilor în cele două situații; v. scrisoarea sultanului către Sigismund al IlI-lea
Wasa la Ilie Corfus, Documente XVI, doc. 195, p. 370.
56 Jan Wladyslaw Woś, Istruzione, p. 938: „Pero fu dette al Secretario, ehe in niun modo si
potevono meglio scusare о honorare le opere passate, ehe coll far vedere dalle future ehe nessuna
cosa a Pollacchi premeva più ehe il publico interese della Christianità e l’assicuramento di quella
contro gl 'infedeli barbari. Il ehe si poteva fare col congiungere consigli et armi eon li Christiani a
difesa della causa commune'’.
120 OVIDIU CRISTEA
. Nu are rost să ne întrebăm, în rândurile de față, cât de

întregii lumi creștine”5758
„sinceră” era afirmația lui Mihai. Ceea ce ne interesează este faptul că, asemenea
lui Aron vodă și a unor predecesori din secolele al XIV-lea - al XV-lea, domnul
Țării Românești a folosit tema creștinătății pentru a-și justifica acțiunile. Vlad
Georgescu observa că acest element de vocabular politic a fost utilizat insistent de
domnii munteni sau moldoveni ori de câte ori s-a conturat posibilitatea unei
cruciade antiotomane38. Așa cum am amintit, la sfârșitul secolului al XVI-lea, acest
concept reapare, fiind folosit de Mihai Viteazul, de Aron vodă și chiar de Ieremia
Movilă. Potrivit unui raport trimis din Alba Iulia secretarului florentin Belisario
Vinta, domnul Moldovei, pentru a preîntâmpina o acțiune ostilă din partea lui
Sigismund Bâthory, a trimis o solie oferind să fie vecin bun și arătând că este mai
favorabil creștinilor decât turcilor59.
Cu excepția acestui ultim exemplu, pentru anii 1594-1595, folosirea
conceptului de creștinătate de către domnii români s-a produs într-un context în
care s-a sperat că, în cele din urmă, cu toată opoziția lui Jan Zamoyski, Polonia va
adera la Liga Sfântă. în această conjunctură diplomatică, discursul lui Mihai
Viteazul sau al lui Aron vodă s-a sincronizat perfect cu propaganda pontificală și
imperială, care au insistat în demersurile lor pe lângă Sigismund al III-lea Wasa pe
și „per bene della Christianità e
sintagmele ,,publico intéresse della Christianità”6061
per il felice maneggio della guerra contro Turch'i'''. Când a devenit evident că
Polonia nu va adera la Ligă, au disparut și referințele la creștinătate din scrisorile
lui Mihai Viteazul expediate spre Polonia. în schimb, în epistolele sale își va face
tot mai mult simțită prezența ideea „falșilor creștini”, a „trădării intereselor
creștinătății”, nu atât de rege sau de „Republica nobiliară”, cât de cancelarul Jan
Zamoyski și clienții săi62.
57 P. P. Panaitescu, Documente, doc. 4, p. 14—15.

58 Vlad Georgescu, op. cit., p. 77.
59 Andrei Veress, Documente, V, doc. 19, p. 36: „Cur venerit [= solul lui Ieremia], re ipsa
sciri non potest; fertur tarnen, quod Hieremias Vaivoda per eum bonam vicinitatem principi offerat et
significet, quod magis christianorum, quam Turcarum rebus faveat”.
60 Jan Wladyslaw Woś, Istruzione, p. 938.
61 Ibidem, p. 937.
62 Mihai Viteazul către Basta și comisarii imperiali: Hurmuzaki, Documente, IV/1, doc.
167, p. 194-195; MVCE, V, București, 1990, doc. 240, p. 353. „Mai înainte, Maiestatea Sa spunea
mereu că nu trebuie să pornim război contra polonilor, ci să fie lăsați în pace, că și ei sunt tot creștini
și nu fac nimic rău împotriva creștinătății. Numai că acum se vede clar ce fel de creștini sunt ei.
Singurul lucru care le-a mai rămas de făcut este să se circumcidă; dar este ca și cum ar face-o. Căci
cancelarul polon și Ieremia vodă, atât înainte, cât și acum, sunt împotriva întregii creștinătăți și a
binelui creștinătății și a tot ce face creștinătatea și câte altele. Tot ei doi sunt principalii vinovați
pentru că Polonia nu se poate împăca cu creștinătatea, fapt pentru care Domnul ni i-a dat în mână. Iar
dacă Domniile Voastre nu veți zăbovi cu ajutorul, îi vom putea da în mâna creștinătății nu numai pe
ei. ci și țările [lor] și le vom aduce sub ascultarea Maiestății Sale. Niciodată nu a existat o astfel de
Concluzii
Această scurtă incursiune în documentele sfârșitului de secol XVI nu are
pretenția de a rezolva o problemă, ci de a semnala importanța analizei discursului
pentru investigația istorică. în istoriografia occidentală, există deja o bogată
bibliografie, iar Peter Burke sublinia că limbajul „spoken or written, was viewed as
one of the most obvious if not the most important ways of demonstrating status,
manners, or breeding”63.
Această direcție de investigație poate da și în istoriografia românească
rezultate extrem de fructuoase. Nu numai pentru că printr-o astfel de abordare „mai
lesne putem înțelege acțiunile suveranului și mai drept interpreta una sau alta din
faptele sale”64, ci și pentru că din analiza limbajului politic folosit putem percepe în
ce măsură domnii Moldovei sau ai Țării Românești se aflau conectați la limbajul
diplomatic al timpului. Analiza descrierii luptei de la Areni de către Ieremia
Movilă, folosirea conceptelor de „creștinătate”, „scut al creștinătății”, „sânge
creștinesc”, „datorie creștinească” par să sugereze, la prima vedere, atașamentul
față de un limbaj diplomatic tradițional și ușor desuet la sfârșitul secolului al
XVI-lea. Totuși, dincolo de forța tradiției, reperabilă și în cazul unor puteri
occidentale precum Spania6’ sau Anglia66, o analiză mai atentă a contextului
ocazie favorabilă pentru aceasta și nici nu va mai exista. Dacă însă, dimpotrivă, Domniile Voastre veți
zăbovi, iar polonii se vor uni și se vor înțelege cu turcii, ceea ce va pierde Maiestatea Sa nu va fi
puțin; în primul rând Țara Românească, apoi Moldova, curând după aceasta și Transilvania, iar de
acolo dușmanul va putea înainta mai departe, de care lucru Dumnezeu să ne ferească și să îndepărteze
răul care pândește acum această țară”.
6? Peter Burke, A Civil Tongue: Language and Politeness in Early Modern Europe, în vol.
Civil Histories. Essays Presented to Sir Keith Thomas, ed. by Peter Burke, Brian Harrison and Paul
Slack, Oxford University Press, 2000, p. 31; tot din rândul contribuțiilor occidentale putem aminti pe
Louis Marin, Le récit est un piège, Paris, 1978, în special p. 19-31, în care este studiată fabula lui La
Fontaine, Le pouvoir des fables. In fapt, este vorba de o analiză a discursului prin care La Fontaine își
dedica opera ambasadorului de Barillon, unul dintre negociatorii francezi ai tratatului de la
Nijmengen (1678-1679). Potrivit lui Louis Marin, printr-o strategie textuală foarte abilă, La Fontaine
l-a pus pe destinatar în situația de a nu putea refuza darul oferit; mai recent cf. studiile semnate de
Suzanne Fleischmann, Philology, Linguistics and the Discourse of the Medieval Text, în „Speculum”,
65, 1990, 1, p. 19-37; Robert E. Bjork, Speech as Gift in Beowulf, în „Speculum”, 69, 1994, 4, p.
993-1022. Foarte bogată este bibliografia privind problema discursului fidelității; v. întreaga discuție
și bibliografie la Arthur L. Herman jr„ The Language of Fidelity in Early Modern France, în „The
Journal ofModern History”, 67, 1995, 1, p. 1-24.
64 Maria Magdalena Székely, Dixit Waywoda, în vol. Stefan cel Mare și Sfânt 1504-2004.
Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 115.
65 Vezi supra, nota.
66 Franklin L. Baumer, England, the Turk and the Common Corps of Christendom, în
„American Historical Review”, 50, 1944; p. 26-48; studiul arată că, în ciuda relațiilor bune cu Poarta,
Elisabeta I a încercat să păstreze un aparent interes pentru cauza comună a creștinătății. Atitudinea a
fost motivată în special de dorința de a da un răspuns propagandei spaniole care prezentase Anglia
drept aliat fidel al necredincioșilor. Anglia a insistat, în dialogul politic cu Praga, pe ideea acțiunilor
122 OVIDIU CRISTEA
reflectă o remarcabilă adaptare a lui Ieremia Movilă, Aron vodă și Mihai Viteazul
la limbajul politic al epocii. Putem distinge chiar o remodelare a unor elemente de
discurs în funcție de evoluția situației politice și militare și, în egală măsură, putem
remarca anumite accente personale în folosirea anumitor idei. Dacă Mihai Viteazul
nu face economie de acuzații la adresa lui Ieremia vodă, pentru a trece apoi brusc la
formula „fratelui nostru din inimă celui mai iubit, Ioan Ieremia Moghilă Voievod,
din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei”67, în cazul domnului Moldovei,
atitudinea a fost mult mai reținută; doar după ce Mihai Viteazul a invadat Moldova,
el apare desemnat în scrisorile lui Ieremia Movilă drept „dușmanul”68.
Concluzii mai ferme asupra vocabularului politic se vor putea trage
însă numai după analiza altor teme, precum cinste-onoare/dezonoare, bun
vecin-prieten/dușman, liniștirea/tulburarea țării, țară bogată/țară pustiită, limbaj
curtenitor /insultă. Cercetări viitoare vor fi în măsură să contureze, astfel, o
imagine mai clară asupra limbajului politic al domnilor Moldovei și Țării
Românești la sfârșitul secolului al XVI-lea.
sale în favoarea creștinătății, argumentul decisiv fiind cel al împiedicării izbucnirii unui conflict între
otomani și poloni.
67 P. P. Panaitescu, Documente, doc. 36, p. 93; MVCE, I, doc. 121, p. 322.
68 O excepție o constituie scrisoarea lui Ieremia către Stanislaw Wlodko, voievod de Belz,
trimisă la 1/10 mai 1600, în care apare formula „dușmanul nostru, Mihail voievod”; v. P. P.
Panaitescu, Documente, doc. 43, p. 106. In rest, formula consacrată este „dușmanul nostru”, fără nici
un nume alăturat.
Maria Magdalena Székely
MANIFESTE DE PUTERE LA IEREMIA MOVILĂ
în vechea biserică mitropolitană din Suceava, pe peretele de sud al

naosului, în fața catapetesmei, este pictată o scenă intrată în circuitul științific sub
numele de Ofranda baldachinului (Fig. 1). Două grupuri de personaje - bărbați și
femei, adulți și copii -, toate purtând coroane, străjuiesc în picioare racla cu
moaștele Sfântului Ioan cel Nou și stau în spatele, respectiv fața unui ierarh cu
mitră, îngenuncheat, care ține în mâna dreaptă o cruce dublă și pe palma stângă un
baldachin. Ierarhul a fost identificat cu mitropolitul Moldovei, Gheorghe Movilă
(Fig. 2). în spatele lui se află Ieremia vodă Movilă cu familia sa (Fig. 3), iar în față -
Simion vodă Movilă cu doamna lui și unii dintre copii1 (Fig. 4). Baldachinul din
imaginea votivă a adăpostit cândva racla cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Din
el se mai păstrează astăzi doar coloanele, asemănătoare acelora din biserica
Moldoviței, de la baldachinul de deasupra mormântului episcopului Efrem23.
Ofranda baldachinului se învecinează cu scena Aducerii moaștelor Sfântului Ioan
cel Nou la Suceava, pictată la dreapta ei, pe pilastrul de sud al naosului. Deasupra
acesteia este reprezentat Sfântul Ioan Botezătorul în pustie, care are de-a dreapta
portretul lui Ștefan cel Mare. Toate aceste scene au fost zugrăvite „peste pictura
originară, care reprezenta altceva”’. în 1966, Sorin Ulea anunța: „Despre aceste
scene [...] ne vom ocupa cu alt prilej, în legătură cu evoluția cultului lui Ioan cel
Nou ca ocrotitor al Moldovei, la finele secolului al XVI-lea și începutul celui
următor”4, dar, timp de patru decenii, rezultatele cercetării promise nu au văzut
1 Ioan Caproșu, Vechea catedrală mitropolitană din Suceava. Biserica Sfântul Ioan cel Nou,
cu binecuvântarea și sprijinul înalt Prea Sfințitului Părinte Teoctist, Mitropolitul Moldovei și Sucevei,
Iași, 1980, p. 73. Constanța Costea (Despre reprezentarea Sfântului Ioan cel Nou in arta medievală,
în RMI, LXVII, 1998, 1-2, p. 31-32) admite prezența, în scena descrisă, a mitropolitului Gheorghe
Movilă și a lui Ieremia Movilă cu familia sa, dar socotește că grupul din dreapta imaginii nu îi
reprezintă pe Simion Movilă, doamna și copiii acestuia, ci pe Alexandru cel Bun și familia lui.
Argumentele pe care se sprijină această ipoteză nu pot fi, însă, luate în seamă. V. și Ștefan S. Gorovei,
Familia lui Ieremia vodă Movilă în tablouri votive. Contribuții la istoria Mănăstirii Sucevița, în
acest volum.
' Simeon FI. Marian, Sântul Ioan cel Nou de la Suceava. Schiță istorică, București, 1895, p.
120; Teodora Voinescu, Cea mai veche operă de argintărie medievală din Moldova, în SCIA, XI,
1964, 2, p. 268. Două dintre aceste coloane sunt depozitate astăzi în curtea mănăstirii, în spatele
clisiarniței ctitorite de Anastasie Crimea.
3 Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf. Gheorghe din Suceava, în SCIA,
XIII, 1966, 2, p. 217, nota 45.
4 Ibidem.
124 MARIA MAGDALENA SZEKELY
lumina tiparului.
Pictura originară, peste care s-au zugrăvit imaginea votivă a Movileștilor și
celelalte scene amintite aparține primei domnii a lui Petru Rareș. Biserica însăși
fusese începută de Bogdan al III-lea, deși „inițiativa de a zidi cea mai impunătoare
construcție moldovenească de până atunci nu pare să aparțină lui Bogdan, ci ea
fiind, mai degrabă, îndeplinirea de către acesta a unei dorințe a marelui său
părinte”5, adică a lui Ștefan cel Mare.
Până în zilele lui Bogdan al III-lea, Mitropolia își avusese sediul în
biserica numită a Mirăuților6. Aici fuseseră așezate, la 1415, scumpele relicve ale
sfântului trapezuntin, aduse în Moldova de Alexandru cel Bun. în vremea
acestui domn pare să fi fost făcută și racla din argint aurit pentru moaște, din care o
parte (anume cea din față, care prezintă scene din martiriu) este înglobată în
racla actuală7. Pe seama lui Alexandru cel Bun, cronica pune chiar și
construirea bisericii mitropolitane: „Acest Alixandru vodă multe lucruri bune au
făcut în țară și au făcut 2 mănăstiri mari în Moldova, Bistrița și Moldovița, în doi
ani a domniei sale. Așijdiria și Mitropoliia de la Suceava și Episcopia de la Rădăuți
și Mănăstirea Neamțului și alte mănăstiri”8. în mod sigur, însă, biserica Mirăuților
era mai veche.
în 1467, Ștefan cel Mare și-a îngropat la Mirăuți prima soție, pe doamna
Evdochia9, și pentru pomenirea ei a dăruit o vie între Socola și Bucium, cu
heleșteul de la Bucium, în hotarul lașilor, și 100 de stupi1011 . Mai târziu, a poruncit
ca țiganii Mitropoliei să nu fie folosiți decât pentru slujbele acesteia".
Despre fiul lui Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea, cronica povestește că în
biserica Mirăuților ar fi adus clopotul cel mare luat din Polonia, de la Rohatin, în
timpul campaniei din 1509: „Luat-au din Rohatinu și clopotul cel mare ce ieste la
5 Ioan Caproșu, op. cit., p. 41.

6 V., de pildă, S. Reli, In jurul unei vechi catedrale a Mitropoliei Moldovei din Suceava.
Capitol din istoria Mitropoliei Moldovei și Sucevei, după știri dintr-o cronică inedită, în volumul
Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1943, p. 756-767.
7 Teodora Voinescu, op. cit., p. 288-289.
8 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediția a Il-a, îngrijită de P. P. Panaitescu,
București, 1959, p. 75, 78.
9 Mircea D. Matei, în Mirăuții Evdochiei de Kiev, în MI, XXXVII, 2003, 3, p. 20-25. Un
desen al pietrei, cu o propunere de reconstituire a inscripției sparte, în Atlas istoric al orașelor din
România, seria A. Moldova, fascicula 1, Suceava, text: Victoria Paraschiva Batariuc, Teodor Octavian
Gheorghiu, Dan Dumitru Iacob, Mircea D. Matei (coord.); hărți: Simona Bondor; traducere: Sigrid
Pinter, Winfried Ziegler, București, 2005, p. VII, fig. 6 (reconstituire de Constantin Bălan, desen de
arh. Gh. Sion).
10 DRH, A, II, volum întocmit de Leon Șimanschi, în colaborare cu Georgeta Ignat și
Dumitru Agache, București, 1976, p. 233, nr. 157 (15 februarie 1469); v. și ibidem, A, III, volum
întocmit de C. Cihodaru, I. Caproșu și N. Ciocan, București, 1980, p. 56-57, nr. 34 (12 martie 1488).
11 Ibidem, A, II, p. 135, nr. 94 (1 iulie 1460).
MANIFESTE DE PUTERE LA IEREMIA MOVILĂ 125
Mitropolie în Suceava”12. în 15141314 , probabil primăvara, Bogdan a început

construcția noii biserici mitropolitane. în toamna aceluiași an, la venirea frigului,
lucrările par să se fi întrerupt și, din motive necunoscute, ele nu aveau să fie
continuate pana la moartea acestui domn .
Fiul și succesorul lui Bogdan al III-lea, Ștefăniță, a reluat, în primăvara lui
152215, zidirea bisericii „de la ferestre în sus”. Construcția a fost terminată, după
cum spune pisania, la 6 noiembrie 152216.
Rămasă nepictată, noua biserică și-a primit veșmântul de culoare în prima
domnie a lui Petru Rareș. Lucrările par să se fi isprăvit la 153417, după cum o
indică inscripția votivă de pe peretele de vest al naosului.
După mai bine de o jumătate de secol, „în anul 7097 (1589) iunie 24”, un
alt domn al Moldovei, Petru Șchiopul, „a acoperit biserica Mitropoliei și a făcut și
clopotnița și a adus și pe Sfântul Ion la Mitropolie”18.
Ctitorii bisericii mitropolitane din Suceava sunt reprezentați într-un amplu
tablou votiv, care se desfășoară pe pereții de vest și sud ai naosului, în spatele
baldachinului sub care sunt așezate astăzi moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Petru
Rareș i-a pictat, în ordine, pe fratele său, Bogdan19, pe nepotul său, Ștefăniță20 - cei
care înălțaseră construcția - și s-a reprezentat pe sine și familia sa, în calitate de
ctitori ai picturii21. Deasupra portretului lui Ștefăniță, a fost așternută o inscripție
votivă, asemănătoare celei din biserica Mănăstirii Dobrovăț, din care s-a mai putut
citi doar văleatul: 7042 (1534). S-a remarcat deja semnificația pe care inscripțiile
votive din bisericile pictate de Petru vodă o aveau în planul legitimării puterii:
„începându-și activitatea de ctitor prin împodobirea cu picturi a monumentelor
importante ridicate de înaintașii săi, Rareș demonstra, prin însuși acest fapt, că el
este continuatorul operei începute de ei, și că are grijă de moștenirea primită,
ducând-o cu strălucire mai departe. Menirea textelor votive privitoare la zugrăvirea
12 Grigore Ureche, op. cit., p. 139.

13 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena, 1903, p. 133.
14 Sorin Ulea, Datarea ansamblului de pictură de la Sf. Nicolaie — Dorohoi, în SCIA, XI,
1964, 1, p. 76, 78, nota 32; idem, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf Gheorghe din Suceava,
p. 217, nota 45; Ioan Caproșu, op. cit., p. 39.
15 Sorin Ulea, Datarea ansamblului de pictură de la Sf. Nicolaie - Dorohoi, p. 76, 78, nota
32; idem, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf Gheorghe din Suceava, p. 217, nota 45; Ioan
Caproșu, op. cit., p. 39.
16 Eugen A. Kozak, op. cit., p. 133.
17 Sorin Ulea, Datarea frescelor bisericii mitropolitane Sf. Gheorghe din Suceava, p. 219—
221,228-230.
18 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, ediție revăzută și
completată de P. P. Panaitescu, București, 1959, p. 163.
19 Sorin Ulea, op. cit., p. 221-222.
20 Simeon FI. Marian, op. cit., p. 46-48.
21 Sorin Ulea, op. cit., p. 226-228.
bisericilor era, așadar, aceea de a sublinia în ochii contemporanilor și a generațiilor

viitoare că, dacă de ridicarea cutăror mari monumente ale Moldovei se îngrijiseră
înaintașii săi, de zugrăvirea lor se învrednicise el, continuatorul”22.
O concepție similară, de continuator al actului ctitoricesc și de succesor al
deținătorilor puterii suverane, se regăsește și la Petru Șchiopul, domn al Moldovei,
care aparținea, însă, prin naștere, familiei domnești din Țara Românească.
Câștigându-și calitatea de ctitor al bisericii mitropolitane din Suceava în urma
lucrărilor din 1589 și a transferării moaștelor Sfântului Ioan cel Nou, Petru
Șchiopul s-a pictat în marele tablou votiv23, în locul doamnei lui Petru Rareș24.
Deasupra chipului său a poruncit să se scrie, cu litere de aur, o „cronică murală”25,
replică evidentă a inscripției votive din vremea lui Petru voievod „cel Bătrân”. „Că
a vrut cu tot dinadinsul să se înscrie în rândul ctitorilor catedralei mitropolitane și
să-și integreze astfel domnia într-o tradiție dinastică de care era străin rezultă și din
graba cu care a intervenit în tabloul votiv al bisericii, punând să i se zugrăvească
chipul peste cel al Elenei Rareș”26. Precum a observat Ioan Caproșu, „acest fapt,
deosebit de important și pentru istoria politică a Moldovei, rămâne încă o problemă
de cercetat”27.
In 1595, tronul Moldovei a fost ocupat de Ieremia Movilă, vornicul de
altădată al lui Petru Șchiopul și fratele mitropolitului Gheorghe, cel care, în 1590, îl
unsese la domnie pe Ștefan, fiul lui Petru vodă28. în biserica mitropolitană din
Suceava, moaștele Sfântului Ioan cel Nou așteptau să fie așezate sub un baldachin
meșteșugit pe măsura însemnătății lor. A revenit lui Ieremia vodă și fraților lui să
ducă la îndeplinire acest act. Apoi, „socotind și urmând binecinstitorilor domni de
mai înainte” - pentru a folosi o formulă de cancelarie din actele vremii -,
Movileștii s-au pictat și ei într-un tablou votiv. După personajele care apar în el,
tabloul poate fi datat în toamna lui 1600 - primăvara lui 160 1 29. Ținând, însă,
seama de faptul că, la vremea aceea, fresca se lucra numai pe vreme caldă, acest
interval se restrânge la lunile de primăvară ale anului 1601. Ofranda baldachinului
nu este doar o imagine a unui grup de ctitori. Ea are semnificații mult mai
profunde, iar mesajul pe care îl transmite abia acum începe să se întrezărească.
" Sorin Ulea, op. cit., p. 219 (subi. a.).

2j Melchisedec, O visita la câteva mănăstiri și biserici antice din Bucovina, în RIAF, an. I,
1883, vol. II, fase. I, p. 63; Sorin Ulea, op. cit., p. 222-225.
24 Sorin Ulea, op. cit., p. 224, 226.
25 Cronicile slavo-române..., p. 162-163.
26 Ioan Caproșu, op. cit., p. 58.
Ibidem, p. 58, nota 76; v. și p. 75.
■s Cronicile slavo-române..., p. 163.
Ștefan S. Gorovei, Familia lui Ieremia vodă Movilă în tablourile votive de la Sucevița,
■ ~-ire la Ședința Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie - Filiala Iași (17 ianuarie
: -t~. :amilia lui Ieremia vodă Movilă în tablouri votive, în acest volum.
întocmai ca și Petru Șchiopul, frații Movilă s-au socotit ctitori ai bisericii

mitropolitane, dar, spre deosebire de înaintașul lor (pe care, de altfel, îl slujiseră cu
toții), ei nu au scos în evidență această calitate prin distrugerea tabloului votiv
originar și pictarea lor în locul ctitorilor de odinioară - ale căror chipuri trebuiau să
rămână neatinse -, ci au preferat să se reprezinte într-o scenă separată. Acoperind
porțiuni din fresca lui Petru Rareș, Movileștii au plasat în vecinătatea imaginii lor
votive Aducerea moaștelor Sfântului loan cel Noula Suceava (Fig. 5) și portretul
lui Ștefan cel Mare'10 (Fig. 6). Nici una dintre acestea nu avea legătură cu gestul lor
de ctitori, în schimb amândouă îi înfățișau pe înaintașii de sânge ai Movileștilor,
Alexandru cel Bun și „Ștefan voievod cel Bătrân”30 31, purtând coroane cu împletituri
complicate, identice acelora ale lui Ieremia vodă și Simion vodă32. în acest chip,
30 Sorin Ulea, op. cit., p. 221.

31 Ibidem, p. 216, nota 45; v. și Teodora Voinescu, Portretele lui Ștefan cel Mare în arta
epocii sale, în volumul Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, culegere de studii
îngrijită de Μ. Berza, București, 1964, p. 475, nota 1.
32 Fără a aduce în discuție nici un argument, Constanța Costea (op. cit., p. 32) susține că
Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou și portretul lui Ștefan cel Mare sunt o creație târzie,
„probabil din secolul al XVIII-lea”. Analiza la fața locului a acestor scene dovedește, însă, fără
putință de tăgadă, că întregul context a fost pictat odată cu Ofranda baldachinului. De neînțeles este
încercarea autoarei de a-1 identifica pe „Ștefan voievod cel Bătrân” cu Ștefan al Π-lea (ibidem, p. 32 și
nota 81). In documentele cunoscute, provenind din vremea lui Ieremia Movilă, singurul domn al
Moldovei care poartă determinativul „cel Bătrân” este Ștefan cei Mare. Astfel este el numit la 14
iunie 1596, la 6 iunie 1597, la 7 iunie 1597, la 25 iunie 1597, la 12 iulie 1597, la 4 august 1597, la 19
septembrie 1597, la 17 martie 1598, la 10 aprilie 1598, la 15 aprilie 1598, la 3 mai 1598, la 20 iunie
1598, la 14 februarie 1599, la 18 martie 1599, la 2 mai 1599, la 9 ianuarie 1600, la 20 martie 1600, la
8 aprilie 1600, la 25 aprilie 1600, la 10 mai 1601, la 20 iulie 1601, la 15 decembrie 1601, la 30 aprilie
1602, la 29 mai 1602, la 12 iunie 1602, la 20 decembrie 1602, la 1 aprilie 1603, la 6 aprilie 1603, la 8
aprilie 1603, la 15 aprilie 1603, la 18 aprilie 1603, la 5 mai 1603, la 1 iunie 1603, la 26 ianuarie 1604,
la 20 mai 1604, la 24 iunie 1604, la 14 august 1604, la 24 februarie 1605, la 22 martie 1605, la 15
aprilie 1605, la 6 iulie 1605, la 22 martie 1606, la 30 martie 1606, la 10 mai 1606 (DIR, A, XVI/4, p.
142, nr. 188; p. 168, nr. 225; p. 169, nr. 226; p. 172, nr. 230; p. 174, nr. 232; p. 177, nr. 236; p. 180,
nr. 239; p. 195, nr. 253; p. 205, nr. 261; p. 212, nr. 265; p. 221, nr. 273; p. 230, nr. 282; p. 245, nr.
302; p. 250, nr. 309; p. 258, nr. 319; p. 277, nr. 344; p. 280, nr. 346; p. 287, nr. 349; p. 289, nr. 351;
ibidem, XVII/1, p. 8, nr. 12; p. 19, nr. 27; p. 27, nr. 40; p. 41, nr. 61; p. 48, nr. 71; p. 49, nr. 74; p. 65,
nr. 97; p. 78, nr. 117; p. 82, nr. 121; p. 86, nr. 124; p. 88, nr. 127; p. 91, nr. 131; p. 99, nr. 139; p. 103,
nr. 145; p. 126, nr. 182; p. 153, nr. 218; p. 163, nr. 233; p. 176, nr. 251; p. 194, nr. 278; p. 211, nr.
299; p. 231, nr. 315; p. 250, nr. 335; ibidem, XVII/2, p. 16, nr. 17; p. 19, nr. 19; p. 39, nr. 44; v. și p.
1, nr. 1). Arareori, Ștefan cel Mare este numit simplu, „Ștefan voievod”, ca, de pildă, în documentul
din 16 iulie 1596, când este pomenit înaintea lui „Petru voievod cel Bătrân”, evident Petru Rareș
(ibidem, XVI/4, p. 145, nr. 193).
Spre comparație, Ștefan al Π-lea este menționat la 10 aprilie 1598, la 4 iunie 1603 și la 16
iunie 1604, împreună cu fratele său, Ilie, sub forma „Ilie și Ștefan voievozi” (ibidem, XVI/4, p. 209,
nr. 263; ibidem, XVII/1, p. 105, nr. 148; p. 160, nr. 229); la 15 martie 1603, urmându-i, în ordine
cronologică, aceluiași Ilie și fiind numit „Ștefan voievod” (ibidem, XVI1/I, p. 72, nr. 110); iar la 15
decembrie 1603 și 20 martie 1505, tot ca „Ștefan voievod”, fără alte amănunte (ibidem, p. 120, nr.
174; p. 209, nr. 296). S-a remarcat, de altfel, că, abia pe măsură ce „ne apropiem de jumătatea
128 MARIA MAGDALENA SZÉKELY
peretele de sud al bisericii mitropolitane a devenit o veritabilă „galerie de

strămoși”. Pentru a demonstra continuitatea perfectă, în Ofranda baldachinului, în
spatele lui Ieremia, a fost pictată mama sa, Maria, fiica lui Petru Rareș, veriga de
legătură între Movilești și vechii domni ai Moldovei ”. Că logofeteasa Maria era,
pentru Ieremia Movilă, o sursă de legitimare, s-a spus demult. Fiind deosebit de
grăitor, nu mai are nevoie de comentarii suplimentare faptul că ea apare încoronată
în trei reprezentări votive - în tabloul de la Sucevița (Fig. 7), în cel de la Suceava
(Fig. 8) și în miniatura Telraevanghelului din 1607*34*(Fig. 9) -, de fiecare dată în
spatele fiului ei și înaintea nurorii sale, care era, totuși, doamna Moldovei, precum
nu necesită explicații nici faptul că Maria fost copărtașă la unele acte ctitoricești ale
lui Ieremia vodă33 și nici acela, cu totul ieșit din comun, că, într-o scrisoare trimisă
domnului Moldovei, la 7 noiembrie 1598, de Meletie Pigas, patriarh al Alexandriei
și locțiitor al patriarhului ecumenic, acesta transmitea urări și binecuvântări și
mamei domnului, nu numai soției sale și fiului său, Constantin36.
In scena Ofranda baldachinului, sunt reprezentate cele trei ramuri ale
familiei Movilă: în centru, Gheorghe Movilă37 - „prinț al Bisericii”, deținător al
puterii ecleziastice — și, de o parte și de alta, Ieremia și Simion - domni ai
Moldovei, respectiv, Țării Românești, deținători ai puterii laice (Fig. 1). Impresia
generală pe care o lasă compoziția este aceea că partea ei stângă, în care se
aglomerează mai multe personaje (între căre mama fraților Movilă și mitropolitul
veacului XIII [subi, mea], avem surpriza - explicabilă, într-o anumită măsură—, să descoperim că sub
apelativul bătrânul Ștefan voievod [subi, a.] se ascunde Ștefan al Il-lea, Ștefan Rareș și, de cele mai
multe ori, Ștefan cel Tânăr, fapt ce ne arată că, în conștiința celor care după mai bine de un veac de la
moartea domnului slujeau în cancelaria țării, personalitatea sa ajunge să o eclipseze pe cea a
voievozilor omonimi” (Cătălina Chelcu, Marius Chelcu, „Din uric de la bătrânul Ștefan voievod".
Întregiri documentare, în volumul Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa, editat de Petronel
Zahariuc și Silviu Văcaru, Iași, 2003, p. 108).
” I. C. Miclescu-Prăjescu, Noi date privind înscăunarea Movileștilor, în ArhGen, IV (IX),
1997, 1-2, p. 167-173; Ștefan S. Gorovei, Familia lui Petru Rareș, în volumul Petru Rareș, redactor
coordonator Leon Șimanschi, București, 1978, p. 266-267; idem, Pe marginea unei filiații incerte:
Maria Movilă - fiica lui Petru Rareș, în CI, serie nouă, XI, 1980, p. 326-330; Dumitru Năstase,
Maria, mama lui Ieremia Movilă, fiică a „despotului” Petru Rareș, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4,
p. 303-305.
j4 Pentru acest manuscris, cunoscut drept Sucevița 24, v. G. Popescu-Vîlcea, Un manuscris
al voievodului Ieremia Movilă, București, 1984.
V., de pildă, epitaful dăruit Mănăstirii Sucevița de „Io Ieremia Movilă voievod, cu mila
lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, și mama lui, Maria, și doamna lui, Elisabeta” (Dimitrie Dan,
Mănăstirea Sucevița, București, 1923, p. 49, nr. 1; O. Tafrali, Le Monastère de Sucevița.
Architecture, peinture, trésor, extrait de la revue „Arta și Arheologia”, Iași, 1933, capitolul Le trésor
du Monastère de Sucevița, p. 1-2, nr. 2; Emil Turdeanu, La broderie religieuse en Roumanie. Les
épitaphioi moldaves aux Х]ѵ etXVf siècles, în CL, IV, 1941, p. 212-213, nr. XIV).
Hurmuzaki-Papadopoulos Kerameus, Documente, XIII, București, 1909, p. 351-352.
Pentru biografia mitropolitului Gheorghe Movilă, v. studiul lui Ioan V. Dură, Figuri de
ierarhi moldoveni: mitropolitul Gheorghe Movilă, în BOR, LXXXIX, 1971, 1-2, p. 187-203.
Gheorghe), și în care apare și obiectul daniei, este mai bogată în semnificații decât
partea dreaptă. Simion vodă, doamna Marghita (Melania) și copiii lor țin în mâna
dreaptă câte o cruce cu trei brațe. Ieremia vodă, logofeteasa Maria, doamna
Elisabeta și copiii sunt reprezentați în atitudine de rugă, cu palmele ridicate spre
cer. Baldachinul pentru racla Sfântului Ioan cel Nou este purtat de Gheorghe,
mitropolitul Moldovei - cel care apăra și slujea efectiv altarul mitropolitan -, pictat
aici în fața fratelui său, Ieremia. Felul în care sunt aranjate personajele și atitudinile
în care acestea sunt surprinse par să-i indice drept ctitori efectivi pe Gheorghe și pe
Ieremia Movilă. De altfel, aceasta ar corespunde cu ceea ce Ieremia vodă poruncea
să se scrie pe un Minei dintr-o serie de 12, dăruite, la 26 martie 1599, bisericii cu
hramul înălțării din Suceava: „cu dragoste de trudă am râvnit la împodobirea sfintei
biserici și la toată înnoirea scaunului nostru cel vechi al slăvitei cetăti a Sucevei”38
(Fig. 10). Simion, pictat de partea cealaltă a raclei cu moaște, va fi fost copărtaș la
actul ctitoricesc, în calitatea sa de membru al familiei.
Plasarea acestei compoziții chiar în fața catapetesme! din biserica
mitropolitană de la Suceava făcea imposibilă pictarea în viitor, pe peretele de sud al
naosului, a unei alte imagini votive. Cu Movileștii se încheia astfel „șiraua”
domnilor Moldovei, începută cu Alexandru cel Bun. Mesajul politic al scenei este
evident, dacă avem în vedere și data la care aceasta fusese executată. Cu numai
câțiva ani înainte, prin tratatul polono-otoman din 4 august 1598, lui Ieremia
Movilă îi fusese consfințit dreptul de succesiune ereditară al familiei sale3940 . Altfel
spus, potrivit modului de gândire al epocii, urmașii săi aveau să dețină tronul
Moldovei de atunci și până în veac. Loc pentru alți domni, din afara familiei lui, nu
mai era. întocmai ca și în pictura bisericii mitropolitane.
Dar nu era numai atât. Aproape la aceeași vreme cu recunoașterea dreptului
ereditar al ramurii lui Ieremia Movilă la tronul Moldovei, fratele său, Gheorghe,
devenea arhiepiscop al Moldovei. Demersurile începuseră prin 1596-1597 și este
foarte probabil că în scopul ridicării Bisericii Moldovei la o treaptă superioară,
Meletie Pigas fusese poftit de Ieremia vodă în Moldova411. Vizita nu a mai avut loc,
însă patriarhul Alexandriei și, în același timp, locțiitor al patriarhului ecumenic i-a
trimis lui Gheorghe Movilă însemnele demnității patriarhale: mantia cu patru râuri -
38 Biblioteca Academiei Române, ms. slav 705, f. 196v; v. și IN, V, 1925, p. 350; Olimpia
Mitric, Tezaurul de manuscrise din timpul domniei lui Ieremia Movilă, în acest volum, nr. 14.
■’9 Ștefan S. Gorovei, O lămurire: domnia ereditară a familiei Movilă, în Rdl, 28, 1975, 7,
p. 1091—1094; idem, Addenda el corrigenda. La domnia ereditară a Movileștilor, în АИАІ, XV,
1978, p. 529-530; Mustafa A. Mehmed, Documente turcești privind istoria României, I, București,
1976, p. 142-143, nr. 150.
40 Dimitrie G. Ionescu, Relațiile Țărilor Române cu Patriarhia de la Alexandria, București,
1935, p. 4; Neculai I. Șerbănescu, Legăturile patriarhului Meletie Pigas cu Țările Române, în BOR,
LXIV, 1946, 7-9, p. 367; Nestor Vornicescu-Severineanul, Realități și posibilități ecleziastice la
valahi în vremea lui Mihai Viteazul, în BOR, XCIII, 1975, 5-6, p. 673.
purtată doar de patriarhii scaunelor apostolice - și cârja patriarhală, îngăduindu-i,

totodată, să se numească arhiepiscop41. Lucrul este confirmat în scrisoarea lui
Meletie Pigas din 3 noiembrie 1598, adresată lui Gheorghe Movilă42. La 7
noiembrie 1598, ierarhul îi scria și lui Ieremia Movilă despre hirotonirea unui
episcop pentru nou înființata eparhie a Hușilor, despre mantia cu râuri și cârja pe
care le trimisese ca dovadă și semn de mare cinste. Avea de gând să convoace un
sinod la Alexandria, în care „toți sfințiții patriarhi” ai Răsăritului să-și dea
consimțământul pentru ridicarea Mitropoliei Moldovei la rang de Arhiepiscopie4’.
Sinodul nu s-a mai întrunit și Arhiepiscopia Moldovei a rămas doar cu
recunoașterea de către locțiitorul patriarhului ecumenic. Ceea ce interesează, însă,
în cercetarea de față este faptul că, la vremea pictării Ofrandei baldachinului,
Gheorghe Movilă purta titlul de arhiepiscop al Moldovei.
La puțin timp după recunoașterea dreptului de succesiune ereditară pentru
ramura lui Ieremia Movilă și după primirea mantiei și a cârjei de către mitropolitul
Gheorghe, domnul Moldovei facea o danie, cu evidente semnificații ideologice,
Mănăstirii Bistrița - al cărei paraclis avea hramul Sfântului Ioan cel Nou - și
Mănăstirii Rașca. Prin hrisovul datat 15 decembrie 1598, „la rugămintea și
îndreptarea părintelui nostru, kir Gheorghe Moghila, mitropolit de Suceava și al
întregii Moldovlahii”44, Ieremia Movilă dăruia „pentru pomenirea sfântrăposaților
și odihniților domni moldoveni, foști mai înainte de noi, și mântuirea sufletească a
bunicilor și părinților domniei mele, și pentru sănătatea trupească și mântuirea
sufletească a domniei mele și a doamnei domniei mele, și pentru sănătatea prea
iubiților și din inimă și de Dumnezeu dăruiților fiilor domniei mele, Ioan
Constantin voievod, și pentru sănătatea și pacea a toată țara noastră a Moldovei”,
iezerul Cahovul4’. în schimb, călugării trebuiau să-i facă pomenirile cuvenite unui
ctitor, cei de la Bistrița, în mod special, „din an în an, în ziua Sfântului Ioan
cel Nou”46.
Primăvara anului 1601, când foarte probabil a fost pictată compoziția
votivă de la Suceava, corespunde unei perioade de o importanță cu totul specială
41 Nestor Vornicescu-Severineanul, op. cit., p. 673; idem, încercări, posibilități și propuneri

în vederea înființării Patriarhatului înainte de 1925, în BOR, XCIII, 1975, 11-12, p. 1345, nota 11.
42 Hurmuzaki-Papadopoulos Kerameus, Documente, XIII, p. 351; Neculai I. Șerbănescu,
op. cit., p. 371; Nestor Vornicescu-Severineanul, Realități și posibilități ecleziastice..., p. 673-674;
idem, încercări, posibilități și propuneri..., p. 1345, nota 11.
4’ Hurmuzaki-Papadopoulos Kerameus, Documente, XIII, p. 351-352; Dimitrie G. Ionescu,
op. cit., p. 5; Neculai I. Șerbănescu, op. cit., p. 370; Nestor Vornicescu-Severineanul, Realități și
posibilități ecleziastice..., p. 674. V. și N. Iorga, Fundațiunile domnilor români în Epir, în ARMSI, s.
II. tom. XXXVI, 1914, p. 903.
44 DIR. A, XVI/4, p. 240, nr. 295.
' Ibidem, p. 241.
' Ibidem.
pentru Movilești. La 27 septembrie 1600, garnizoana cetății Suceava, formată -

după spusa Ieremiei vodă - din „două sute de oameni de ai lui Mihai, unguri și
munteni”47, se predase48. Ieremia Movilă redobândea astfel tronul Moldovei. în
Muntenia, oastea polonă a hatmanului Coroanei Ioan Zamoyski îl înfrângea, la 20
octombrie 1600, pe Mihai Viteazul în lupta de la Bucov, pe Teleajen49, „între
munți, astfel că însuși a scăpat cu greu cu viața în munți, pierzând oastea și tunurile
toate și câteva zeci de steaguri”50. Simion Movilă devenea domn al Țării
Românești. O ultimă încercare a Iui Mihai Viteazul de a rămâne în scaunul
muntean avea să eșueze în lupta de la Curtea de Argeș, din 25 noiembrie 1600. Cel
care, cu câteva luni înainte, se intitula „domn al Țării Românești, al Ardealului și a
toată Țara Moldovei” pierdea definitiv puterea și trecea munții în Ardeal’1.
în ziua de 8 noiembrie 1600, la mai bine de o lună după capitularea cetății
Suceava în fața trupelor poloneze care îl aduceau în Moldova, Ieremia Movilă îi
scria lui Alexandru Koniecpolski, staroste de Wieluń, mulțumindu-i „pentru
bunăvoința și dragostea Domniei Tale, pe care ai binevoit să ne-o arăți Domnia Ta,
îngăduind ca să locuiască în casa Domniei Tale doamna mama și soția mea, care au
fost silite în timpul celor ce mi s-au întâmplat să se adăpostească acolo cu rudele și
slujitorii lor” și îl încunoștiința: „acum trimitem după soția noastră, ca să vie de la
Camenița la Hotin”’2. întoarcerea familiei lui Ieremia Movilă din pribegia polonă
nu s-a produs, însă, imediat. Dintr-o scrisoare a lui Ioan Zamoyski, datată 22
ianuarie 1601, se vede că domnul Moldovei continua și atunci să facă demersuri
pentru eliberarea copiilor lui. Se pare că la mijloc era o sumă însemnată de bani -
28.000 de zloți -, pe care Ieremia trebuia să o verse pentru plata ostașilor poloni
care luaseră parte la campania din Moldova5’. Spre sfârșitul lunii ianuarie, regele
Poloniei își dădea acordul pentru eliberarea doamnei și a fiicelor lui Ieremia
Movilă, soarta lui Constantin - singurul fiu pe care domnul îl avea la acea vreme5455 -
având a fi hotărâtă în dietă, de față și cu solii domnului”. Așadar, familia lui
Ieremia vodă s-a reunit în Moldova la destulă vreme după plecarea oștenilor lui
Mihai Viteazul, în primele luni ale anului 1601.
47 Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, publicate de P. P. Panaitescu,

București, 1936, p. 129, nr. 54.
48 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, cuvânt înainte de Șerban Papacostea, ediție îngrijită,
postfață și bibliografie de Cristian Antim Bobicescu, București, 2002, p. 224.
49 Ibidem, p. 226.
50 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii. Cu documente inedite în anexe, București, 1937, p.
350, nr. CIV (scrisoare a lui Ieremia Movilă, din 21 octombrie 1600).
51 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 230-231.
32 Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, p. 135, nr. 58.
5j Ilie Corfus, op. cit., p. 373, nr. CXI1I.
34 Ștefan S. Gorovei, Familia lui Ieremia vodă Movilă în tablouri votive, în acest volum.
55 Ilie Corfus, op. cit., p. 373-374, nr. CXIV.
Sintetizând cele expuse până aici, când zugravii pictau la Suceava Ofranda
baldachinului, Movileștii se aflau în momentul maximei lor puteri: un frate,
Gheorghe, era arhiepiscop și deținea însemnele demnității patriarhale (mantia
și cârja), un altul, Ieremia, era domn al Moldovei, iar urmașii lui aveau să fie
de-a pururi domni ai acestei țări; în sfârșit, cel de-al treilea frate, Simion, era
domn al Țării Românești. Era o situație cu totul nouă: niciodată nu se mai
întâmplase ca doi frați să ocupe concomitent tronurile celor două Țări Române, în
vreme ce un altul să fie purtător al celui mai înalt titlu pe care un ierarh moldovean
îl avusese, de la întemeierea Mitropoliei Moldovei și până atunci. Această reușită
fără precedent a Movileștilor trebuie să fi fost pusă, în bună măsură, pe seama
protecției și ajutorului Sfântului Ioan cel Nou, ale cărui moaște fuseseră aduse de
Alexandru cel Bun în Moldova tocmai pentru a fi „păzitoare scaunului”, adică ale
domniei. în sfârșit, mă întreb dacă eliberarea și întoarcerea familiei lui Ieremia din
Polonia - care se petrec și ele către primăvara lui 1601 - nu vor fi fost legate tot de
sprijinul sfântului patron al domnilor și al Țării Moldovei. Oricum, este cert că
imaginea votivă de la Suceava îi prezintă pe cei trei frați Movilă, pe mama lor și pe
familiile lui Ieremia și Simion în jurul raclei cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou,
solidari într-un gest de ctitorire: construcția baldachinului.
Episodul surprins de zugrav în fresca lui își găsește analogie într-o
întâmplare care îi arată și ea pe cei trei frați Movilă adunați la moaștele Sfântului
Ioan cel Nou56. Anume, este vorba despre una dintre minunile săvârșite de aceste
relicve, așa cum este ea povestită de mitropolitul Petru Movilă. „Pe timpul
unchiului meu, Ieremia Movilă, voievod și domn al Moldovlahiei” - scria sfântul
mitropolitul cărturar -, un nobil polon aflat în slujba domnului, Uiazdowski pe
numele lui, a hulit, rostind cuvinte de ocară la adresa moaștelor și a credinței
ortodoxe. Acestea se petreceau într-un an, pe când Ieremia vodă venise „la
Mitropolia Sucevei, la sărbătoarea pomenirii Marelui Mucenic Ioan cel Nou”.
Imediat, duhul necurat a intrat în hulitor și a început a-1 chinui. Văzând aceasta,
tovarășii lui „s-au dus la mitropolit, care pe atunci era fratele domnitorului,
Gheorghe Movilă, om credincios și sfânt și, îmbrățișându-i picioarele, l-au rugat să
se roage pentru el”. Mitropolitul ar fi răspuns: „Mai lăsați-1 un pic, să-i fie de
învățătură, că nu se cuvine să-i hulească pe sfinții Domnului și dreapta noastră
credință”. La sfârșitul liturghiei, mitropolitul a poruncit ca polonul să fie adus în
fața raclei cu moaște și acolo a făcut rugăciunile de dezlegare. Revenindu-și,
hulitorul și-a mărturisit păcatul și, în același timp, a făcut și o mărturisire de
credință'" . întâmplarea aceasta, consemnată și în cărțile Mitropoliei Moldovei, „eu
am auzit-o și de la părinții mei - spune Petru Movilă -, care au fost martori și mi-au*
Pentru acest episod, v. și Constanța Costea, op. cit., p. 32.

Petru Movilă, Împăcarea Bisericii Ortodoxe, traducere de Ștefan Lupan, ediție îngrijită,
LAI s adrcAtă de Vlad Chiriac. București, 2002, p. 51-53.
povestit-o”38. Cu alte cuvinte, în ziua pomenirii Sfântului Ioan cel Nou, când
avusese loc acest incident, în Mitropolia de la Suceava se aflau: mitropolitul
Gheorghe Movilă, care a oficiat liturghia și care a rostit rugăciunile de dezlegare,
Ieremia Movilă, (împreună, probabil, cu familia lui) și Simion Movilă cu soția lui,
care aveau să povestească episodul fiului lor, Petru. Nu se știe în ce an se vor fi
petrecut toate acestea. Mitropolitul Kievului scria: „L-am cunoscut și pe acel
Uiazdowski și, chiar dacă eram pe atunci destul de mic, îl țin minte”58 59. Cum Petru
Movilă era născut la 21 decembrie 1596, prezența nobilului polon în Moldova și,
implicit, întâmplarea de la Suceava ar trebui plasate în jurul anului 1600, adică
aproximativ la vremea când se picta și compoziția votivă din biserica
mitropolitană.
Această legătură, aș zice personală, a Movileștilor cu Sfântul Ioan cel Nou
era de dată mai veche. Dovada o constituie pictarea împreună, în fresca Suceviței, a
Sfinților Gheorghe și Ioan cel Nou, pe peretele de nord al naosului (Fig. 11). In
acest fel, marea compoziție votivă, care se întinde pe pereții de sud și de vest ai
naosului și care îi reprezintă pe Ieremia Movilă cu familia lui și pe Gheorghe
Movilă (Fig. 12) este mărginită, de o parte, de Sfântul împărat Constantin60 -
prototipul suveranului ideal - și mama lui, Elena (Fig. 13), și, de cealaltă parte, de
Sfinții Gheorghe și Ioan - patronii Mitropoliei Moldovei61. Legătura de care
vorbeam, dintre Movilești și Sfântul Ioan cel Nou, pare să fi fost întreținută și
dezvoltată în familie și după moartea Ieremiei vodă, după cum o dovedesc o seamă
de acțiuni ale unui domn care își spunea și căruia i se spunea și Movilă·. Miron vodă
Barnovschi. Este evident că „interesul pentru Sfântul Ioan cel Nou și pentru
Mucenicia sa sporește în acest al treilea deceniu al veacului XVII”6263 , el pornind
„deopotrivă, de la puterea laică și de la cea eclesiastică: domnia și Biserica sunt
promotorii săiM. S-a observat că revigorarea cultului se datorează nu numai lui
Miron Barnovschi, ci și mitropolitului Anastasie Crimea și boierilor din neamul
Ureche, adică unor oameni din cercul Movileștilor, precum și lui Varlaam, egumen
la Secu - mănăstire ctitorită de Urechești -, mai târziu mitropolit al Moldovei, cel
care avea să facă legătura între acest grup și Petru Movilă64.
58 Ibidem, p. 53.
59 Ibidem.
60 V. și Dumitru Nastase, Ieremia Movilă - urmaș al lui Constantin cel Mare, în acest
volum.
61 Constanța Costea, Naosul Suceviței, în volumul Artă românească - artă europeană.
Centenar lărgii l'ătășianu, coordonatori Marius Porumb, Aurel Chiriac, Oradea, 2002, p. 109-110.
62 Ștefan S. Gorovei, Mucenicia Sfântului Ioan cel Nou. Noi puncte de vedere, în volumul
închinare lui Petre Ș. Năsturel la 80 de ani, îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu și Gheorghe
Lazăr, Brăila, 2003, p. 568.
63 Ibidem, p. 568 (subi. a.).
64 Ibidem, p. 568-569.
Expresia dezvoltării cultului Sfântului Ioan cel Nou în domnia lui Miron
Barnovschi o constituie, mai întâi de toate, cununa de argint aplicată pe pictura
feței interioare a capacului raclei. Inscripția sa - „Această cunună a facut-o Io
Miron Barnovschi Moghilă voievod, domn al Țării Moldovei”63 - continuă pe
ferecătura picioarelor: „în timpul mitropolitului kir Anastasie Crimcovici, anul
7135 (1626 septembrie 1 - 1627 august 31)”66. Acest act de ctitorire a fost completat
și de alte gesturi. Tot în anii 1626-1627, domnul a dăruit Mitropoliei: satele sale,
Bosanci și Ungurași67, dintre care cel dintâi primit pentru slujbă credincioasă, înainte
de a fi domn, de la Alexandru vodă Iliaș68; casa rămasă de la un poslușnic al său69;
propria casă din Suceava, cu pivnițe de zid, în care mănăstirea să vândă vin, rachiu și
altele, iară a plăti desetină și vamă, ca să-și poată procura ceară cu care să lumineze
la moaște70; 100 de oi, 100 de stupi și 10 vaci71; cele necesare pentru luminat și
tămâiat72; obrocul pentru sărbătorirea hramului Sfântului Ioan cel Nou7’ sau bucate
și altele pentru aceeași sărbătoare74. A dat, de asemenea, ca privilegiu Mitropoliei,
arenda vânzării băuturilor spirtoase7’; a acordat privilegii și scutiri țiganilor săi76; a
scutit de toate dările posesiunile Mitropoliei77*și i-a întărit satul Poiana Vlădicăi/S,
dăruit de Alexandru cel Bun, locul în care domnul, împreună cu mitropolitul,
episcopii și întregul popor ieșiseră să întâmpine moaștele la venirea lor în Moldova79.
Și clisiarnița din curtea Mitropoliei, aflat la nord-est de biserică, a fost
construită în aceeași perioadă de mitropolitul Anastasie Crimea80. Anul din pisanie
i 65 Simeon FI. Marian, op. cit., p. 72; Teodora Voinescu, op. cit., p. 268.
06 Simeon FI. Marian, op. cit., p. 73; Teodora Voinescu, op. cit., p. 268.
67 DRH, A, XIX, volum întocmit de Haralambie Chirca, București, 1969, p. 31, nr. 21 (11
februarie 1626); v. și Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente (1393-1849),
întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ștefan Ceaușu, Gavril Irimescu, Sevastița Irimescu, București,
1983, p. 119, nr. 256 (17 februarie 1626).
68 DRH, A, XIX, p. 231, nr. 178 (10 aprilie 1627); v. și Din tezaurul documentar sucevean,
p. 128, nr. 292 (scutire de dări pentru satul Bosanci).
69 DRH, A, XIX, p. 166, nr. 138 (23 noiembrie <1626-1628>).
70 Ibidem, p. 237-238, nr. 182 (20 aprilie 1627).
71 Ibidem, p. 232, nr. 178 (10 aprilie 1627).
7" Ibidem, p. 236, nr. 180 (12 aprilie 1627).
7j Din tezaurul documentar sucevean, p. 119, nr. 258 (19 aprilie 1626).
74 DRH, A, XIX, p. 270, nr. 199 (5 mai 1627).
75 Din tezaurul documentar sucevean, p. 121, nr. 266 (6 octombrie 1626).
76 Ibidem, p. 121, nr. 265 (3 octombrie 1626); DRH, A, XIX, p. 162, nr. 130 (3 octombrie
<1626-1628>).
77 Din tezaurul documentar sucevean, p. 120, nr. 262 (30 august 1626); DRH, A, XIX, p.
283, nr. 205 (9 mai 1627).
s DRH, A, XIX, p. 162, nr. 131 (6 octombrie 1626); v. și Din tezaurul documentar
sucevean, p. 128, nr. 294.
’’ DRH, A, XIX, p. 232, nr. 178 ( 10 aprilie 1627).
' G. Balș, Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacurile al XVII-lea și al XVHl-lea,
București. 1933, p. 90-91: Teodora Voinescu, op. cit., p. 268, nota 15.
nu are decât cifra miilor (7)8182 *. Indicarea lui Miron Barnovschi ca domn în zilele
căruia s-a înălțat construcția i-a făcut pe cercetători să o dateze în răstimpul
1626-1629s2. Cred, însă, că Simion Florea Marian a fost mai aproape de adevăr,
plasând-o mai strâns, în 1627s3 (aș zice, pentru mai multă prudență, 1626-1627, de
când datează și aplicele de la sicriul Sfântului Ioan cel Nou, precum și daniile lui
Miron Barnovschi).
In sfârșit, aceleiași vremi și aceleiași atenții față de cultul Sfântului Ioan cel
Nou le aparține și înălțarea bisericii Mănăstirii Bârnova, care a primit hramul dublu
al bisericii mitropolitane din Suceava84. La Bârnova a existat mai întâi o biserică de
lemn85, înlocuită apoi cu una de zid, care nu avea să fie terminată de ctitorul său.
Despre aceasta din urmă s-a spus că ar fi fost începută „pe la 1629” de Miron
Barnovschi86. Piatra de temelie trebuie să fi fost pusă însă mai înainte, fie în 1628,
fie, mai probabil, chiar în 1626—1627. La 5 noiembrie 1628, călugării de la
Bârnova cumpărau deja mai multe părți de sate87, iar la 9 decembrie 1628, Miron
Barnovschi îi scria țarului rus despre noile sale ctitorii, pentru care voia să
comande icoane la Moscova. Intre ele: biserica „în numele Marelui Mucenic
Gheorghe și Ioan cel Nou, astrucat în țara noastră, în orașul Suceava, moaștele lui
se află la sfânta Mitropolie”88. în anul următor, 1629, la 20 februarie, Miron
Barnovschi scria la Bistrița că „mănăstirea ni-i aproape gata”89.
Concluzia demersului de față nu este de natură a încheia cercetarea, ci,
dimpotrivă, de a deschide căi și perspective pentru abordări viitoare. Mai întâi de
toate, se cuvine a ține seama de faptul că imaginea votivă din biserica mitropolitană
de la Suceava nu poate fi judecată și înțeleasă în afara contextului în care este ea
plasată. Așezându-se în șirul domnilor Moldovei, început cu Alexandru cel Bun,
81 Eugen A. Kozak, op. cit., p. 137.

82 Ibidem-, G. Balș, op. cit., p. 91; Ioan Caproșu, op. cit., p. 58.
8j Simeon FI. Marian, op. cit., p. 74.
84 V., de pildă, documentele din vremea lui Miron Barnovschi: DRH, A, XIX, p. 568, nr.
417; p. 569, nr. 418; p. 570, nr. 419; p. 572, nr. 420; p. 574, nr. 422; p. 577, nr. 425; p. 580, nr. 426; p.
583, nr. 427; p. 590, nr. 432; p. 596, nr. 435; p. 599, nr. 438; p. 611, nr. 445; p. 617, nr. 450; p. 619,
nr. 451; p. 622, nr. 452; Documente privitoare la istoria orașului Iași, I, Acte interne (1408-1660),
editate de Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, Iași, 1999, p. 263, nr. 192. Mai târziu, biserica
Mănăstirii Bârnova avea să primească și un alt hram - Sfântul Nicolae. Pentru hramurile Bârnovei, v.
Aurel H. Golimas, Al doilea hram al Mănăstirii Bârnova, extras din RIR, XIII, 1943, 4.
85 DRH, A, XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, 1. Caproșu și L. Șimanschi, București,
1971, p. 426, nr. 333.
85 G. Balș, op. cit., p. 96.
87 DRH, A, XIX, p. 562-563, nr. 414; p. 564-565, nr. 415; p. 567-568, nr. 417; p.
568-570, nr. 418.
88 Relațiile istorice dintre popoarele U.R.S.S. și România în veacurile XV - începutul celui
de al ХѴПЦ-lea], comitetul de redacție: J. S. Grosul, Andrei Oțetea, A. A. Novoselski, L. V.
Cerepnin, I (1408-1632), Moscova, 1965, p. 276, nr. 91.
89 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XV/2, p. 968.
continuat cu Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Ștefaniță, Petru Rareș și,
întâmplător, Petru Șchiopul, în biserica pictată în zilele bunicului lor, sub ocrotirea
Sfântului Gheorghe - hramul Mitropoliei - și a celorlalți sfinți militari din abside
(dintre care Sfântul Mercurie este reprezentat, ca și la Probota90, cu pajura bicefală
pe scut - Fig. 14), frații Movilă transmiteau, prin intermediul imaginii, un mesaj
politic. Ocrotiți erau Movileștii și de Sfântul Ioan cel Nou, pictat într-o scenă destul
de puțin reprezentată până atunci. Căci, dacă până la sfârșitul secolului al XVI-lea,
scene din martiriul Sfântului Ioan cel Nou fuseseră zugrăvite - bineînțeles, în afara
paraclisului de la Bistrița, care are hramul Sfântului Ioan cel Nou91 - doar în
exteriorul bisericii de la Voroneț, în jurul intrării, pe peretele de sud92 (Fig. 15) și
în pridvorul bisericii episcopale de la Roman93, în zilele lui Ieremia vodă Movilă,
Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou avea să fie pictată în două rânduri: în
pridvorul Suceviței94, ctitoria fraților Movilă, locul pregătit pentru odihna lor
veșnică (Fig. 16) și în biserica mitropolitană de la Suceava, locul în care erau
adăpostite moaștele sfântului de la Trapezunt93.
90 Maria Magdalena Székely, Un manifest de putere la Mănăstirea Probota ?, în volumul

Omagiu l'irgil Cândea la 75 de ani, coordonator Paul H. Stahl, II, București, 2002, p. 297-312.
91 Constanța Costea, Despre reprezentarea Sfântului Ioan cel Nou în arta medievală, p. 18
(cu indicarea bibliografiei mai vechi), 19, 24, 30-32.
92 Sorin Ulea, Originea și semnificația ideologică a picturii exterioare moldovenești, I, în
SCIA, X, 1963, 1, p. 86-87; Constanța Costea, op. cit., p. 18 (cu indicarea bibliografiei mai vechi),
19, 24, 25, 30, 31.
93 Marina Ileana Sabados, Catedrala Episcopiei Romanului, tipărită din inițiativa și sub
îndrumarea Prea Sfințitului Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, Episcopia Romanului și
Hușilor, 1990, p. 53, 65, 77, 79; p. 307, fig. 158; p. 310, fig. 160, 161; p. 311, fig. 162; p. 312, fig.
163, 164; p. 313, fig. 165-167; p. 314, fig. 168; Constanța Costea, op. cit., p. 18 (cu indicarea
bibliografiei mai vechi), 19, 24, 25, 27, 30-32.
94 Constanța Costea, op. cit., p. 27-30.
Constanța Costea explică frecvența reprezentării lui Alexandru cel Bun și a mitropolitului
Iosif I în scena întâmpinării moaștelor Sfântului Ioan cel Nou, „spre mijlocul și în a doua jumătate a
secolului al XVI-lea”, prin „constituirea primilor termeni de conștiință a istoriei autonomiei
eclesiastice” (ibidem, p. 33).
Fig. 1. Scena Ofranda baldachinului
Fig. 2. Mitropolitul Gheorghe Movilă
în scena Ofranda baldachinului
Fig. 3. Ieremia Movilă și familia sa
Fig. 4. Simion Movilă și familia sa
Fig. 5. Scena Aducerea moaștelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava
Fig. 6. Portretul lui Ștefan cel Mare
Fig. 7. Maria Movilă în tabloul votiv
din biserica Mănăstirii Sucevița
Fig. 8. Maria Movilă în scena Ofranda baldachinului
Fig. 9. Maria Movilă în reprezentarea votivă
din Tetraevanghelul de la 1607
Fig. 10. însemnarea de danie aMineiului din 1599
(Biblioteca Academiei Române, ms. slav 705, f. 196v.)
Fig. 11. Sfântul Gheorghe și Sfântul Ioan cel Nou
Fig. 12. Mitropolitul Gheorghe Movilă
Fig. 13. Sfinții împărați Constantin și Elena
Fig. 14. Sfântul Mercurie
(Biserica Mănăstirii Voroneț)
Dumitru Nastase
IEREMIA MOVILĂ -
URMAȘ AL LUI CONSTANTIN CEL MARE
Tabloul votiv al lui Ieremia Movilă din biserica Mănăstirii Sucevița (Fig.
1) este, dacă nu mă înșel, cea mai amplă asemenea compoziție din toată vechea
pictură moldovenească. Din el, voi lăsa deocamdată la o parte pe copiii grupului de
familie. în primul rând, voi menționa, firește, pe Ieremia Movilă închinând lui lisus
pe tron macheta lăcașului. Dar, înaintea frumoasei sale soții, domnul este urmat de
mama sa, încoronată și înveșmântată domnește' și ale cărei trăsături, tot frumoase,
sunt marcate de o mai pronunțată personalitate.
Or, datorită unui studiu model al lui I. C. Miclescu-Prăjescu12, completat cu
noi mărturii și argumente de Ștefan S. Gorovei3 și cu un adaos al semnatarului
acestor rânduri4, știm astăzi sigur că cneaghina (cum i se spunea uneori) Maria,
mama lui Ieremia Movilă și a fraților săi, Simion vodă și mitropolitul Gheorghe, a
doua soție a marelui vornic Ioan Movilă (călugărit apoi loanichie)5, era fiica lui
Petru Rareș. Prin ea, așadar, domnii Movilești erau, după mențiuni concordante, fie
străine, fie provenind chiar de la ei, „din sângele vechilor voievozi”, în speță Petru
Rareș și Ștefan cel Mare6.
S-a remarcat totuși absența, aparent curioasă, din actele sau inscripțiile de
danie de la Ieremia Movilă, a oricărei menționări a acestei filiații domnești ale
sale7. Ea se explică prin precizarea de mai sus, relevată de I. C. Miclescu-Prăjescu8:
1 Cf Ștefan S. Gorovei, Pe marginea unei filiații incerte: Maria Movilă - fiica lui Petru
Rareș, în CI (s. η.), XI, 1980, p. 327.
2 I. C. Miclescu-Prăjescu, New Data Regarding the Installation of Movilă Princes, în
SEER, XLIX, 1971, nr. 115, p. 214-234. Originalul, în limba română (al cărui exemplar
dactilografiat existent e datat 1961), n-a putut fi publicat decât postum, cu mult mai târziu, prin grija
lui Ștefan S. Gorovei: I. C. Miclescu-Prăjescu, Date noi privind înscăunarea Movileștilor, în
ArhGen, IV (IX), 1997, 1-2, p. 159-178.
J Ștefan S. Gorovei, Pe marginea unei filiații incerte..., p. 326-330.
4 Dumitru Nastase, Maria, mama lui ieremia Movilă, fiică a „despotului" Petru Rareș, în
ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 303-305.
5 Pentru un alt fiu al lui Ioan Movilă, Toader, sau Tudor, vezi, în ultimul rând, comunicarea
prezentată la acest simpozion de Petronel Zahariuc, Contribuții la istoria Movileștilor. Mănăstirea
Todireni, publicată în volumul de față.
6 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, București, 1903, p. 237, nr. CCCL; I. C.
Miclescu-Prăjescu, Date noi..., p. 166, 172-173, 176-177; Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 327.
7 Cf D. Nastase, op. cit., p. 305.
81. C. Miclescu-Prăjescu, op. cit., p. 166-167, 177.
138 DUMITRU NASTASE
„sângele domnesc”, transmis prin femei9, nu îndreptățea până atunci accesul la

tron, ci numai „osul de domn”, descendența prin bărbați (fie și nelegitimă), care
lipsea Movileștilor. Afirmarea scrisă, explicită, a modului înrudirii lor domnești, nu
ar fi făcut prin urmare decât să dea apă la moară unor rivali care s-ar fi putut
prevala de acest prețios atu10.
Ceea ce nu înseamnă că Ieremia Movilă nu a făcut tot ce i-a stat în putință
pentru a-și pune în evidență în alte feluri obârșia domnească, cu scopul de a face
admisă o nouă legitimare, și anume tocmai aceea a cazului său, în care legătura cu
vechea dinastie era stabilită de mama sa. „Manifestul vizual” al acestei noi
justificări a transmiterii puterii suverane - cheia lui - este scena votivă în discuție
de ia Sucevița, iar grandioasa afirmare a continuității dinastice astfel stabilite o
realizează însăși pictura exterioară, înadins reluată la aceeași biserică, după o
întrerupere de jumătate de veac de la moartea celui ce ctitorise atâtea ansambluri
strălucite ale ei, Petru Rareș, bunicul matern al lui Ieremia Movilă.
Vin acum la copiii din tablou. Ieremia este precedat de primul său fiu,
Constantin, iar cea mai mare dintre fiice, Irina, e plasată în fața bunicii sale, desigur
pentru a indica astfel ascendența domnească, a ei, precum și, simbolic, a lungului
șir, descrescând în înălțime, al celorlalți cinci copii (un băiat, cu nume împărătesc,
ca și cele două precitate, Alexie11, la mijloc, între patru fete), се-și urmează mama,
pe doamna Elisabeta. Toți cei zugrăviți în friza ctitoricească, în frunte cu domnul,
poartă bogate coroane deschise, de același fel, desigur „menite să sublinieze
continuitatea puterii în aceeași familie”12. La Sucevița, pe lângă sorgintea dinastică
ilustrată cum s-a văzut, această continuitate privea totodată, în chip mai special, pe
9 Iată o binevenită precizare a acestui înțeles : „1676, fevruarie 5, No. 169. Pravila a craiului
și crăiei leșăști, de la Ioan al 3-le[a] crai [...] care dovedește că Ștefan Petriceico v[oie]od, domn Țării
Moldovii, cu cei mai de aproape rudenii și clironomi din sânge domnesc, adic[ă] cu nepoții lui de
sor[ă] bună, anume Nicolai și Iancu Lupașcu Hăjdău...'\ Octavian Onea, Genealogia familiei Hasdeu
alcătuită de Tadeu Petriceicu Hasdeu, în ArhGen, I (VI), 1994, 3-4, p. 96-97 (subliniat D. N.).
10 Vezi cazul, caracteristic, al pretendentului Ștefan Bogdan: competitor tenace al lui
Ieremia Movilă și al urmașilor săi, Ștefan Bogdan era fiul lui Iancu Sasul, revendicându-și prin acesta
drept ascendenți direcți ai săi pe Petru Rareș și Ștefan cel Mare, la curtea Angliei, unde ajunge în
două rânduri (în 1601 și 1607) și unde găsește sprijin deplin pentru pretențiile sale la tronul Moldovei.
Laura Coulter, The Involvment of Ștefan Bogdan, a Pretender to the Moldavian Throne, with Henry
Lelio, the English Ambassador to Constantinople between 1601 and 1606, în RRH, XXX, 1991, 1-2,
p. 79-100; cf D. Nastase, op. cit., p. 304-305.
11 Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences". Autour de certaines généalogies
byzantines des XVf et XJΊ1Ε siècles, reeditat în idem, Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aube
de l'âge moderne, București-Paris, 1980, p. 288; v. și corectarea făcută de Ștefan S. Gorovei, Un dar
uitat al lui Petru Rareș la Mănăstirea Dionysiu, în Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani, București,
2 . .2. p. 329-330 și nota 34.
- .Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele ХѴІ-ХѴШ, ediție
·. ș: adăugită, București, 2001, p. 67. Autorul se referă la domni mai târzii, din secolele al
- — - - XVIII-lea. Am găsit că citatul se potrivește și pentru „cazul” Ieremia Movilă.
IEREMIA MOVILĂ - URMAȘ AL LUI CONSTANTIN CEL MARE 139
domnul ctitor și descendența sa masculină: Ieremia Movilă obținuse, într-adevăr,

domnia pe viață, cu succesiune ereditară, recunoscute de polonezi și confirmate de
turci în 15981·’.
Tabloul votiv prezentat se află la locul obișnuit în vechile biserici
moldovenești: pe peretele apusean al naosului, la dreapta ușii spre camera
mormintelor, dar, datorită multelor sale personaje, el cotește (cu socoteală, îndată
după cneaghina Maria !), pentru a se întinde destul și pe peretele sudic al încăperii.
Acolo, la capătul său, în directă prelungire, îi este alipită imaginea sfinților
împărați Constantin și Elena, cu crucea între ei13 14 (Fig. 2). începând cu cele mai
vechi ansambluri domnești cunoscute de pictură moldovenească, din primele
ctitorii ale lui Ștefan cel Mare, această scenă este regulat zugrăvită în naosul
bisericilor (cu excepția Voronețului), pe peretele apusean, la stânga ușii, făcând
pandant tabloului votiv15. Doar la Sucevița, acest loc este ocupat de un al doilea
tablou votiv (Fig. 3), de dimensiuni reduse, reprezentând, într-o Deisis mai aparte,
pe mitropolitul Gheorghe și pe tatăl fraților Movilă ca monah loanichie16. Astfel,
Sfinții împărați au putut fi mutați, pentru a fi „anexați” lui Ieremia Movilă și
familiei sale, așa cum o concepuse el, sau, mai degrabă, el cu familia sa -
cuprinzându-i la locul cel mai de cinste mama - au putut fi reprezentați continuând
pe Constantin cel Mare și el cu mama sa.
Bineînțeles că încălcarea unei reguli statornicite de atâta vreme, și în atât
de prestigioase precedente, nu putea fi întâmplătoare. Pentru a o explica, trebuie, în
primul rând, să revenim la cealaltă „inovație” întâlnită: la valoarea legitimatoare
succesiunii sale la tronul Moldovei, pe care Ieremia Movilă o atribuie tabloului său
votiv. Prin transferul și alipirea operate, noua sa ramură dinastică, crescută din
trunchiul vechiului neam domnitor prin mama sa, își urcă legitimitatea succesorală
până la primul împărat creștin și mama acestuia: spre a o sugera vizual, compoziția
votivă, în întregul ei, este de fapt alcătuită din trei, să le zicem, moduli: cel vestic,
până la cneaghina Maria inclusiv, continuarea sa la sud și, în încheiere, cel al
Sfinților împărați. în primul, cel „actual”, chiar de lângă ușă, proiectarea în viitor a
13 Mustafa A. Mehmed, Documente turceși privind istoria României, I, București, 1976, p.

143; Ștefan S. Gorovei, O lămurire: domnia ereditară a familiei Movilă, în Rdl, 28, 1975, 7, p.
1091-1094; idem, Addenda et corrigenda, în AIIAI, XV, 1978, p. 529-530.
14 Cf. Nicoletta Isar, Une mise en signe de l’espace social et culturel de la Moldavie à la
fin du Xl’f siècle. Les fondateurs de Sucevița à travers leurs portraits, în închinare lui Petre S.
Năsturel la 80 de ani, volum îngrijit de Ionel Cândea, Paul Cernovodeanu și Gheorghe Lazăr, Brăila,
2003, p. 434.
15 Sorin Ulea, în tratatul colectiv Istoria artelor plastice în România, sub îngrijirea acad,
prof. George Oprescu, I, București, 1968, p. 351.
de la Sucevița, în MMS, XLII, 1966, 1-2, p. 23-53.
140 DUMITRU NASTASE
unui atare trecut e și ea ilustrată cu grijă de prezența, înaintea tuturor, în fața lui
Ieremia, a fiului său mai mare, numit, cum altfel decât Constantin17 ?
Această deplină proclamație iconologică, dar și iconografică, cu care
intrăm în pur imaginar, nu are de ce să ne mire. Ea se înfățișează, în adevăr, ca o
luare de poziție a însuși celui interesat, ilustrând efectiv, prin transpunere pictată,
unele informații genealogice fantastice ale vremii, care făceau cunoscut în 1596 că
Ieremia Movilă era di casa reale și că descindea „din casa Flavia a împăraților
Constantinopolului”18. Or, folosindu-se de numele noii capitale împărătești
creștine, precizarea din urmă trimite de fapt, subînțeles, la fondatorul ei, Constantin
cel Mare, care, oficial, aparținea aceleiași case Flavia și purta numele gentilic de
Flavius19 ! Parcă nu ar fi ajuns numai atâta, ceva mai târziu vom afla chiar că, încă
și mai din vechime, Movileștii se trăgeau din Mucius Scaevola, și că armele lor,
cele două săbii crucișe, provin din măciucile încrucișate ale lui Hercule, emblema
gintei lor strămoșești romane, Mutia20. Naive gravuri de epocă vor răspândi
imaginea eroicului lor ascendent roman și a teribilului său sacrificiu, cu aluzii la
familia „urmașilor săi” moldoveni21. Neașteptata trimitere la Hercule o ascunde
însă tot pe aceea la Constantin cel Mare, numit și Herculius, înaintea adoptării
creștinismului"“.
Mai interesantă, pentru noi, decât referirile legendare și mitologice la
antichitatea păgână este, însă, proclamarea unor drepturi suverane decurgând din
succesiunea imperială creștină a însuși întemeietorului imperiului creștin și al
capitalei sale. Bineînțeles, nu Ieremia Movilă imaginase un asemenea mit,
17 Punând în opoziție portretele de la Sucevița ale lui Ieremia Movilă, cel brodat pe
acoperământul său de mormânt și cel mural, Andrei Pippidi, op. cit., p. 275, nu găsește de spus despre
al doilea și compoziția din care face parte decât următoarele: „imaginea tradițională [a lui Ieremia] din
tabloul votiv, unde își conduce cu smerenie familia numeroasă”. La ce poate să conducă un asemenea
„comentariu”, decât la concluzii de același acabit ?
18 A. Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, II, București, 1863, p.
141; I. C. Miclescu-Prăjescu, New Data..., p. 221, 229-230; idem, Date noi..., p. 165-166, 173-174.
19 Pentru Constantin cel Mare, monografia clasică rămâne cea a lui André Piganiol,
L'empereur Constantin, Paris, 1932. Cf și idem, L'empire chrétien (325-395), Paris, 1947. Aici,
trimiterile necesare se fac, însă, la lucrarea recentă a lui Bertrand Lançon, Constantin cel Mare,
traducere, prefață și note de Gheorghe Lazăr, București, 2003, p. 46. Versiunea originală franceză a
cărții: Bertrand Lançon, Constantin (306-337), PUF, 1998.
20 J. N. Mănescu, Stemele Movileștilor, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, 1996, p. 322
(trimițând la faimosul „autor heraldic și istoric polon” Simon Okolski, Orbis polonus..., Cracovia,
1641-1645, vol. II, p. 231).
21 J. N. Mănescu, op. cit., p. 325. în una din aceste gravuri, „Mucius Scaevola, îmbrăcat în
costumul militar roman de interpretare barocă, stă pe muntele Parnas, rezemându-se cu mâna stângă
pe spadă. Drept consolare pentru cumplitul autodafé la care își supune mâna dreaptă, cerurile i se
deschid și două mâini îi arată o cruce și un sceptru cu o coroană, promisiune de viitor glorios pentru
as:: să: Movilești" (ibidem).
~ Bertrand Lançon, op. cit., p. 16, 48.
acreditat, printre altele, de genealogii medievale sârbești, pentru care Nemanizii se

trăgeau din Constantin cel Mare21. Andrei Pippidi, studiind diferite imposturi și
falsuri legate de „ficțiunea Ordinului Constantinian”23 24, a pus în lumină inventarea
ulterioară a unor Movilești mitici, înrudiți cu Cantacuzinii, precum și deghizarea
postelnicului Constantin Cantacuzino într-un „Costandin Moghilă Basarab
Cantacuzino”2’. D-sa a arătat, însă, și că „postelnicul Cantacuzino era cunoscut în
1660 ca descendent din Constantin cel Mare”26 și că mai târziu, în 1730 și 1735, un
fiu al domnului Ștefan Cantacuzino, faimosul pretendent Radu (Rodolphe !), „își
proclamă drepturile ereditare” sprijinit pe aceeași ascendență27 !
Oricum, potrivindu-se de minune cu asemenea fabuloasă obârșie28, anumite
ambiții, sau manifestări de putere ale lui Ieremia Movilă, ca și unele mărturii și
indicii privindu-1 direct, greu ar putea fi calificate altfel decât imperiale.
Le corespund eforturile sale pentru a ridica Biserica moldovenească la
rangul, s-a presupus, de patriarhie, sub chiriarhia fratelui său, mitropolitul
Gheorghe29. în tot cazul, împrejurările n-au îngăduit desăvârșirea, cel puțin oficială,
a unui atare proiect, din încercarea de a-I realiza, Gheorghe Movilă alegându-se, în
1597-1598, cu acordarea anumitor ornate distinctive, mantia „cu patru poluri” și
cârja, rezervate „numai pentru patriarhii tronurilor apostolice”, dar cu înălțarea
Bisericii sale doar la treapta de arhiepiscopie și nici aceea confirmată de un sinod
23 Stări srpski rodoslovi i letopisi, editate de Ljub. Stojanovic, Belgrad-Sr. Karlovci, 1927,
p. 44, al. 37-38. C£ Miltiadis-Miltos Garidis, La peinture murale dans le monde orthodoxe après la
chute de Byzance (1450-1600) et dans les pays sous domination étrangère, Atena, 1989, p. 333.
24 Andrei Pippidi, op. cit.; idem, False genealogii bizantine din ciclul constantinian, în
ArhGen, I (VI), 1994, 3-4, 1994, p. 107-114.
25 A. Pippidi, False genealogii..., p. 112.
26 Ibidenr, cf. idem, „Fables, bagatelles et impertinences"..., p. 284. Pentru alți
„descendenți din Constantin cel Mare”, mai apropiați cronologic de Movilești, ibidem, p. 262, 265.
27 Idem, Tradiția politică bizantină..., p. 341 și nota 490.
~s Comentând „zvonul despre descendența lui Ieremia Movilă din „dinastia Flavia a
împăraților Constantinopolului”, A. Pippidi face observația, pe deplin îndreptățită, că „această
închipuită legătură genealogică” putea Justifica revendicarea titlului imperial” (ibidem, p. 274 și nota
226). Din păcate, datorită unui punct de vedere preconceput, determinând interpretări în consecință,
dar și necunoașterii sau neînțelegerii unora dintre mărturiile utilizate aici, d-sa se străduie în
continuare, dimpotrivă, să-l îndepărteze, cât mai mult cu putință, de asemenea gânduri pe cel vizat.
29 N. Iorga, Byzance après Byzance, retipărire (cu o Postface de Virgil Cândea), București,
1971 (prima ediție, 1935), p. 152 și nota 115; v. și p. 131-132; Dimitrie G. Ionescu, Relațiile Țărilor
Române cu Patriarhia de Alexandria, București, 1935, p. 4-5; Nestor Vomicescu, Realități și
posibilități ecleziastice la români în vremea lui Mihai Viteazul, retipărit în idem, Desăvîrșirea unității
noastre naționale - fundament al unității Bisericii străbune, Craiova, 1988, p. 127-132; Ștefan S.
Gorovei, Un episod din „recuperarea" Bizanțului: prima „operă" a spătarului Nicolae „Milescu”,
în AIIAI, XXII, 1985, 2, p. 442, nota 10; idem, Relații bisericești româno-ruse în secolele XV—XVIII,
în AUX, XXXI, 1994, p. 603; vezi și Al. Stănciulescu-Bîrda, Contribuții la Bibliografia istorică a
României (II), în AIIAI, XXV, 1988, 2, p. 482. Cf infra și nota 51.
142 DUMITRU NASTASE
(cum s-ar fi cuvenit și cum i se promisese)’0. însă condiția în care s-a găsit, astfel,
nu l-a împiedecat să folosească cel puțin titlul insolit de arhimitropolit - caz unic în
Moldova3' -, iar în 1599 episcopul catolic stabilit la Bacău, franciscanul
Bernardino Quirini, știa limpede despre el că „nu recunoaște ca superior pe
patriarhul din Constantinopol și nici pe alt patriarh din Orient”32.
Doar ceva mai târziu, în aprilie 1616, cu mult cel mai însemnat dintre
urmașii săi apropiați, mitropolitul Anastasie Crimea (1608-1617, 1619-1629), este
menționat drept patriarh („Le Patriarche”) de către Charles de Joppecourt,
gentilom și militar loren în slujba magnaților poloni veniți în Moldova cu oaste, să
pună domn pe efemerul Alexandru Movilă (1615-1616), fiu al lui Ieremia33.
„Patriarhul” Anastasie Crimea a murit în 1629, cu cinci ani înainte ca pe tronul
Moldovei să urce Vasile Lupu (1634-1653). Să însemnăm că cel dintâi este ctitorul
bisericii mari a Mănăstirii Dragomirna (după 1602 - sfințită în 1609), monument
de o importanță deosebită pentru evoluția arhitecturii religioase moldovenești în
secolul al XVII-lea și mai anume izvor de inspirație pentru unele elemente
caracteristice celei mai vestite ctitorii ale celui de-al doilea, biserica Mănăstirii Trei
Ierarhi din Iași (sfințită la 6 mai 1639)34. Or, Vasile Lupu hărăzise această biserică -
ale cărei fațade uluiesc, de atunci și până astăzi, prin nemaipomenita lor broderie de
piatră - să fie sediu, nu de mitropolie, cum va fi nevoit să scrie țarului moscovit
’° Hurmuzaki-Iorga, Documente, XIV, 1, București, 1915, p. 108, nr. CCIII, CCIV. Cf

Nestor Vornicescu, op. cit., p. 129-131, pentru corespondența patriarhului Alexandriei, Meletie Pigas,
locțiitor de patriarh ecumenic, cu Ieremia și Gheorghe Movilă, prin care le anunță promovarea
menționată și trimiterea distincțiilor amintite mai sus.
jl Spre deosebire de Țara Românească, unde acest ciudat titlu apare destul de frecvent în
secolele al XVl-lea- al XVII-lea. Cf infra și nota 115.
Călători străini despre Țările Române, IV (redactor responsabil Maria Holban),
București, 1972, p. 37 (relație adresată papei). „Quanto alTatteggiamento moldavo”, încă din 1588
(anul când Gheorghe Movilă devine mitropolit, iar la Moscova se trata crearea Patriarhiei rusești,
perfectată în ianuarie-mai 1590), în cercurile străine catolice se știa că „Metropolita nec est, nec vuit
esse subiectus Patriarchae Costantinopolitano”: Cesare Alzati, Terra Ramena tra Oriente e
Occidente. Chiese ed etnie nel tardo '500, Milano, 1981, p. 218.
” Călători străini..., IV, p. 408 și nota 94. în prezentarea generală a Moldovei din primul
capitol al cărții lui Joppecourt (publicată în 1620) este totuși vorba de „mitropolitul ortodox” cu
reședința la lași (op. cit., p. 383). E de observat însă că, deși obligat să fie adesea în preajma
domnului, în noua capitală, mitropolitul Moldovei își avea încă, la acea vreme, reședința la Suceava.
Sediul eparhiei sale nu va fi oficial transferat la Iași decât în 1677, sub Antonie vodă Ruset (vezi
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. 22, București, 1992, p. 96; cf. Maria
Magdalena Székely, Un proiect nerealizat: Mitropolia de la Trei Ierarhi, în ΑΠΧ, XXXI, 1994, p. 76
și nota 8). în versiunea cunoscută, din 1620, textul lui Joppecourt a fost „stilizat” și uneori amplificat
de editorul său, numit Baret, autorul relatării având, pe de altă parte, „calitatea de martor ocular”
- pentru perioada 1615-1616 (op. cit., vezi notița introductivă a redacției, p. 378-381), în care se
insă ș: pasajul cu titlul de patriarh al lui Anastasie Crimea (aprilie 1616, cf. infra).
c Baiș. Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacurile al ΧΙΊΙ-lea și al XVUI-lea,
Bre;: ’>53. p 134—136; vezi și p. 32-33, 36.
Mihail Feodorovici35, ci de patriarhie, cum va afla neîntârziat sultanul Murad al

IV-lea’6. Firește, așa cum s-a observat’7, pentru asemenea plan, trebuie avută în
vedere o reluare, „sub Vasile Lupu, cel «cu fire împărătească mai mult decât
domnească»”38, a ceea ce „încercase [...] și mitropolitul Gheorghe Movilă (1595),
în domnia fratelui său, Ieremia vodă Movilă”. Numai că, dacă e vorba de utilizarea
pentru Moldova și Biserica ei a unor termeni ca patriarhie sau patriarh, e nevoie să
coborâm destul de mult înainte de această domnie și, trecând prin cele ale lui
Alexandru Lăpușneanu și Despot vodă, să ajungem până la Petru Rareș, „părintele”
ramurii dinastice a Movileștilor. Cel puțin, astfel ne călăuzește „un raport din
Cașovia, așadar din teritoriile habsburgice”, care „poate fi datat [...] cu exactitate”
în 19 ianuarie 1562 și unde se relatează că Alexandru Lăpușneanu „haveva per
forza pigliato dai Patriarca [vezi bine, mitropolitul !] della Moldavia” frumoasa
sumă de „600 mila ducati d’oro”39. Acest tezaur fusese depus de Petru Rareș „nelle
mani di questo Patriarca”, care, mai apoi, promisese să-1 dea viitorului Despot
vodă. „Ma Alessandro levo detti danari avanti ch’il Dispoto fussi entrato in
Moldavia”40. Nu putem fi deocamdată siguri cine era „patriarhul” nenumit, dar
ceea ce avem de reținut este că, în vremea la care se referă știrile din raport,
întâistătătorul Bisericii moldovenești era cunoscut, ca și mai târziu, sub - sau și
sub - acest titlu.
O aflăm însă, de fiecare dată, doar de la străini, cei care ne informează
asupra lui fiind, în ambele cazuri examinate, „latini”, iar pentru „patriarhia” ieșeană
sursa fiind turcească. Joppecourt, care știe să dea câteva lămuriri generale despre
„mitropolitul ortodox”, cu reședința (de fapt, încă nu oficială) la Iași, lasă impresia
netă că titlul de patriarh atribuit lui Anastasie Crimea i-a fost comunicat oral, el
j5 Denumindu-i-o „această mitropolie a noastră nou zidită”: Maria Magdalena Székely, op.
cit., p. 75 și nota 5 (după Silviu Dragomir, Contribuții privitoare la relațiile Bisericii românești cu
Rusia în veacul XVII, în ARMSI, s. II, tom. XXXIV, 1912, p. 1157, anexa X).
j6 Relatarea la Evlia Celebi („îngrijit de Mustafa Ali Mehmet”), în Călători străini..., VI,
București, 1976, p. 479. Cf. Dumitru Nastase, Din nou despre coroana lui Vasile Lupu, în ArhGen
IV (IX), 1997, 1-2, 1997, p. 273. Când am menționat în această lucrare episodul respectiv, nu
băgasem de seamă că el fusese deja semnalat de Sorin Iftimi, O ipotecă privind Trei Ierarhii, în AUX,
XXXI, 1994, p. 82, nota 21. Vezi și, ulterior, idem, Moaștele Cuvioasei Parascheva și rolul lor în
istoria Bisericii din Moldova, în TV, XI (LXXVII), 2001, 8-12, p. 47-50. Cf și aici, mai jos și
nota 41.
j7 Sorin Iftimi, op. cit., p. 47.
’s Ibidem. Pentru destule titluri, calificative, atribute, însemne etc., toate imperiale, pe care,
cu drept sau fără, mai fățiș sau, adesea, mai ocolit ori mai învăluit, ținându-se sau nu cont de
„realități”, îi sunt atribuite lui Vasile Lupu, sau și le asumă cu generozitate el însuși, v. Dumitru
Nastase, Coroana împărătească a lui Vasile Lupu, în AUX, XXXI, 1994, p. 43-52; idem, Din nou
despre coroana lui Vasile Lupu, p. 267—284.
j9 Ștefan Andreescu, Fonduri românești de cruciadă ?, în AIIAI, XXIV, 1987, 2, p. 599.
40 Ibidem.
144 DUMITRU NASTASE
înregistrându-1 pronunțat cu prilejul căsătoriei, oficiate de acest ierarh, a surorii lui

Alexandru Movilă, domnița Ecaterina, cu prințul Samuel Korecki41. Și istoria celor
600.000 de galbeni încredințați de Petru Rareș „patriarhului Moldovei”, pentru a fi
până la urmă smulși acestuia de către Alexandru Lăpușneanu, are hotărât aerul de a
fi fost transmisă verbal și de a fi ajuns povestită la urechile raportorului de la
Cașovia. Cât privește mănăstirea ieșeană a Trei-Ierarhilor, cunoscutul călător turc
Evlia Celebi relatează că sultanul Murad al IV-lea (1623-1640) „a trimis în taină o
iscoadă”, să cerceteze dacă aceasta era, după cum „i s-a arătat”, o cetate primejdios
de puternică. Iscoada sa a ... iscodit conștiincios, pentru a se lămuri că noua mare
zidire a „lui Lupul bei” nu e o cetate, ci, cum a putut afla, evident, tot din auzite, „o
patriarhie”, despre care socoate că „nu are pereche nicăieri pe fața pământului”42,
în sprijinul provenienței orale a tuturor acestor puține știri străine, vine, de
altminteri, și faptul că nici unui mitropolit moldovean nu i se spune patriarh în nici
un izvor scris intern cunoscut.
Singurul care s-ar putea apropia de titlul de patriarh ar fi acela, absolut
necanonic totuși, inexistent în ierarhia oficială, de arhimitropolit, însușit în
Moldova, cum am văzut, numai de Gheorghe Movilă. în relația sa, deja citată aici
(făcută, în 1599, papei Clement al VUI-lea, 1592-1605), episcopul catolic din
această țară, Bernardino Quirini, înainte de a-i menționa neatârnarea de patriarhii
orientali, îl prezintă însă pe „monseniorul Gheorghe Movilă” drept „primatul și
arhiepiscopul” clerului ei, „de rit grec”43.
Calificarea drept primat a nou - și cam incomplet - promovatului
arhiepiscop moldovean, în împrejurările speciale ale momentului, nu sub pana unui
călător oarecare, ci într-un document „de serviciu” adresat unui papă de către
reprezentantul său legal, episcopul catolic al locului, mă duce, vrând-nevrând, cu
gândul la aceeași calitate, pusă în relație cu rangul de patriarh, solicitat unui alt
papă, cu patru secole mai devreme. E vorba, se înțelege, de unele știri cuprinse în
frecvent citata corespondență (din 1199-1207) a papei Inocențiu al IlI-lea (1198-
1216), cu loniță-Caloian, „împăratul bulgarilor și vlahilor” (1197-1207) și
conducerea Bisericii sale44. Din acest schimb epistolar, avem de reținut aici doar
41 Călători străini..., IV, p. 408 și notele 94, 95. Pentru celebrarea acestei cununii,
vezi infra.
42 Ibidem, VI, p. 479 și notele 539, 540. Prezentarea acestui episod, făcută după Evlia
Celebi, la Sorin Iftimi, Moaștele Cuvioasei Parascheva și rolul lor..., p. 47, e plină de greșeli, în
surprinzător contrast cu contribuțiile din restul articolului.
43 Călători străini..., IV, p. 37.
44 Hurmuzaki-Densușianu, Documente, I, 1, București, 1887, p. 1-56, nr. I-XL. Pentru
această corespondență. Can. Aloisie L. Tăutu, Devotamentul lui loniță Asan către Scaunul Apostolic
- ■ . . ;- ..Bună Vestire", XIV, 1975, I. p. 195-213 (cu o selecție de scrisori ale ei, în traducere
' rArească ? 2 -U . l Vezi, mai recent și Ioan Marin Mălinaș, Regește și registre de la
că: a) loniță cere papei „să mă sfințească și să mă încoroneze împărat”, iar pe

Vasile, mitropolitul capitalei sale, Târnovo, să-1 ordoneze patriarh43* 45
; b) îl
informează (cu subînțeles !) despre reacția Bizanțului, „de cum au aflat grecii” de
acest demers, trimițându-i „veste patriarhul și împăratul: «Vino la noi, te vom
încorona împărat și-ți vom da patriarh, căci nu poate sta o împărăție fără
patriarh» - Dar eu n-am vrut”4647 ; c) papa nu-i acordă, totuși, decât coroana și titlul
de rege, iar șefului Bisericii sale pe cel de arhiepiscop primat', d) aceasta nu-1
împiedică pe Caloian să se intituleze apoi - ca și mai înainte, de altfel - împărat și
să-și spună, lui și stăpânirii lui, „împărăția mea” {imperium meum), nici pe primatul
Vasile să considere că a fost făcut ... patriarh; „c'était interpréter à son profit le
passage de la lettre papale où Ton précisait que «haec duo nomma, primas et
patriarcha, paene penitus idem sonant, cum patriarchae et primates teneant unam
formam, licet eorum nomina sini diversa»”^.
Că, punând în legătură obligatorie noțiunea de imperiu cu aceea de
patriarh, bazileul și șeful Marii Biserici aveau dreptate, o înțelegeau foarte bine și
loniță, și conducătorul spiritual al țării sale și o va arăta și viitorul, după cum se
vede și din următoarele exemple.
Regele Serbiei Ștefan Dușan s-a proclamat „basileus și autocrat al Serbiei
și României” (sau, în actele slave, „al sârbilor și romanilor”) spre sfârșitul anului
1345 (probabil la Crăciun), dar a fost uns și s-a încoronat împărat de Paști, la 16
aprilie 1346, numai după ce arhiepiscopul loanichie, șeful Bisericii sale, a fost
înălțat patriarh48. Cu toată foarte marea întindere și importanța în lumea ortodoxă la
care statul Rusiei moscovite ajunsese deja în secolul al XVI-lea, șeful Bisericii
sale, mitropolitul Moscovei, a devenit patriarh doar la câtăva vreme după ce, în
1547, marele cneaz rus Ivan al IV-lea s-a încoronat țar, adică împărat. E adevărat,
între timp, patriarhul ecumenic i-a „omologat” noul său titlu, oferindu-se, de
asemenea, să vină pentru a-1 încorona și el însuși. Nevoind să-și pună astfel la
îndoială încoronarea oficiată de mitropolitul său, Ivan a respins propunerea
patriarhului49, de altfel și socotindu-1 pe acesta în puterea turcilor, precum și din
Constantinopol și Roma, din prima jumătate a secolului al XHI-lea. privitoare la primatul Vasile I și
la împăratul loniță Caloian, din Târnovo, Oradea, 2000, 263 p.
45 A. L. Tăutu, op. cit., p. 205.
46 Ibidem, p. 204 (subliniat D. N.).
47 Alain Ducellier (e. a.), Byzance et le monde orthodoxe, Paris, 1986, p. 343.
48 O prezentare a datelor caracteristice acestei încoronări și a semnificației lor, la D.
Nastase, Le patronage du Mont Athos au XIIT siècle, în „Cyrillomethodianum”, VII, 1983, p. 75.
Pentru Ștefan Dușan ca împărat, mai recent, Bosko Bojovié, L'idéologie monarchique dans les
hagio-biographies dynastiques du Moyen Âge serbe, Roma, 1995, p. 99-105; v. și p. 537-550.
49 Francis Dvornik, Les Slaves. Histoire et civilisation de l'Antiquité aux débuts de l'époque
contemporaine, traduit de l’anglais par Danielle Pavlevski avec la collaboration de Maroussia
Chpolyansky, Paris, 1970, p. 620—621 (versiunea integrală, cea mai completă, a acestei opere clasice).
146 DUMITRU NASTASE
alte motive. Deși relațiile Moscovei cu Marea Biserică s-au răcit în consecință,
„avansarea” mitropolitului moscovit la rangul de patriarh a trebuit totuși să aibă
loc, dar, cum am văzut, a fost posibilă numai în 1588-1590, după moartea
Groaznicului țar, sub domnia fiului și succesorului său, Theodor (Fiodor) I (1584-
1598). In sfârșit, până și Napoleon I nu s-a mulțumit numai să-l oblige pe papa Pius
al VII-lea să participe la încoronarea sa, în 1804, ci „se gândea să așeze un patriarh
în capitala Franței, la Paris”50, corespunzând vădit demnității sale imperiale și ca
element legitimator al ei.
Așa cum s-a mai spus’1, sunt și eu de părere că exemplul instituirii
patriarhatului rusesc a jucat un rol determinant pentru demersurile celor doi frați
Movilă, domnul și mitropolitul, și că ele urmăreau același țel pentru Biserica țării
lor. Situația Moldovei nu era, însă, în nici un fel comparabilă cu aceea la care
ajunsese de pe atunci împărăția moscovită și reușita doar cu totul parțială a
încercării e cât se poate de explicabilă. în pofida ei, calității de primat cu care
episcopul Quirini îl creditează față de papă pe Gheorghe Movilă, îi corespunde
totuși, după toate aparențele, titlul de patriarh, utilizat cu o justificare amintind
bine pe a celui asumat de primatul-patriarh Vasile al lui loniță Caloian. Numai că,
în condițiile, necesitând „discreție”, ale târziului caz moldovenesc’2* , acest titlu pare
a fi avut o circulație strict orală, dar de lungă durată”, fiind „acoperit” în scris, doar
Ia Gheorghe Movilă, de acela, singular, de arhimitropolit.
Reprezentați în pictură îngenuncheați, în rugăciune, nici acesta din urmă
(în al doilea tablou votiv al Suceviței), nici Anastasie Crimea (în autoportretele sale
votive miniate)54*,nu-și poartă ornatele patriarhale amintite, ampla mantie cu „patru
poluri” și cârja. în felul acesta, ei sunt însă înveșmântați în sacosul de sorginte
imperială, semănat cu cruci în medalioane de sus până jos (polistavrios) și au pe
cap mitră, exact ca lisus Hristos pe tron primind de Ia Ieremia Movilă ofranda
bisericii mari a Suceviței” (Fig. 4a, 4b). Or, arhiereii ortodocși au slujit vreme
îndelungată descoperiți, unicul dintre patriarhii orientali care, în mod excepțional, a
purtat, începând încă din vechime, mitră, fiind cel, intitulat și papă, al
50 Nestor Vornicescu, op. cit., p. 137, nota 31, citând pe 1. Lupaș, Patriarhia românească, în
„Societatea de mâine”, Cluj, II, 1925, 1-2, reprodus de Tit Simedrea, Patriarhia Românească. Acte și
documente, ediție completă, București, 1926, p. 16; cf și p. 23.
51 Indicații bibliografice, supra, nota 29; v., mai recent, Ștefan S. Gorovei, Relații
bisericești româno-ruse în secolele ХѴ-ХѴШ, loc. cit.
52 Cf, în acest sens, observațiile mitropolitului Nestor Vornicescu, op. cit., p. 128-129; v. și
p. 122-123, nota 3.
'J Mărturiile evocate supra depășesc în ambele sensuri limitele cronologice ale anchetei de
față; în lumina ei, ele vor trebui deci supuse unei alte cercetări, extinse în timp și vizând, pe cât se
poate, problema în general.
G. Popescu-Vîlcea, Anastasie Crimea, București, 1972, p. 12 și planșele I, XV, XXV.
Pentru portretul lui Gheorghe Movilă, cf Nicoletta Isar, op. cit., p. 437.
Alexandriei36. Așa cum îl cunoaștem până azi, acest acoperământ sacerdotal al

capului este și el de proveniență imperială, constituind o adaptare a coroanei de tip
kamelafkion (καμελαύκιον), în forma la care ajunsese sub dinastia Paleologilor56 57.
Nu se știe exact când a fost el preluat de patriarhii Constantinopolului, în orice caz
destul de mult după 1453. în genere, primul căruia i se atribuie cu siguranță portul
mitrei e Chirii Lucaris, devenit patriarh ecumenic (1620) după ce fusese al
Alexandriei, acceptându-se că „mitroforia” s-a răspândit în Biserica Ortodoxă
începând de pe vremea sa5859, adică dintre 1620 și 1638, prin adoptarea ei regulată de
către patriarhii ecumenici. Doar „cu trecerea timpului”, aceștia o vor acorda, ca
privilegiu, „anumitor arhiepiscopi”, pentru ca, abia mai târziu, să se generalizeze
pentru toți arhiereu .
Dar, fiind patriarh al Alexandriei, Chirii Lucaris fusese, încă în 1612,
locotenent al tronului ecumenic, iar și mai înainte, în 1596-1597, 1597-1598,
aceeași sarcină o îndeplinise tot un patriarh al Alexandriei, deci și el mitrofor, nu
altul decât Meletie Pigas, cel de la care primiseră mitropoliții Moldovei
promovarea și distincțiile patriarhale considerate. în consecință, suntem îndreptățiți
să deducem că, pe lângă ele, tot de la acesta a preluat Gheorghe Movilă - sigur,
deși nu știm în ce mod - și mitra pe care o poartă în portretul său votiv și care, la
acea vreme, nu putea fi socotită decât drept tot patriarhală. De altfel, dovada că ea
s-a și moștenit, neîndoielnic ca atare, de către întâistătătorii Bisericii moldovenești
este faptul că o vom revedea în curând, în amintitele portrete, miniate chiar de el,
ale „patriarhului” Anastasie Crimea.
Mai surprinzătoare este, însă, impozanta mitră de pe capul fostului
mitropolit moldovean Teofan al II-lea, în portretul său funerar de la Muntele
Athos60. Predecesor direct al lui Gheorghe Movilă, Teofan și-a părăsit definitiv
tronul la sfârșitul anului 158761, retrăgându-se apoi la mănăstirea aghiorită
Dochiariu. A murit „în 7106” (1597/1598), fiind astrucat acolo, în exonarthexul
catholiconului62, într-un mormânt înzestrat cu o placă de marmură, „împodobită”,
după inscripția ei ritmată în greaca veche, de „Elisabeta, soția lui Ieremia Movilă,
domnul Moldovei”, „mândră de a-i fi rudă iubitoare”03 și deasupra căruia, pe
56 în fața lui Gheorghe Movilă, intercedând pentru cei doi clerici îngenuncheați, Sfântul Nicolae,
episcop al Mirelor, poartă același sacos polistavrios, dar e cu capul descoperit (ca peste tot, de altfel).
57 Elisabeth Piltz, Kamelaukion et mitra. Insignes byzantins impériaux et ecclésiastiques,
Stokholm, 1977.
58 Mai recent, Maria Theocharis, 'Εκκλησιαστικά Χρυσοκέντητα, Atena, 1986, p. 19.
59 Ibidem.
60 Vezi Petre Ș. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains..., p. 211-214.
61 Mircea Păcurariu, op. cit., vol. 32, București, 1994, p. 541.
62 Petre Ș. Năsturel, op. cit., p. 212, 214.
Cf. ibidem, p. 214. Inscripția și traducerea ei românească, la Elurmuzaki-Iorga,
Documente, XIV, 1, p. 107, nr. CXCVIIL
148 DUMITRU NASTASE
perete, într-o nișă, portretul lui îl înfățișează cu mitră. Aflăm, astfel, că Teofan era
înrudit, prin alianță s-ar înțelege, cu Movileștii. Or, sfârșitul său coincide exact cu
momentul în care arhimitropolitul Gheorghe își căpăta ornatele patriarhale64,
acestea fiind completate, cum am văzut, de mitra cu care e portretizat. Cum
afectuoasa rudă domnească a lui Teofan trebuie să fi comandat lespedea cu
inscripție oricum după moartea destinatarului, executarea portretului său mural se
situează și ea după data faptelor coincidente (desigur nu cu mult)6’. Ținând seamă
de toate aceste condiții, mi se va îngădui să cred că mitra pe care o poartă în
imaginea sa funerară fostul mitropolit moldovean nu i-a fost adăugată de o refacere
mai veche, dar dintr-o vreme în care portul ei devenise curent pentru „ierarhii
ortodocși”66, ci că ea îi acoperă creștetul de la bun început, impusă de soțul și de
cumnatul doamnei Elisabeta: astfel „împodobit” și el, portretul său crea acestuia
din urmă un „precedent”, bine plasat la Sfântul Munte, unde în jurul răposatului
Teofan se vor naște legende, care îi vor aduce, până la urmă, faima unui sfânt6768 . Nu
ne putem, însă, opri aici la constituirea acestei tradiții, cercetarea în continuare a
problemei prezenței lui Teofan la Sfântul Munte și a rosturilor ei, inclusiv postume,
amenințând să ne ducă mult dincolo de limitele pe care ni le-am propus. Ne vom
mulțumi, deci, să mai notăm doar că, în acord cu valoarea ierarhică retroactivă a
podoabei sale capilare, Teofan nu este niciodată intitulat mitropolit, sau fost
mitropolit, în inscripțiile mormântului său, în care i se dau în schimb umflate titluri
alegorice, țintind, acoperit, mai sus: Ό άριστος Ποίμην (cel mai bun, sau cel
dintâi, păstor), κλεινός αρχιθύτις (ilustru arhisacrificator [nu aduce a
„arhimitropolit” ?!]6S).
Revenind acum la Anastasie Crimea, titlul de patriarh este cel pe care i-1
cunoaște Joppecourt, când relatează căsătoria domniței Ecaterina69, sora lui
Alexandru, tânărul domn moldovean, cu principele polon Samuel Korecki70.
Cununia lor fusese celebrată chiar de Crimea, la Hotin, în aprilie 1616, în prezența
64 în 1597-1598, cf. supra și notele 29, 55, 57.

65 Sub aspectul său de azi, portretul lui Teofan este rezultatul unei intervenții destul de
recente, care i-a „întinerit” chipul (vezi Petre Ș. Năsturel, op. cil., p. 213-214), dar i-a păstrat
neschimbată vestimentația, inclusiv mitra preexistentă. Fotografii: anterior acestei operații, la Gabriel
Millet, Monuments de l’Athos... Les peintures, I, Paris, 1927, fig. 254, 3; reprodusă la N. Iorga,
Byrance après Byrance, cit., în fața p. 64; în situația actuală: Virgil Cândea, Constantin Simionescu,
Mont Athos. Présences roumaines, București, 1979, il. nenumerotată (cap. Dochiariou). Cea mai mare
parte a inscripției funerare apare încă odată, acum pictată, însoțind portretul.
66 Petre Ș. Năsturel, op. cit., p. 214.
67 Cf. ibidem, p. 212-213.
68 Pentru lisus Hristos mare preot, „le sacrificateur et, en même temps, le sacrifié”, „grand
souverain sacrificateur”, cf. Nicoletta Isar, op. cit., p. 436.
69 Căreia îi spune însă Alexandrina, „probabil după fratele ei Alexandru” (Călători
străini..., IV, p. 391, nota 55).
'° Cf. supra și nota 39.
domnescului frate și a mamei sale și a miresei, doamna Elisabeta, văduva lui

Ieremia Movilă. Or, faptul că un străin ca Joppecourt e informat, în atât de înaltă
companie și cu asemenea ocazie, că prelatul care o oficia era „le patriarche”, nu
poate să însemne decât că Crimea se înfățișa - cum o și impunea împrejurarea -, în
ținuta respectivă și că i se spunea astfel, iar, în general, mai luând aminte și la
celelalte indicii întâlnite, că arhipăstorii moldoveni își însușiseră deja în continuare
ornatele pe care le cunoaștem de la Gheorghe Movilă, odăjdiile, cârja și mitra, toate
de patriarh și că ei erau cinstiți cu acest titlu prin viu grai.
în aceeași imagine votivă a sa, Gheorghe Movilă ține în mâna dreaptă o
Evanghelie deschisă, iar în cea stângă o destul de mare cruce cu trei brațe. Aceasta
este bine știută drept „cruce patriarhală” și ea reia, în fapt, atât crucile la fel purtate
de sfinții ierarhi în friza lor din pictura absidei altarului, cât și o cruce de același
tip, dar de dimensiuni mult mai impunătoare, pusă în evidență de Sfânta Treime din
scena Deisis în care e cuprins portretul'1. Crucea patriarhală încredințată astfel
simbolic de însăși Dumnezeire lui Gheorghe Movilă și binecuvântată de sfinții
arhierei „colegi” ai săi, ca semn, bineînțeles, al demnității corespunzătoare acesteia,
aduce rezultatelor de mai sus un sprijin solid. Am lăsat-o însă dinadins la urmă,
fiindcă ea nu este rezervată numai „arhimitropolitului” moldav și sfinților ierarhi
din altar, ci o reîntâlnim, de repetate ori și în marele tablou ctitoricesc de alături:
purtată, în primul rând de Ieremia Movilă și de mama sa, adică de întemeietorii noii
ramuri dinastice, iar apoi de cea care trebuie să-i asigure viitorul, doamna
Elisabeta, începătoarea celui de-al doilea „modul” al ansamblului de portrete.
Numai în mâna domnului, monarhul șef al familiei, ea e întovărășită de akakia1"
bazileilor, asociație subliniind negreșit sursa și rangul puterii sale. Mai departe,
crucea arborată în tablou de reprezentanții cei mai „definitori” pentru condiția
suverană a acestei familii nu ne poate conduce decât la „punctul de plecare” al ei și
al lor, adică iarăși la Sfinții împărați Constantin și Elena și la crucea, tot cu trei
brațe, pe care o susțin între ei.
Dar dacă, după cum s-a văzut, un împărat trebuia negreșit să-și aibă
patriarhul său, „căci nu poate sta o împărăție Iară patriarh”, această regulă e, firește,
valabilă și inversată, un patriarh neputând avea drept suveran decât un împărat.
Este exact ceea ce vrea să ne arate, despre cei aleși în felul arătat, crucea care
unește ambele scene votive de la Sucevița, trecând de la Gheorghe Movilă la fratele
său Ieremia, pentru a-și afla până la urmă obârșia în Cinstita Cruce a împăraților
întemeietori ai împărăției Creștine.
După lucrarea de referință în materie, datorată Corinei Nicolescu, o piesă*
71 Pentru descrierea scenei și comentarea ei, Sorin Ulea, Portretul unui ctitor uitat al
Mănăstirii Sucevița: Teodosie Barbovski, mitropolit al Moldovei, în SCIA, VI, 1959, 2, p. 241 și urm.
72 Pentru akakia, săculețul cu pământ, „înfășurat într-o basma roșie”, al împăraților
bizantini, Nicoletta Isar, op. cit., p. 434-435, 436-437.
150 DUMITRU NASTASE
caracteristică pentru costumul de aparat al domnilor români a fost, până în secolul

al XVI-lea, granața bizantină7’. în Moldova, ea a mai fost încă purtată de Petru
Rareș, „fiind apoi înlocuită cu caftanul, începând de la Lăpușneanu” și
nemaifolosindu-se „ca veșmânt de ceremonie”73 74. „Este mai greu de spus”,
mărturisește însă încurcată autoarea, „datorită cărui fapt Ieremia Movilă împreună
cu familia sa” sunt totuși reprezentați „în granață”, la Sucevița, atât în tabloul votiv
mural, cât și în cel miniat „din Tetraevanghelul dăruit acestei ctitorii”75. „Faptul”
cu pricina este acum ușor de lămurit, depășita vestimentație solemnă preluând-o
emblematic, pentru motivele știute, pe aceea din compozițiile pictate
corespunzătoare ale ultimului ei purtător moldovean anterior, stabilit chiar de
autoare în fraza precedentă: Petru Rareș. Fenomenul are, în mic, aceeași
semnificație cu acela, în mare, cu care e direct asociat, al reluării picturii exterioare
la Sucevița. Explicația nu ar fi însă completă, dacă nu am adăuga, după aceeași
cercetătoare, că, în formele ei mai vechi introduse în Moldova, granața e „legată de
costumul imperial bizantin” și, în special, că ea „apare frecvent în portretele Sf.
Constantin și Elena din pictura moldovenească”76, ambele observații înmulțind
numărul și întărind înțelesul indiciilor împărătești privitoare la Ieremia Movilă.
Același caracter, îmbogățind încă mărturiile aferente, îl are
comportamentul acestui domn în cazurile următoare.
Ieremia Movilă sigilează „împărătește”, cu o simili-bulă de aur atârnată,
hrisovul prin care, la 30 martie 7114 (1606), întărește hotărârea văduvei ctitorului
de a închina Mănăstirea Golia din Iași deosebit de importantei mănăstiri athonite a
Vatopedului77. Muntele Athos constituia el însuși o supraviețuire simbolică a
„împărăției creștine” ecumenice78. în fruntea mănăstirilor sale, „reprezentând” pe
bazileu, se găsea, de la fundarea ei (962-963), Lavra, devenită apoi Marea Lavră, a
Sfântului Athanasie Athonitul și a glorioșilor împărați ai „epopeii bizantine”,
Nichifor al Π-lea Fokas, Ioannis Tzimiskis și Vasile al Π-lea. împotriva ei,
începând încă de pe vremea Bizanțului, Mănăstirea Vatopedului, de regulă a doua
73 Corina Nicolescu, Istoria costumului de curte în Țările Române. Secolele XIV-XI'III,

București, 1970, p. 123-128, fig. 36-40 + pl. CV-CXIV.
74 Ibidem, p. 127.
75 Ibidem, și fig. 41. Pentru acest Tetraevanghel („Sucevița 24”), G. Popescu-Vîlcea, Un
manuscris al voievodului Ieremia Movilă, București, 1984; miniatura votivă, pl. L. Reproduceri
parțiale ale ei, în idem, La miniature roumaine, București, 1986, pl. 67, 68.
76 C. Nicolescu, op. cit., p. 125.
77 Fflorin] Mțarinescu], în Treasures of Mount Athos1, Salonic, 1997, p. 566-567, 16.7.
Foto, actul cu sigiliul metalic atârnat, p. 566. Petre Ș. Năsturel, O bulă de aur a voievodului Ieremia
Movilă, comunicare prezentată la Al XII-lea Congres de Genealogie și Heraldică, Iași, 17 mai 2003
(inedită). Un rezumat în Actele Congresului.
8 Vezi D. Nastase, Les débuts de la communauté œcuménique du Mont Athos, în
..Σύμμεικτα" (Atena), 6, 1985, p. 251-314; idem, Le patronage du Mont Athos au XIIT siècle, p. 71-87;
mai recent, idem, „Necunoscute” ale izvoarelor istoriei românești, în AUX, XXX, 1993, p. 491-495.
în ierarhia comunității polietnice panortodoxe aghiorite, și-a revendicat însă

întâietatea79, cu aceeași, firește, valoare doctrinară subiacentă. Tocmai un anume
succes al acestei „uzurpări” și sub „Turcocrație” ar putea sluji pentru a ne explica
uriașul număr de documente românești deținut de Mănăstirea Vatoped80, '
corespunzând și excepțional de numeroaselor ei metoace în Țările Române81.
Imensa majoritate și a unora și a altora fiind moldovenești, să le asociem, la aceeași
mănăstire, arsanaua ctitorită de Ștefan cel Mare, al cărui chip reliefat în marmură '
(exemplu unic !) îl păstrează pisania ei82*.Desigur, tot așa trebuie interpretat faptul
că și târziu, în primul sfert al secolului al XIX-lea, mănăstiri din Moldova închinate
întregii comunități, ca Trei-Ierarhii din Iași, sau altor, diferite, mănăstiri athonite,
trimiteau venituri speciale Vatopedului8’. Dacă desprindem acum din documentele
moldovenești de la Vatoped piesele arhivistice ale celor circa 300 de acte domnești
79 într-o gramma din august 1287 „a comunității athonite adresată Lavrei” (!),
reprezentantul Mănăstirii Vatoped semnează în felul următor: [Egumenul] „venerabilei mănăstiri
imperiale și primă lavră a Sfântului Munte, Vatopedi, umilul Iosif ieromonah am iscălit” („O της του
Βατοπαιδίου σεβάσμιας βασιλικής μονής και πρώτης λαύρας του αγίου όρους ταπινός Ιωσήφ
ιερομόναχος υπέγραψα”) (în trad, rom., subliniat D. N.), Paul Lemerle, Les archives du monastère des
Amalfitains au Mont Athos, în ,,Επετηρίς Εταιρείας Βυζαντινών Σπουδών”, ΚΓ' (23), Atena, 1953 (=
idem, Le monde de Byzance: Histoire et Institutions, Variorum Reprints, 1978, XXII), p. 557-558; cf.
și observația autorului: „ii est évident que les mots «première laure de la sainte montagne» ont dû
déplaire dans la suite à Lavra” (ibidem, p. 558, nota 2).
80 Pregătind catalogul lor, dr. Florin Marinescu a înregistrat peste 13.500: Florin Marinescu,
Contribuții privitoare la relațiile dintre Țările Române și Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, în
In honorem Ioan Caproșu, volum îngrijit de Lucian Leuștean, Maria Magdalena Székely,
Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Iași, 2002, p. 291. Dacă mă conduc după calculele
acestui competent și foarte harnic cercetător, ar fi cam tot pe atâtea cât la toate celelalte mănăstiri
athonite la un loc.
81 Ibidem, p. 291-296. După cum mă încredințează autorul, cercetările sale, efectuate în
continuare, ridică până azi numărul acestora la aproape 50 ! Printr-un hrisov din 12 noiembrie 7205
(1696), Constantin Brâncoveanu fixează un foarte substanțial obroc („să ia de an po bani 20.000 și
trepădătorilor 1000”), „Sfintei Mănăstiri ce să chiamă Vatopedi adecăte Marea Lavră”: Paul
Cemovodeanu, Constantin Brâncoveanu și Muntele Athos. Omagiu lui Petre Ș. Năsturel la împlinirea
a 75 de ani, în RI (serie nouă), IX, 1998, 3—4, p. 119-120, nr. 4. Și acum, se pare de curând,
Vatopedul își împodobește titulatura cu calificativul de Μεγίστη Μονή („foarte marea”, sau - mai
potrivit în cazul ei - „cea mai mare mănăstire”), bineînțeles neacceptat de Marea Lavră athonită,
denumită ea însăși Μεγίστη Λαύρα (sublinieri D. N.).
82 Teodora Voinescu, Portretele lui Stefan cel Mare în arta epocii sale, în Cultura
moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare, culegere de studii îngrijită de Μ. Berza, București,
1964, p. 477 și fig. 7 (p. 476); A. Xyngopoulos, Un édifice du voévode Etienne le Grand au Mont
Athos, în „Balkan Studies”, 11, 1970, 1, p. 106-108 + 2. il.; Vlad Mischevca, Florin Marinescu,
Ștefan cel Mare și Muntele Athos. Contribuții, în Ștefan cel Mare la cinci secole de la moartea sa,
volum editat de Petronel Zahariuc și Silviu Văcaru, Iași, 2003, p. 323-324 + il. 1-4; Ion I. Solcanu,
Portretul lui Ștefan cel Mare în pictura epocii sale. Noi considerații, în Ștefan cel Mare și Sfânt.
Portret în istorie, Sfânta Mănăstire Putna, 2003, p. 127 și fig. 15 (Anexa A).
8j Remarca și explicația aparțin lui Florin Marinescu, op. cit., p. 290.
152 DUMITRU NASTASE
emise până la moartea lui Ieremia Movilă, putem constata că 55 provin de la el,
mai multe decât de la oricine din domnii anteriori (printre care Alexandru cel Bun,
Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu), exceptând, poate nu
întâmplător, pe ocrotitorul și modelul său, Petru Șchiopul, cu 68 de acte84.
Dar pe lângă această motivare generală, „chrisobulul” lui Ieremia Movilă e
justificat de o nouă față a unei stăruitoare preocupări a emitentului, preocupare
căreia ni s-a prilejuit și până acum să-i dezvăluim unele importante aspecte,
întemeierea legendară a Mănăstirii Vatoped are la bază două tradiții diferite. Mă
opresc la a doua, mai răspândită de altfel la Athos și cea mai fantezistă dintre ele.
Ivită, s-ar părea, în secolul al XVI-lea, ea „atribue fundarea mănăstirii lui
Constantin cel Mare, distrugerea ei lui Iulian Apostatul (361-363) și restaurarea ei
lui Theodosie cel Mare (379-395)”8'. Socot acest concisim rezumat perfect
suficient pentru a pune clar în lumină relația pe care o stabilește „bula de aur” a lui
Ieremia Movilă între împărații, „ctitori” legendari ai „celei mai mari” mănăstiri
athonite, începând cu primul împărat creștin pe de o parte și „urmașul” său
moldovean pe de alta.
După cum a dovedit de curând istoricul de la Chișinău Silviu Andrieș-Tabac,
Ieremia Movilă a conferit târgului, reconstruit de el, Orhei (oficial numit Peștere),
drept stemă sigilară, vulturul bicefal (Fig. 5)86. Prilej să notăm și că, pe icoane și
84 Cf. Florin Marinescu, op. cit., p. 291: la Vatoped, 53 de piese. După cum îmi spune
autorul, s-au mai împlinit cu încă două, iar 30 dintre ele sunt acte originale. Cât privește pe Petru
Șchiopul, într-un pomelnic vechi (secolul al XVII-lea) al Suceviței, el e înregistrat drept primul dintre
„domnii Movilești” ! (Sorin Ulea, op. cit., p. 247 și nota 2).
8‘ „It first appears in the 16th century and ascribes the Monastery’s foundation to
Constantine the Great, its destruction to Julian the Apostate (361-363), and its restoration to
Theodosius the Great (379-395)”: Nikolaos Oikonomides, Byzantine latopaidi: A Monastery ofthe
High Aristocraty, în The Holy and Great Monastery of Vatopaidi. Tradition - History - Art, Volume
One, Muntele Athos, 1998, p. 144. Autorul reține, dimpotrivă, cealaltă, mai veche tradiție, care
„although it contains certain inaccuracies, comes very much closer to the historical truth” (loc. cit.),
dar care nu interesează aici. Pentru ambele, în special Gerasimos Smirnakis, Τό “Αγιον “Ορος,
Atena, 1903, reeditare anastatică + indice, Karyes, Muntele Athos, 1988.
86 Silviu Andrieș-Tabac, Sigiliul târgului Peștere, în Simpozion de numismatică dedicat
împlinirii a 125 de ani de la proclamarea independenței României, Chișinău, 24-26 septembrie 2002,
București, 2003, p. 213-222, 1 fig. (reprodusă aici) (rezumat francez).
Mănăstirea Todireni sau Burdujeni (pentru care, vezi Petronel Zahariuc, supra, nota 5), azi
cuprinsă în orașul Suceava, este ctitoria lui Toader Movilă, cel de-al treilea fiu al marelui vornic Ioan
și datează dinspre sfârșitul veacului al XVI-lea (pentru anul 1597, înscris pe copertina piciorului de
zidărie de sub fereastra altarului, vezi G. Balș, Bisericile și mănăstirile moldovenești din veacurile al
XVII-lea și al ХѴШ-lea, p. 39 și nota 2). In 1664, Miron Costin a închinat-o mănăstirii athonite
Siântul Pavel (F. Marinescu, Ρουμανικά 'έγγραφα του Άγιου Όρους. 'Αρχείο 'Ιερός Μονής ‘Αγίου
Παύλου, Atena, 2002, ρ. 30). Desigur, conducerea grecească a Mănăstirii Todireni i-a înzestrat
biserica cu actuala ei podea de scânduri, pe care, sub unica turlă a lăcașului, e pictat un mare vultur
bicefal, încercuit (Fig. 6). Acesta (a cărui existență mi-a fost prietenește semnalată de Petre Ș.
Năsturel), ca și întreaga dușumea și alte elemente de decor zugrăvite pe ea, trebuie să fie de pe la
fresce grecești târzii, veșmintele Sfântului împărat Constantin cel Mare (de altfel ca
și ale altor sfinți), sunt împodobite, total anacronic, dar nu nesemnificativ, cu acest
însemn heraldic al ultimei dinastii bizantine87.
sfârșitul secolului al XVIII-lea sau începutul celui următor, perioadă în care, în spațiul elenic,
prezența vulturului bicefal pe același loc al bisericilor, numit omfalos, de sub turla Pantocratorului, nu
are nimic excepțional. In Țările Române, însă, nu cunosc decât un al doilea asemenea exemplu, e
adevărat, foarte important, dar ... tot grecesc: cel al bisericii mari a Mănăstirii Văcărești, al cărei
omfalos era împodobit cu un frumos vultur bicefal reliefat în marmură albă. îl comentasem în 1981,
după o fotografie a sa (cum am constatat ulterior, cam deformantă), publicată de Const. C. Giurescu
(D. Nastase, L'aigle bicéphale dissimulée dans les armoiries des pays roumains. Vers une
crypto-héraldique, în „Da Roma alla Terza Roma”, Studi - I, Seminario 21 Aprile 1981, Roma,
Costantinopoli, Mosca, p. 368 și fig. 19). Distrugerea mănăstirii m-a făcut să-1 cred pierdut, dar am
avut fericita surpriză să dau de el la Herești, salvat de preotul bisericii curților de acolo a Năsturelilor.
Să revenim, însă, la biserica Mănăstirii Todireni, vulturul pictat pe pardoseala ei de azi având unele
particularități ce merită relevate. Coroana dintre capetele lui e închisă și, după fanoanele ei, imperială.
Dar ilustra zburătoare fabuloasă nu poartă în gheare celelalte însemne împărătești obișnuite, sceptrul
și globul cruciger, pentru simplul motiv că ... nu are labe ! în schimb, aripile-i și coada, răsfirate, sunt
alcătuite din lame de săbii, alternate cu lungi și ascuțite vârfuri de sulițe ! In rest, pasărea e acoperită
(afară de capete) cu un motiv decorativ, confecționat din același fel de lame, îmbucătățite, iar pe
gâturile și trupul ei tocate mai mărunt, ornamentație făcută să neutralizeze oarecum ca înfățișare
materialul războinic al aripilor și cozii. Odată „descifrată”, această stranie imagine heraldică bătăioasă
dintr-o biserică nu pare a avea, în mod manifest, nimic bisericesc, sau religios în genere. Numai
aparent însă, pe timpul „Turcocrației” vulturul bicefal elenic constituind cel mai însemnat simbol al
„învierii Neamului”, adică al eliberării grecității robite de turci, dezrobire văzută mai ales, alegoric
sau nu, drept înviere a „împărăției Creștine”. Iar practic vorbind, prezența sa, cu această semnificație,
în lăcașuri de închinăciune, putea beneficia de acoperirea oferită de calitatea, pe care i-o admitea
sistemul otoman, de emblemă ecleziastică, a Patriarhiei ecumenice și, prin extindere, a Bisericii
Ortodoxe sub stăpânire turcească (cf D. Nastase, L’aigle bicéphale dissimulée..., p. 371). Adăpostit
astfel, vulturul cu două capete putea câteodată disimula unele arme, din cele care, în cazul nostru,
alcătuiesc un adevărat arsenal. Iată două asemenea exemple.
a) Profesorul Nikolaos Pantazopoulos a atras atenția asupra unei „imagini în relief pe
marmură, din secolul al XVIII-lea, de la Muressi, un sat de pe Muntele Pelion, în Thessalia. Ea
reprezintă [sub o cruce] vulturul bicefal, simbol al Imperiului Bizantin, ținând în ambele labe săbii
goale, pe care le ascunde sub aripi” și care prevestesc grecilor cucerirea libertății „prin revoluție”: N.
J. Pantazopoulos, Church and Law in the Balkan Peninsula during the Ottoman Rule, Salonic, 1967,
ilustrația copertei și legenda ei. Să completez că, deasupra vulturului, o altă cruce, mult mai mică, se
înalță, în semn discret de biruință, peste o semilună, b) La Meteore, în biserica Sf. Haralambie a
Mănăstirii Sf. Ștefan, pe pardoseală, un vultur bicefal strânge în gheare plăselele a două hangere, cu
care va tăia doi șerpi afrontați, arcuiți sub ele, simbol al turcilor „agareni”: Dumitru Nastase, Din nou
despre coroana lui l'asile Lupu, p. 268, nota 2 și fig. 3 (din păcate neclară).
Dar oricum l-am vedea, vulturul bicefal de la Todireni se situează - prin proveniența și
cronologia sa - în afara cercetării noastre. Trebuie totuși să-1 amintesc aici, pentru că se află într-o
ctitorie movilească și lasă poate loc - cine știe ? - și unei slabe posibilități (sugerate într-o măsură și
de sigiliul orheian) ca prin el „ctitorii” săi să fi reluat, adaptându-1 la preocupările și modul lor de exprimare,
un același însemn, în forme mai simple, obișnuite, aflător eventual dedesubt, pe pardoseala originară.
87 Cf Maria Magalena Székely, Un manifest de putere la Mănăstirea Probota ?, în Omagiu
Virgil Cândea la 75 de ani, p. 305 și notele 76, 77 (cu indicații bibliografice), p. 306; pentru alți
154 DUMITRU NASTASE
Totuși, înainte de a coborî până la Constantin cel Mare, vulturul bicefal al

sigiliului orheian putea invoca, cu deplină îndreptățire, un trecut, nu atât de
îndepărtat, în schimb cât se poate de real. Refăcând sub nume nou așezarea
orășenească a Orheiului, Ieremia Movilă „au avut gând” să reconstruiască și cetatea
ei, aceea a Orheiului Vechi* 88, pomenită documentar începând de la Ștefan cel Mare
(întâia oară în 147089), dar funcționând și în prima jumătate a veacului al XVI-lea.
Or, din tot acest interval, atât de la Ștefan cel Mare, cât și, se face că tocmai de la
Petru Rareș, ne-au rămas unele reprezentări de vulturi bicefali (Fig. 7)90, cărora li
se mai însumează, cu prestigiul său dinastic, tot același însemn, primit de ei ca
zestre de la soțiile lor străine, Maria Asanina Paleologhina (mai cunoscută ca Maria
de Mangop)9' și, respectiv, Elena Brancovici, „fiica lui Ioan despot țarul”
(= împăratul), cum se intitula ea cu mândrie92.
In continuare, vulturul bicefal moldovenesc, cu importanța astfel
augmentată, se va transmite și domnilor următori, inclusiv celor fără legături reale
de sânge cu aceste prințese93. Dar dintre ei, cel care știm că atribuia o valoare
esențială descendenței sale din Petru Rareș, este Ieremia Movilă. Nu am, așadar,
nici o îndoială că vulturul său bicefal din sigiliul de la Orhei îl moștenește pe cel al
dinastiei moldovenești, așa cum se transmisese el, prin Ștefan cel Mare, urmașilor
acestuia și în special lui Petru Rareș.
sfinți, p. 302-308. Deși nu foarte frecvente, astfel de reprezentări ale lui Constantin cel Mare apar și
pe alte icoane de sub Turcocrație.
88 Silviu Andrieș-Tabac, op. cil., p. 213 și 217, documentul nr. 4.
89 La 1 aprilie: DRH, A, II (1449-1486), volum întocmit de Leon Șimanschi, în colaborare
cu Georgeta Ignat și Dumitru Agache, București, 1976, p. 243, nr. 163.
90 Pentru vulturii bicefali ai lui Ștefan cel Mare, vezi, în ultimul rând (cu bibliografia
anterioară), D. Nastase, Vulturii bicefali de la Mănăstirea Putna, în Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al
credinței creștine, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 72—74.
91 Pentru care vezi abia apăruta carte înnoitoare, Maria Magdalena Székely, Ștefan S.
Gorovei, Maria Asanina Paleologhina. O prințesă bizantină pe tronul Moldovei, Sfânta Mănăstire
Putna, 2006, 290 p. + 234 fig. + 10 foto, nenum.
92 Vezi, în special, pisaniile bisericilor ctitorite de ea. G. Balș, Bisericile și mănăstirile
moldovenești din veacul al XVI-lea, 1527-1582, București, 1928 (BCMI, XXI), p. 110 și fig. 127, p.
118 și fig. 133. Pentru veșmântul ornat cu vulturi bicefali (și parțial refolosit pentru un acoperământ Ia
Putna), al acestei urmașe a ultimei dinastii sârbești, v. Petre Ș. Năsturel, De la unpocrovăț al Mănăstirii
Putna la un caftan al doamnei Elena Rareș, în RI (s. n.), VIII, 1997, 7-8, 1997, p. 499—502.
93 Cf D. Nastase, Ștefan cel Mare împărat, în SMIM, XVI, 1998, p. 81-83 și nota 92.
Pentru vulturul bicefal al lui Petru Rareș: Maria Magdalena Székely, Un manifest de putere la
Mănăstirea Probota ?, p. 297-312. El este prezentat doar simbolic, dar neîndoios cu tâlc, nu oriunde,
ci pe dosul scutului (utilizat astfel drept scut heraldic 1) (cf Maria Magdalena Székely, op. cit., p.
311) unui sfânt militar, Mercurie, în picturile murale de importanță primordială pentru domnie și țară,
din Mitropolia de la Suceava (o reproducere la Vasile Drăguț, Arta creștină în România, 5, Secolul
XVI. București, 1989, pl. 50) și din noua biserică a Mănăstirii Probota, necropola dinastică a lui Petru
Rareș și a familiei sale. D. Nastase, Vulturii bicefali de la Mănăstirea Putna, p. 75 și fig. 11, 12. îmi
propun să cercetez în altă lucrare de ce sfântul ales a fost Mercurie.
Mai puțin „îmbogățirile” de import pe parcurs, despre același gen de

„moștenire” am văzut că se poate vorbi și în privința scenei pictate a Sfinților
împărați Constantin și Elena, cu Cinstita Cruce între ei. Dar mai „explicit” decât
domnii anteriori, atât prin mitica lui genealogie, cât și, încă mai lămurit, în
ilustrarea ei iconografică din fresca de la Sucevița, Ieremia Movilă face din
împăratul Constantin cel Mare cel puțin precursorul său direct. Nu e, deci, de fel de
mirare că „în documentul din 17 apr. 1606”, domnul moldovean e intitulat
„tetrarh”94, titlu imperial împrumutat direct de la Constantin: se știe, în adevăr, că
întregul curriculum imperial al acestuia din urmă s-a desfășurat în cadrul
sistemului tetrarliiei (alcătuit din patru împărați, doi auguști și „adjuncții” lor, doi
cezari), instituit de Dioclețian în 2939“. Chiar după ce ajunsese, ca unic august, să
dețină în fapt întreaga putere imperială, Constantin îl păstrează formal: el își
numește fiii cezari, restaurând în acest fel „o monarhie de tip dinastic”, dar, în
acord cu regula acceptată, le menține titlul prestabilit și le fixează sediile în regiuni
diferite ale imperiului9697. Titlul de tetrarh, pe care vedem că Ieremia Movilă se
socoate îndreptățit să-l poarte, este așadar preluat de Ia Constantin cel Mare, căruia,
ca imparat, i se potrivește cu precădere .
Desemnând, prin urmare, rangul suveran suprem, termenul de tetrarh
implică, în cazul nostru, și justificarea sa de ordin „genealogic”. EI atestă și
■confirmă, deci, valoarea sau semnificația imperială a diverselor indicii și
comportamente identificate deja, mai sus, ca atare, privind pe Ieremia Movilă sau
legate de el. Pentru a-i valida definitiv mărturia, lipsea doar însuși titlul, expres, de
împărat. Or, această probă hotărâtoare pare a exista în „Pomelnicul cel mare” al
Mănăstirii Sucevița98, unde, în transpunerea românească a Iui Dimitrie Dan,
94 P[etre] Sftrihan] - N[icolae] S[toicescuj, în Instituții feudale din Țările Române.

Dicționar, coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, București, 1988, p. 168. Se „explică”,
în paranteze, prin „(despot)”, fără nici o justificare, în afară de nedumerirea privitoare la asemenea
titlu și incapacitatea de a-i accepta valoarea cunoscută.
95 B. Lançon, op. cit., p. 16 și urm.
96 Ibidem, p. 47—48.
97 în 1497, într-o scrisoare de răspuns către Ieremia Movilă, patriarhul Meletie Pigas îi
declară a ști biné „că Dumnezeu îți va da cununile de care ești vrednic, precum a dat lui Constantin
cel Mare și celorlalți bărbați iubitori de Dumnezeu, apărători ai credinței”. Hurmuzaki - A.
Papadopulos-Kerameus, Documente, XIII, București, 1909, p. 347 (textul grecesc); ibidem, traduceri
de G. Mumu și C. Litzica, București, 1910, p. 317. Cf Niculae I. Șerbănescu, Legăturile patriarhului
Meletie Pigas cu Țările Române, în BOR, LXIV, 1946, 7-9, p. 367-368. Vădit, declarația dă
importanță doar celui citat nominal, în frunte, nu și „celorlalți bărbați”, pomeniți la grămadă, mai mult
pentru „acoperire”. Prin ea, locțiitorul de patriarh ecumenic, el însuși patriarh și papă al Alexandriei,
îl compară așadar pe Ieremia cu Constantin cel Mare și nu se îndoiește că Dumnezeu îi va da aceeași
cunună cu a acestuia, care cum putea fi altfel decât imperială ?!
9S După cum mă informează, cu multă amabilitate, colegul Constantin Rezachevici.
156 DUMITRU NASTASE
domnul ctitor e denumit „împăratul Țării Moldovii Ieremie Movilă”99.

Rezultatele obținute de explorarea noastră nu ilustrează o situație de caz
sau de excepție. Ele se integrează, dimpotrivă, unui ansamblu și unei evoluții
istorice pe care le îmbogățesc, înzestrându-le cu un important jalon și care, la
rândul lor, vin să le întărească și să le aducă lămuririle, luminile și valorizările lor.
După Petru Rareș, până la încheierea etapei jalonate, vom întâlni vulturul
bicefal, pe o pisanie mai deosebită evocând pe Alexandru Lăpușneanu100, precum și
pe monede ale lui Despot vodă101, iar, mai ferit, la Petru Șchiopul102, dar în forme
„deschise” pe veșmântul soției sale, Maria Amirali din Rhodos103. Se stabilește,
astfel, o evidentă continuitate a sa, ca însemn folosit de domnii Moldovei, de la
Ștefan cel Mare (și, poate, chiar mai de demult) până la moartea lui Ieremia Movilă.
Dar exemplele moldovenești ale acestei perioade sunt urmate de altele,
toate împreună nefiind, la rândul lor, decât parte dintr-o prezență generală a
vulturului bicefal în heraldica românească, unde el are o evoluție internă dintre cele
mai interesante, din secolul al XIV-lea până la ultimii fanarioți104.
99 Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița. Cu anexe de documente ale Suceviței și Schitului

celui Mare, București, 1923, p. 196. Victor Brătulescu, Pomelnicul cel mare al Mănăstirii Sucevița,
în MMS, XLIV, 1968, 3-4, 1968, p. 194, menționează acest titlu doar în notă (loc. cit., nota 81),
„împăratul Țării Moldovei”, după D. Dan, loc. cit.
100 Vultur bicefal îmbinat cu stema Moldovei și asociat cu numele lui Alexandru
Lăpușneanu (+ 1568), în pisania lapidară, pusă la 1582 pe biserica Mănăstirii Slatina, ctitoria
„dinastică” a acestuia și locul său de îngropăciune: G. Balș, op. cit., p. 148-150 și fig. 171; cf D.
Nastase, L'aigle bicéphale dissimulée..., p. 363 și fig. 11. Pentru rolul Mănăstirii Slatina sub aspectul
interesând și aici, vezi D. Nastase, LI ’ιδιοτυπία της 'αρχιτεκτονικής του Καθολικού της μονής
Δοχειαρίου, în volumul colectiv (responsabil, prof. univ. Stylianos G. Papadopoulos) Παρουσία Ιερός
Μονής Δοχείαριου, Sfântul Munte, 2001, p. 181-183. Versiune românească dezvoltată, în pregătire
pentru tipar, idem, Catholiconul Mănăstirii Dochiariu și „stilul moldovenesc", din care
reproduc următoarea parte din pasajul citat (p. 181 a textului grecesc): „Mănăstirea Slatina, ridicată
de Alexandru Lăpușneanu ca necropolă pentru el, familia și urmașii săi, constituie un simbol
sacralizat, proclamând ramura domnească pe care o inaugura el însuși drept singura îndreptățită la
tronul Moldovei”.
101 Vezi idem, L 'aigle bicéphale dissimulée..., p. 362—363.
102 O. Tafrali, Sculptura în lemn românească, în „Arta și Arheologia”, fasc. 11-12,
1935-1936, p. 21 și fig. 22: D. Nastase, op. cit., p. 364; v. și p. 366.
IOj E. N. T. (Euthymios N. Tsigaridas), în Treasures of Mount Athos1, p. 147-148, 2.77; D.
Nastase, Vulturii bicefali de la Mănăstirea Putna, p. 75-76 și fig. 16-17.
104 Pentru indicații privind în general problema vulturului bicefal în istoria românească și
pentru lucrările în care m-am ocupat de ea: D. Nastase, „Necunoscute” ale izvoarelor istoriei
românești, p. 489 și nota 4L între timp, după cum prevăzusem, numeroasele exemple cu care
ilustrasem și până atunci această prezență s-au mai înmulțit încă. Unul dintre cele recent scoase la
iveală găsindu-și locul chiar în comunicarea de față (supra și nota 86) (Fig. 5); la discuțiile de la
prezentarea ei, Andrei Pippidi a proorocit că vulturul bicefal va ajunge în curând un joc de societate,
îi urez din toată inima să descopere suficiente alte reprezentări ale sale, pentru a deveni, om de lume
cum este, campionul unui asemenea joc.
Chiar de la apariția sa și pentru îndelungă vreme, numeroase surse -

cronici, notițe de manuscrise, inscripții, scrisori, dedicații, chiar textul unor acte
oficiale -, atribuie domnilor munteni și moldoveni, printre care, neapărat, celor ce-1
folosesc, în plus de titlurile lor obișnuite, și titlul sau rangul imperial10". între
mărturiile cuprinse în astfel de izvoare, foarte importante sunt cele din singurele
cronici românești în slavonă păstrate, și anume cele moldovenești. Principalele
dintre ele, cronicile „de curte”, scrieri istorice cu caracter oficios, ba chiar oficial,
prezintă particularitatea că intitulează pe domnii moldoveni și împărați (cu
termenul de car ’), mai întâi global, începând cu Alexandru cel Bun, apoi nominal,
pentru Ștefan cel Mare încă excepțional, dar de regulă în secolul al XVI-lea105 ,
106107
folosind o întreagă terminologie imperială pentru a desemna domnia, coroana,
tronul, palatele, capitala - într-un cuvânt puterea lorl0/.
Pentru Ieremia Movilă, această putere se justifică în ultimă instanță prin
succesiunea, acordată cu propria sa condiție genealogică și sacralizată iconografic,
a primului împărat creștin și a mamei sale. Dar, după cum am văzut, chipurile
Sfinților împărați Constantin și Elena, cu crucea (patriarhală !) între ei, sunt
nelipsite din pictura murală a bisericilor moldovenești anterioare, începând din
tjpipul lui Ștefan cel Mare (cu excepția Voronețului), făcând, peste tot, pandant
tabloului ctitoricesc108. Cea mai veche ctitorie păstrată a marelui domn, biserica
Mănăstirii Pătrăuți (1487), are chiar hramul Cinstitei Cruci, cu totul neobișnuit
pentru un lăcaș de cult ortodox, iar în pictura ei interioară Constantin cel Mare
deține rolul principal într-o acțiune aproape cinematografică, desfășurată în câteva
105 Vezi Petre Ș. Năsturel, Considérations sur l'idée impériale chez les Roumains, în
„ΒΥΖΑΝΤΙΝΑ”, 5, 1973, p. 395-413 + 4 pl. Alte mărturii, în diferite lucrări ale mele, printre care:
La survie de „l’Empire des Chrétiens" sous la domination ottomane. Aspects idéologiques du
problème, în Popoli e spazio romano tra diritto e profezia. Da Roma alla Terza Roma, Studi III, 21
Aprile 1983, Neapole, 1986, p. 459-471; Imperial Claims in the Romanian Principalities, from the
Fourteenth to the Seventeenth Centuries. New Contributions, în volumul colectiv The Byzantine
Legacy in Eastern Europe, Lowel Clucas Ed., New York, 1988, p. 185-224; Ștefan cel Mare împărat,
p. 65-102 ș. a.
106 Cronicile zise slavo-moldovenești cunoscute se termină cu prima domnie a lui Petru
Șchiopul (1574-1577).
107 Cronicile slavo-române..., cit. Vezi și precizarea editorului (P. P. Panaitescu) pentru
Macarie, cel mai însemnat dintre autorii cronicilor în discuție: „In textul slav peste tot când e vorba de
domnul Moldovei, Macarie folosește termenul: țar, care înseamnă de fapt împărat” (op. cit.,
p. 90, nota 1).
108 Pentru cele din pictura epocii lui Ștefan cel Mare: Sorin Ulea, în Istoria artelor
plastice..., I, p. 351 (cf. supra și nota 15). La Voroneț, unde Sfinții împărați lipsesc, apare în schimb,
față în față cu chipul lui Ștefan cel Mare, lisus Hristos Regele Regilor (în slavă Car' Carem =
împăratul împăraților), tronând într-o Deisis în care primește intercesiunea Maicii Sale, reprezentată
ca împărăteasă. După cum a arătat Sorin Ulea, numai în Moldova această scenă e amplasată în
pandant cu tabloul votiv. Vezi, pentru ea, ibidem, p. 354-355 și idem, La peinture extérieure
moldave: où, quand et comment est-elle apparue, în RRH, XXIII, 1984, 4, p. 294-295.
158 DUMITRU NASTASE
scene, alcătuind un ansamblu alegoric de imagini109. în principala din ele, o

compoziție vestită din pronaos, el se găsește în fruntea unui numeros pâlc de sfinți
militari călări și cu mantiile fâlfâind, călăuzit de arhistrategul oștilor cerești,
Arhanghelul Mihail. Văzând în această scenă o invocație metaforică a victoriei
ctitorului asupra „necredincioșilor”, André Grabar a avut intuiția să-1 numească pe
Ștefan cel Mare „Etienne de la Moldavie, nouveau Constantin”110. După momentul
Jalonat” aici, alături de cele câteva mărturii amintite mai sus, care se leagă de
Constantin cel Mare în Țara Românească111, aș mai pune și următoarea, deși,
formal, nu indică o asemenea legătură: în inscripția scribului pe Tetravanghelul
slavon donat de Matei Basarab în 1643 ctitoriei sale, Mănăstirea Căldărușani,
acesta e „încununat cu împărătească cunună” și proclamat „asemenea unui al
doilea Constantin din sfinții mari împărați ai Romei nouă”112. Situate cronologic
între primul și al doilea dintre domnii astfel cinstiți, e aproape de prisos să mai
precizez că mărturiile citate asupra sa se întrec în a socoti, de fapt, și pe Ieremia
Movilă drept Nou Constantin113. Dar departe de a privi doar pe Movilești și
îndeosebi pe Ieremia Movilă, fabuloasa „succesiune a lui Constantin cel Mare”
capătă, astfel, o durată și o dimensiune istorică nouă. Ea trebuie, așadar, să facă
obiectul unor cercetări speciale, în calitate de componentă a ideologiei puterii, în
Moldova, bineînțeles, dar și în Țara Românească, unde „imaginarul constantinian”
se bucură uneori de un extraordinar interes.
Perspective asemănătoare deschid și alte noutăți date la iveală în paginile
precedente și din care voi aminti pe cele referitoare la Biserica moldovenească și la
conducătorii ei. Am constatat deja, în adevăr, că mărturiile asupra titlului de
patriarh sub care unii străini îi cunoșteau pe aceștia, precum și a denumirii de
„patriarhie” date sediului care li se pregătea, „depășesc în ambele sensuri limitele
cronologice ale anchetei de față: ele vor trebui deci supuse unei alte cercetări,
extinse în timp și vizând, pe cât se poate, problema în general”114.
Acest titlu de patriarh se arată a fi avut o circulație doar orală (rămânând
astfel neștiut mai târziu) și desigur pentru „acoperirea” sa Gheorghe Movilă îl
109 D. Nastase, Ideea imperială în Țările Române..., p. 9-10; idem, L'héritage impérial
byzantin dans l'art et l’histoire des Pays Roumains, Milano, 1976, p. 10.
110 „Comme naguère l’empereur Constantin marcha contre les païens et les écrasa, de même
Etienne de la Moldavie, nouveau Constantin, vaincra l’ennemi infidèle, au nom de la Croix”: André
Grabar, Les croisades de l’Europe orientale dans l’art, reeditat în idem, L’art de la fin de TAntiquité
et du Moyen Âge, I, Paris, 1968, p. 169-170.
111 Supra și notele 24-27.
P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R P R., I, București, 1959,
p. 2C (textul slavon, p. 19) (subliniat D. N.).
Pentru Bizanț, cf. Aew Constantines. The Rhythm of Imperial Renewal in Byzantium,
- ~.z L rrnrà. Edited by Paul Magdalino, Londra, 1994.
' Supra și nota 53.
utilizează pe acela, total necanonic, de arhimitropolit115. Cazul, am văzut, e unic în

Moldova, dar în Țara Românească același titlu insolit e frecvent atribuit
mitropoliților Ungrovlahiei în felurite surse, inclusiv în acte oficiale, în decursul
secolelor al XVI-lea - al XVII-lea1l6.
Evident, studierea acestor probleme și a altora puse sau atinse de cercetarea
noastră ar trece cu mult dincolo de marginile, chiar „lărgite”, ale ei. Prezenta
lucrare trebuie, așadar, să se încheie, ori mai bine zis să se oprească, aici, de fapt în
fața perspectivelor pe care le deschide explorării unor întinderi necunoscute,
nebănuit de vaste.
115 Supra și nota 31.

116 Niculae Șerbănescu, Titulatura mitropoliților Ungrovlahiei, în BOR, LXXVII, 1959, 7-
10, p. 701-703, cu exemple ale titlului muntenesc de arhimitropolit, cărora le trebuie însă adăugate
încă destule altele și care se întind pe mai lungă durată decât se spune în această lucrare. Pentru ținuta
de ceremonie a „arhiepiscopului” Țării Românești și mai târziu, sub Constantin Brâncoveanu, vezi
următoarea informație a lui Del Chiaro: „Quando celebra la Messa, porta in capo una Corona
preziosa, ehe non è solită portarsi da altri Archivescovi; ma bensi la usano i 4. Patriarchi”: Istoria
delle moderne rivoluzioni della Valachia..., composta da Antonmaria Del Chiaro Fiorentino, In
Venezia, MDCCXVIII, p. 84. Cf. supra și notele 55-69.
■ ' - ■
Fig. 1. Biserica mare a Mănăstirii Sucevița. Tabloul votiv al lui Ieremia Movilă și
Sfinții împărați Constantin și Elena
Fig. 2. Sfinții împărați Constantin și Elena
Fig. 3. Deisis cu Gheorghe Movilă și łoanichie Movilă
Fig. 4a. Mitropolitul Gheorghe Movilă cu sacos și mitră
(Biserica mare a Mănăstirii Sucevița)
Fig. 4b. lisus Hristos cu sacos și mitră
(Biserica mare a Mănăstirii Sucevița)
Fig. 5. Pecetea târgului Peștere
Fig. 6. Biserica Mănăstirii Todireni. Vultur bicefal
Fig. 7. Biserica Mănăstirii Probota. Pictura murală de
la Petru Rareș. Sfântul Mercurie. Detaliu, vultur
Liviu Pilat
ÎNTRE ROMA ȘI CONSTANTINOPOL.

BISERICA ȘI PUTEREA
ÎN VREMEA LUI IEREMIA MOVILĂ
Acum mai bine de două decenii, Cesare Alzati observa că relațiile stabilite
în Moldova, la sfârșitul secolului al XVI-lea, între Biserica catolică și cea ortodoxă
reprezintă, în cadrul istoriei seculare a raporturilor dintre latini și orientali, un
eveniment singular care merită, mai ales din perspectiva profilului eclesiologic, o
atenție majoră12*. în cadrul acestui profil, există două aspecte antagonice: pe de o
parte, tentativa de ridicare a Mitropoliei moldovene la rang de patriarhie, de
cealaltă parte, reînființarea unei episcopii catolice în Moldova și sprijinul pe care
titularul acestui scaun îl primește din partea domnului. Analizate separat, cele două
aspecte îl transformă pe Ieremia Movilă fie într-un apărător înfocat al Ortodoxiei,
fie într-un simpatizant al catolicismului, însă situația este și mai complicată pentru
că cele două ipostaze se suprapun în cadrul aceluiași interval cronologic. Or, pentru
a nu-1 transforma pe Ieremia Movilă într-un personaj controversat, ambele aspecte
trebuie avute în vedere în cadrul unei analize critice și nepărtinitoare, în
concordanță cu contextul politic și climatul mental al epocii.
înainte de a-i acuza pe domnul Moldovei și fratele său, mitropolitul
Gheorghe Movilă, de erezie, trebuie să observăm că sfârșitul secolului al XVI-lea
nu se caracterizează deloc printr-o puritate dogmatică, la nivelul întregii Ortodoxii.
Acum începe așa-numita „captivitate occidentală”, considerată a fi perioada cea
mai tragică din istoria teologiei ortodoxe". Așa cum observa G. Florovsky, situația
este foarte bine surprinsă în corespondența dintre episcopul unit Ignatie Pociej și
patriarhul Meletie Pigas. Răspunzând acuzației de trădare a Ortodoxiei, episcopul
rutean afirma, cu ironie, că în Alexandria Sfântul Athanasie a fost înlocuit de
Calvin, Luther conduce în Constantinopol și Zwingli în Ierusalim’. Colaborarea cu
turcii, simonia și corespondența patriarhilor cu reprezentanții școlii de la Tübingen
și alți lideri protestanți4 erau în măsură să stârnească suspiciuni. Ceea ce face ca
multi dintre cei care nu agreau protestantismul să manifeste o anumită reticență față
1 Cesare Alzati, Terra ramena tra Oriente e Occidente. Chiese ed etnie nel tarde '500,
Milano, 1982, p. 323.
2 John Meyendorff, Orthodoxie et Catholicité, Paris, 1965, p. 124.
J Georges Florovsky, Aspects of Church History, IV, Büchervertriebsanstalt, 1987, p. 163.
4 Niculae I. Șerbănescu, Patriarhul Meletie Pigas și legăturile lui cu Țările Române, I. în
BOR, LXIII, 1945, 11-12, p. 704.
162 LIVIU PILAT
de Patriarhia ecumenică. în acest context, afirmația atribuită mitropolitului

Gheorghe Movilă, în timpul primei sale păstoriri, că nu este și nisi nu vrea să fie
supus patriarhului de Constantinopol, din cauza căderii acestuia sub turci și a
uriciosului trafic ce se face cu acel scaun“, nu trebuie să ne surprindă. Afirmația nu
presupune și existența unui conflict. în pofida politicii antiprotestante și a
apropierii de Roma ce caracterizează domnia lui Petru Șchiopul, ierarhii răsăriteni
sunt bine primiți în Moldova, bucurându-se de ospitalitatea și dărnicia domnului
Moldovei6.
Două evenimente importante de la sfârșitul secolului al XVI-lea, aflate în
legătură7, ne ajută să înțelegem poziția adoptată de liderul politic și de cel religios
din Moldova. Primul este ridicarea Mitropoliei de Moscova la rang de patriarhie
(26 ianuarie 1589), al doilea este reprezentat de Unirea de la Brest (9 octombrie
1596). Cel dintâi este în concordanță cu tentativa de transformare a Mitropoliei
Moldovei în patriarhie, iar celălalt ne poate oferi măsura apropierii de Roma.
S-a vorbit în istoriografia noastră despre corespondența lui Meletie Pigas
cu domnul și mitropolitul Moldovei și despre proiectul Patriarhiei moldovene8, fără
a se atrage atenția asupra faptului că înființarea de patriarhii nu era o practică
frecventă. Dacă inițial termenul de „patriarh” desemna un episcop proeminent și
respectat, în secolul al VI-lea titlul dobândește un sens canonic precis, fiind aplicat
deținătorilor celor mai importante cinci scaune episcopale9, luând astfel naștere
sistemul Pentarhiei10, structura ecleziastică a Imperiului „ecumenic”. Chiar dacă
Bisericile bulgară și sârbă s-au autoproclamat patriarhii, ele nu au fost incluse în
lista patriarhiilor, deși Bizanțul le-a recunoscut independența politică și
ecleziastică, ce avea să fie suprimată atunci când s-a ivit ocazia". Nici după 1453
lucrurile nu s-au schimbat, cele patru patriarhii orientale reprezentând ultima
rămășiță a statului monolitic grec, cu care Imperiul Bizantin începuse să se
identifice încă din secolul al VII-lea12. Tocmai de aceea, înființarea Patriarhiei ruse
reprezintă un eveniment inedit, motiv pentru care trebuie să stăruim asupra
cauzelor care au condus la această decizie.
5 Ioan V. Dură, Figuri de ierarhi moldoveni: mitropolitul Gheorghe Movilă, în BOR,

LXXXIX, 1971, 1-2, p. 202.
6 Hurmuzaki, XIV,, p. 83, nr. CXLVIII: „... și s-a făcut cheltuială până la 300 de poveri de
aspri la al Antiohiei, la al Ierusalimului și la alți multi pentru că au venit toți în Moldova”.
7 Borys Gudziak, Crisis and Reform: The Kyivan Metropolitanate, the Patriarchate of
Constantinople, and the Genesis of the Union ofBrest, Cambridge, 1998, passim.
8 Ovidiu Gherasim-Proca, Gabriel Gherasim, Politique et confession: Le Patriarcat des
Movilă, în AȘUI, Sociologie-Politologie, VII-VIII, 2003-2004, p. 254-263.
9 The Oxford Dictionary of Byzantium, III, New York-Oxford, 1991, p. 159, sub vocea
Patriarchates.
Ibidem, p. 1625, sub vocea Pentarchy.
John Meyendorff, Orthodoxie et Catholicité, p. 39.
' Ibidem.
BISERICA ȘI PUTEREA ÎN VREMEA LUI IEREMIA MOVILĂ 163
Ruptura între Moscova și Constantinopol, survenită după Conciliul de la

Florența, s-a accentuat după 1453. Este perioada în care cărturarii ruși vorbesc
despre „apostazia” grecilor'3, atitudinea antigrecească culminând cu „Sinodul celor
o sută de glave” din 1551* l4, care declara Biserica rusă singura păstrătoare a tradiției
11
ortodoxe, stabilită de sinoadele ecumenice. Totuși, în 1561, patriarhul ecumenic
loasaf al Π-lea, căruia Ivan al IV-lea i-a trimis numeroase și însemnate daruri, îi va
confirma acestuia titlul de țar, sugerându-i în mod delicat trimiterea unui ierarh care
să oficieze o nouă încoronare în numele patriarhului'5. Aceasta, pentru că dreptul
de a-1 încorona pe împărat revenea doar patriarhilor de Roma și Constantinopol,
însă așa ceva nu putea fi acceptat la Moscova, pentru că patriarhul ecumenic se afla
sub dominația sultanului16. Faptul nu a rămas fără urmări; rușii vor cere, ulterior,
ridicarea mitropoliei lor la rang de patriarhie17, negocieri serioase fiind deschise în
1587, când patriarh ecumenic era Ieremia al II-lea, considerat un diplomat subtil și
realist18. Se cerea ca Biserica rusă să fie ridicată de deținătorii scaunelor apostolice
la rang de patriarhie, devenind membră a Pentarhiei prin înlocuirea Romei,
sperându-se chiar ca ea să primească locul al treilea în lista patriarhiilor, după
Constantinopol și Alexandria, dar înaintea Antiohiei și Ierusalimului19.
Situația Patriarhiei ecumenice, la acel moment, nu era deloc una fericită.
Disputele pentru tronul patriarhal între diverși pretendenți, extrem de costisitoare,
au condus la acumularea unor mari datorii20. Reîntors din exil, în 1586, pe tronul
patriarhal, cu sprijinul lui Meletie Pigas, Ieremia al II-lea trebuia să se ocupe de
problemele financiare ale Patriarhiei. Imediat după instalare, el va prezida un sinod
ținut „în casele valahilor”, pentru că Patriarhia ecumenică nu mai avea reședință,
unde s-a hotărât ca mai mulți ierarhi să plece după strângerea de ajutoare pentru a
acoperi marile datorii ale Patriarhiei21. în 1588, însoțit de mitropolitul Ierothei al
b Ihor Shevchenko, Byzantium and the Eastern Slavs after 1453, în HUS, Π, 1978, 1, p. 7.
11 Paul Bushkovitch, Religion and Society in Russia. The Sixteenth and Seventeenth
Centuries, New York-Oxford, 1992, p. 22-25.
15 Steven Runciman, The Great Church in Captivity: A Study of the Patriarchate of
Constantinople from the Eve of the Turkish Conquest to the Greek War ofIndependence, Cambridge,
1985, p. 330.
16 Ihor Shevchenko, Byzantium, p. 17.
17 în 1586, cu ocazia vizitei patriarhului de Antiohia, loachim al V-lea, la Moscova, țarul
Feodor Ivanovici va încerca în zadar să obțină ridicarea mitropolitului Moscovei la rang de patriarh,
loachim al V-lea, primul patriarh ortodox care a vizitat imperiul rus, a promis, totuși, că va transmite
dorința țarului patriarhului de Constantinopol (Christian Hannick, Le métropolite Hiérothée de
Monembasie et son rôle dans l'érection du Patriarchat de Moscou, în RES, 63, 1991, 1, p. 207).
18 Steven Runciman, The Great Church, p. 330.
19 Ibidem.
20 Niculae Μ. Popescu, Patriarhii Țarigradului prin Țările Românești (veacul XVI),
București, 1914, p. 40-43.
21 Ibidem, p. 44.
164 LIVIU PILAT
Monemvasiei, patriarhul pleacă în Rusia, trecând prin Moldova și Țara

Românească“".
în cursul șederii sale de aproape un an22 23, patriarhul oficiază, la 26 ianuarie
1589, ceremonia de ridicare a mitropolitului Iov la rang de patriarh. însă sejurul
moscovit nu a fost lipsit de peripeții, iar soluția lui Ieremia nu a fost atât de
„ingenioasă și inteligentă” cum credea Steven Runciman24. Acest fapt reiese din
textul din Biblion historikon, lucrare atribuită mitropolitului Dorothei de
Monetnvasia, care, în pofida subiectivismului, conține unele aspecte de ordin
eclesiologic de mare interes. De aceea voi insista puțin asupra acestui text:
„în locul în care ei [rușii] îl țineau pe Ieremia, nici unul din oamenii locului
nu avea voie sa-1 vadă, și nici nu avea voie sa iasă. Numai călugării [cei din suita
lui Ieremia], dacă doreau, puteau pleca cu oamenii țarului la târg, iar moscoviții îi
păzeau până se întorceau la cvartalul lor. Moscoviții l-au anunțat pe patriarhul
Ieremia că vor ca el să creeze o patriarhie pentru ei. La început, Ieremia a zis că
acest lucru nu poate fi făcut și că ar putea numi numai un arhiepiscop ca la Ohrida.
Iar atunci când a rămas singur cu mitropolitul Monemvasiei, acesta i-a spus:
«Domnul meu, acest lucru nu poate fi făcut, deoarece Constantin cel Mare a făcut
Patriarhiile împreună cu Sinodul ecumenic. Și lustinian cel Mare, împreună cu al
cincilea Sinod ecumenic, i-a numit pe arhiepiscopul de Ohrida și patriarhul
Ierusalimului, ținând cont de adevăratele suferințe ale lui Hristos. Cum am putea
face asta când numai trei dintre noi sunt aici ?»”25.
Fragmentul citat ne relevă un prim aspect important: reticența clericilor
greci față de ideea înființării unei noi patriarhii și imposibilitatea, din punct de
vedere canonic, de a întreprinde o asemenea acțiune. De asemenea, observăm că
patriarhul venise la Moscova cu gândul să înființeze o arhiepiscopie cu un statut
similar cu cel al lustinianei Prima, numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu
dorințele rușilor. în aceste condiții, a apărut ideea ca patriarhul Ieremia să ocupe
noul scaun patriarhal:
„Și Ieremia a răspuns: «Nici eu nu vreau asta. Dar dacă ei o doresc, voi
rămâne aici ca patriarh». Și mitropolitul Monemvasiei i-a zis: «Binecuvântate
doamne, acest lucru este imposibil, deoarece vorbești o limbă diferită, nu ești
obișnuit cu locurile, ei au diferite obiceiuri și ritualuri și nu te vor. Nu te face de râs
singur». Dar el nu a vrut să-I asculte. Avea în spatele său oameni răuvoitori și
iscoditori, care tot ce auzeau transmiteau traducătorilor, care la rândul lor îi
22 Ibidem, p. 45.
2j Borys Gudziak, The Sixteenth-Century Muscovite Church and Patriarch Jeremiah H's
Journey to Muscovy. 1588-1589: Some Comments Concerning the Historiography and Sources, în
HUS. XIX. 1995, p. 200-225.
■' Steven Runciman, The Great Church, p. 332.
" Borys Gudziak. Journey to Muscovy, p. 221, în Appendix.
spuneau țarului. Cu viclenie, moscoviții au plănuit și au zis: «Stăpâne, dacă te vei

hotărî să stai aici, noi te primim». Dar aceste cuvinte n-au fost rostite de țar sau de
boierii din palat, ci numai de cei care îi păzeau. Ieremia, fără a se gândi, fără a
cântări lucrurile și fără a asculta sfatul cuiva, a zis: «Rămân». Și avea acest obicei
să nu asculte un sfat bun, nici măcar de la apropiații săi. Și din acest motiv, atât el
cât și Biserica au fost ruinate în timpul lui”26.
Continuând povestirea în aceeași notă, Dorothei ne asigură că ierarhii greci
nu au avut intenția clară de a înființa la Moscova o patriarhie, iar dacă acest lucru
s-a întâmplat, e pentru că rușii au recurs la șiretlicuri, singura vină a patriarhului și
însoțitorilor săi fiind aceea că s-au lăsat prea ușor păcăliți:
„în final, el, fără voia lui, a consacrat patriarhul rus. Iar ei au adus un mare
pergament scris cu litere bulgare. Și patriarhul a semnat. Dar mitropolitul de
Monemvasia a întrebat: «Ce scrie aici ? [Când o să-mi spuneți] atunci voi semna».
Iar Andrei Tzalkanos [Shchelkalov] a răspuns: «Este scris cum ați instalat
patriarhul și cum ați venit aici». Și mitropolitul Monemvasiei a zis: «Ar fi trebuit
scrisă în greacă și nu în rusă». Dar nimeni nu l-a ascultat. Ieromonahii patriarhului
au semnat, de asemenea, așa cum a făcut și arhiepiscopul de Elassona. Dar
mitropolitul Monemvasiei era total împotrivă, de teamă ca Biserica să nu fie
divizată prin crearea unui nou cap, ce ar duce la o mare schismă. El a fost în pericol
să fie aruncat în râu, până când patriarhul ajurat că mitropolitul Monemvasiei nu a
rostit asemenea vorbe”27.
Este evident că autorul acestor rânduri a avut drept scop disculparea, în
primul rând, a mitropolitului de Monemvasia, a cărui bravură este exultată și, apoi,
a celorlalți ierarhi greci. Motivul este ușor de dedus: lipsa de canonicitate a deciziei
luate nu trebuia asociată cu persoanele care au luat hotărârea, ci pusă pe seama
beneficiarilor. Este o exagerare lesne de observat; dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa
cum le povestește Dorothei, nu am mai fi avut sinodul de la Constantinopol din mai
1590 și gramota patriarhală ce a consfințit înființarea Patriarhiei ruse28, în pofida
faptului că cele mai multe dintre semnăturile care apar pe acest document sunt
false29. Totuși, decizia nu a fost una întru totul lipsită de temei juridic, încălcarea
canoanelor ținând de o chestiune de procedură și nu de una de fond. Faptul reiese și
din conținutul „pergamentului cu litere bulgărești”, de care ierarhii greci nu erau
chiar atât de străini:
26 Ibidem, p. 221-222.
27 Ibidem, p. 223.
28 Gerhard Podskalsky, Die Einstellung des Ökumenischen Patriarchen (Jeremias II.) zur
Erhebung des Moskauer Patriarchats (1589), în OCP, 55, 1989, p. 430-434.
29 Ibidem, p. 432-433; Ștefan Andreescu, Exarhul patriarhal Nichifor Dascălul, cneazul
Constantin Vasile de Ostróg și Mihai Viteazul, în RI (serie nouă), III, 1992, 5-6, p. 498.
166 LIVIU PILAT
„De când prima Romă a căzut sub erezia apollinariană, iar cea de-a doua
Romă, care este Constantinopolul, e stăpânită de necredincioșii turci, de atunci
marele țarat al Rusiei este a treia Romă, iar credinciosul țar, care este mai pios
decât împărații dinaintea lui, este singurul de pe pământ numit împărat creștin al
tuturor creștinilor din întreaga lume; și de aceea hotărârea noastră de a stabili
patriarhia va fi în concordanță deplină cu dorința lui Dumnezeu, cu rugăciunile
sfinților ruși și cu rugăciunile noastre către Dumnezeu”30.
Deși textul nu precizează clar temeiul canonic, el poate fi cunoscut prin
intermediul scrisorii din 1593, prin care Meletie Pigas, patriarhul Alexandriei,
recunoaște existența patriarhatului rusesc: este vorba de canonul 28 al Sinodului de
la Calcedon31. Textul acestui canon, o reconfirmare a hotărârii sinodale din 381,
stabilea locul proeminent al scaunului constantinopolitan și atribuțiile ce decurg din
această stare:
„...cu privire la prerogativele Prea Sfintei Biserici din Constantinopol sau
Roma Nouă. Căci părinții au dat întâietatea cuvenită tronului Romei celei bătrâne,
fiindcă această cetate a fost capitala imperiului. Și tot pentru același motiv cei 150
de prea iubitori de Dumnezeu părinți au dat aceeași întâietate prea sfințitului tron al
Noii Rome, socotind cu drept cuvânt că cetatea care s-a învrednicit să aibă împărat
și senat, să capete aceeași întâietate ca și împărăteasca cetate mai veche, Roma, iar
în treburile bisericești să se mărească, fiind a doua după aceea. însă prea sfințitul
tron al Prea Sfințitei Biserici din Constantinopol, despre care am pomenit mai sus,
va hirotoni numai pe mitropoliții din diocezele Pont, Asia și Tracia, precum și pe
episcopii din țările barbare ale diecezelor amintite mai înainte”32.
Așa cum s-a observat, această hotărâre s-a bazat întru totul pe
corespondența teritorială, adică structurarea canonică trebuia să corespundă ordinii
politice și administrative33. Ulterior, pe măsură ce teoria despre o singură putere
imperială legitimă va deveni o constantă în filozofia politică bizantină, pe baza
acestui text, se va exprima concepția că, odată cu senatul și întreaga administrație,
s-a transferat la Constantinopol și locul întâi din ierarhia episcopală34.
Canonul 28 de la Calcedon nu-i dădea patriarhului de Constantinopol
dreptul să înființeze patriarhii, dar el reprezenta precedentul juridic, potrivit căruia,
acolo unde se află împăratul și senatul trebuie să existe și un important scaun
episcopal. Numai că invocarea acestui canon era primejdioasă, deoarece punea în
discuție întâietatea scaunului de la Constantinopol, acolo unde, demult, nu mai
Steven Runciman, The Great Church, p. 331.

jl Ihor Shevchenko, Byzantium, p. 17.
j2 C. Dron, Canoanele. Text și interpretare, II, București, 1932, p. 206.
JJ Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc la Sinoadele ecumenice I-IV, trad, de Alexandru I.
Stan. București, 2000, p. 418.
j4 Ibidem, p. 437.
exista nici senat, nici împărat. Abia aici intervine iscusința diplomatică a
patriarhului Ieremia. Așa cum observa Steven Runciman, Ieremia a evidențiat în
mod clar că accepta pretențiile Moscovei de a fi a Treia Romă, din punct de vedere
politic, dar nu și ecleziastic. Țarul îl recunoștea drept „patriarh prin grația
Fericitului și de Viață Dătătorului Duh, care stă pe cel mai înalt Tron Apostolic,
moștenitor și păstor al Bisericii din Constantinopol, Părinte al Părinților”.
Drepturile și îndatoririle capului secular au trecut de la împărații Vechii Rome și de
la împărații Noii Rome la împărații Moscovei, dar autoritatea ecleziastică supremă
rămâne Pentarhia, cu Constantinopolul în frunte și Moscova adăugată la coada
listei, prin înlocuirea Romei eretice35.
Așadar, pe baza canonului 28 de la Calcedon a fost construită motivația
juridică a înființării Patriarhiei ruse, cea practică fiindu-ne oferită de Dorothei: „Iar
țarul i-a dat patriarhului 30.000 de piese de argint când a venit și alte 30.000 când a
plecat spre Constantinopol. Iar mitropolitului de Monemvasia i-a dat 5.000 la sosire
și tot atâta la plecare”36. Nu trebuie să omitem că obținerea unor ajutoare bănești a
fost principalul scop al vizitei patriarhale Ia Moscova. în aceeași perioadă și din
aceleași rațiuni financiare, fostul patriarh ecumenic Teolipt ridică, cu de la sine
putere, episcopia de Fasiani la rangul de mitropolie, la cererea regelui Georgiei37.
Dacă Dorothei și-a scris textul la curtea lui Petru Șchiopul, fapt ce ar
explica tipărirea lui de către Apostol Tzigara38, înseamnă că domnul și anturajul
său, în care se afla mitropolitul Gheorghe Movilă și frații săi, viitorii domni, au
cunoscut, cu detalii, etapele înființării patriarhatului moscovit. Un motiv
suplimentar pentru ca această acțiune să servească drept termen de comparație în
analiza tentativei moldovenești.
Toate detaliile despre această inițiativă provin din scrisorile adresate de
Meletie Pigas, patriarh al Alexandriei și locțiitor al patriarhului ecumenic între
1597 și 1598'9, lui Ieremia Movilă și fratelui său, mitropolitul Moldovei. Fără
aceste scrisori, nu am fi avut cunoștință de un asemenea demers. Supuse unui
exercițiu critic, documentele în cauză ne ajută să reconstituim cererile formulate de
domnul Moldovei și de mitropolit.
Prima dintre scrisorile patriarhale, cu data de 14 iunie 1597, îi este adresată
„Lui Ieremia, prea cucernicul și prea strălucitul domn al Moldovei”. Din cuprinsul
35 Steven Runciman, The Great Church, p. 331.

36 Borys Gudziak, Journey to Muscovy, p. 223.
j7 Niculae Μ. Popescu, Patriarhii Țarigradului. p. 45.
j8 Borys Gudziak. Journey to Muscovy, p. 217.
•° Niculae I. Șerbănescu. Patriarhul Meletie Pigas și legăturile lui cu Țările Române, II, în
BOR. LXVI, 1946. 7-9, p. 372. Autorul observă că Meletie ..în anul 1597 este chemat să conducă și
Patriarhia din Constantinopol. însă nu primește a-i fi patriarh, ci numai locțiitor al acestuia”. In
realitate, nu era o chestiune care ținea de voința lui Meletie, ci de dreptul canonic. Acceptarea
demnității de patriarh ecumenic ar fi condus spre ..dublu episcopat”, ceea ce era necanonic.
168 LIVIU PILAT
ei, aflăm că Ieremia adresase patriarhului mai multe invitații de a veni în Moldova,
urmând ca apoi să treacă în Polonia, frământată de efectele Unirii de la Brest,
domnul Moldovei punându-i la dispoziție chiar și o gardă. Apreciind oferta lui
Ieremia Movilă, patriarhul afirmă:
„Drept care noi te fericim pentru evlavie și te recunoaștem ca înflăcărat
apărător al evlaviei și Ortodoxiei, al neprefăcutei învățături, al Sfintei Evanghelii.
Pentru aceasta, noi mulțumim Măriei Tale și știu bine că Dumnezeu îți va da
cununile de care ești vrednic, precum a dat lui Constantin cel Mare și celorlalți
bărbați iubitori de Dumnezeu, apărătorii credinței”40.
Aceste epitete, cum ar fi „apărător al credinței” și „urmaș al lui Constantin”,
sunt rezervate împăratului creștin, or, acesta fusese deja identificat în persoana
țarului. în 1592, Meletie Pigas îl numise pe Feodor Ivanovici „noul Constantin cel
Mare, salvarea noastră după Dumnezeu”41. în acest context, ele sunt foarte sugestive
pentru situația de „vicar imperial” a lui Ieremia Movilă, așa cum a numit-o Andrei
Pippidi42. Aceste aprecieri măgulitoare erau de natură să compenseze un nou refuz:
„Iar noi suntem împiedicați în Constantinopol nu numai de rugile și
lacrimile Bisericii întregi, ci chiar și de poruncile împărătești, mai ales că am și
mijlocit ca să fie pace între prea măritul sultan și nobilii domni, atât Mihai cât și
ceilalți. Din această pricină, nu putem veni la Măria Ta spre a vă binecuvânta pe
voi toți, precum cereți, și spre a merge de acolo la locul unde se întețește lupta,
unde s-a concentrat puterea potrivnicilor Ortodoxiei și unde sprijinitorii credinței
sunt prea puțini și slabi”4'.
Vizita patriarhului ecumenic a reprezentat primul pas în înființarea
Patriarhiei moscovite. Moldovei îi fusese refuzată această onoare, în ciuda
insistențelor lui Ieremia Movilă și a promisiunii de sprijin în cazul Bisericii rutene.
Nu era prima dată când Meletie Pigas făcea asta. Prevăzător, el declinase și
invitația țarului, făcută sub pretextul traducerii unei cărți latinești, oprindu-se la
Constantinopol, pe motiv că încerca să pună ordine în treburile Patriarhiei44.
La 7 septembrie 1597, patriarhul Alexandriei se adresa mitropolitului
Gheorghe Movilă:
„Trimitem de asemenea și mantia pe care o ceri ca să o trimitem cu vreunul
din arhierei; dar nu o trimitem cu arhiereu, căci nu ne dă răgaz vremea, care este
40 Scrieri și documente grecești privitoare la istoria românilor, din anii 1582-1837, culese
și publicate în tomul ХШ din documentele Hurmuzaki de A. Papadopulos-Kerameus, trad. G. Murnu
și C. Litzica, București, 1914, p. 317.
41 Ștefan Andreescu, Mihai Viteazul și restaurarea Imperiului Bizantin: mărturia
ambasadorilor venețieni la Constantinopol, în idem, Perspective medievale, București, 2002, p. 145.
42 Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele ХѴІ-ХѴПІ, ediție
revăzută și adăugită, București, 2001, p. 278.
4j Scrieri și documente grecești, p. 317.
44 Niculae Μ. Popescu, Patriarhii Țarigradului, p. 44.
grea. Tu, primind-o, cinstește darul cu urare și binecuvântare și păstrează neatinsă

comoara credinței ortodoxe. Căci poți, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sprijinul prea
cucernicului tău frate, domnul Moldovei, să păstrezi poporul lui Dumnezeu în
sfințenie și dreptate și să-1 ții în dreapta credință. Ajută pe cei lipsiți și nu cruța cele
pieritoare pentru cele veșnice. Fă-te cârmuitor credincios și disprețuiește credințele
trecătoare, urmând pe părinții ortodocși, ca împreună cu ei să te faci moștenitor al
veșnicei vieți. înnoirile, mai vârtos cele ale Romei Vechi, respinge-le; căci ele
tulbură apele credinței ortodoxe”45.
Așadar, aflăm că mitropolitul Moldovei solicitase patriarhului o mantie, pe
care acesta i-o trimite, vrând parcă să confirme proverbialul mod al grecilor de a
face daruri. Nu îi trimite darul printr-un arhiereu, așa cum se solicitase, în schimb,
mitropolitul primește niște „sfaturi”46 foarte dojenitoare. Tonul acestei scrisori este
diametral opus celui din scrisoarea adresată voievodului. Ce rost aveau aceste
avertismente, adresate fratelui celui pe care Meletie Pigas îl numise „înflăcărat
apărător al evlaviei și Ortodoxiei” ?
Motivele îngrijorării patriarhului trebuie puse în legătură cu știrile din
Moldova pe care i le aduceau curierii trimiși cu scrisori în Polonia. în 1597, după o
întârziere de șase ani, sosea în Moldova episcopul catolic Bernardino Quirini,
numit, în 1591, episcop de Argeș, dar care urma să-și aibă reședința la Bacău47.
Deși breva de numire era adresată lui Petru Șchiopul, acesta s-a înfățișat la Suceava
în fața lui Ieremia Movilă, fiind foarte bine primit:
„Ajuns în fața sa și după ce am ținut cuvenita cuvântare, i-am înfățișat acea
brevă, adresată lui Petru voievodul și urmașilor săi din Moldova, cât și bula mea de
episcop și o brevă a drepturilor mele; le-a luat în mână, s-a ridicat în picioare și
scoțându-și cuca, Ie-a sărutat și le-a dus la frunte cu multă evlavie, supunere și
închinare pentru Sfântul Scaun Apostolic, și păstrând numai breva sa mi-a înapoiat-o
pe cealaltă, spunându-mi că eram binevenit, că mă primește drept episcop al
latinilor săi și că mă va vedea întotdeauna cu bucurie și că îmi va da orice ajutor și
cinste, dar că dorește mai întâi să aibă mai întâi o brevă de la Sanctitatea Voastră
care să-i fie adresată anume lui”48.
Gestul sărutării bulelor pontificale nu era o noutate: Ieremia Movilă
avusese prilejul să-1 vadă pe Petru Șchiopul procedând la fel49. Bunăvoința sa avea
și un pronunțat caracter politic. Urcarea lui Ieremia pe tronul Moldovei constituise
45 Scrieri și documente grecești, p. 320-321.

46 Niculae I. Șerbănescu, Legăturile patriarhului Meletie, p. 368.
47 Chirii Karalevskij, Bernardino Quirini, episcop de Argeș (1591-1605), în „Revista
Catolică”, 1915, p. 48-49.
48 Călători străini despre Țările Române, IV, ed. Maria Holban (redactor responsabil), Μ.
Μ. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cemovodeanu, București, 1972, p. 35.
49 Ibidem, III, București, 1971, p. 283.
170 LIVIU PILAT
un motiv de întristare pentru Clement al VIII-lea. Papa a fost indignat de amestecul

polonilor în Moldova, ceea ce echivala cu un eșec pentru Liga Sfântă, Moldova
putând fi definitiv pierdută pentru cauza cruciadei’0. Nu întâmplător, Mihai
Viteazul, care într-una din scrisorile sale își exprimă intenția de face o vizită la
Roma50 51, îl desemna pe domnul Moldovei ca „dușman al creștinilor”52.
Circumstanțele sosirii episcopului Quirini reprezentau, așa cum s-a observat’3, un
bun prilej pentru Ieremia Movilă de a îmbunătăți relațiile cu Roma. Numai că
trimiterea lui Ieronimo Arsengo la Roma, în toamna anului 1597, cu o scrisoare din
partea domnului’4, a coincis cu răspândirea zvonurilor privind șansele mari de
unire cu Roma a Bisericii moldovene, despre care nunțiul Germanico Malaspina
avea cunoștință încă din luna martie, a aceluiași an55.
în acest context, se justifică îngrijorarea lui Meletie Pigas și avertismentul
adresat mitropolitului Moldovei. Numai că el nu a avut efectul scontat,
evenimentele din Moldova având darul de a spori și mai mult îngrijorarea
patriarhului. Un astfel de eveniment petrecut la Suceava, probabil, în vara anului
1598, ne este relatat de Bernardino Quirini:
„în a opta duminică după Paști și în ziua de Corpus Domini, am făcut cu
multă solemnitate și evlavie obișnuita procesiune cu prea sfintele daruri, fiind
însoțit chiar de principe, boieri, arhiepiscop și episcopi, oștire și popor; am ținut de
mai multe ori predică în limba greacă, iar pentru cei ce nu înțelegeau limba greacă,
prin tălmaci moldovean”’6.
Existau, în aceeași perioadă, și indicii liniștitoare pentru mediile ortodoxe
constantinopolitane, cum ar fi sprijinul financiar substanțial acordat de Ieremia
Movilă Frăției ortodoxe din Liov57, și nu numai, fapt menit să arate că sprijinul
Moldovei în cadrul eforturilor Ortodoxiei era unul foarte important. Aspectul se
relevă și din scrisoarea adresată de Meletie Pigas lui Ieremia Movilă, la 6 august
1598. Renunțând la retorica pompoasă, caracteristică scrisorii anterioare, patriarhul
se exprimă în termeni mult mai conciși. El îi mulțumește domnului pentru banii
trimiși, avertizându-1 să se ferească de „creștinii sângiurilor”. De asemenea, îl
50 llie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, București, 1937, p. 24.

51 Chirii Karalevskij, Bernardino Quirini, p. 201-202.
52 Mihai Viteazul in conștiința europeană, I, București, 1982, p. 181,nr.55.
53 Călători străini, IV, p. 32.
54 Chirii Karalevskij, Bernardino Quirini, p. 198-199.
55 Ibidem, p. 193-194.
56 Călători străini, IV, p. 41. Am modificat traducerea editorului, unde otava era indicată ca
a opta zi după Rusalii. Cum această zi nu marchează nici o sărbătoare importantă, consider că este
vorba de a opta duminică de după Paști sau Duminica Rusaliilor, după care urmează sărbătoarea
Corpus Domini.
57 Traian lonescu-Nișcov, Din istoria relațiilor moldo-ucrainene în prima jumătate a
secolului al XVII-lea, în BOR, LXXXIII, 1965, 11-12, p. 1085.
roagă să intervină pe lângă rege în favoarea ortodocșilor din Polonia, găsind un nou
prilej de a atrage atenția domnului asupra faptului că „ascultarea sau supunerea la
înnoirile papei din Roma Veche e fără temei și pierzătoare”. Solicitările de ordin
politic ale patriarhului nu se opresc aici:
„Mijlocește de asemenea și pentru Nichifor; să nu dai uitării pe Nichifor în
vremea luptei ce s-a încins împotriva noastră, a ortodocșilor. Pe lângă Excelența
Sa, ambasadorul Angliei, pune-te bine cu tot dinadinsul, căci el poate mult și
vremea e nestatornică. Ascultă cuvintele mele; căci eu pe Domnia Ta în lisus
Hristos o iubesc și o sfătuiesc la cele de folos; ba chiar și ajut oriunde se întâmplă
la urechile mai marilor împărăției și voi ajuta totdeauna cu ajutorul lui Dumnezeu,
al cărui har fie cu Domnia Ta”5859 .
Merită să insistăm puțin asupra sfaturilor politice adresate de Meletie Pigas
domnului Moldovei. Intervenția în favoarea exarhului patriarhal Nichifor Dascălul,
încarcerat la acea dată în Polonia, fusese solicitată și lui Mihai Viteazul, care a dat.
curs dorinței patriarhului39. Cu totul alta era atitudinea lui Ieremia Movilă față de
plăsmuitorul Sinodului antiunionist de la Iași, din 1595. După declarația acestuia,
domnul Moldovei îi ceruse, în 1595, să mijlocească recunoașterea lui, pe lângă
Sinan pașa, cu care era înrudit. In noiembrie același an, Ieremia Movilă dispune
întemnițarea exarhului patriarhal la Hotin, pe motiv că era o iscoadă a turcilor și ar
fi pus la cale otrăvirea cancelarului Zamoyski și a lui Ieremia60. Evadarea de la
Hotin și protecția cneazului Constantin de Ostróg îi vor permite lui Nichifor să
participe la Sinodul de la Brest, dar domnul Moldovei va cere cneazului extrădarea
lui Nichifor, Constantin de Ostróg fiind nevoit, în cele din urmă, să-1
predea regelui61.
în aceste circumstanțe, solicitarea patriarhului indică dorința de cooptare a
Moldovei în frontul antiunionist, în intenția de a o îndepărta de „supunerea la
înnoirile papei”. O eventuală unire a Bisericii moldovene cu Roma ar fi avut
consecințe mult mai serioase pentru Patriarhia ecumenică și pentru întreaga lume
ortodoxă, decât Unirea de la Brest. Ea ar fi adus pierderea consistentului sprijin
financiar oferit de domnii acestei țări, cu o generozitate incomparabilă cu cea a
țarilor ruși. în aceeași direcție se înscrie și cea de-a doua recomandare adresată lui
Ieremia Movilă, de a se pune bine „cu tot dinadinsul” pe lângă ambasadorul
Angliei. Ea este legată de simpatiile lui Meletie Pigas pentru mediile anticatolice
de la Constantinopol, alături de care fusese implicat în acțiuni politice; împreună cu
ambasadorul Angliei mediase ca Mihai Viteazul să facă pace și să trimită cât mai
58 Scrieri și documente grecești, p. 321.

59 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, p. 241.
60 Ștefan Andreescu, Nichifor Dascălul, p. 491.
61 Ibidem, p. 493—194.
172 LIVIU PILAT
degrabă tributul sultanului62*. Față de reprezentantul Angliei la Constantinopol,

domnul Moldovei manifestă o anumită ostilitate. Motivul acesteia și al solicitării
patriarhale îl deducem dintr-un raport al ambasadorului englez, din 12 august 1598,
despre datoria contractată de antecesorul său, Edward Barton, pentru înscăunarea
lui Aron vodă, dușmanul Movileștilor. Aflăm că Ieremia, deși „supus al sultanului
și legat prin obiceiul țării de a achita datoriile predecesorilor săi”, nu intenționează
să plătească, pretinzând că ambasadorul a primit de la sultan un firman ca actualul
domn să nu plătească nici una din datoriile lui Aron6j. Cunoscător al exigenților
creditori otomani, Meletie Pigas îi solicita domnului să preia datoria predecesorului
său, promițându-i sprijin politic la Constantinopol.
Nici una dintre cererile exprimate față de domn nu este reluată în
scrisoarea din 3 noiembrie 1598, adresată mitropolitului Gheorghe Movilă. Și în
acest caz, observăm că Meletie Pigas renunță la stilul evaziv din epistola
anterioară, făcând unele precizări care ne interesează în mod deosebit:
„Iar noi mulțumirea o primim și ne vom sili ostenindu-ne cât se poate de
mult pentru dragostea voastră după cererea prea măritului domn și fiu al nostru.
Chestia are nevoie de chibzuire, ca să găsim chipul cum am putea, după canoanele
sinodale, să ridicăm mitropolia la rangul de arhiepiscopie; mantia împodobită cu
patru poluri e prescrisă în lume numai pentru patriarhii tronurilor apostolice; iar
ceilalți arhierei poartă mantii însemnate cu două poluri. Dar tronul vostru ca fiind
ridicat acum la rang de arhiepiscopie, are de la noi pentru această demnitate aceste
însemne, adică mantia patriarhală și cârja patriarhală. Căci, fiindcă prea cucernicul
se luptă din tot sufletul pentru apărarea Ortodoxiei, e vrednic și de domnia
lumească, pe care fie ca Domnul s-o păstreze necontenit prin fiii fiilor lui pe veci,
și demnitatea politică va fi însoțită deci de mărirea bisericească”64.
Abia acum aflăm că exista o cerere din partea lui Ieremia Movilă de
ridicare în rang a Bisericii moldovene. Dar care era acest rang ? Meletie Pigas
vorbește de o arhiepiscopie, dar și de simboluri ale demnității patriarhale. Mai
mult, judecând după precizările pe care le face despre acestea din urmă, am fi
tentați să credem că mitropolitul Moldovei nu cunoștea semnificația lor. Dar, în
scrisoarea anterioară, se afirma că el le ceruse. Deci, nu putea cere așa ceva în
necunoștință de cauză. Raportându-ne la cazul Rusiei, putem afirma că s-a solicitat
înființarea unei patriarhii, însă, ca și în cazul Moscovei, în prima fază, s-a oferit
doar posibilitatea ridicării mitropoliei la rang de arhiepiscopie. Observăm că
Meletie Pigas invocă dificultățile de ordin canonic, însă ține să precizeze că mantia
oferită mitropolitului este purtată doar de „patriarhii tronurilor apostolice”. în ceea
62 Mihai Viteazul în conștiința europeană, IV, București, 1986, p. 109, nr. 75. Raport al
dragomanului Venetian din 15 ianuarie 1598.
6j Ibidem, V, București, 1990, p. 168, nr. 63.
64 Scrieri și documente grecești, p. 321-322.
ce privește simbolistica mantiei, ea este unul din motivele pentru care „să chiamă
patriarhul bogonoseț”:
„Mantia închipuiaște darul cel acoperit, carele au venit de la Dumnezeu la
dânsul de-1 sfinți și acoperi.
Lespezile ceale mari și ceale mici acelea arăduc chipul legii vechi și ceii
noao ca un sol a doao legi în chipul lui Hristos [...].
Iar râurile carile sânt la mantie albe și roșii, cei albe albeața închipuiaște
înomenirea, adică trupul nostru carele purtă Domnul pentru a noastră spăsenie, iar
rușala închipuiaște dumnezeirea; că Sfânta Scriptură pă dumnezeire o chiamă foc.
De-acia aceste râuri ce sunt la mantie închipuiesc ș-alta căci se obrășăște cuvântul
biruitoriului nostru Hristos pre arhierei, ca pe niște învățători adeveriți ai Besearicii
lui Hristos, cum am zice: pentru că cineva crede în mine, râuri vor izvorî de în
mațele lui ape vii, ce să zice darul Duhului Sfânt”65.
Așadar, purtând acest însemn, mitropolitul Moldovei urcă în ierarhia
ecleziastică și devine asemenea patriarhilor, dar, potrivit lui Meletie, el nu poate fi
patriarh, pentru că tronul său nu este unul apostolic. în concordanță cu poziția de
„vicar imperial” a lui Ieremia Movilă, încă odată afirmată prin postura de „apărător
al Ortodoxiei”, patriarhul propune rangul arhiepiscopal, care, de fapt, reprezintă
recunoașterea autocefaliei Bisericii moldovene66. Statutul ei este similar cu cel al
Arhiepiscopiei de Ohrida, numită uneori și patriarhie: „Iar nesupusă supt nice un
patriarh iaste Bisearica sârbilor carea să chiamă Ohridul, carea o au făcut și o au
cinstit împăratul lustinian, care de în tinerețile lui au fost cunoscut”67. în acest mod,
demnitatea politică a „vicarului imperial” era însoțită de „mărirea bisericească”.
După cum știm, în 1598, în contextul reînnoirii tratatului cu Polonia, Poarta a
acceptat să-i recunoască lui Ieremia Movilă domnia ereditară68; or, ideea eredității
dinastice este foarte limpede exprimată în scrisoarea patriarhală.
Cum Patriarhia ecumenică nu putea crea o „a patra Romă”, formula
arhiepiscopiei autocefale era singura care putea fi adusă în discuție, însă nici
această formulă nu era prea agreată în mediile constantinopolitane. Așa cum am
văzut, mantia nu fusese trimisă cu un arhiereu și nu a fost emisă o gramotă
patriarhală referitoare la înălțarea scaunului de la Suceava, ci s-a urmărit doar
rezolvarea unei situații temporare. Motivul care a determinat o abordare mai
serioasă a problemei de către patriarhul Alexandriei ne este dezvăluit de scrisoarea
acestuia către Ieremia Movilă, din 7 noiembrie 1598: după retragerea lui Meletie
Pigas de la cârma Patriarhiei ecumenice, domnul Moldovei refuză să mai
65 îndreptarea legii (1652), București, 1962, p. 104.

66 Nestor Vornicescu, Realități și posibilități ecleziastice la valahi în vremea lui Mihai
Viteazul, în BOR, XCIII, 1975, 5-6, p. 674.
67 îndreptarea legii, p. 365.
68 Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae, II, București, 1989, p. 12.
174 LIVIU PILAT
construiască un sediu patriarhal la Constantinopol. Pierderea sprijinului financiar îl

determină pe Meletie să-1 roage pe domn să nu treacă cu vederea „rămășițele
Bisericii lui Hristos pentru neorânduielile câtorva” și să cheltuiască „bunurile
pământești spre dobândirea bunurilor veșnice”:
„Deci nu vă mâhniți pentru mine, ci pentru Biserică și ajutați-o pe aceasta
de dragul lui Hristos. Cât de arhiepiscopie, întâi mă bucur că s-a mai hirotonit și alt
episcop, precum doream; apoi mantia patriarhală cu patru tipărituri și patru râuri,
căci mantiile celorlalți arhierei au două tipărituri, de aceea am trimis-o spre a fi
dovadă și semn de mai mare cinste, pe care o cere Măria Ta pentru mitropolie.
Aceasta o vom aduce la îndeplinire cu ajutorul lui Dumnezeu pentru evlavia și
râvna ta cea sfântă; dar e de trebuință să se convoace un sinod, și asupra acestui
lucru vom chibzui, cum să chemăm pe ceilalți înalți prea sfinți patriarhi. Lucrul
cere însă și multă osteneală și vreme îndelungată și nu puțină cheltuială, pentru ca
toți să se adune în Egipt, sub cuvânt că au alte treburi din pricina temerii de afară,
dar într-adevăr spre a împlini dorința voastră și a da consfințirea noastră ca
mitropolia voastră să fie arhiepiscopală, pentru dragostea domniei și evlavia
poporului drept credincios. Despre aceasta, faceți-ne cunoscută și părerea; căci noi
putem chiar singuri să facem această bunătate și vom îngriji de aceasta până vor
veni și scrisorile voastre”6970
.
Observăm că, nici de această dată, nu este vorba de asumarea unor obligații
ferme, ci de reiterarea unor promisiuni ce au drept scop captarea bunăvoinței lui
Ieremia Movilă. In pofida acestui aspect, mitropolitul Moldovei își asumă titlul de
arhiepiscop ce va fi folosit și de succesorii săi, până la mitropolitul Varlaam'0. Deși
această scrisoare a lui Meletie Pigas este ultima dintre cele cunoscute, foarte
probabil, discuțiile pe această temă au continuat. în primăvara anului 1599, Chirii
Lucaris, exarh al Patriarhiei de Alexandria și nepot al lui Meletie Pigas, s-a aflat în
Moldova, unde a ținut trei predici, între 1 martie și 18 aprilie71. Trecerea lui Chirii
Lucaris prin Moldova trebuie pusă în legătură cu sinodul ortodoxo-protestant, ținut
la Vilnius, în mai 1599. Pentru a combate Unirea cu Roma, unii dintre liderii
ortodocși din Polonia vedeau soluția în unirea religioasă cu protestanții. Știm că
Lucaris nu a participat la acest sinod, fiind plecat pentru a primi instrucțiuni din
partea unchiului său, Meletie Pigas, deoarece o asemenea unire nu putea fi făcută
fără autorizarea patriarhului72. Șederea, destul de lungă, a lui Chirii Lucaris în
Moldova indică chiar o eventuală misiune a exarhului patriarhal pe lângă domnul
69 Scrieri și documente grecești, p. 322.

70 Augustin Z. N. Pop, Viața Mitropolitului Varlaam al Moldovei, în MMS, XXXIII, 1957,
10-12, p. 768.
Ioan Ivan, Patriarhi ortodocși în Moldova, în MMS, LI, 1975, 9-12, p. 676.
' .Ambroise Jobert, De Luther à Mohila. La Pologne dans la crise de la Chrétienté (1517-
--· Paris. 1974. p. 346.
Moldovei, legată fie de problema arhiepiscopiei, fie de cea a participării la sinodul

de la Vilnius.
Pe baza celor două documente care i-au fost remise, Meletie Pigas a hotărât
că se poate negocia cu protestanții și îl va retrimite pe Chirii Lucaris în Polonia,
însă exarhul patriarhal nu era de aceeași părere. „Biserica răsăriteană - scria el
arhiepiscopului Solikovski - nu are nimic în comun cu protestanții. Ea nu este în
dezacord fundamental cu Roma, dar unirea este la momentul actual dificilă, pentru
că creștinii din Orient sunt supuși dominației turcești, iar principii din Occident
sunt prea divizați pentru a-i ajuta”73. Interesant este că Ieremia Movilă va adopta un
punct de vedere similar, cu ceva timp înaintea lui Chirii Lucaris. în toamna anului
1599, el îl trimite pe Bernardino Quirini la Roma, cu ocazia Anului Jubiliar, după
mărturia acestuia, „pentru a săruta picioarele prea sfinte ale Sanctității Voastre în
numele amintitului principe”7475 . Afirmația nu este deloc o exagerare a episcopului
catolic, scrisoarea adresată de Ieremia Movilă papei, în 1595, începea cu formula
„Exosculor pedes Sanctilatis Vestrae^. Am putea crede că acest mod de adresare
exprima totala obediență față de suveranul pontif și predilecția pentru catolicism a
domnului Moldovei. însă lucrurile nu stau deloc așa, formula fiind inspirată de
tipicul de adresare către patriarhul Romei, prescris de nomocanoanele bizantine,
formulă pe care o găsim și în îndreptarea legii·. „Prea Fericitului și Prea Sfântului
și tocma îngerilor, întru Hristos părintele părinților și stăpân a toate adeveritele
apostolești Biserici, ca niște robi ție înainte căzând, sărutăm urmele picioarelor
Măriei și Prea Sfinției Tale”76.
Bernardino Quirini, care părăsise Moldova cu speranța că la întoarcere va
fi convocat un sinod unionist77, a reușit să creeze impresia la Roma că, în Moldova,
există o atmosferă propice unirii religioase. Așa se face că prin bula Veniet
superioribus diebus, din 26 ianuarie 1600, papa îl felicită pe Ieremia Movilă pentru
intențiile sale, recomandându-i ca împreună cu episcopii țării să accepte unirea78.
Spre deosebire de zvonurile din 1597, un asemenea document ar fi trebuit să
stârnească o și mai mare îngrijorare în mediile constantinopolitane, înclinate spre o
colaborare cu protestanții. Efectul nu s-a produs, datorită campaniei lui Mihai
73 Cf. ibidem.
75 Chirii Karalevskij, Bernardino Quirini, p. 198.
76 îndreptarea legii, p. 369.
Hurmuzaki, IIL, p. 444, nr. XDV. ,_\oî autem Deum precarum, ut cor tuum perfecta
veritatis suae collustret. ut re ipsa. et cum ejfectu. publice cum Episcopis, et populis tui ritus, ad
unitatem nostrae Ecclesiae renias, quae ipsa est una Ecclesia Catholica et Apostolica extra quam
non est solus. nam quod ad nos abtinet. qui nihil ardentius optamus, quam animas immaculati Agni
sanguine redemptas in aeternum salvarite, et illos recta via et in cordis simplicitate venientes parati
sumus intra gremium eiusdem Catholicae Ecclesiae, et intra viscera nostra paterno affecte recipere”.
176 LIVIU PILAT
Viteazul în Moldova, ce va avea ca rezultat și înlocuirea ierarhilor moldoveni79,

care au preferat să se refugieze împreună cu Ieremia Movilă. In acest context, chiar
și Bernardino Quirini, care tocmai se întorcea de la Roma, și-a pierdut elanul
unionist, dedicându-se unei „expediții arheologice”80.
Episcopul catolic supraevaluase însă șansele unei uniri religioase în
Moldova. Aceasta, deși în raportul său nota următoarele: „primatul și arhiepiscopul
lor este monseniorul Gheorghe Movilă, frate bun al sus-zisului principe; acest
arhiepiscop numește și consacră pe episcopii săi. Deși e moldovean și de rit
ortodox, nu recunoaște ca superior al său pe patriarhul din Constantinopol și nici pe
alt patriarh din Orient”81.
Or, de vreme ce observa că Biserica din Moldova este una autocefală, este
greu de crezut că domnul și mitropolitul ar fi putut acționa pentru pierderea acestui
statut, cu excepția situației în care Biserica Moldovei s-ar fi aflat în stare de
schismă cu celelalte Biserici, ceea ce nu era cazul. Mai bun cunoscător al
realităților, dar și adversar al lui Quirini, parohul de Suceava, Stephan Bathazar,
observa: „dar românii noștri nu recunosc întâietatea lui Petru pontifului roman, ci
proclamă un alt patriarh odată cu papa”82. Observația parohului de Suceava se află
în deplină concordanță cu acțiunile întreprinse de Ieremia Movilă. S-a observat că
acesta nu a fost, în plan politic, un simplu client al Poloniei, condominiul
polono-otoman permițându-i o politică de echilibru, care, în final, avea drept scop
menținerea neștirbită a autonomiei Moldovei8’. Cred că această observație este
valabilă și în privința politicii ecleziastice. Relațiile cu Meletie Pigas și Clement al
VIII-lea, reprezentanții cei mai importanți ai lumii creștine, aveau drept scop
obținerea unei poziții cât mai importante pentru Biserica Moldovei și sporirea
prestigiului acesteia, fără ca acest fapt să implice și concesii de ordin dogmatic.
Deși această atitudine poate părea paradoxală, ea nu reprezintă altceva
decât o nouă formă de afirmare a autocefaliei Bisericii Moldovei, atât față de
Roma, cât și față de Constantinopol, strategie politică ce va fi folosită mai târziu și
de Petru Movilă. S-a afirmat că acesta a moștenit o atitudine de largă toleranță, care
a putut fi interpretată drept cripto-catolicism, dar care nu reprezintă altceva decât o
trăsătură caracteristică întregii familii a Movileștilor84. S-ar părea însă că este vorba
de mult mai mult, căci Petru Movilă, moștenind concepțiile unchilor săi, încearcă
să le pună în aplicare cu o doză mai mare de pragmatism. Astfel, în proiectul său,
79 Scarlat Porcescu, Organizarea Bisericii din Moldova pe vremea domniei lui Mihai
Viteazul, în MMS, LI, 1975, 5-8, p. 398-406.
80 Ștefan Andreescu, Mihai Viteazul și Roma, în RI (serie nouă), V, 1994, 1-2, p. 68-69.
5" Ibidem, p. 187.
Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae, II, p. 11-12.
‘ Ștefan S. Gorovei. Petru Movilă. Contribuții, în MMS, LVII, 1981, 10-12, p. 711.
el recunoaște primatul papal derivat din calitatea papei de moștenitor al Sfântului

Petru, dar precizează că acest drept nu-i conferă papei nici un drept de jurisdicție în
cadrul celorlalte Biserici8'", altfel spus, urmașul Sfântului Petru are drepturi juridice
doar ca patriarh al Apusului. Deși îi va recunoaște și patriarhului ecumenic o
poziție similară, Petru Movilă se va pronunța pentru independența Bisericii
ortodoxe ucrainene atât față de Roma, cât și față de Constantinopol. Episcopii erau
numiți de mitropolitul de Kiev și erau responsabili doar în fața lui. Această
formulare netă a autocefaliei Bisericii ucrainene favoriza ideea înființării unei
Patriarhii ucrainene, foarte des subliniată în epocă, dar combătută atât de Roma, cât
și de Constantinopol*86.
Așadar, putem conchide <ă bunele relații ale Movileștilor cu Sfântul Scaun
nu implică subordonarea față de acesta, alteritatea confesională fiind clar precizată
de Ieremia Movilă în post-scriptumul unei scrisori adresate regelui Poloniei, în
septembrie 1601: „fac tot ce pot ca să îngrijesc, întru cinstea și lauda Domnului, de
biserici, nu numai de religia noastră grecească, ci și de religia romană”8788 . O
afirmație ce anunță celebra expresie a lui Petru Movilă, de mai târziu: „Unio el
imitas sunt maxime diversa^.
83 Ambroise Jobert, De Luther à Mohila, p. 396.

86 Arcady Jukovsky, Petro Moghila i pitannia ednosti Țercov, Paris, 1969, p. 279.
87 Ilie Corfus, Un document de la Ieremia Movilă referitor la franciscanii din Bacău (1601),
în Omagiu lui Ion I. Nistor, Cernăuți, 1937, p. 903.
88 Ambroise Jobert, De Luther à Mohila, p. 396.
:
■ .
:
Anca Brătuleanu
O IMAGINE PUȚIN CUNOSCUTĂ

A LUI IEREMIA MOVILĂ ȘI ÎNSEMNĂTATEA SA
ÎN PERSPECTIVA RELAȚIILOR CULTURALE
ALE MOLDOVEI CU POLONIA
Imaginea lui Ieremia Movilă figurată pe acoperământul său de mormânt a

ocupat un loc important în preocupările istoricilor și istoricilor de artă. Pentru
istoricii de arhitectură, numele voievodului este îndeobște pomenit doar în legătură
cu ctitoria acestuia, ansamblul Mănăstirii Sucevița. în mod poate curios, deși la
limită explicabil, nici un manual de istorie a arhitecturii românești nu analizează
biserica Suceviței în raport cu cealaltă importantă ctitorie a lui Ieremia Movilă,
biserica Frăției ortodoxe din Liov, fundamental diferită de prima, și nici cauzele
posibile ale particularităților ce opun arhitecturile celor două lăcașuri de cult
ortodoxe.
Or, aceste diferențe specifice își au originea, printre altele, tocmai în
sugestiile pe care analiza diferitelor portrete ale lui Ieremia le pun în lumină. Mai
precis, prezentarea de față susține ideea unei abordări interdisciplinare, în fapt a
„citirii”, a înțelegerii arhitecturii în contextul istoric și cultural în care a fost
realizată. Nu mai puțin, trebuie pusă în evidență valoarea imaginii ca element
documentar important, uneori decisiv, în cercetarea istorică.
în privința acoperământului de mormânt al lui Ieremia Movilă, realizat la
moartea sa, în 1606, cercetătorii au păreri nuanțat diferite (Fig. 1). Răzvan
Theodorescu socotește determinante asemănările dintre portretul lui Ieremia de pe
broderia funerară cu portretele în ulei ale lui Ștefan Bâthory, Leon Sapieha sau
Sebastian Lubomirski12; mai recent, Waldemar Deluga sugerează ca sursă de
inspirație un portret al lui Ștefan Bâthory din epoca în care acesta era încă doar
voievod al Transilvaniei" (Fig. 2a, 2b).
Trebuie observat, pe de altă parte, numărul mare de portrete ale nobililor
poloni de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul celui următor, aflate astăzi în
muzeele și arhivele din Polonia și Ucraina, precum și faptul că acestea par a urmări
1 Răzvan Theodorescu, Itinerarii medievale, București, 1979, p. 155—168.

2 Waldemar Deluga, Balkan Elements in Orthodox Church Painting of the Post-Byzantine
Period in Central Europe, în „Vostocinoevropeiskii arheologiceskii jurnal”, Kiev, 3 (10), mai-iunie
2001.
180 ANCA BRĂTULEANU
un același „tipar”, ce pare să fi fost folosit și de necunoscutul autor al reprezentării

funerare a lui Ieremia Movilă3 (Fig. 3).
în același timp, nu poate fi neglijată ipoteza - relativ recent lansată -
conform căreia Ieremia Movilă reprezentat pe broderia funerară a putut avea ca
sursă de inspirație portretul în ulei al aceluiași, portret bănuit a fi existat și socotit
pierdut4, dar care se află astăzi în Muzeul de Istorie din Kiev5 (Fig. 4).
Waldemar Deluga, autorul acestei ipoteze, sugerează că din compararea
acestui portret și a acoperământului de mormânt rezultă că acesta din urmă -
începând cu culoarea sa purpurie și încheind cu detaliile ce înconjoară imaginea
voievodului - ilustrează persistența tradiției post-bizantine6, pe care se grefează
elementele culturii occidentale. în sprijinul acestei afirmații este adusă și observația
autorului, privitoare la figurarea unui simbol religios pe broderia funerară a lui
Ieremia - mâna divină „ce aduce viața și lumina”7 -, simbol ce lipsește în portretele
polone amintite ca posibilă sursă de inspirație a imaginii voievodului, dar se
găsește în imaginile unor miniaturi bizantine8.
în fapt, o analiză a bibliografiei mai sus prezentate și a imaginilor
cunoscute ale lui Ieremia Movilă ar putea să urmeze o linie mai complexă. Dacă
socotim că sursa principală a imaginii de pe acoperământul de mormânt este
tabloul în ulei de factură polonă de la Kiev, nu putem să nu constatăm că acesta din
urmă este singurul cunoscut din categoria sa, care alătură personajului principal pe
fiul și urmașul acestuia. Or, această abatere de la regulă nu poate fi inspirată, după
opinia mea, decât de tabloul votiv de la biserica Mănăstirii Sucevița, a cărui factură
post-bizantină nu mai trebuie demonstrată (Fig. 5). Urmărind această linie, atât
simbolul religios de pe broderia funerară, cât și - poate - chiar prezența coroanei
în colțul opus al imaginii, pot fi interpretate la rândul lor ca fiind sugerate de
tabloul votiv.
Totodată, și legat de prezența aceluiași simbol religios pe broderia
funerară, trebuie pus în evidență un tablou funerar nediscutat până acum în acest
context, cel al lui Constantin Corniact din 1603, care figura printre piesele
3 Observația îi aparține lui Răzvan Theodorescu, op cit., loc. cit., cu referire la muzeele din
Polonia, în special cele din Varșovia și Cracovia; ea este însă valabilă și pentru muzee mai puțin
cunoscute din Polonia sau pentru altele din Ucraina, numărul imaginilor la care facem referire aici
fiind mult mai mare decât s-ar fi putut crede, așa cum au dovedit-o două călătorii de studii ale autoarei
din anii 2003 și 2004, călătorii care au fost totuși departe de a epuiza sursele documentare existente în
țările amintite.
4 Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 161.
5 Portret publicat de Waldemar Deluga, op. cit., fig. 8.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
s O. W ulff. Die byzantinische Kunst von der ersten Blüte bis zum ihren Ausgang, II,
Berim-München, 1918, il. 450, 451, cf. Waldemar Deluga, op. cit., loc. cit.
О IMAGINE PUȚIN CUNOSCUTĂ A LUI IEREMIA MOVILĂ 181
religioase aflate în biserica Frăției ortodoxe din Liov9 (Fig. 6). Or, nici acest
portret, ca și cel cu funcțiune similară al lui Ieremia Movilă, nu se înscrie în
canoanele portretelor funerare polone ale epocii1011 . în schimb, trebuie observate
12
unele similitudini între aceste două reprezentări, printre care prezența elementului
religios este, poate, cea mai semnificativă".
Cu alte cuvinte, ca o concluzie a celor de mai sus, cred că se poate afirma
că portretul lui Ieremia Movilă figurat pe broderia funerară reprezintă o sinteză a
artei celor două lumi în care își desfășoară viața voievodul moldovean, aderând
prin aceasta la părerea conform căreia Moldova epocii sale devenise „un loc în care
influența din est și cea din vest se întrepătrundeau cu ușurință”, un loc al
sintezelor culturale ce conduc la o unicitate, o personalitate distinctă a formelor de
artă și arhitectură.
Ieremia Movilă însuși este un exemplu în acest sens. Pe de o parte, el este
un personaj a cărui receptivitate la orizonturi estetice diferite nu poate fi contestată
și este perfect explicabilă prin faptele propriei sale vieți - și mă refer aici nu numai
la îndelungata sa pribegie determinată de exilul lui Petru Șchiopul, dar și la
constantele și strânsele sale relații ulterioare cu lumea polonă13, în mod special cu
marele cancelar Jan Zamoyski14. Nu cred că - așa cum s-a afirmat recent - aceste
legături „nu erau efectid unei simpatii sau al unei aderențe culturale la tiparele
occidentale sau polone, ci al unei strategii politice într-o destul de complicată
constelație”'5. Este mai curând de presupus că frecventarea susținută a peisajului
cultural polon, a decorului și ambianței Liovului și ale curților nobiliare polone -
decor și ambianță din care nu excludem nici cărțile, tipărite acum în același Liov și
ilustrate de Ivan Feodorov și elevii săi în stilul foarte particular al Renașterii
liovene16 - i-au devenit familiare domnului român, constituind pentru el repere de
referință alături și împreună cu cele provenite din moștenirea de sursă
post-bizantină moldovenească (Fig. 7).
9 P. P. Panaitescu, Fundațiuni religioase românești în Galiția, în BCMI, an. XXII, fasc. 59,
1929, p. 3.
10 Waldemar Deluga, op. cit., loc. cit.
11 în cazul lui Constantin Corniact, Cretan, ortodox, trăind o vreme la curtea lui Lăpușneanu,
refugiat în Polonia și beneficiar - ca și Ieremia - al indigenatul polon, simbolul religios este mai
curând unul catolic, fapt explicabil prin istoria personajului, dar și prin presiunile catolicismului în
raport cu Ortodoxia mai ales după Unirea de la Brest-Litovsk (1596).
12 Waldemar Deluga, op. cit., loc. cit.
13 Răzvan Theodorescu, O răscruce a civilizației românești: deceniile Movileștilor, în
ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 295-305.
14 Ilona Czamańska, Caracterul legăturilor lui Jan Zamoyski cu Movileștii, în ArhGen, III
(VIII), 1996, 3-4, p. 307-312.
15 Alfons Bruening, „ Voevodych zemli moldavskoi" ... Peter Mohila's Youth and Political
Heritage, în „Socium. Almanah socialnoi istorii”, Vipusk 4 - C. 19-25, 2004, p. 21.
16 Μ. B. Vidașenco, Ivan Feodorov Museum in Lviv, Liov, 1979.
Pe de altă parte, trebuie observat că - la rândul lui - Ieremia Movilă este

receptat ca reprezentant al unei civilizații aflate la confluența culturilor. Cea mai
bună dovadă este ilustrarea înscăunării sale de către Zamoyski, în 1600, într-o
gravură puțin cunoscută până acum, aflată în Muzeul de Istorie din Liov și - ca
fragment al suportului unei scrisori - în Muzeul de Istorie din Zamość17 (Fig. 8).
Personaj central al imaginii ce pare a avea o istorie conducând spre
contemporaneitatea faptelor ilustrate18, Ieremia Movilă este înfățișat diferit atât în
raport cu sus-amintitele reprezentări de certă influență polonă, cât și cu cea de
ctitor al Mănăstirii Sucevița. Costumul său „de aparat” - de o simplitate și o croială
ce îl apropie mai curând de „manierismul polonez și maghiar al unor portrete
nobiliare dintre Renaștere și baroc”'9 care caracterizează reprezentările celei de-a
doua jumătăți a secolului al XVI-lea - nu este lipsit de o amprentă orientală, în fapt
„un accent” dat de cușma cu sugestie de turban care îi acoperă capul. într-o
imagine ca cea la care ne referim și în care personajele figurate sunt identificabile
prin excelență prin costum și prin simbolurile atribuite acestuia, reprezentarea lui
Ieremia Movilă trebuie citită ca purtând amprentă orientală; nu amprenta Orientului
ortodox ce pare să-1 indice în prim plan pe fratele domnului, mitropolitul Gheorghe
Movilă, în mod firesc prezent în cadrul ceremoniei de învestitură. Imaginea lui
Ieremia sugerează mai curând influența stambuliotă, probabil strâns legată de
imaginarul colectiv polon în raport cu ambianța Porții otomane (Fig. 9).
Se poate afirma, credem, că această reprezentare a lui Ieremia Movilă se
constituie într-o nouă ipostază ale acelorași caracteristici istorice și culturale care îl
situează pe el însuși - dar îi plasează și unele gesturi - într-o zonă a interferențelor
culturale pe care o constituie lumea moldovenească în jur de 1600.
Cele de mai sus sugerează perspectiva particulară din care trebuie abordată
construirea de către ctitorul Suceviței a bisericii Frăției ortodoxe din Liov (Fig. 10,
11). Spre deosebire de înaintașul săuÂlexandru Lăpușneanu - finanțator al primei
biserici de zid a aceleiași Frății, construită după modelul bisericilor moldovenești
17 Imagine aflată în Muzeul de Istorie din Zamość, fotografie obținută de Waldemar Deluga,
căruia îi mulțumesc și pe această cale; varianta păstrată la Muzeul de Istorie din Liov, publicată de O.
Roman, Ikonografia Jana Zamijskiego w zabytkach ze zbiorów lwowskiego Muzeum Historycznego,
în „Zamojsko-Wołyńskie Zeszyty Muzealne”, III, Zamość, 2005, p. 145-146, il. 4.
18 Gravura este prezentată într-o reproducere de secol XIX, datorată lui Antoni
Oleszczyński (1794-1879), în fapt, o compoziție cu fragmente ale unei gravuri originale, gravură al
cărei posesor- contele Stanislas Zamoyski (Varșovia, 13.1.1775 - Viena, 2.IV.1856) - „îi acorda cel
mai mare interes”. în 1789, la cererea marelui cancelar Andrei Zamoyski (12.X.1716 - 10.11.1792),
gravura fusese realizată de Minnard, care a reprodus astfel un desen mai vechi al lui Moreau (?), aflat
:n colecția cancelarului Zamoyski. Vezi textul care însoțește gravura lui Oleszczyński, în ANEXA
prezentului articol, în limba franceză.
' Răzvan Theodorescu, op. cit., p. 160.
ale epocii sale20 -, Ieremia Movilă alocă fonduri pentru ridicarea unei biserici care
preia spațialitatea și formele din repertoriul lumii catolice. Se poate desigur
presupune - așa cum indică bibliografia care tratează subiectul, unde numele
domnilor moldoveni apar ca fiind legate doar de finanțarea construcției21 - că
Ieremia Movilă este informat numai asupra necesităților financiare legate de zidirea
unei biserici ortodoxe, în timp ce deciziile privitoare la arhitectura acesteia sunt
luate de membrii Frăției ortodoxe din Liov, nu neapărat cu știrea voievodului. Este
adevărat că domnul nu participă la încheierea contractelor cu arhitecții și meșterii,
dar o atentă citire a corespondenței lui Ieremia Movilă și a reprezentantului său,
Luca Stroici, cu Frăția, precum și o corelare a acestora cu fapte istorice îndeobște
cunoscute, așează lucrurile într-o lumină diferită.
Astfel, într-una dintre primele scrisori ale lui Luca Stroici către membrii
Frăției, datând din 16 iunie 1598, acesta se arată surprins și nemulțumit aflând că
„a fost demolată o parte a zidului [bisericii vechi - n. n.], cea din cărămidă,
dorindu-se o construcție în piatră de talie”. El socotește această operație ca fiind
prea scumpă și îndelungată22. Rezultă de aici că, în 1598, biserica lui Lăpușneanu
exista încă și nu fusese în totalitate distrusă de incendiul din 157123, iar Ieremia
Movilă - care trebuie să fi cunoscut și chiar frecventat edificiul din perioada
exilului său polon - promisese și trimisese bani pentru repararea și refacerea sa.
Probabil că el nu avea cunoștință de faptul că Frăția îl angajase încă din 1591 pe
Paolo Romano pentru construirea unei noi biserici, care urma să o înlocuiască pe
cea veche, contract reînnoit apoi, în 1597 și 1598, cu alți doi arhitecți, Kapinos și
Ambrozie, care urmau să continue proiectul lui Romano24.
20 Și nu, așa cum se afirmă, creație a arhitectului Pietro da Lugano; vezi mai ales în
bibliografia recentă, Piotr Krasny, Architektura Cerkiewna na Ziemiach Russkich Rzeczypospolitej,
1596-1914, Cracovia, 2003, p. 71; Ihor Zhuk, The Architecture of Lviv from the Thirteen to the
Twentieth Century, în HUS, XXIV (2000), Special Issue „Lviv, A City in the Crosscurrents of
Culture”, p. 104. Singurul care relevă asemănarea izbitoare a bisericii ortodoxe din Liov, zidită la
comanda lui Lăpușneanu, este P. P. Panaitescu, op. cit., p. 7. In susținerea afirmației lui P. P.
Panaitescu, demonstrația a fost făcută de autoarea prezentului articol, prin comunicarea cu titlul Din
nou despre reprezentări de arhitectură - Biserica românească din Lemberg, în cadrul Simpozionului
anual al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”, București, 2004.
21 Piotr Krasny, op. cit., loc. cit. ; Ihor Zhuk, op. cit., loc. cit.
22 Hurmuzaki-Bogdan, Documente privitoare la istoria românilor, Supliment II, vol. I
(1510-1600), p. 461.
23 De altfel, pentru această ipoteză pledează și P. P. Panaitescu, op. cit., p. 2 și nota 1,
bazându-se pe textul lui I. Szaraniewicz, Ediție jubiliară a documentelor Stavropighiei (în limba
ruteană), Liov, 1886, p. 9-10. El afirmă că au loc „reparații sumare”, care mai permit utilizarea
bisericii; de altfel, aici este înhumat corpul voievodului Ioan Potcoavă în 1577, fapt ce atestă că la
acea dată biserica mai era folosită.
24
I. Szaraniewicz, op. cit., doc. III, IV și V.
184 ANCA BRÄTULEANU
Ceea ce însă nu a fost consemnat este faptul că scrisoarea lui Luca Stroici
nu rămâne fără urmări. Mai mult ca sigur ca urmare a conținutului acesteia și din
teama de a nu pierde suportul financiar al lui Ieremia Movilă, membrii Frăției
trimit domnului - la foarte scurtă vreme, în iulie sau august - „un desen” al
viitoarei biserici25*
.
Prezența acestui „desen” al bisericii - termen ce poate indica în mod
generic un plan sau o fațadă, sau o planșă conținând documentația necesară
ridicării viitoarei construcții, așa cum erau ele redactate în epocă în Occidentul din
care provenea arhitectul - în mâinile lui Ieremia Movilă este demnă de semnalat,
întâi de toate, pentru că este prima mențiune din Țările Române a existenței unor
reprezentări de arhitectură realizate anterior ridicării unei construcții. Puținele
exemple similare cunoscute în lumea românească datează din secolul al XVIII-lea
valah'6. în al doilea rând, aflăm astfel că, în întreaga perioadă în care Ieremia
Movilă finanțează biserica, el știe ce se va construi și nu este împotriva formelor și
spațialității propuse, desprinse din repertoriul și sintaxa arhitecturii catolice
contemporane.
Astfel, precedând altor mari nume - Vasile Lupu sau Petru cel Mare -,
Ieremia Movilă pare să fie în fapt primul ctitor care, în cunoștință de cauză,
patronează edificarea unui lăcaș devcuR ortodox ale cărui spațiu și forme sunt
împrumutate din arhitectura Renașterii târzii, adoptată de lumea polonă a epocii sale.
Desigur că gestul poate părea cel puțin neobișnuit pentru comanditarul
bisericii Mănăstirii Sucevița, cea care perpetuează cu hotărâre caracteristicile
tradiționale ale arhitecturii moldovenești. Dar pentru personajul figurat la Sucevița
în ipostazele atât de diferite ale tabloului votiv și ale broderiei de mormânt, pentru
cel care - în intervalul scurs între execuția celor două portrete - avea să pozeze
pentru un pictor obișnuit cu portretele de șevalet ale șleahticilor poloni, pentru cel
pe care Jan Zamoyski îl reașează pe tronul Moldovei, în fine, pentru o figură atât
de diferit reprezentată în momente nu foarte depărtate cronologic ale vieții sale -,
acceptul dat pentru construirea bisericii Frăției ortodoxe din Liov după planurile lui
Paolo Romano pare mai mult decât firesc.
Cu atât mai firesc, cu cât relația lui Ieremia cu Jan Zamoyski conține două
coordonate care trebuie avute în vedere, ambele legate de domeniul arhitecturii.
Prima se referă la ampla acțiune de construcție pe care cel din urmă,
probabil în urma experienței sale padovane, o inițiază la Zamość cu ajutorul
arhitectului Bernardo Morando, și el italian, provenind, pare-se, din Liov. Orașul
'5 Hurmuzaki-Bogdan, op. cit., p. 479, 21 august 1598, Ieremia Movilă către Stavropighia
din Liov: „...voi frères Monsieur Procope et Monsieur Lucas [...] nous ont remis un dessin de la
construction et un registre de dépenses'” (subl.n.).
Nicolae Stoicescu, Cum se construiau bisericile în Țara Românească și Moldova în
secolul al XI 11-lea - prima jumătate a secolului al XlX-lea, în SCIA, 1, 1968, p. 81.
trasat și ridicat după un plan prestabilit, de inspirație peninsulară, clădirile cele mai
importante ale acestuia - primăria, palatul lui Zamoyski, Academia și nu în ultimul
rând Collegiata27, cea care va inspira alte clădiri religioase din zona de est a
Poloniei - toate acestea nu-i erau necunoscute lui Ieremia Movilă, care în 1588
călătorește la Zamość28 (Fig. 12, 13). Mai mult, îi puteau orienta gustul și intențiile
către ridicarea la Liov a unei biserici ce putea sta alături de realizările Renașterii
târzii polone.
Cea de-a doua coordonată este cea legată de obținerea de către Ieremia
Movilă a indigenatului polon cu ajutorul aceluiași Zamoyski, indigenat care îi
acordă, printre altele, dreptul de a cumpăra și deține pământuri29*.Nu știu dacă, în
afara scrierii lui Ilie Corfus, s-a întocmit un inventar al moșiilor lui Ieremia Movilă
în Polonia, dar bibliografia menționează nume ca Paniewa, Uscie, Zadovsca,
Złoczew’10 ca posesiuni ale sale, având și reședințe care erau cumpărate odată cu
moșiile, în timp ce ghidurile turistice actuale menționează un palat ridicat la
Moghilev de către însuși Ieremia31. Dacă la Panewa și Uscie nu regăsim decât
amplasamentul clădirii unde a locuit Ieremia Movilă, poate că cercetarea celorlalte
localități ar putea scoate la iveală elemente noi, utile cercetării de arhitectură.
Alături de alți moldoveni, dar într-o altă manieră și la o cu totul altă scară,
Ieremia Movilă este unul dintre reprezentanții culturii românești în Europa,
participant activ la o „integrare” care continuă și după moartea sa, fie prin ctitoria
sa din Liov, fie prin urmașii săi. Dacă stema Moldovei este prezentă în reprezentări
27 Jerzy Kowalczyk, Jan Zamoyski - fundator i mecenas, în „The Zamość-Ѵоіуп Museum

Periodicals”, „Jan Zamoyski”, Zamość, 2005, p. 17-33; pentru Collegiata din Zamość, vezi mai ales
Jerzy Kowalczyk, Kolegiata w Zamościu, Varșovia, 1968.
28 Andrei Pippidi, Ieremia Movilă. Schiță de portret, în acest volum. Alți mecenați poloni,
unii apropiați ai lui Zamoyski, îi vor urma exemplul, vezi Jerzy Kowalczyk, op. cit., loc. cit.
29 Ilona Czamańska, op. cit. Jo. 308; Alfons Bruening, op. cit., p. 21.
’’° P. P. Panaitescu, op. cit., p. 4: „Doamna Elisaveta [Movilă, n. и.] se afla atunci [între
1609 și 1612, nesigur, n. и.] la moșiile ei din Polonia, Paniewa și Ustia [Uscie, n. n.] ...”; p. 12:
„doamna Elisaveta, văduvă și exilată, dă din Ustia, la 25 august 1613. un hrisov pentru «mănăstirea
noastră Zadovschi», așezată pe moșia ei, Zadovsca (lângă Ustia)": Ilona Czamańska, op. cit., p. 311 :
„Relațiile de prietenie personală au fost până în acest timp văzute in chestiuni de finanțe și avere.
Zamoyski a căutat pentru Ieremia Movilă o moșie de cumpărat, mai târziu l-a ajutat în cumpărarea
moșiilor Złoczew și Uscie”.
31 într-o epocă mai târzie, o reședință a Movileștilor se află la Velkii Oci, localitate de
reședință a lui Moise Movilă, vezi I. Szaraniewicz, op. cit., doc. LXXIV, LXXV (1655), LXXVII,
LXXVIII (1660), iar Dzadzylov (Djadyliv) apare consemnat ca reședința familiei lui Petru Movilă, I.
Szaraniewicz, doc. LXVII (1614); vezi și Alfons Bruening, op. cit., p. 22: Dzadzylov (Djadyliv) este
„una dintre posesiunile lui Stanislaw Żółkiewski, pe atunci unul dintre conducătorii partidului lui
Zamoyski după moartea cancelarului”·, vezi și P. P. Panaitescu, Petru Movilă, Studii, București, 1996,
p. 14: moșia lui Petru Movilă, Rubiejowka, în Polonia, nu departe de granițele Moldovei. Despre alte
moșii ale lui Petru Movilă, vezi testamentul său la Ghenadie Enăceanu, Din istoria bisericească a
românilor. „MeșterulManole” și „Petru Movilă", București, 1887.
polone încă înaintea epocii lui Ieremia (Fig. 14), ea este întâlnită din ce în ce mai
frecvent, fie în însemnele legate de voievodul însuși, fie în cele ale urmașilor săi
direcți sau indirecți, până la jumătatea secolului al XX-lea.
ANEXĂ
Explication de la gravure historique représentant le portrait de Jean

Zamoyski né en 1541, mort en 1605
Jean Sariusz ZAMOYSKI, Recteur de TAcadémie de Padoue, organisateur des
archives de l’Etat et des tribunaux judiciaires, ambassadeur en France, fondateur de
TAcadémie de Zamosc, protecteur des savants et écrivain lui-même, enfin chancelier et
grand maréchal de la Pologne; son nom est cité avec respect dans les ouvrages de
Papadopolis, de Muret, d'Erasme (de Rotterdam), de Baldxvin, de Heydensteim, sans parler
des biographes modernes.
Ce portrait a été exécuté d’après l’original défia collection du palatin Stanislas
comte Zamoyski, auquel il attachait le plus grand intérêt.
En 1789, Minnard grava ce portrait d’après un dessin de Moreau, que le grand
chancelier André Zamoyski lui avait commandé, mais dans une dimension si petite, qu’il ne
put rendre tous les traits saillants de l'original.
Sur l’écusson, soutenus par des étoiles, sont inscrits les noms illustres des élèves
de Zamoyski. Aux angles: 1, 2, .... 4.
Le ruban de l’ovale contient les noms des professeurs de Zamoyski, et sur les
noeuds se trouvent les titres de ses guerres.
La médaille de dessous a été reproduite d’après celle de Μ. Gateau, exécutée en
souvenir de la translation de TAcadémie de Zamosc à ... en 1822.
La médaille en bas du tableau représente l’effigie d’André Sarius, comte
Zamoyski, d’après celle qui lui fut offerte en 1856 [sau 1850 ?] par la Société Impériale
agronomique de Galicie, comme témoignage de reconnaissance pour les soins avec lesquels
il protégea et soutint l’industrie et les manufactures du pays. C’est par le même sentiment
que l’ouvrage présent lui a été dédié.
Autour du portrait de Jean Zamoyski se trouvent les célébrités contemporaines de
ce grand homme, dans Tordre suivant:
Les Rois de Pologne ...
A Paris, rue Saint-Jacques, 187

Antoni Oleszczyński, Membre de l’Académie de France et de la Société
politechnique de Paris.
Muzeul de Istorie din Liov, nr. G. 3582 (colecția Jean III Sobieski, nr. 1743).
Reprodusă de O. Roman, Ikonografia Jana Zamijskiego w zabytkach ze zbiorów
lwowskiego Muzeum Historycznego, în „Zamojsko-Wołyńskie Zeszyty Muzealne”, III, Zamość, 2005,
p. 145-146, il. 4.
Fig. 1. Acoperământul de mormânt al lui Ieremia Movilă
Fig. 2a. Ștefan Bathory
(Jost Amman, gravură, 1576)
Fig. 2b. Ștefan Bathory

(Marcin Kober, pictură în ulei, 1583, Cracovia)
Fig. 3. Reprezentări ale nobililor și regilor poloni din
secolul al XVI-lea (Muzeul de Istorie din Jaroslaw)
Fig. 4. Ieremia Movilă și fiul său, Constantin
(Pictură în ulei, Kiev)
Fig. 5. Reprezentări cunoscute ale lui Ieremia Movilă,
în frescă și în miniatură (Mănăstirea Sucevița)
Fig· 6. Constantin Comiact
(Portret funerar, 1603)
Fig. 7. Ilustrații din Apostolul tipărit de Ivan Feodorov la Liov, în 1574
(Muzeul Cărții din Liov)
Fig· 8. Ieremia Movilă înscăunat de Jan Zamoyski
(Gravură, 1600, Muzeul din Liov)
Fig. 9. Ieremia Movilă înscăunat de Jan Zamoyski. Detalii
(Gravură, 1600, Muzeul din Liov)
Fig. 10. Biserica Frăției din Liov
Fig. 11. Biserica Frăției din Liov
Fig. 12. Collegiata și mormântul lui Jan Zamoyski
(Zamość)
Fig. 13. Planul orașului și piața centrală
(Zamość)
Fig. 14. Herburile polono-lituane
(Jan Laski, 1506 ?)
Florin Marinescu, Nikolaos Mertzimekis
ieremia movilă și ajutorul acordat

UNOR MĂNĂSTIRI DE LA MUNTELE ATHOS
Ieremia Movilă este un important domn al Moldovei, ce nu s-a bucurat,

credem, de atenția cuvenită din partea istoricilor din România sau din alte țări, atenție
care să se concretizeze într-o monografie cât de mică. Inițiativa Mănăstirii Sucevița,
în colaborare cu Mănăstirea Putna, este de aceea binevenită. Publicarea lucrărilor
simpozionului, la care ne aducem și noi mărunta noastră contribuție, va constitui
desigur un pas înainte pentru mai buna cunoaștere a domnului și a epocii sale.
în cele ce urmează, ne vom ocupa de ajutorul acordat de Ieremia Movilă
unor mănăstiri din Muntele Athos.
Care să fie explicația ajutorului important și variat acordat de acest domn,
ca și de atâția alții, de dinainte sau de după el, Ia aproape jumătate din mănăstirile
athonite ? Cunoscutul bizantinist Dumitru Nastase a afirmat și a dovedit în multe
studii ale sale că justificarea principală a variatului ajutor către Mănăstirea Protaton
(centru nu numai administrativ al Sfântului Munte) și către diverse mănăstiri este
de natură ideologică1. Este vorba de o ideologie de tip imperial, care îi îndemna pe
domnii români să dăruiască importante ajutoare mănăstirilor din Muntele Athos.
De asemenea, aceste ajutoare se pot explica și prin dorința unor dregători, ctitori de
mănăstiri sau biserici, de a nu le lăsa în paragină după moarte; pentru aceasta, ei își
închinau ctitoriile unora dintre mănăstirile de la Locurile Sfinte. Totodată, un rol
important l-au avut călugării athoniți, care au venit în Țările Române după ajutor,
aducând cu ei sfinte moaște sau bucăți din Lemnul Sfânt" și arătând starea grea în
care se găsea mănăstirea lor. Și din această pricină, domnii și boierii au închinat la
Muntele Athos sau în alte părți mănăstiri, biserici sau schituri.
Și Ieremia Movilă, ca și predecesorii săi în scaunul domnesc, a ajutat
Sfântul Munte. în cele ce urmează, vom înfățișa, pe scurt, ajutorul dat către opt sau
nouă mănăstiri athonite.
Astfel, Mănăstirii Marea Lavră domnul i-a întărit, la 6 mai 1598, un ajutor
1 Necunoscute ale izvoarelor istoriei românești, în AUX, XXX, 1993, p. 483-499; idem,
Coroana împărătească a lui Vasile Lupu, în AUX, XXXI, 1994, p. 43-52; idem, Ștefan cel Mare
împărat, în SMIM, XVI, 1998. p. 65-102.
' In acest sens, cel mai important călugăr athonit a fost, fără îndoială, Kesarie Dapontes,
care a umblat ani de zile prin Țările Române, la mijlocul secolului al XVIII-lea, obținând pentru
mănăstirea sa de metanie, Xiropotam, mari sume de bani și închinarea unor biserici (biserica
Adormirea Maicii Domnului din Slatina).
188 FLORIN MARINESCU, NIKOLAOS MERTZIMEKIS
de 6.000 de aspri pe an3. Acest hrisov a fost reîntărit de Gavril Movilă, la 3

septembrie 1617.
în arhiva Mănăstirii Vat oped nu se păstrează documente care să cuprindă
vreun ajutor direct acordat mănăstirii de Ieremia Movilă. în schimb, se păstrează un
număr mare de documente privitoare la averea Mănăstirii Golia din Iași, care a fost
metoh al acestei mănăstiri athonite4. Printre aceste documente se găsește și un
hrisov în limba greacă, din 30 mai 1604, prin care domnul întărește închinarea
Goliei către Vatoped. Până acum era cunoscut că Mănăstirea Golia a fost închinată
de Ana Golăiasa, la 30 martie 16065. Hrisovul din 30 mai 1604 are o importanță
excepțională pentru istoria Mănăstirii Golia, de aceea îl dăm, în traducere, în Anexă
(Fig. 1). Cele două documente au conținut foarte asemănător și, în ciuda diferenței
de dată, sunt concepute de același redactor, deși unul a fost scris în limba greacă de
Grigorie ieromonahul de la Vatoped, iar celălalt în limba slavonă de Drăgan
Tăutul, scriitor de acte slavone în cancelaria domnească.
Potrivit unor informații mai vechi, mănăstirea sârbească Hilandar a
beneficiat de un ajutor anual de 6.000 de aspri, la care se adăugau 300 de aspri
pentru călugărul care venea în Moldova să ia această sumă de bani6.
Pentru Mănăstirea Dionisiu nu avem știri directe despre lucrări făcute în
urma vreunui ajutor oferit de Ieremia Movilă. Totuși, vreuna dintre construcțiile
din această mănăstire a fost ridicată cu ajutor oferit de acest domn, pentru că într-un
pomelnic din secolul al XVI-lea se poate citi: „înainte de liturghie cinstim
parastasul ctitorului Ioan Ieremia, domnul Moldovei, și al fiului său, Constantin”7.
Pe o altă filă a aceluiași manuscris se poate citi că, în ziua de 2 februarie, după
mica vecernie, „cinstim parastasul domnului Ioan Ieremia, al soției sale, și al fiului
lor, Constantin”8. Și într-un alt Tipicon al mănăstirii, din secolul al XVII-lea, se
menționează că Ieremia Movilă și fiul său, Constantin, vor fi pomeniți la 25
ianuarie9. De asemenea, în unele manuscrise de la Dionisiu se întâlnesc și numele
altor moldoveni care trebuiau pomeniți în rugăciunile călugărilor. Astfel, în același
J Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI V/l, București, 1915,

p. 108. Dania a fost făcută, pentru prima dată, de Petru Șchiopul.
4 Aceste documente sunt publicate, în rezumat, de Petronel Zahariuc și Florin Marinescu în
acest volum.
5 Ultima ediție a acestui document, în Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. I.
Acte interne (1408-1660), ed. de Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, Iași, 1999, p. 95-97, nr. 67.
6 Gheorghe Moisescu, Contribuția românească pentru susținerea Ortodoxiei în cursul
veacurilor, în „Ortodoxia”, 2, 1953, p. 148.
7 Arhiva Mănăstirii Dionisiu, Muntele Athos (Grecia), Ms. grec, nr. 447, f. 52 v.; vezi și
Sot. Kadas, Ta σημειώματα των χειρόγραφόν της μονήε Διονισίου Αγίου Όρυε, I. Μ. Διονισίου,
1996, ρ. 331.
8 Arhiva Mănăstirii Dionisiu, Muntele Athos (Grecia), Ms. grec, nr. 447, f. 56 v.; vezi și
Sot. Kadas, op. cit., loc. cit.
9 Sot. Kadas, op. cit., p. 206; numele domnului este pe jumătate șters.
IEREMIA MOVILĂ ȘI AJUTORUL ACORDAT LA MUNTELE ATHOS 189
Tipicon din secolul al XVI-lea, sunt menționate numele marelui vornic Nestor
Ureche și al soției acestuia, Mitro fana1 °. în alt manuscris, este pomenit mitropolitul
Theofan (probabil al II-lea), pentru care călugării trebuiau să se roage în prima
sâmbătă a postului", iar în alte locuri, pe două din manuscrisele menționate mai
sus, este pomenit numele mitropolitului Anastasie (1580-1587)10 12. Un alt
11
mitropolit, care a păstorit în vremea domniei lui Ieremia Movilă, Theodosie
Barbovschi, a ajutat la ridicarea paraclisului, cu hramul Sfântul Gheorghe, de la
Dionisiu.
La Mănăstirea Cullumuș, „Marea Lavră a Țării Românești”, cum se numea
pe vremuri, doamna Elisabeta Movilă a îmbrăcat în aur coperțile unei Evanghelii
din secolul al XII-lea, care, din păcate a dispărut din mănăstire după 19351314 .
15
Inscripția votivă are următorul cuprins, în traducere: „Anul 7153 (1605), luna iunie.
Această Evanghelie este a Mănăstirii Cutlumuș și a înfrumusețat-o doamna
Elisaveta a prea slăvitului domn al întregii Moldovlahii, Ioan Ieremia voievod, prin
contribuția și osteneala sfântului între ieromonahi Paisie. A dat și un potir pentru
folosința preoților și cruci de argint și de aur și le-a dat lui Gianaki, ca să le trimită
la Cutlumuș”'\
Până nu demult s-a crezut că Ieremia Movilă a închinat, prin hrisovul din
24 iunie 1604, satul Colibani Mănăstirii Xiropolam^. Numai că, sub acest nume, se
ascunde o altă mănăstire, ctitoria marelui vornic Nestor Ureche, al cărei nume,
Secu, se traduce în grecește Xiropotam; satul Colibani a fost stăpânit, în veacul al
XVII-lea, de această mănăstire16.
Unei alte mănăstiri athonite, Zografu, domnul Ieremia Movilă i-a întărit o
danie mai veche: 6.500 de aspri anual, la care se adăugau alți 100 de galbeni
ungurești și 500 de aspri pentru spitalul din mănăstire; călugării aveau obligația să
se roage pentru el sâmbăta seara (paraclis) și duminica dimineața (liturghie)17. De
asemenea, la 25 martie 1606, domnul a întărit închinarea Mănăstirii Sfântul
10 Arhiva Mănăstirii Dionisiu, Muntele Athos (Grecia), Ms. grec, nr. 447, f. 73 r.
11 Idem, Ms. grec, nr. 820, f. 199 r.
12 Ibidem, f. 262 v; idem, Ms. grec, nr. 447, f. 153 r.
lj Marcu Beza, Urme românești în Răsăritul Ortodox, București, 1935, p. 59.
14 Inscripția a fost publicată, în limba greacă, de Spyr. Lambros, Κατάλογος των εν ταίς
βιβλιοϋήκαις Αγίου Όρυς ελληνικών κοόίκου, I, Cambridge, 1895, nr. 70 (nr. 3139). Vezi și
Maria Magdalena Székely, Femei-ctitor în Moldova medievală, în AUX, XXXII, p. 446. Mai recent,
Florin Marinescu, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρυς. Αρχείο Ιεράς Μονής Κουτλουμουσίου,
Atena, 1998, ρ. 18-19.
15 Petre Ș. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du
milieu du XIVe siècle à 1654, Orientalia Christiana Analecta, 227, Roma, 1986, p. 174.
16 Petronel Zahariuc, Introducere, la Documente românești din Arhiva Mănăstirii
Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, I, voi. editat de Florin Marinescu, Ioan Caproșu, Petronel
Zahariuc, Iași, 2005, p. 8.
17 CDM, I, București, 1957, p. 241, nr. 1007 (rezumat după traducere românească).
Nicolae de lângă Iași (Mănăstirea Aron Vodă) către această mănăstire18. închinarea
a avut loc în vremea domniei lui Petru Șchiopul, iar călugării athoniți se plânseseră
domnului că fuseseră deposedați de metohul lor. în sfârșit, într-unul dintre cele mai
vechi pomelnice ale mănăstirii apar, în rubrica Moldovlahia, numele unor domni ca
Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Alexandru Lăpușneanu, dar și Ieremia Movilă
cu copiii săi.
La Mănăstirea Dohiariu (Fig. 2), pe peretele de nord al nartexului, se află o
pictură, probabil din secolul al XVIII-lea, reprezentând pe Theofan fost mitropolit
al Moldovei, încadrat de doi îngeri, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar în stânga
ținând o Evanghelie-, inscripția însoțitoare sună, în traducere, astfel: „Strălucitul
păstor al Moldovlahiei Theofan” (Fig. 3). în aceeași biserică se păstrează și o
inscripție funerară (Fig. 4, 5), așezată peste osemintele mitropolitului (Fig. 6, 7) de
„ruda sa”, doamna Elisaveta, „soția slăvitului Ieremia”, în anul 7106 <1597
septembrie 1 - 1598 august 31>. într-un alt loc se află și o altă variantă, mai scurtă,
a acestei inscripții.
în sfârșit, Mănăstirii Slavronichita, Ieremia Movilă i-a dăruit, la 3 martie
1597, 4.000 de aspri anual și câte 400 de aspri călugărilor care vor veni în Moldova
_ . „ .19
sa ia aceasta suma .
Din cele de mai sus, se observă că Ieremia Movilă a ajutat opt mănăstiri
(din cele 20) de la Sfântul Munte, contribuind la întărirea obștilor monahale și la
supraviețuirea Sfântului Munte într-o vreme de mari încercări.
ANEXĂ
t Io Ieremia Moghilă, din mila lui Dumnezeu, voievod și domn a toată Moldova.
Iată au venit aici, înaintea mea și înaintea boierilor noștri, mari și mici, soția celui întru
fericită pomenire Ioan Golăi logofătul, numita cneaghină Anna, cu fiul ei, Ștefan, de
bunăvoia lor, fără să aibă nevoie de nimic altceva, și a dăruit și a miluit și a întărit Sfânta
Mănăstire a Vatopedului din Muntele Athos, în care se prăznuiește Buna Vestire a Prea
Sfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei și Pururea Fecioarei Maria, spre
pomenirea părinților, și a bunicilor ei și a strămoșilor ei, a boierului Lazar Golăi și a
cneaghinei lui, Elena, și a fiului acestuia, Lazăr, și Ioan și Ștefan, și a celuilalt Ioan Golăi
logofătul, și soția acestuia, Anna, și a fiicei Maria, și Salomia, și a fiului acesteia, Lazăr, și
a lui Grigorie, și Hristina, și a lui Mihail, și Dimitrie, și a soției acestuia, Anthemia, și a
fiicelor lui, Anna, și Hristina și Simeon, și a lui Dimitrie, și Hristina și Ștefan, au dat: satul
Rujinți, cu mori pe râul numit Ciuhur, în ținutul lașilor; jumătate de sat de Golăești și cu
jumătate de loc de moară, pe râul Botna; jumătate de sat de Terchilești și loc de moară pe
,s Ioan Moldoveanu, Contribuții la istoria relațiilor Țărilor Române cu Muntele Athos

(1650-1863), București, 2002, p. 287.
I9CDM, I, p. 237-238, nr. 989.
IEREMIA MOVILĂ ȘI AJUTORUL ACORDAT LA MUNTELE ATHOS 191
râul Sărata; jumătate din satul Ruși, cu loc de moară pe Botna; a treia parte din satul
Turcești, cu loc de moară pe râul Bârlad; a treia parte din satul Burnărești, cu loc de moară
pe râul Bâc, și cu loc de prisacă în Braniște, și cu livezi și cu loc de iaz pe Prut; și un alt loc,
prisaca la Nernova, numit Colacul, și loc de fân și de grădină; și locul unde au fost curțile
mele în Iași, pentru atelierele mănăstirii, pe care l-a cumpărat răposatul Golăi logofăt,
Împreună cu cneaghina lui; un alt loc de povarnă și fântână, gata pregătită cu toate cele ce
sunt necesare pentru povarnă; 6 fălci de vie în Dealul Domnesc, cu pivniță de piatră; și
patru falei de vie la Vaslui, cu mulți copaci roditori și cu case, și cu robii țigani: Fâsea și fiii
săi: Mandila; și Orzea și fiica ... ; și Anghelina; și cealaltă ...'; și un altul, Cristea Furui, și
cu copiii lui; Marco; și Simeon; și Andreica; și Andronic și fiicele Malanca și Irina; altul,
Marco Hrisohos", cu soția lui, Liana, și cu copiii lor; Rencea, cu femeia lui și cu copiii lui;
Simeon, cu copiii lui și cu femeia lui; Mamuda, cu cinci copii; Raia, cu femeia lui și cu
copiii; Hrisohos’; și frații, Procop, și Vasile; și Condrea, Ieremia; Vasile, cu femeia lui și cu
copiii; Ioan Ciurea, cu femeia lui și cu copiii; Ciupercă, cu fiica lui, Stana, și cu ceilalți
copii; și o altă Sofronia, numită Ana, cu fiul ei; și Calea; Ioan Tremurici, cu fiica; Ana a
Ludei și fetele; Anastasia; și Elena a Murii; Ghinea, cu femeia și cu copiii lui.
Și noi am văzut prin aceasta că ea le-a dat acestea de bună voie și a miluit și a
întărit acea Sfântă Mănăstire a Vatopedului. Și prin aceasta, cele ce le-am văzut scrise mai
sus. sunt dăruite de ea pe seama sfintei mănăstiri și să nu fie de către noi tulburată, în vecii
vecilor, atâta vreme cât va dăinui sfânta mănăstire și călugării. Iar călugării, oriunde s-ar
găsi în această mănăstire binecuvântată, să fie obligați să facă două mari parastase
ctitoricești pe an, atâta vreme cât va dăinui sfânta mănăstire. Și unul dintre parastase să fie
in cea de a doua zi a Bobotezei, iar celălalt parastas să fie a doua zi după înălțarea
Domnului, cu paraclis, și cu colivă și cu masă mare dată fraților, după obiceiul parastaselor
ctitoricești. Și să-i pomenească întotdeauna, în veci, pe cei scriși mai sus, pentru sufletele
celor drepți, în sfânta și dumnezeiasca proscomidie, în orice vreme, atâta timp cât va dăinui
sfânta mănăstire.
Și iarăși, mai sus scrisa, cneaghina Anna, așa le-a rânduit și le-a așezat înaintea
mea și înaintea boierilor mei aflați de față și a mai sus scrișilor călugări din sfânta
mănăstire, pentru că și aceștia promit să aibă grijă de sus numita cneaghina la bine și la rău,
; ricând aceasta se va întâmpla, pentru că a rămas văduvă și fără ajutor. Și de va cădea în
vreo boală, să trebuiască să o îngrijească și să o hrănească, atâta timp cât va trăi, și să-i facă
ș: două rânduri de haine pe an, un rând de vară și unul de iarnă, și la fel și fiului ei, Ștefan,
s: să se îngrijească de hrana ei, din acelea ce le-a întărit pe seama mănăstirii, prin voință
moprie. Și oricine ar voi dintre copiii ei sau dintre nepoții ei sau altcineva dintre neamurile
e: sau dintre frații ei să se amestece Ia dania pe care ea a facut-o, <să nu o poată face>,
pentru că aceștia nu au nici un amestec în cauză și să nu aibă <nimic să poruncească> sau
să strice, și oricine ar vrea să facă <acest lucru> să fie de neiertat și să fie afurisit de
Dumnezeul cel ceresc, care a făcut cerul și pământul, de cei 12 Apostoli, de cei patru
Evangheliști ai lui Hristos, și de cei 318 părinți de Dumnezeu purtători și să aibă parte cu
Iuda trădătorul, și sufletul său cu Arie și cu toți necredincioșii evrei și cu cei care l-au
răstignit pe Hristos și au strigat să fie sângele Lui peste ei și peste copiii lor, în vecii
vecilor, amin.
Și. pemru aceasta, să nu se îndoiască cineva cu nimic în fața acestei scrisori ale
mele. amin.
Luna mai. în 30 de zile, anul 7112 <1604>.
Domnul a rânduit.
Ieremia Moghila voievod <m. p.>.
Stroici logofăt a învățat.
Grigorios ieromonahul Vatopedinul a scris.
Arhiva Mănăstirii Vatoped, Muntele Athos, Grecia, nr. 1565. Traducere din limba greacă de
Pr. Ilie Frăcea, îndreptată de d-i Petrone! Zahariuc.
1 Neclar.
2 Lectură incertă.
7 Л - >
7ПГ
^Ітгчіа^·^ ' - 1
le
jSSI^K. 7 /d ■'Ζ,Ζ.· ’’:'^>Ѵгг’>’^^*^-л'~’·^-^· -«ÿ»·'»·гу~*»«<^і»<. ;

y,;?7jr»it“^“''^^»V**’ți*('*jz»’i''^’'*>7""·4'''
λ, ^^^îiV,· jΜ· ’'5 f" ’?■’■>· ■ ^sy^··
’ . ^v^·'···^^"^' i^’·^· y4/j^<» '
tTV^Zuj.^ •у·^ «Zfa ■ ·? ;a /~··«?4>·1· ^ηη\4· ^‘ы-ж<‘ѵіпп-у/-п·

· ‘-У--- - - ■- - · I·-«./·»· »_!...'■'
//»ъ уУЛт*""У г
^іѵ·**· ’Ζ^·4·<'ςνΛΖ^*γ
1·ίλί^^ίΑ *’ ‘ ‘ » y4-w
7> -
fêy Лв7^п^у^7І-
:'^ ^· ■ У-*АЛ r>
^^Ч ‘Лт
МВКаяСк^.1..,, я/» *\еЛм»і(Л^гІ^‘-
’^îL
··-·>- *—.rli't- i ,» « gtJt^ ,_.
гуЛ'Л..і'^^
>0^*. ■ * Ѵ
“bv ΐαϊ>№»)·π
*$/ p*. 7,^
*'ΐΉ!
I
ł
- л'л-tf··
I
îl
Fig. 1. Documentul din 30 mai 1604

(Mănăstirea Vatoped)
Fig. 2. Mănăstirea Dohiariu
Fig. 3. Portretul mitropolitului Theofan al Moldovei
(Mănăstirea Dohiariu)
Fig. 7. Piatra de mormânt a mitropolitului Theofan
(Mănăstirea Dohiariu)
Petronel Zahariuc
CONTRIBUȚII LA ISTORIA MOVILEȘTILOR.

MĂNĂSTIREA TODIRENI
în partea de nord a Sucevei, pe dealul de peste apa Sucevei, alături de

drumul ce merge spre Dorohoi și Botoșani, se găsește astăzi Mănăstirea Todireni
(de la Toader) sau Teodoreni (de la Teodor), numită și Burdujeni, după târgul care
a luat ființă în jurul ei la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Biserica și zidurile
împrejmuitoare au fost zidite în ultimii ani ai veacului al XVI-lea, atunci când
Suceava a devenit din nou reședința domnească principală a domniei și a Curții
Moldovei, având ca menire să apere orașul dinspre acea parte și să fie, eventual, un
prim loc de popas pe drumul lung și greu al exilului polon, cu care atât domnul din
scaun cât și boierii Curții sale se obișnuiseră în deceniile trecute.
Nu s-a păstrat pisania, nu s-au păstrat pietre de mormânt, însemnări pe
pictură sau altceva, care să poată da mărturie despre anul zidirii sau despre ctitorul
mănăstirii. Pornind de la nume, Todireni, și de la câteva documente păstrate, unele
dintre ele publicare recent de Florin Marinescu, s-a putut stabili ctitorul, anume
Toader Movilă, fratele după tată al domnilor Ieremia și Simion Movilă și al
mitropolitului Gheorghe Movilă. Prezența lui Toader Movilă în documentele
vremii, acelea după care măsurăm noi astăzi implicarea unei persoane în viața
politică și socială a vremii, este foarte discretă.
Prima prezență istorică, consemnată în acte, ar putea fi un ispisoc, păstrat
fragmentar, datat în ultimele luni de domnie ale lui Ion vodă, martie-iunie 1574, în
care se spune că „... Toderașco ceașnic, Gheorghie monah, Eremia și Simion și
surorile lor, Greaca și Șcheauca, copiii lui Ion Moghilă logofăt” au vândut dreapta
lor „ocină și așezare” a tatălui lor, Moghilă logofăt, satul Balosineștii, pe Vilia, lui
Gheorghie jitnicer, pentru 1.000 de zloți tătărești. Tot acum, Movileștii, cred că le
putem spune de pe acum astfel, s-au judecat cu un anume Toader și cu rudele
acestuia, care au spus că „a așezat sat acolo Moghilă logofăt, cu sila sa”, iar în
urma judecății, Ion vodă le-a poruncit să le dea acelor asupriți „ocină pentru ocină,
sau bani, cum se vor tocmi”1. Editorii au semnalat că înaintea numelui Toderașco,
bănuit a fi Toader Movilă, o bucată de text nu se poate citi, de aceea cred că
numele a fost citit greșit, fiind vorba, de fapt, de un frate al lui Toader (Toderașco),
Iurașco, care a fost într-adevăr ceașnic sau paharnic în această vreme. Probabil,
1 DIR, A, XVI/3, p. 31-32, nr. 40. Pentru bibliografia privitoare la Mănăstirea Todireni,
vezi Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al localităților și monumentelor medievale din
Moldova, București, 1974, p. 810-811.
194 PETRONEL ZAHARIUC
numele lui Toader se găsea în fragmentul rupt, după el urmând fratele său, Iurașco,
copiii din prima căsătorie ai logofătului Ion Movilă, apoi copiii logofătului din cea
de-a doua căsătorie.
Prima mențiune certă a lui Toader Movilă o găsim într-un act de la
începutul celei de-a doua domnii a lui Petru Șchiopul, în vara anului 1583, când
monahul Gheorghe, ajuns episcop de Rădăuți, împreună cu „frații sfinției sale,
Toader și Ieremia vornic și Simion aprod, și surorile lor, Șcheauca, cneaghina lui
Balica hatman, și Greaca, copiii lui Ion Moghila mare logofăt”, s-au plâns
împotriva rudei lor, Dumitru aprod, fiul lui Văscan Movilă pârcălab de Hotin,
pentru că acesta a vândut fără știrea lor satul Verbia, pe Jijia, în ținutul Hârlău,
călugărului Avramie de la Voroneț, cu toate că satul „le-a fost moștenire
neîmpărțită tuturor”. Episcopul Gheorghe a întors călugărilor de la Voroneț o mare
sumă de bani, 35.000 de aspri, „din banii săi proprii, pe care i-a agonisit cu
dreptate”, și a dăruit satul „mănăstirii sale nou zidite, pe care sfinția sa a început să
o zidească, numită Sucevița, unde este hramul Sfintei Boboteze a Domnului”".
Frații Movilă sunt pomeniți în aceeași ordine și în aceeași pricină, la 25 august
1583, atunci când, la Țuțora, mitropolitul Teofan și episcopul de Roman Agaton
întăresc Suceviței stăpânirea asupra satului Verbia2 3. La fel, la 6 august 1583,
Gheorghe episcop de Rădăuți, cu frații săi, Toader, Eremia vornic și Simion aprod,
și surorile lor, Șcheauca, cneaghina panului Balica hatman, și sora lor, Greaca,
copiii lui Moghila mare logofăt, s-au plâns domnului că satul Mândrești, pe Șiret,
în ținutul Suceava, „le-a fost lor dreaptă ocină și dedină, de la întemeierea țării”,
dar au pierdut uricele când au prădat turcii țara, și după aceia satul a umblat din
mână în mână și din boier în boier”; acum însă au aflat un uric al strămoșului lor,
Petre Hudici, pe care l-a avut el de danie, pe satul Mândrești, de la Ștefan voievod
cel Bătrân și a pierdut acel uric când au venit turcii la Pârâul Alb asupra lui Ștefan
voievod”. Petru Șchiopul le-a ascultat ruga, mai ales că au spus că nu voiau ca satul
„să fie al lor”, ci al mănăstirii zidite de Gheorghe episcop de Rădăuți, unde este
hramul Botezul Domnului4.
Câțiva ani nu mai știm nimic despre Toader; abia în iunie 1589 apare
alături de frații săi, atunci când mitropolitul Sucevei Gheorghe Movilă dă, cu voia
mamei sale, Maria, satul Stănilești, din ținutul Hotin, stolnicului Nicula, primind în
schimb satul Holovăț (Volovăț), ținutul Suceava, ascultător de ocolul Bădeuților.
Mitropolitul a făcut schimbul întrebându-și și frații: pe Ieremia mare vornic de Țara
de Sus, pe Toader, fără dregătorie, și pe Simion ceașnic. Satul a fost dăruit
Mănăstirii Sucevița, cu hramul învierea Domnului, pe care mitropolitul, „singur,
2 DIR, A, XVI/3, p. 193-194, nr. 247.

3 Ibidem, p. 228-229, nr. 279.
4 Ibidem, p. 198-200, nr. 255.
CONTRIBUȚII LA ISTORIA MOVILEȘTILOR. MĂNĂSTIREA TODIRENI 195
din nou a zidit-o, de la început, din temelie”5.

După doi ani, când s-au „umplut 7 ani și jumătate” de domnie pentru Petru
Șchiopul, potrivit lui Grigore Ureche, domnul „s-au rădicat cu fruntea boiarilor, că
boiarii să tremura a rămânea, să nu pață ca mai înainte cu lancul vodă, între care au
fostu: Stroici logofătul cel mare, Ieremia Movilă vornic și frati-său, Simion
paharnicul, carii mai apoi amândoi au căzut la domnie, și fratile lor, Toader
spătariul, și Andrei hatmanul și multi alții, care nu se îndura de dânsul. Și au trecut
pin Țara Leșască, în Țara Nemțască și acolo s-au așezat. Unde spun că, când au
fost dându bani de chiltuiala bucăților, au fost plângâdu și au fost zicând: «acestea
sîntu lacrămile săracilor». De acolo boiarii s-au întorsu în Țara Leșască cu toții și
s-au așăzat acolo, la târgu la Podhaeț și pe aiurea”6.
De aici se vede că Toader a făcut parte din grupul de frunte al boierilor
țării, chiar dacă dregătoria de spătar nu este atestată de alte surse. Singura
dregătorie, despre care chiar el spune că a ocupat-o, este aceea de postelnic, fără a
face precizarea dacă este vorba despre postelnicia cea mare sau de vreo postelnicie
de rang mai mic. în pomelnicul cuprins în Catastiful breslei blănarilor și
cojocarilor din Suceava este numit mare postelnic78 , dar pomelnicul a fost reînnoit
la 31 ianuarie 1673, iar dregătoriile boierilor pomeniți nu păcătuiesc prin prea mare
exactitate. Mai apoi, în câteva acte din prima jumătate a veacului al XVII-lea, se
spune că a fost postelnic, deși urmașii au arătat o vădită nesiguranță când au trebuit
să-i scrie lângă nume dregătoria; astfel, în actul de întărire al închinării Mănăstirii
Todireni către Mănăstirea Sfântul Pavel de la Athos, din 24 februarie 1664, a fost
lăsat loc liber în dreptul dregătoriei, loc pe care a fost scris de altă mână, stângaci,
postelnic*.
în primii cinci ani de domnie ai fratelui său, Ieremia Movilă, Toader
Movilă apare o singură dată, la 30 ianuarie 1598, când domnul și fratele său îi
întărește stăpânirea asupra satului Hrinăuți, de pe ambele maluri ale Ciuhurului, pe
care îl cumpărase de la Lupu Vartic mare armaș, fiul lui Iurașco Vartic postelnic și
nepotul lui Petru Vartic portar de Suceava9.
5 Ibidem, p. 430-431, nr. 519.

6 Grigore Ureche, Letopisețul Țărăi Moldovei, ediție îngrijită, studiu introductiv, indice și
glosar de P. P. Panaitescu, București, 1955, p. 205.
7 Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria orașului (1388-1918), ed. Vasile
Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Ioan Caproșu, Gavril Irimescu, I, București, 1989, p. 330, nr. 199.
8 Arhiva Mănăstirii Sf. Pavel, Muntele Athos (Grecia), nr. 66; Florin Marinescu,
Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρυς. Αρχείο Ιεράς Μονής Αγίου Παύλου, Atena, 2002, ρ.
50, nr. 74.
9 Florin Marinescu, op. cit., p. 55, nr. 10. Actul din 12 mai 1598, prin care Ioan egumen și
Theodosie proegumen de la Mănăstirea Pantocrator se pârăsc cu călugării de la Dragomirna pentru
satul Napadova, din ținutul Soroca, are data greșită, dacă nu cumva este în întregime fals (CDM, I,
București, 1957, p. 245, nr. 1020). O altă judecată pentru acest sat între cele două mănăstiri mai are
loc în 1649, atunci când Vasile Lupu întărește stăpânirea asupra satului Mănăstirii Dragomirna
După cum nu știm prea multe lucruri sigure despre cariera politică a lui
Toader Movilă, la fel de puține știri au ajuns până la noi despre felul în care Toader
era legat prin sânge de neamul Movileștilor. O vreme s-a spus că ar fi fost unchi al
fraților Movilă*10, apoi adevărul a început să-și facă loc încetul cu încetul, atunci
când s-a descoperit că Toader a fost fiul unei jupânese numită Greaca, fiica lui
Pavel Scripcă brănișter și al Marușcăi și soția lui Ion Movilă. Scotocind cu mare
atenție prin documentele vremii, Maria Magdalena Székely a aflat că Pavel Scripcă
a avut într-adevăr o fiică, numită Greaca, dar nu aceasta a fost soția lui Ion Movilă,
ci o altă Greacă, fiica Anușcăi (sau Uliușcăi), la rândul ei fiica lui Pavel Scripcă11.
Această încrengătură genealogică este întărită de actul din 25 octombrie 1605, prin
care Ieremia Movilă întărește Mănăstirii Todireni stăpânirea asupra moșiilor
dăruite de fratele său, „Toader Moghila, fiul lui Ion Moghila mare logofăt și al
Greacăi, nepot Olușchii, strănepot Marușchii și a lui Scripcă brănișter”12.
Din căsătoria lui Ion Movilă mare logofăt cu Greaca, nepoata lui Pavel
Scripcă brănișter, au rezultat doi copii: Toader și Iurașco (o formă a numelui
Gheorghe)13. Astfel, cred că se poate lămuri și fragmentul din pomelnicul Suceviței
unde sunt pomeniți părinții și tot neamul mitropolitului Gheorghe Movilă:
„Pomenește Doamne sufletele robilor Tăi: arhiepiscopul Gheorghie, ctitorul acestui
lăcaș, panul Ioan, marele logofăt Movilă și cneaghina lui Maria, și copiii lor:
Teodor, Gheorghe, Ieremia, Simion”14. Acest Gheorghe, pomenit în urma lui
Teodor, este paharnicul Iurașco, pomenit mai sus. într-un alt pomelnic mare, lipit
pe lemn, cei doi frați sunt trecuți separat de fiii Măriei și ai lui Ion Movilă:
„pomenește Doamne sufletele robilor Tăi: panul Teodor și fratele lui, Gheorghe, și
maica lor, Greaca, și moșul lui, Pavel”15.
Deși din documente și din pomelnice reiese că fiii Greacăi și fiii Măriei au
trăit în bună înțelegere, totuși este de mirare lipsa din viața publică a lui Toader
Movilă. Astfel, și în cea de-a doua parte a domniei lui Ieremia Movilă, care a urmat
stăpânirii în Moldova a lui Mihai Viteazul, nu avem decât două acte, este drept
foarte importante, care vorbesc despre fratele vitreg al domnului. Primul dintre ele,
din 20 martie 1604, are valoare de testament, fiind scris chiar de mâna Iui Toader și
(ibidem, II, p. 405, nr. 2081).

10 G. Balș, Bisericile moldovenești din secolele al XVII-lea și alXVlII-lea, București, 1933,
p. 39.
" Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș. Studiu prosopografic, Iași, 2002,
p. 420.
12 Florin Marinescu, op. cit., p. 56-57, nr. 12.
Ij Cele două jupânese cu numele Greaca, fiica lui Pavel Scripcă și nepoata acestuia, au avut,
interesantă potrivire, câte doi fii, botezați Ia fel: Toader și Iurașco (Gheorghe).
14 Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița. Cu anexe de documente ale Suceviței și Schitului
celui Mare, București, 1923, p. 184.
15 Ibidem, p. 197.
cuprinde întreaga avere cu care și-a înzestrat ctitoria. Pentru importanța

excepțională a actului voi cita un pasaj mai lung, în traducere: „pan Io Theodor
Moghilovici postelnic, prin dumnezeiască dorință și din inimă aprinsă, cu a noastră
bunăvoie, mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu și pentru viața ce va să vie, am
început și am zidit și am ridicat această sfântă biserică și mănăstire, numită
Teodorova, spre lauda și cinstea Prea Sfintei și de Viață Făcătoarei și Nedespărțitei
Troițe, unde este hramul înălțarea Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru
lisus Hristos, întru pomenire sieși, și a părinților și a fraților noștri, și m-am străduit
și am împodobit-o înăuntru cu tot felul de împodobiri, și odoare, și podoabe și
odăjdii, ca pe o mireasă prea înfrumusețată mirelui său, precum arătat stă înaintea
tuturor celor ce o privesc pe dânsa, și cu toată îndestularea”16.
Primul lucru izbitor este prezența lui Io (Ioan) lângă numele lui Teodor
Movilă. Este un caz rar ca un frate de domn, și încă vitreg, lipsit de legitimitatea pe
care i-ar fi acordat-o Maria, fiica lui Petru Rareș, mama domnului din scaun, să-și
adauge numele teofor Io (Ioan). Lucrul nu este întâmplător, datorat vreunei
perpetuări insidioase a practicii de cancelarie, așa cum s-a spus, pe nedrept cred, în
cazul folosirii acestui apelativ în cazul doamnelor17, ci asumat deliberat, mai ales că
actul este scris chiar de mâna titularului. Apoi, nu cred că era o taină, menită să-1
scape pe Teodor de vreun complex ascuns în sufletul lui din pricina faptului că
trăia printre aleși ai lui Dumnezeu, fie ei domni, ca Ieremia și Simion, sau
mitropoliți, cum era Gheorghe Movilă, și destinată să stea ascunsă printr-o ladă cu
hrisoave din egumenia ctitoriei sale. Se poate ca pretendența la tronul Moldovei să
fi fost acceptată pentru o vreme chiar de Ieremia Movilă, deși în primăvara anului
1604 doi dintre fiii domnului, Constantin și Alexandru, purtau deja numele-titlu Io.
Actul nu a stat ascuns, pentru că la 25 octombrie 1605, Ieremia vodă îl întărește, iar
pentru aceasta a fost adus în cancelaria domnească, spre a fi copiat și a forma
cuprinsul actului de întărire domnească.
Faptul că Toader Movilă a râvnit la domnie era știut de multă vreme, de
când N. Iorga a descoperit actul din 30 iulie 1662, prin care Istratie Dabija a întărit
Mănăstirii Todireni stăpânirea peste satul Hrinăuți ce-i fusese dăruit de ctitorul ei,
„Toader Cârnul Movilovici”18. Porecla, Câmul, nu se datorează vreunei
particularități fizice a lui Toader Movilă, ci faptului că i-a fost „crestat” nasul,
16 Vezi Anexa.
17 Emil Vîrtosu, Titulatura domnilor și asocierea la domnie în Țara Românească și
Moldova (până în secolul alXVI-lea), București, I960, p. 27-29.
18 N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, VI, București, 1904, p. 414—
415; idem, Câteva știri despre comerțul nostru în veacurile al XVIl-lea și al XVIII-lea, extras din
ARMSI, s. II, t. XXXVII, 1915, p. 15. Actul a fost publicat cu foarte multe greșeli și de Dan
Livezeanu, Documente românești de la Athos privitoare la câteva mănăstiri din Moldova (1617-
1755), în BOR, XCVIII, 1980, 5—6, p. 631—632, după o fotocopie de pe original, păstrată la Arhivele
Naționale București.
tocmai din pricina pretendenței la tronul Moldovei. Când s-a întâmplat acest lucru ?
Bănuim că groaznicul eveniment a avut loc în vremea tumultului iscat de moartea
lui Simion Movilă, atunci când cele două doamne văduve - Elisabeta și Marghita -,
luptându-se pentru a-și întrona copiii, s-or fi arătat necruțătoare cu cumnatul lor,
Toader, fratele vitreg al răposaților domni. Ultima știre despre domnescul frate
vitreg este o inscripție votivă în limba slavonă pe o filă a unui Minei pe luna
octombrie, pe care l-a dăruit mănăstirii sale: „pan Theodor Movilă am dorit din
inimă din averea dăruită nouă de Dumnezeu și am făcut această carte, numită Luna
octombrie, pentru pomenire sieși și pentru pomenire părinților mei, și am dat-o la
mănăstirea numită Pantocrator, unde este hramul Sfintei înălțări a Domnului
Dumnezeu și Mântuitorului nostru lisus Hristos”. Mineiul a fost copiat în anul
7114 <1605 septembrie 1 - 1606 august 31> de ierodiaconul Ioan, în vremea
egumenului loasaf19. Nu este exclus ca, odată cu tăierea nasului, Toader Movilă să
fi fost închis în vreo mănăstire sau să fi fost obligat să se retragă alături de obștea
monahală din ctitoria sa, după care, la puțină vreme, să se fi „dus” în lumea de
dincolo, acolo unde aștepta ca Domnul să-1 așeze într-un loc potrivit cu faptele sale
pământești, după cum mărturisește în privilegiul de danie către mănăstirea sa.
în ciuda puținelor „urme” istorice lăsate de Toader Movilă, putem încerca
să închipuim câte ceva din calitățile nenorocosului pretendent la tron. Nu a răzbătut
până la noi nici o altă „urmă” pictată a făpturii sale, în afară de tabloul votiv din
ctitoria sa, unde apare alături de soțul strănepoatei sale de frate, Miron Costin, dar
aceste portrete sunt rezultatul unei refaceri târzii, de la sfârșit veacului al XVIII-lea.
Cei doi boieri sunt îmbrăcați după moda veacului al XVIII-lea; ișlicul, caftanul
îmblănit și anteriul arată fără putință de tăgadă acest lucru. Totuși, putem crede că
există măcar o firavă asemănare cu portretul votiv original și astfel cu chipul
adevărat al lui Toader Movilă. Astfel încredințați, putem observa și o oarecare
asemănare fizică cu frații săi vitregi, Ieremia și Simion: aceleași priviri
pătrunzătoare, aceleași bărbi mari și negre.
Despre firea sa dau mărturie scrisul său, averea sa și ctitoria sa. Era un
boier învățat, știa bine, chiar foarte bine, slavonește, după cum putem vedea din
scrisoarea sa de danie către mănăstirea sa, unde folosește cuvinte rare și sintagme
slavone pretențioase, într-un stil curat și atrăgător, chiar dacă folosește formularul
diplomatic consacrat. Era un om ambițios, de vreme ce și-a „botezat” ctitoria cu
numele său - Mănăstirea Teodorova (sau a lui Teodor), lucru rar întâlnit la alte
ctitorii ale vremii, care primeau ca nume, fie hramul, fie localitatea sau râul
îiVlângă care erau zidite. Era un boier bogat, pentru că a putut să-și împodobească
ctitoria „cu tot felul de împodobiri, și odoare, și podoabe și odăjdii, ca pe o mireasă
prea înfrumusețată mirelui său”, lucru de care se minunau rudele, prietenii și toți
19 Inscripțiuni de pe manuscripte și cărți vechi din Bucovina, adunate și publicate de

Simeon FI. Marian, Suceava, 1900, p. 49-50.
oamenii, așa cum cu mândrie a și scris: „precum arătat stă înaintea tuturor celor ce
o privesc pe dânsa”; la fel, pentru ca obștea să-și poată păstra liniștită odoarele, ba
chiar să le înmulțească, postelnicul a dăruit ctitoriei sale douăsprezece sate întregi,
de moștenire și de cumpărătură: Bașeu, Svercăuți, Crăiniceni, Nahoreni, Lipnicul,
Mușcina, Gavrilceni, Gligeni, Hroșăuți, Frasini, Alexeni și Durnești (fost
Zavidăuți), o jumătate din Hrușoveț și a patra parte din Tuletin20, șapte falei de vie
la Cotnari și cinci sălașe de țigani21. Era un boier și un oștean mândru nu numai de
prezentul familiei sale, ci și de trecutul ei. La fel cum la scrierea actului din 6
august 1583 spunea cu glas puternic, împreună cu frații săi, în fața domnului și a
boierilor săi, că stăpânesc sate „de la întemeierea țării”, tot așa scria limpede în
actul său de danie către biserica și mănăstirea sa, că îi dăruiește moșii, „pe care
însuși strămoșii, și părinții și frații noștri au agonisit, cu dreapta lor slujbă și cu
vărsarea sângelui pentru țară, de la cei mai înainte sfântrăposați domni ai țării
acesteia, Moldova”. La 25 octombrie 1605, Ieremia Movilă întărește mănăstirii,
numită, de această dată, Pantocrator, moșiile dăruite de fratele său, „Toader
Moghilă, fiul lui Ioan Moghilă mare logofăt și al Greacăi, nepot Olușchii, strănepot
Marușchii și a lui Scripcă brănișter”22. Acum, mănăstirea primește întărire pentru
stăpânirea unui număr mai mic de sate, dar la fiecare dintre ele se spune, pe scurt,
felul în care a fost dobândit. Tot acum, este pomenit, pentru prima și singura dată,
fratele lui Toader, Iurașco paharnic.
Ctitoria sa, mărturie a devoțiunii față de Dumnezeu și a personalității sale,
este una dintre mănăstirile reușite ale vremii. Ctitorul a ales pentru ctitoria sa
hramul înălțării Domnului, care se prăznuiește la patruzeci de zile după învierea
Domnului, hramul rar, ales de frații săi pentru ctitoria lor de la Sucevița. Biserica
urmează îndeaproape planul bisericilor din vremea lui Petru Rareș, așa cum a
remarcat G. Balș, care a stabilit și câteva corespondențe arhitectonice cu biserica
Sfântul Dumitru din Suceava, chiar dacă la un nivel mai simplu și mai modest.
Această „modestie” este datorată și numeroaselor distrugeri și prefaceri care au
schimbat „făptura” inițială a bisericii. Fidelitatea față de bisericile din vremea lui
Petru Rareș nu este totală; astfel, la dispunerea turlei, se observă preluarea
modelului de la Sucevița, iar zidăria arată structuri alternante de piatră și de câte
trei rânduri de cărămizi, ca la Galata lui Petru Șchiopul23 (Fig. 1, 2).
Naosul este sprijinit de patru contraforți (Fig. 3), iar altarul de un
20 La 23 noiembrie 1605, Ieremia Movilă dăruiește Mănăstirii Sucevița a patra parte din
Hrușovăț și partea din Tuletin, în urma schimbului făcut cu fratele său, Toader Movilă, pentru
jumătate din satul Durnești (Dimitrie Dan, op. cit., p. 115).
21 Vezi Anexe, nr. 1 și 2. Actul de danie din 20 martie 1604 și actul de întărire din 25
octombrie 1605 sunt cuprinse, în rezumat, și într-o carte de judecată din 7 mai 1810, publicată de Ilie
Minea (Despre Mănăstirea Todirenii, în CI, IV, 1928, p. 309-312).
~ Florin Marinescu, op. cit., p. 56-57, nr. 12.
G. Balș, op. cit., p. 38-39.
contrafort mic, pe copertina căruia se afla, la sfârșitul secolului al XIX-lea, o

inscripție, descoperită de I. Fleischer; textul acestei inscripții, așa cum a fost
publicat de S. FI. Marian, este în limba greacă și pare a cuprinde prescurtarea unui
nume și un an cu cifre arabe: „ΚΟΣ 1597 BT”2425 . Cum era firesc, s-a considerat că
biserica a fost zidită sau se zidea în acest an, iar N. Iorga a încercat să întregească
numele prescurtat, propunând lectura: „Constantin Batiște” Vevelli22. Acest
negustor grec, ce va ajunge mai târziu boier în Moldova, ar fi fost ispravnic al
bisericii ridicate de Teodor Movilă. Ipoteza este ispititoare, dar, deși Constantin
Batiște facea negustorie pe la Liov în această vreme26, rămâne doar o ipoteză. în
lipsa pisaniei sau a altor documente, o dată certă pentru construcția mănăstirii nu se
poate stabili. După documentele cunoscute astăzi, putem spune că Mănăstirea
Todireni a fost ridicată la cumpăna dintre veacurile al XVI-lea și al XVII-lea,
prima mărturie cunoscută fiind tocmai privilegiul dat de ctitor, la 4 martie 16 0 427.
Ferestrele de la pridvor și pronaos, câte una pe fiecare latură, nu mai
păstrează nimic din aspectul inițial, fiind refăcute în perioada interbelică (Fig. 4).
Astfel, în partea de sus a ancadramentului, restauratorii au pus să fie sculptate patru
steme, care „vorbesc” despre cei patru frați Movilă: bourul Moldovei spune că
Ieremia și Simion au fost domni ai Moldovei, acvila Țării Românești spune că
Simion a fost domn și la sud de Carpați, mitra mitropolitană, așezată peste cruce și
pateriță, și slovele: Γ Μ, Μ Μ, „vorbesc” deschis despre Gheorghe Movilă
mitropolit al Moldovei, și o coroană deschisă, așezată peste „armele Movileștilor”,
cele două săbii încrucișate, ce ar fi trebuit să-1 reprezinte pe Teodor Movilă.
Istoricul care l-a sfătuit pe meșter să dăltuiască în piatră „semnele” Movileștilor nu
a cunoscut vreun însemn al ctitorului de la Pantocrator. Unul dintre însemnele
folosite de Teodor Movilă se găsește în sigiliul inelar rotund, aplicat pe actul de
danie din martie 1604: un scut heraldic polonez, încărcat cu arborele vieții și două
păsări afrontate, așezate pe ramuri, și inițialele numelui: T (Toader) și Л1 (Movilă).
Dacă nu ar fi o „lucrătură” atât de târzie, ce-i drept ingenioasă și frumoasă,
am avea de-a face cu un ansamblu heraldic unic în arta veche moldovenească, prin
care o familie întreagă să-și povestească isprăvile membrilor ei pe pereții unei
biserici. Dar, din păcate, nici nu poate fi vorba ca meșterul să se fi inspirat din
aspectul vechi al ancadramentelor, pentru că, spre deosebire de tabloul votiv, unde
se poate ca pictorul să fi preluat ceva din pictura veche, ferestrele au fost complet
24 Inscripțiuni de pe manuscripte și cărți vechi, p. 51.

25 N. Iorga, Sate și mănăstiri din România, ed. a Il-a, București, 1916, p. 16; G. Balș,
op. cit., p. 39.
26 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, sec.
■VI -XVII, București, 1971, p. 346-347.
Legende privitoare la întemeierea mănăstirii, la Elena Costache Găinariu, Monografia
- v r Burdujeni. plasa Bosancea, județul Suceava, București, 1936, p. 87-97.
distruse în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea: „Evenimentele dintre 1762-1775,

care au precedat pierderea Bucovinei - scria preotul I. Popovici -, o aduseseră în
așa hal de suferință încât turcii o prefăcuse în grajd pentru caii lor, după ce mai
întâi îi scosese și distrusese ușorii de piatră de la ferestre. Așa că se cerea o
restaurare radicală atât internă cât și externă. Restaurarea aceasta s-a făcut în 1785
[...]. Numai ferestrelor nu li s-au putut repune la loc ușorii de piatră precum le
avusese dintru început; ci li s-au pus ușori de lemn de stejar simpli și ferestre cu
saltare, care să se deschidă pe jumătate pentru aerisire”28. Preotul paroh s-a ocupat
îndeaproape de refacerea bisericii în care slujea, și, printre altele, după cum
mărturisește, „a reconstituit schița fostelor ferestre cu ușorii de piatră sculptată,
condus după bucățile întâmplător găsite azi”, care, alături de altele, „au fost
împrumutate și serviciului arhitectonic de pe lângă Mitropolia Bucovinei spre a fi
copiate”29. Nu știu câte fragmente din ancadramentele ferestrelor au fost
descoperite, dar mă îndoiesc că acelea cuprindeau tocmai stemele Movileștilor.
Mai mult, preotul Popovici dă în articolul său și fotografia unui „cadru de
fereastră”30, unde se vede limpede că frumoasele ferestre ale bisericii sunt opera
unui artist interbelic, care a fost sfătuit și de un istoric, bun cunoscător al stemelor
Movileștilor.
Biserica și complexul de clădiri monastice au fost înconjurate de ziduri,
chiar de întâiul și marele ctitor, Toader Movilă. Intrarea în biserică se face și astăzi
prin bolta unui turn-clopotniță cu două etaje, care a fost și el reparat în secolul al
XVIII-lea, prin grija egumenului și a întregului sobor (Fig. 5, 6). In această vreme,
a fost pusă, puțin deasupra porții de intrare, stema Moldovei, având dedesubt
câteva steaguri și arme, așa cum se obișnuia la redarea însemnului heraldic al țării
sub domnii fanarioți. N. Iorga a comentat pe scurt această stemă, iar în final se
întreabă: „Să fie un adaos ornamental din veacul al XVIII-lea ? încă n-ar fi fără
interes. Să fie un caz mult mai vechi 1 Ar fi și mai interesant” [subi. a.]. Dacă stema
nu a dispărut din alte cauze, ultimilor restauratori li s-a părut „fără interes” și au
îndepărtat-o, lăsând în loc un dreptunghi gol, ce adăpostea, până la refacerea din a
doua parte a veacului al XVIII-lea, pisania pusă de Toader Movilă. într-adevăr, ar
fi fost „interesant” ca stema să fi fost un „caz mult mai vechi”. Dar presupunerea
nu se poate adeveri, ținând seama că mănăstirea nu era o ctitorie domnească, ci
doar a unui pretendent, pentru care a folosi stema țării ar fi fost o îndrăzneală mult
prea mare, ce covârșea folosirea titlului Io. Apoi, lucrătura stemei amintește de
modul în care erau lucrate aceste însemne în veacul al XVIII-lea. Rămâne, totuși,
întrebarea, de ce a fost pusă stema țării pe o ctitorie boierească ? în primul rând,
28 Pr. I. Popovici, Un zugrav român necunoscut din veacul al XVIII-lea (1750-1838), în

BCMI, XXXIII, 1940, p. 39-40.
30 Ibidem, p. 47, fig. 1.
cred că din pricina numelui ctitorului, Toader Movilă, văzut ca membru al familiei
domnești Movilă, apoi, nu este exclus ca la restaurarea tumului-clopotniță și a
întregii biserici să fi contribuit și vreunul dintre domnii din a doua parte a veacului
al XVIII-lea.
Restaurarea picturii s-a făcut între anii 1783 și 1785, prin mâna zugravului
Veniamin ierodiacon31, și purtarea de grijă a mitropolitului Anania al Sevastiei,
egumenul mănăstirii. Catapeteasma a fost făcută cu cheltuiala mitropolitului
Anania, „pentru pomenirea sa și a soborului”, la 25 iulie 1785. Acum a fost
zugrăvit și tabloul votiv, cuprinzându-i pe Teodor Movilă, ctitorul mănăstirii, și pe
ruda sa, Miron Costin, închinătorul mănăstirii către Mănăstirea Sfântul Pavel de la
Muntele Athos. Cel de-al doilea a fost înfățișat cu chivotul în mână și mai bătrân
decât cel dintâi (cu barbă albă), însoțit de inscripția în limba greacă: „Miron Costin
pârcălabul Hotinului, care a afierosit mănăstirea Mănăstirii Sfântul Pavel, în anul
7172 (1664)”32 (Fig. 7). Din pricina faptului că Miron Costin este înfățișat mai
bătrân și ținând în mână chivotul, N. Iorga a considerat că acesta ar fi de fapt
Teodor Movilă, inscripția fiind pusă greșit lângă el33. Portretul lui Teodor Movilă
era însoțit de inscripția: „Theodor Movilă postelnic, ctitor”34. Cred că inscripțiile au
fost corect puse, iar personajul cu barbă albă, înfățișat în ipostaza de mare ctitor,
este într-adevăr Miron Costin. Aceasta, pentru că, pentru comanditarul picturii,
mitropolitul Anania al Sevastiei, mai important era boierul care a închinat
mănăstirea la Sfântul Munte, decât cel care o zidise cândva, la sfârșitul veacului
al XVI-lea.
Tabloul votiv, închipuit de zugrav, este ca și în alte cazuri - la biserica
Mănăstirii Golia de exemplu35 - istoria în imagini a mănăstirii lui Teodor Movilă
(Fig- 8)- Este puțin probabil ca Miron Costin să se fi zugrăvit în tabloul votiv din
ctitoria strămoșului său, astfel încât pictorul să fi avut în fața ochilor chipul lui,
atunci când s-a apucat să refacă pictura. Cu siguranță, avem de-a face cu o
înfățișare convențională a marelui cronicar moldovean, care nu are nimic în comun
cu chipul adevărat al acestuia. Cum am arătat mai sus, altfel cred că stau lucrurile
în cazul portretului lui Teodor Movilă.
După ce am încercat să lămuresc câte ceva din tainele ascunse în zidăria
31 Preotul I. Popovici încearcă să demonstreze că ierodiaconul Veniamin a fost fratele „după

trup’’ al episcopului Amfilohie al Hotinului, dar argumentele aduse sunt insuficiente și
neconvingătoare (ibidem, p. 40-47).
j2 S. FI. Marian, Portretul lui Miron Costin mare logofăt și cronicar al Moldovei, extras din
ARMSI, s. II, t. XXII, 1900, p. 6 (și foto la sfârșit). Astăzi, inscripția nu mai există.
j3 N. Iorga, Câteva știri despre comerțul nostru, p. 15.
j4 S. FI. Marian, Portetul lui Miron Costin, p. 6. Nici această inscripție nu mai există astăzi.
•? Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, O manifestare neobservată a moștenirii bizantine în
diplomatica medievală moldovenească și câteva note despre biserica Mănăstirii Golia, în SMIM,
XXIII. 2005. p. 91-93.
Mănăstirii Todireni, o să reapuc firul istoriei așezământului monastic, lăsat la

moartea celui de-al doilea domn al Moldovei din familia Movilă, Simion.
Documentele cunoscute până acum, din domniile nepoților ctitorului, Mihail și
Constantin Movilă, nu cuprind și știri despre mănăstirea lui Teodor Movilă.
Probabil, nu a beneficiat de un prea mare sprijin, dar obștea a avut parte de o viață
liniștită. în schimb, furtuna care s-a abătut asupra casei Movileștilor în vremea
dușmanului lor, Ștefan Tomșa, a lovit puternic și bunăstarea mănăstirii de lângă
Suceava. La începutul domniei lui Ștefan Tomșa, călugării de la Pantocrator au
pierdut satele Gligenii și Andrieuții, pe care, la puțină vreme după aceea, chiar
domnul este nevoit să le „întoarcă” mănăstirii 6.
Tot acum, din pricina urii dezlănțuite împotriva Movileștilor, au ieșit la
iveală neînțelegeri vechi, adevărate sau închipuite, împotriva a tot și a toate care
aminteau de numele foștilor domni. Astfel, la 26 martie 1613, fiii lui Gheorghe
Albotă și nepoții lui Petre Albotă fost mare vornic, ies înaintea domnului și se
plâng împotriva lui Isac Balica fost hatman, care le-ar fi luat niște sate în zilele lui
Constantin Movilă, și împotriva lui Toader Movilă, care le-ar fi luat moșia
Durneștii, „cu tăria lui, încă în zilele Ieremiei vodă, și le-au fost lepădat lor patru
sute și cincizeci de taleri, și au fost dat-o unei mănăstiri a lui, ce au fost făcut-o el
supt târgul Sucevei, care mănăstire să numești Pandocratora”. Se poate ca
„silnicia” să se fi petrecut cu adevărat, pentru că domnul le „întoarce” boierilor
moșia Durnești, iar aceștia au „întors” călugărilor 450 de taleri și au dat domnului
„o cocie acoperită, cu patru cai buni, pe care a dat-o într-o trebuință a țării”36
37. Darul
dat domnului și „țării” ridică un semn de întrebare asupra veridicității „silniciei”.
Spre sfârșitul domniei lui Ștefan Tomșa, la 8 martie 1615, călugării de la
Pantocrator se judecă cu călugării de la Sucevița, căzuți și ei în mari nevoi, pentru
stăpânirea asupra satului Noscova, din ținutul Soroca. Sucevițenii au spus că au
primit satul de la „ctitorii” lor, Avram Babici și soția Iui, Salomia, pentru a fi
pomeniți în ziua Sfântului Athanasie Athonitul, la 5 iunie. Apoi, Toader Movilă a
luat acel sat și l-a dat mănăstirii sale, Pantocrator, și a dat Suceviței satul Năhoreni
și jumătate din satul Hrușevăț, ce sunt în ținutul Hotin. Acum însă călugării de la
Sucevița au spus că „acele sate nu le sunt de nici o hrană, și atunci când s-a făcut
acest schimb, încă a fost fără voia lor”. în urma cercetării pricinii dintre ctitoriile
Movileștilor, domnul „rupe” schimbul și dă înapoi mănăstirii lui Toader Movilă
„satele ctitorului lor”38.
în prima domnie moldovenească a lui Radu Mihnea, și el un adversar al
36 DIR, A, XVII/3,p. 41, nr. 67.

31 Ibidem, p. 123-124, nr. 199.
38 Ibidem, p. 195, nr. 294 (8 martie 1615); Florin Marinescu, op. cit., p. 59-60, nr. 18. La
20 iulie 1618, Radu Mihnea întărește din nou Suceviței stăpânirea asupra satului Noscova (ibidem, p.
62, nr. 23).
Movileștilor, încă nu se stinseseră necazurile pe care le-a avut Mănăstirea

Pantocrator în vremea lui Ștefan Tomșa. Astfel, la 1 septembrie 1616, călugării au
venit înaintea domnului și au spus că Toader Movilă a dăruit mănăstirii toate satele
pe care le-a avut, de moștenire și de cumpărătură, dar, „după moartea lui Toader
Moghilă și în zilele lui Ștefan voievod a fost oarecare pâră pentru aceste sate,
anume: satul Cobălia și Gligeni, în ținutul Soroca, și Câmiceni, în ținutul Dorohoi”,
când le-au fost luate acele sate și date unor boieri. Domnul a cercetat uricul de
danie, „cu blestem, pe care l-au avut ei de la Eremia voievod”, și nu a vrut „să ia
blestemul acelei sfinte mănăstiri, nici să strice dania și miluirea acelui mai sus
scris, Toader Moghilă” și a „întors” mănăstirii stăpânirea asupra acelor sate.
Totodată, pentru stăpânirea asupra satelor: Sârbi, din ținutul Dorohoi, și Dumești,
din ținutul Suceava, domnul hotărăște ca răzeșii, care au ridicat pâră, să vină la
judecată, după care va face mănăstirii „ispisoace și pe acele două sate”39. Anul
următor, la începutul lunii mai, răzeșii din Sârbi au venit în fața domnului și a
marilor boieri și au spus că monahii de la Pantocrator le-au făcut „mare asuprire și
le-au lepădat banii, cinci sute de taleri numărați, fără voia lor”, pentru jumătate de
sat. Domnul și sfatul au judecat „după legea țării” și au aflat că este dreaptă ocină
și cumpărătură a călugărilor, „pentru că au avut astfel de direse; al doilea, că
oricâte privilegii vechi, pe care le-au avut Mălai și cu oamenii săi, toate aceste
privilegii au fost în mâinile călugărilor”40.
Călugării de la Pantocrator nu au câștigat chiar toate judecățile; uneori se
dovedea că una sau alta dintre moșii nu fusese obținută cu dreptate de către Toader
Movilă. Astfel, la 12 ianuarie 1617, călugării se judecă cu uricarul Ieremia
Băseanul pentru satul Hrinăuți, pe Ciuhur. Uricarul a spus că a cumpărat satul de la
Varticel armaș, în zilele lui Aron voievod, cu 500 de taleri, pentru ca, în zilele lui
Ieremia Movilă, să-l cumpere Toader Movilă, dându-i doar 200 de taleri. Acum,
pentru că monahii nu aveau de unde să-i dea restul de bani, i-au propus lui
Băseanul să le ierte datoria și să devină, astfel, ctitor, urmând a fi scris în
„pomelnicul cel mare” și a i se face mare pomenire „la Bunavestire, în fiecare an,
cât va sta mănăstirea”41.
Și în domniile următoare, călugării s-au judecat, cu sorți schimbători,
uneori întărindu-și starea și averea, iar alteori împuținându-și averea și slăbindu-și
starea. Astfel, în vremea lui Gașpar Grațiani, mănăstirea primește întărire pentru a
stăpâni satul Gligeni42, dar este nevoită să renunțe la stăpânirea asupra satului
Cobâla, pentru că răzeșii au venit la judecată cu nu mai puțin de 24 de jurători,
39 DIR, A, XVII/4, p. 32-33, nr. 47.

4 Ibidem, p. 154-155, nr. 191.
41 Florin Marinescu, op. cit., p. 60-61, nr. 20.
43 DIR. A. XVII/4, p. 368, nr. 469.
„boieri de curte”43. Câțiva ani mai târziu, în noua domnie a vechiului dușman al
Movileștilor, Ștefan Tomșa, călugării de la Pantocrator pierd o nouă judecată, de
această dată pentru o parte din moșia Sârbi44.
O oarecare îmbunătățire a stării mănăstirii s-a întâmplat în vremea lui
Vasile Lupu, care, dorindu-și o domnie lungă și stabilă, a trebuit să găsească căi de
înțelegere cu toate grupările boierești și, implicit, cu obștile călugărești ce trăiau în
lăcașurile zidite de acestea. Astfel, domnul dăruiește mănăstirii câțiva poslușnici45
și o pivniță în târgul Suceava46. Aceste danii au îmbunătățit vremelnic starea
materială a mănăstirii; spre sfârșitul domniei lui Vasile Lupu și în domnia lui
Gheorghe Ștefan, situația s-a înrăutățit, poate din pricina asediului Sucevei, din
toamna anului 1653, când o fi căzut pradă cazacilor, ca și alte mănăstiri din zonă.
Din pricina dificultăților prin care trecea obștea și a stricăciunilor suferite,
egumenul Ierotei Șoldan a dat vistiernicului Pelin satul Svercăuți, urmând ca acesta
să dea mănăstirii „oi, boi, vaci și stupi”, și să facă la mănăstire „chilii, clisiarniță,
zaplaze și eleșteu”47. Mai târziu, în vremea lui Istratie vodă Dabija, noul și
energicul egumen Grigorie, fost mitropolit de Niceea, a ieșit la judecată cu văduva
lui Pelin și a spus că fostul egumen a vândut satul „fără știrea soborului”, iar
cumpărătorul a dat „vite proaste” și nu a terminat chiliile începute, deși trecuseră
zece ani de când se făcuse vânzarea48.
Noul egumen a intrat în mănăstire în vremea lui Ștefaniță vodă Lupu și s-a
străduit din răsputeri să răscumpere moșiile pierdute și să dreagă zidurile căzute în
paragină. Truda lui nu a fost în zadar, îndrituindu-1 să ceară domnului și urmașilor
ctitorului să-i dea mănăstirea în grijă și să o închine la mănăstirea sa de metanie,
Sfântul Pavel, de la Muntele Athos. Singura urmașă din neamul ctitorului, care se
afla în țară, era Ileana Movilă, fiica lui Ion Movilă și nepoata lui Simion Movilă, ce
se însoțise, în domnia lui Gheorghe Ștefan, cu Miron Costin. Soțul a primit din
partea domnului dreptul de a-și căuta și răscumpăra întreaga avere a Movileștilor,
răsfirată prin diferite alte case boierești. Totodată, și grija ctitoriilor Movileștilor a
căzut în seama lui Miron Costin și a soției sale. De aceea, egumenul Mănăstirii
Todireni și domnul țării, Istratie Dabija, au cerut acordul moștenitorilor drepți ai
ctitorului pentru închinarea mănăstirii la Muntele Athos. Nepoții lui Toader
Movilă, văzând râvna egumenului și ascultând de îndemnul domnului, au închinat
mănăstirea Ia Mănăstirea Sfântul Pavel de la „Sfânta Măgură a Athonului”,
Ibidem, p. 471, nr. 595.

44 Ibidem, p. 124, nr. 171.
45 Florin Marinescu, op. cit., p. 65, nr. 29.
46 Dania este amintită într-un act de la Gheorghe Duca, prin care această dugheană este
scutită de camănă și bezmen (ibidem, p. 87-88, nr. 79).
47 Ibidem, p. 72, nr. 47 (18 iunie 1663).
48 Ibidem, p. 73, nr. 48 (28 ianuarie 1664).
nădăjduind că, în acest fel, averea mănăstirii va fi mai bine chivernisită, iar zidurile
nu se vor prăbuși. Actul de închinare, din 24 februarie 1664, a fost redactat de
Miron Costin și scris de un important diac al vremii, Apostol Tecuci. închinătorii
cer, totuși, ca ei și urmașii lor să supravegheze modul în care era administrată
mănăstirea și ca vreo doi-trei călugări moldoveni să nu fie izgoniți din mănăstire49.
Cerând ca el și urmașii săi să aibă dreptul de a veghea asupra bunei administrări a
mănăstirii, Miron Costin, redactorul actului, vădește cunoștințe de drept canonic.
La cinci zile după acest act al ctitorilor, la 29 februarie 1664, Istratie Dabija
întărește Mănăstirea Todireni, unde trăiau în acea vreme câțiva „călugări sârbi”5051 ,
ca metoh al Mănăstirii Sfântul Pavel de la Muntele Athos, cu hramul Sfântul
Gheorghe31.
De la această dată înainte, Mănăstirea Todireni sau Pantocrator va cunoaște
o nouă viață, aceea de mănăstire închinată la Muntele Athos. Viața metohului
athonit de lângă Suceava va fi mai bună sau mai rea, după cum au fost și vremurile
prin care a trecut țara și după cât de vrednici au fost egumenii, trimiși de la Sfântul
Pavel în Moldova pentru a o chivernisi. Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea, după
ce o parte din Moldova a fost luată de austrieci, satul de lângă Suceava, unde se
afla mănăstirea, a rămas între granițele Moldovei și a fost făcut târg, prin hrisov
domnesc32. Astfel, și mănăstirea a căpătat unele avantaje de natură economică, iar
cu timpul va împrumuta de la târg și numele: Mănăstirea Burdujeni. Această nouă
etapă din istoria mănăstirii, întinsă pe două secole, de la închinarea către
Mănăstirea Sfântul Pavel până la secularizarea averilor mănăstirești, o vom
reconstitui, pe temeiul documentelor păstrate în arhiva mănăstirii athonite, atunci
când vom publica și o parte din aceste documente.
ANEXE
1604 (7112) martie 4
t Изволеніе« СЭт(ь)цл И СЪ ПОСПѣШЕНІЕЛЕ С(ы)нЛ И СЪЕрЪШЕНІЕМ
49 Vezi Anexa, nr. 3.

50 Și în Mănăstirea Sfântul Pavel trăiau călugări sârbi (Teodor Bodogae, Ajutoarele
românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 258).
51 Florin Marinescu, op. cit., p. 74-75, nr. 51 (rezumat după original). Actul a mai fost
publicat după diferite copii de: Melchisedec, episcopul Romanului, Notițe istorice și archeologice
adunate de pe la 48 monastiri și biserice antice din Moldova, București, 1885, p. 316-318; Miron
Costin, Opere complete, ed. V. A. Urechia, II, București, 1886, p. 518-519; S. FI. Marian, Portretul
lui Miron Costin, p. 4-6.
' N. Iorga. Câteva știri despre comerțul nostru, p. 13-15.
Прѣс(вА)т(о)го ce аз, рлв и БрЕнІЕ и кал ЗалтелѢ моего Г(оспод)л

Ï(ïcvc)v Х(рист)а, иже по шкрдзб и по под(о)вію своего зрака къшбрлзик ma, пан
ïw ©EWAop Ліогилокич(и) постелник, рачЕніЕЛ« Б(о)жіелі и wt сСъ)рд(ь)ца
рдждиэлтЕлно. нашим блдгилі произволЕНІЕМ, пдчеже Б(о)жіеж помоцпж и ради
бъджциж жизни, начау и създау и къзкигох сіа с(ва)тдд цр(ъ)кюв и люнастир,
рЕкомаа ѲЕіѵдоршка, къ поукадж и чъсти Прѣс(вА)тѣи и ЖивоткорАіцои и
НЕраздѣлимѣи Троици, идеже ест хрдм2 Къзнес(е)ніе Г(оспод)а Б(ог)а и Сп(а)са
нашЕго Ï(ïcvc)v Х(рист)а, къ памАТ себа, и родиетлелі и вратіам нашим и
бсръдсткокау и бкрдсиих вънѣтръ въсѣчъскыми 8ткдрми, и вл(д)голѣпными, и
под(о)кіами и одЕждами, іако нееѢстж прѣкрдснж ЖЕНиуб скоемѵ, икоже икѣ прѣд
лежит(и) КЪСАЛІ зрАЦіим на НА, и късѣкым изишидіЕМ, къ нѢидйже, пакы
бткръдиАХ съ въсѣкыми скотами, кодами, и краками, и шкцами и пчелами, на
прАпитанІЕ врдтіалі виважцііи къ с(ка)тѢи овитѣли сеи.
И такождЕрЕ, кл(а)гоколих и дадоу и пом(и)ловдх нашЕ с(вА)та м(о)лв8

кыш(е) писаннд съ нашими прдкими штнини и дѣдныни, еже сами прѣродитЕліЕ и
рОДИТЕДІЕ и вратіи наши СТАЖДКШИ прдкилі СКОИЛІ СлбжЕНІЕМ и издитіем кръкЕ ради
земли wt прѣжных с(ка)топочикшіи г(о)сп(о)д(а)рІЕ ЗЕМЛИ сеи, ЛІшлдакскои.
Та дадоу и пом(и)локау наше с(ка)таа м(о)лб8 нокоздлннл съ едно село,
что 8 колост Дорогою, нд имѣ Бдше8л, на рѣцѣ Блшоба, съ дка стаей и съ млини
И СЪ дрбгих ДКА СТЛКиЛ И СЕЛО СкЕрКЖбЦІИ, СЪ Един4 СТАК, И СЪ СЕЛО КрЖНИЧАНІИ,
на рѣЦА Πρδτ, съ стлки и млини, и село Ндуорѣніи, что 8 колост Хотинѣ, СЪ ДВА
млини, на потоцѣ Ш8ришА5, и съ половина село Хр8шоЕЕЦ8л, 8 тогоже уотдр, ...6,
и съ село Липник8л, что 8 волост Сорока, и съ село Мошчинл, и съ село
Гаврличѣніи, что ми ест право к8пежно нд нлшиу ПрАЕИХ пинѣзи питоми, ...7, съ
СТАКИ и СЪ МЛИНИ, И СЪ СЕЛО ГлИЦАНІИ, СЪ МЛИНИ 8 ’ІЕрЛЕНД Кода, <и съ село>6
Хрошъ8ціи, что 8 колост Некой, съ дка стлки и съ млини на потоца 48χ<8>6ρΑ,

и съ село Фрдсиніи, что ми ест прлво к8пежно и съ СЕЛИЦІЕ, зокоміи ОлёЗѢніИ.
БЛИЗ ФрАСИНИ, ЧТО МИ ЕСТ ПрДЕО КО\'ПЕЖНО, И СЪ ПОЛОВИНА СЕЛО ДбрНЕЦІИ, что 8
колост С8чак(а), нд рѣЦА С8чдка, СЪ СТАК. И ТДКОЖДЕрЕ, СЪ СЕДМИ фалчи
киногрдди, что 8 Котнлр, 8 Гор Цомврик, и съ петолі сълаше уолопи цигдни, нд
има: Кръчохн, съ жЕн(а) и дѣти, И ЙНДрЕИКД, СЪ ЖЕНА и дѣти, и Дръгдн, съ
ЖЕНА И дѣти, И ІШНАШКО, СЪ ЖЕн(д) И ДѢТИ, И КоКОрЧА. СЪ ЖЕн(д) И ДѢТИ.

Сіи къси прѣдрЕЧЕніи селоке, и киногрдди И ХОЛОПИ ЦИГДНИ, ДА с8т WT НДС
с(ка)тѢи Цр(ъ)к(о)ки НАШЕЙ м(о)лб8, СЪ КЪСЕМ ΑΟχΟΑΟΜ, НЕПОрО^ШЕНИ НИКОЛИЖЕ, нд
вѣкы.
11 ПО НЛШЕЛ» шт(а)заешных, где Б(ог)ъ изколит(и) wujectkîe, кто са
пок8сит, WT НАШЕГО рОДА, ИЛИ WT крдтіи НАШИХ ИЛИ WT ПЛЕМЕНИКОЕЕ НДШИХ

ВЛИЖНЫХ, рдзорити НАШЕ ДААНІЕ И ПОм(и)лоЕДНІЕ ЕЖЕ КЪ с(еа)тѢи Цр(ъ)к(о)вИ,
тдкокіи дд ест ΗΕπροψΕΗ wt Г(оспод)д Б(ог)д КъСЕДрЪЖИТЕЛѢ, И WT Прѣч(и)стѣи
вго ЛІ(д)тЕр, И WT ССка)тЫХ ДВА НД ДЕСѣТИХ връховних йп(о)ст(то)лъ, И WT
С(кд)тыу thï От(ь)цъ просившій къ пръколі с(ка)толі съкшрѣ, иже къ Никеи, и

Ad кждет анлоеліа лілрандвд и аа ест Участіе его съ і$аою и съ инѣліи НЕкѣрныліи
ÏSaEÏE, КЪЗПИКШИХ НА Х(рИСТОс)а, КрЪК бго4 НА ныу И НА ЧААѢу И)[, ІАКОЖЕ ЕСТ <и
о
бжатеъ> къ кѣкы, АЛІИН.
И НА КЕЛИКОИ крѣпость И ПОТКрЪЖАЕНІЕ, САЛІ ЛІОИЛІА рЖКАЛІА НАПИСАЙ И

приложи ТИ ЛІОЕ ПЕЧАТ КЪ СЕЛіб ИСТИННОЛІѴ ЛИСТІ5 НАШЕЛІѴ.
Пис(д), е(ъ) л(ѣ)т(о) ^зркі, лі(Ѣ)с(а)ца лідрт(іл), іГа(ы)ни.
t Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Prea Sfântului Duh. Iată eu,
rob și lut și tină al Ziditorului meu, Domnul lisus Hristos, care după chipul și după
asemănarea chipului său a închipuit înfățișarea mea, pan Io Theodor Moghilovici postelnic,
prin dumnezeiască dorință și din inimă aprinsă, cu a noastră bunăvoie, mai ales cu ajutorul
lui Dumnezeu și pentru viața ce va să vie, am început și am zidit și am ridicat această sfântă
biserică și mănăstire, numită Teodorova, spre lauda și cinstea Prea Sfintei și de Viață
Făcătoarei și Nedespărțitei Troițe, unde este hramul2 înălțarea Domnului Dumnezeu și
Mântuitorului nostru lisus Hristos, întru pomenire sieși, și a părinților și a fraților noștri, și
m-am străduit și am împodobit-o înăuntru cu tot felul de împodobiri, și odoare, și podoabe
și odăjdii, ca pe o mireasă prea înfrumusețată mirelui său, precum arătat stă înaintea tuturor
celor ce o privesc pe dânsa, și cu toată îndestularea, iar din afară, iarăși am întărit-o cu toate
dobitoacele, boi, și vaci, și oi și stupi, pentru hrana fraților petrecători în acest sfânt lăcaș.
Și de asemenea, am binevoit și am dat și am miluit sfânta noastră rugă mai sus
scrisă, cu ale noastre drepte ocini și dedine, care însuși strămoșii, și părinții și frații noștri
au agonisit, cu dreapta lor slujbă și cu vărsarea sângelui pentru țară, de la cei mai înainte
sfântrăposați domni ai țării acesteia, Moldova.
Acelea am dat și am miluit sfintei noastre rugi nou zidite cu un sat, ce este în
ținutul Dorohoi, anume Bașeul, pe râul Bașeu, cu două iazuri, și cu mori și cu alte două
iazuri0, și satul Svercăuții, cu un4 iaz, și cu satul Crănicenii, pe râul Prut, cu iaz și cu moară,
și satul Nahorénii, ce este în ținutul Hotin, cu două mori, pe râul Șurișa0, și cu jumătate din
satul Hrușovețul, în același hotar, ...6, și cu satul Lipnicul, ce este în ținutul Soroca, și cu
satul Moșcina, și cu satul Gavrilcénii, ce-mi este dreaptă cumpărătură pe banii noștri drepți
și proprii, ...7, cu iaz și cu moară, și cu satul Gligénii, cu moară pe Apa Neagră, <și cu
satul>6 Hroșăuții, ce este în ținutul Iași, cu două iazuri și cu mori pe pârâul Ciuhur, și cu
satul Frasinii, ce-mi este dreaptă cumpărătură și cu o seliște, numită Olexenii, lângă Frasini,
ce-mi este dreaptă cumpărătură, și cu jumătate din satul Dumești, ce este în ținutul Sucevei,
pe râul Suceava, cu iaz. Și de asemenea, cu șapte falei de vie, ce este la Cotnari, în Dealul
Țombric, și cu cinci sălașe de robi țigani, anume: Cărciun, cu soția și copiii, și Andreica, cu
soția și copiii, și Drăgan, cu soția și copiii, și lonașco, cu soția și copiii și Cocorcea, cu soția
și copiii.
Acestea toate mai înainte zise sate, și vii și robi țigani, să fie de la noi sfintei
biserici și rugi a noastre, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci.
Iar după a noastră ducere, unde Dumnezeu va voi să ne așeze, cine va îndrăzni, din
neamul nostru, sau din frații noștri, sau din rudele noastre apropiate să strice dania și
miluirea care este către sfânta biserică, acela să fie neiertat de Domnul Dumnezeu
Atoaiitorul. și de Prea Curata Lui Maică, și de 12 Sfinți Apostoli de frunte, și de 318 Sfinți
Părinți care au strălucit la întâiul sfânt sobor, care <a fost> în Nicheia și să fie anathema
maranatha și să fie partea lui cu Iuda și cu alți necredincioși iudei, care au strigat asupra lui
Hristos, sângele Lui asupra lor și asupra copiilor lor, precum este <și va fi>, în veci, amin.
Și pentru mare putere și întărire, însumi cu mâinile mele am scris și am pus și
pecetea mea către această adevărată carte a noastră.
Scris, în anul 7112 < 1604>, luna martie, 20 zile.
Arh. Mănăstirii Sfântul Pavel, Muntele Athos, Grecia, nr. 64. Original slavon, pergament,
rupt la îndoituri, înnegrit și tăiat, cu sigiliul inelar al lui Toader Movilă, având în câmp un scut
heraldic polonez, încărcat cu arborele vieții și două păsări afrontate, așezate pe ramuri, și inițialele
numelui: T (Toader) și ΛΙ (Movilă). Cu o traducere de Paisie starețul Mănăstirii Neamț și Secul,
autentificată cu sigiliul mănăstirii.
1 Al doilea w, modificat dintr-un 4.

" Cuvânt adăugat deasupra rândului.
3 и съ млини и съ ApSrnjf акл стики, adăugat pe margine, de aceeași mână.
4 Cuvânt scris deasupra rândului.
5 на потоцѣ Шбришл, scris deasupra rândului.
6 înnegrit și șters.
7 înnegrit și șters, după care un fragment tăiat (numele unui sat).
8 Rupt și înnegrit.
2
1605 (7114) octombrie 25, Suceava
Suretul liricului de la Erimie Moghila v(oie)voda.

înștiințare facem cu această carte a noastră tuturor cine spre dânsa vor căuta sau
citindu-o va auzi, cum acest adevărat al nostru credincios și cinstit boieriul, dumnealui
Toader Moghila, fratele domniei mêle, fiiul celui ce cu sfințenie au răpăusat, părintelui
domniei mêle, al dumiseale Ioan Moghila vel log(o)f(ă)t, ai Moldovei, mari și mici, și bine
au voit, cu a sa bună vrere, și cu milostivă inimă, din tot sufletul, și din tot cugetul și cu
ajutoriul lui D(u)mnezeu și Mântuitoriului nostru Ii(su)s H(risto)s, a sale drepte ocine și
moșii, cei noao zidite, rugii sale, mănăstirii ce se chiamă Pandocrator, unde iaste hramul
Slăvită înălțare a D(o)mnului D(u)mnezeu și Mântuitorului nostru Ii(su)s H(risto)s, dintr-a
sale drepte drese, satul, anume ... , cu hăleșteu și cu moară, în ținutul Sorocii, care acel sat
au fost cumpărătură a dumisale, moșului său, Scripcăi, din drese de cumpărătura се-au avut
de la bătrânul Patru vodă, ...' și din drese се-au avut de moșie moașă-sa, Olușca, de la
bătrânul Ștefan vod(ă), și satul Mușcina, iarăș(i) în ținutul Sorocii, care acel sat au fost
danie dumisale, lui Toader Moghila, și frăține-său, răpăosatului, dum(nealui) ...*, pentru a
lor sat Mincăuții, care acela au fost ...', în ținutul Orheiului; așijderea, și satul Lipnicul, în
ținutul Sorocăi, ci iaste danie dumisale, lui Iurașco pah(amic) de la unchiul său,
dum(nealui) Toader Bucotcă cluc(er), încă până trăia, care acest sat au fost lui cumpărătură
de la frate-său, Frățiian Hrincovici, din drese de danie de la Ion vodă; și giumătate de sat,
de Crannicovți, partea din sus, cu hăleșteu și cu moară, din drese de cumpărătură și de
întăritură се-au avut de la Alixandru vodă și de la lancul vod(ă), care acea giumătate de sat
au fostu cumpărătură dumi(sale), lui Ioan Moghila log(o)f(ă)t de la Ștefan To|m]locico,
feciorul Marușchii; și iarăș(i) și ceialaltă giumătate dintr-același sat, din Crannicovți, partea
din gios, ci iaste schimbu dumi(sale), lui Ioan Moghila log(o)f(ă)t, cu dumnealui Nădăbaico
се-au fost vornic mare, și au dat schimbu giumătate de sat de Tălăbești, în ținutul
Bârladului; și iarăș(i), giumătate de sat din Zavidăuți, ce să chiamă Durneștii, partea cea din
sus, pe apa Sucevii, și cu loc de moară în Suceavă, din drese de cumpărătură се-au avut de
la strămoșii săi, dum(nealui) ... și dum(nealui) Toader vornicul, de la strămoșul nostru,
bătrânul Ștefan v(oie)vod, și din dresi de întăritură de la Alixandru vodă, care pentru acea
giumătate de sat i-au făcut supăr(are) dumnealui Albotă се-au fost vornic, în zilele lui
Alixandru vodă, și i-au lepădat lui bani, 160 taleri, și după aceia, iarăș(i) au răscumpărat
acea giumătate de sat și i-au întorsu lui banii, și așa, iarăș(i) au dat și ceialaltă giumătate de
sat, din Durnești, partea din gios, așijderea cu loc de moară în Suceavă, care acea giumătate
de sat, Durneștii, au fost cumpărătură, însum(i) a domniei mêle, de la fii(i) dumisali, lui
Albotă vornic, de la Petre, și de la lonașcul, frate-seu, și de la surorile lor, Teta, și Sofroniia
și Măricuța, drept 600 taleri de argint, apoi, domniia mea am schimbat cu fratele domniei
mêle, cel mai sus zis, dumnealui Toader Moghilă; ...', și a patra parte din Tulétin, în ținutul
Hotinului.
Și au dat acele sate toate, ce sint mai sus scrise, acei noao zidită, rugii sale cei mai
sus zisă, Sf(i)ntei Mănăstiri Pandocrator, întru lauda și slava D(o)mnului D(u)mnezeului
nostru li(sus) H(risto)s, pentru sufletele celor ce cu sfințenie au răpăusat, moșilor, și a
strămoșilor, și a părinților lui și pentru sufletul lui și a frățini-său, dum(nealui) Iurașco
pah(amic) răpăosatul.
Și după aceia, așijderea au venit înaintea noastră și înaintea boiarilor noștri
Drăguța, fata lui lonașco, înaintea morții ei, și au dat sf(i)ntii mănăstiri satul Gligénii, în
ținutul Orheiului, pentru sufletul moșilor, și a părinților ei, și a maică-sa, Dorohanii, și
pentru sufletul ei, și au scris în sf(â)ntul pomelnic cel mare și cel mic, ca să aibă pomenire,
din an în anu, și să aibă a ține, așa precum singură au tocmit și au așăzat, întru toate neclătit,
niciodănăoară, în veci, până va sta sf(â)nta mănăstire, după legătura sf(i)ntelor soboară a
toată lumea și după pravila lor.
Deci noi, văzind a lor bunăvoie și tocmală și danie sf(i)ntei mănăstiri, și noi
așijderea am dat și am întărit acele toate ce-s mai sus scrise, ca să fie sf(i)ntii mănăstiri și de
la noi uric și ocină, cu tot venitul, neclătit, niciodănăoară, în veci, iar rugătorii noștri,
călugării de la sf(â)nta mănăstire, să aibă a ruga pre D(o)mnul D(u)mnezeu cu sf(i)ntele
liturghii și cu sf(i)ntele privigheri și să aibă a pomeni pre toți ctitorii întru sf(â)ntul
pomelnic, mare și mic, și să le facă pomenire, din anu în anu, la zioa Sf(â)ntului Arhanghel
Mihail și Gavril.
Iară hotarăle acelor sate, ce-s mai sus zisă, a tuturor, să fie pre ale sale vechi
hotară, pre unde au îmbiat din veac.
Și spre aceasta iaste credința domnii mêle, celui mai sus scris, noi, Ioan Irimiia"
Moghilă v(oie)voda, și prea iubiții și de D(u)mnezeu dăruiții fiei domniei mele, Io
Costandin. Alixandru și Bogdan domni, și credința tuturor boiarilor noștri ...3.
în Suceava, le(a)t 7114 <1605> oct(o)mv(rie) 254.
·.— 2 Mănăstirii Sfântul Pavel, Muntele Athos, Grecia, nr. 784. Copie prescurtată după
t-incic: Paisie. starețul Mănăstirii Dragomirna.
Loc liber, în copie.

2 Copistul a lăsat câteva rânduri libere, înainte de a continua textul.
3 Copistul nu a mai scris sfatul domnesc și partea de sfârșit a documentului.
4 Data este scrisă de altă mână.
3
1664 (7172) februarie 24, Iași
f Ce ofBo «ы1, Miron Costin parcalab înpreună cu femeia mea, Iliana, fata lui Ion
Movilei. Facem știre cu această scrisoare a noastră cum fiindu rugămente și pofta a tot
săborul de la sv(â)nta m(ă)n(ă)stire, anume Svetî Pavel de la Sv(â)nta Gora Athonskaa, la
Măriia Sa, la vodă, pentru m(ă)n(ă)stirea, ce să cheamă Toderénii de aicea din ț(a)ră, ce
iaste la Suceavă, pentru care lucru să le hie închinată la aceia sv(â)ntă mănăstire metoh.
Deci Măriia Sa, vodă, ni-au întrebat pre noi, fiind noi ctitori acei svente
m(ă)n(ă)stiri Toderénii, caré iaste zidită de moșul nostru, Toader Movila, precum va fi și
voia noastră.
Deci noi am socotit, pentru mai bună tocmala și aședzarea aceștii svente
m(ă)n(ă)stiri, caré mai sus scriem, Toderénii, știindu că cu călugării de aicea de loc a venit
m(ă)n(ă)stirea la mare lipsă, cât și moșiile ce sîntu date de la ctitorul sventei m(ă)n(ă)stiri,
de moșul nostru, li-au petrecut. Iară de când au cădzut pre sama svenției sale Nichea, carele
s-au pus egumen în dzilele lui Ștefan Vasilie vodă, acolo la aceasta m(ă)n(ă)stire am
cunoscut mare osârdie și nevoința svenției saalei cu m(ă)n(ă)stirea, cât și cu o saamă de
ocine се-au fost vândute de alții, li-au răscumpărat cu truda și nevoința svenției sale.
Deci socotind pentru binele sventei m(ă)n(ă)stiri și știindu că și părinții și moșii
noștri sîntu scriși acolo, la acea sv(â)ntă m(ă)n(ă)stiri S(ve)tî Pavel, la Sv(â)nta Măgură a
Athonului, d<a>2t-am și noi această sv(â)ntă m(ă)n(ă)stire, pre nume Toderénii, ca să fie
metoh aceii sv(i)nte m(ă)n(ă)stiri, S<vet>"ii Pavel, cu toate satele, moșii, <v>“ii, hălăștee,
mori, sălașe de țigani, precum le scriu în ...2 <mă>2n(ă)stiri, ce le sînt date de ct<ito>2ri, și
prisăci și dobitoace, <pentru care să aibă a ne pomeni dup(ă) pomelnicul ce li s-au dat scris
de noi ctitorii, cu însuși(i) mânule noastre și cu voința no(a)stră, fiindcă această lume este>J
trecători,... ', însă pînă va fi viu părinte<le> ..." egumen și de ..." <călu>"gări de acolo, de la
Sv(â)nt<a Măgură>2, de la Svetî Pavel, și noi să ave<m a lua sa>3ma egumenilor și
călugărilor să nu să de tot goliască m<ănăstir>2ea, și, pre urma noastră, feciorii noștri. Iar
e<gu>2meni de-acolo, carii să vor afla strimbător(i) iar nu agonisitori, <să s>2e scoați, cu
știrea săborului de la Svetaa Gor<a>2, și altul să s(e) tremiți aicea.
Pentru doi-trei călugărași de aicea d<e>" postrig, ce sîntu în sv(â)nta m(ă)n(ă)stire,
și aceștea, carele va asculta și să fie om bun, să fie acolea în sv(â)nta m(ă)n(ă)stiri cu alți
călugări, iar carii nu vor vrea să asculte de egumenul, să aibă certare.
Aceasta tocmala și bună azedzare o am făcut cu întrebarea Măriei Sale, domnului
nostru, și cu întrebarea părintelui mitropolitului și cu a tot svatul Măriei Sale, boiarii cei
mari și cei mici.
Iar cine are vrea să strice această a noastră dare și închinare, de bunăvoia noastră,
dintru ficiorii noștri, sau nepoți, sau strenepoți, sau fieșicine de semențiia noastră sau fie și
dintr-altă seminție, să fie neertat de Domnul Dumnedzău și de Pr(ea)cista și de 318 Ot(e)ți
се-au fost în Nicheia și de toți Svenții.
Iar, pentru mai mare credința, pusu-ne-am pecețile, și acești boiari toți, și am și
iscălit, până s(e) va face și uric.
Și eu, Apostol uricar, am scris, A4 c(a) знлет1234.
V ЙІС, к(ъ) л(ѣ)т(о) ^зрок, ф(Ок(р0арИЕ) КА а(л)н(и).
Ліирон Костин бик пъркъллБ Хот(ински) искдл <т. р.>5.
+ Pêaewh митропоаит Сбчлкски исклл <т. р.>6.
Ракокиц(ъ) Чеуан еел лцт(о)$(е)т <т. р.>.
Аз, Соломон БърлъАЕн(ба) еел ворник, искау <т. р.>.
йз, Никшлли Рлкокици устман <т. р.>.
Аз. ГлигоріЕ кел чашник, искаа <т. р.>.
Σταματις μεγας ποστελνικος <т. р.>.
Йз, ВасиаІЕ Че$р($)л ^етлілн, искал <т. р.>.
йз, ЦІЕфан Бо8л бик ворник <т. р.>.
Δυκας ...7 <т. р.>.
йз, Николаи Βδχδω еел столник, искал <т. р>.
ЙЗ, ГЕОрГЕ Оррсоѵл еел клѵчѣр, исклу <т. р.>.
йз, Гинѣ ЕЕЛ ЛІЕАЕЛНИЧар, искал <т. р >.
ЙЗ, Стлтіе еел сйл(ждр), искал <т. р.>.
йз, Хрисоскйл еел жит(ничдр), искал <т. р.>.
t Αλιχανδρος Ραμανδις μεγας μιταρις <m. ρ.>.
йз, Д ѵліитрашко Рошка бик АЕор(ник) <m. р.>.
t Йз, <Дбл>итра>ш<ко БЕ>ЛАИліан корник гл<отнии> <т. р.>8.
... <т. р.>5;... <т. р.>5.
Arhiva Mănăstirii Sfântul Pavel, Muntele Athos, Grecia, nr. 78. Original, hârtie, rupt la
îndoituri, sigiliul inelar al lui Miron Costin, aplicat în ceară neagră, neclar, alte două sigilii inelare,
rotunde, aplicate în cerneală, neclare, și sigiliul Mitropoliei Moldovei, aplicat în cerneală, având în
câmp icoana hramului, Sf. Gheorghe călare, ucigând balaurul, și legenda: + Печлт С(ка)т(л)г«
ГЕадрги ДнтрополиЕ С8члкскои („t Pecetea Sfântului Gheorghe a Mitropoliei Sucevei”).
1 „t Adică noi”.
2 Rupt.
3 Completat după un alt act original, cu același cuprins (sunt doar mai puține semnături ale
boierilor martori), cu aceeași dată, scris de același diac, Apostol Tecuci (Arhiva Mănăstirii Sfântul
Pavel, nr. 10).
4 „să se știe”.
’ Sigiliu inelar.
6 Sigiliul Mitropoliei Moldovei.
' Neclar.
8.. La lași, în anul 7172 <1664>, februarie 24 zile.
Miron Costin fost pârcălab de Hotin <m. p.>; t Ghedeon mitropolit al Sucevei a iscălit <m.
p.>: Racoviță Cehan mare logofăt <m. p.>; Eu, Solomon Bârlădeanul mare vornic, am iscălit <m. p.>;
CONTRIBUȚII LA ISTORIA MOVILEȘTILOR. MĂNĂSTIREA TODIRENI 2.13
Eu, Nicolai Racoviță hatman <m. p>; Eu, Gligorie mare ceașnic <m. p.>; Stamatis mare postelnic
<m. p.>; Eu, Vasilie Ceurul hatman, am iscălit <m. p.>; Eu, Ștefan Boul fost vornic <m. p.>; Ducas
...7 <m. p.>; Eu, Nicolai Buhuș mare stolnic, am iscălit <m. p.>; Eu, Gheorghe Ursul mare clucer, am
iscălit <m. p->; Eu, Ghinea mare medelnicer, am iscălit <m. p.>; Eu, Statie mare sluger, am iscălit
<m. p.>; Eu, Hrisoscul mare jitnicer, am iscălit <m. p.>; + Alexandros Ramandis mare vameș <m.
p >; Eu, Dumitrașco Roșea fost vornic <m. p.>; + Eu, Dumitrașco Beldiman vornic de gloată <m. p.><
Pecetea lui Toader Movilă (imagine mărită)

Fig. 1. Biserica Mănăstirii Todireni. Vedere dinspre nord
Fig. 4. Ancadrament de fereastră la biserica Mănăstirii Todireni
Fig. 5. Tumul de intrare Ia Mănăstirea Todireni
Fig. 6. Turnul de intrare la Mănăstirea Todireni
Fig· 7. Tabloul votiv din biserica Mănăstirii Todireni,
cu inscripția în limba greacă
W l · I II 1
1
ΜΙ
Fig. 8. Tabloul votiv din biserica Mănăstirii Todireni. Starea actuală

Ștefan Andreescu
INIȚIATIVELE POLITICE ALE LUI IEREMIA VODĂ

MOVILĂ DIN VARA ȘI TOAMNA ANULUI 1599
în noianul de zvonuri și acuzații, care au precedat sau urmat îndeaproape

intrarea lui Mihai Viteazul, în fruntea oștilor sale, în Transilvania, este foarte greu
de deslușit ce este adevăr și ce este invenție în privința mișcărilor de pe „tabla de
șah” politic din spațiul central și sud-est european. De aceea, am socotit folositor să
încerc o delimitare a poziției principalilor „actori”, cei care, însă, s-au plasat în
opoziție față de Mihai vodă, în special a lui Ieremia vodă, ulterior principalul
beneficiar al căderii voievodului muntean.
Motivația lui Mihai Viteazul pentru campania încheiată victorios pe
câmpia de la Șelimbăr (28 octombrie 1599) este limpede și rezultă din mai multe
izvoare. El se simțea amenințat din trei direcții, se vedea practic încercuit de
inamici, și a trebuit, în consecință, să preia inițiativa și să anihileze astfel, pentru
moment, pericolul. Mă mulțumesc aici să amintesc doar raportul agentului imperial
Aloisio Radibrat, întocmit la Alba Iulia, în 29 noiembrie 1599, adică la o lună după
ce voievodul român devenise stăpânul Transilvaniei. Dar în el, de fapt, este
reprodusă discuția pe care Radibrat a avut-o cu Mihai la Sibiu, a doua zi după
bătălia decisivă. în cursul acestei discuții, care a avut drept subiect tocmai motivul
pentru care domnul a fost împins să acționeze de unul singur, fără a mai aștepta
ajutorul imperial, acesta a explicat că negocierile purtate de către cardinalul-principe
Andrei Bâthory cu generalul imperial George Basta nu erau decât o prefăcătorie:
„... căci scopul său nu era altul decât să-1 înlăture pe voievodul Mihai din țara lui și
să-1 pună <în locu-i> pe fratele său Ștefan Bâthory, iar el să rămână la cârma
Transilvaniei. Așijderea obținuse ajutorul turcilor și al moldovenilor, pentru a-1
sprijini și ajuta să cucerească statul voievodului Mihai, iar pe el să-1 trimită la
Constantinopol”. în acest scop se apropiase Güzelce Mahmud pașa cu 15.000 de
oșteni otomani de hotare, ca să pătrundă el dintr-o parte în Țara Românească, iar
„voievodul Ieremia, cu 12.000 de oșteni de cealaltă parte” și, în fine, cardinalul
Andrei Bâthory să atace dinspre Transilvania1. Cât este adevăr și cât este doar
pretext în aceste afirmații ?
Negreșit, mai întâi sunt de examinat, fie și succint, poziția și inițiativele
diplomatice ale cardinalului-principe Andrei Bâthory, pentru ca abia apoi să
1 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XII, București, 1903,

nr. DCCCXXXIV, p. 518.
216 ȘTEFAN ANDREESCU
stăruim asupra celor ale domnului Moldovei, Ieremia vodă. în acest sens, este
binecunoscut tratatul încheiat la Târgoviște, în 26 iunie 1599, între reprezentanții
principelui Transilvaniei, pe de o parte, și domnul și stările Țării Românești, pe de
alta. Prin acest tratat, Mihai Viteazul și boierii săi, aparent, îl recunoșteau pe
Andrei Bâthory drept suzeran, în condiții identice cu cele din 1595, când juraseră
credință lui Sigismund Bâthory, vărul său'. După repetatele mesaje trimise la
Poartă, prin mijlocirea lui Ieremia vodă, prin care otomanii erau asigurați că noul
principe al Transilvaniei „vrea să fie slujitorul acestei Porți, plătind tributul său și
făcând tot ceea ce sultanul îi va porunci cu dreptate”2 3, aceasta a fost cea mai de
seamă inițiativă politico-diplomatică a principelui, la începutul scurtei lui domnii.
Semnificativ pentru cele ce vor urma mi se pare și titlul care îi este atribuit în cele
două acte emise la Târgoviște în 26 iunie 1599: „principe al Transilvaniei,
Moldovei și Țării Românești”. De asemenea, mai trebuie adăugat că Mihai s-a
folosit de acest tratat nu numai spre a obține trecere liberă pentru solii săi către și
dinspre ținuturile imperiale, ci și ca să descurajeze o eventuală mișcare ostilă din
partea lui Ieremia vodă. într-adevăr, dintr-o scrisoare a cardinalului Andrei Bâthory
către domnul Moldovei, datată 2 august 1599, vedem că principele transilvănean a
intervenit, la cererea lui Mihai, fiind invocat chiar tratatul în cauză4.
Spre a putea înțelege perspectiva lui Andrei Bâthory asupra chipului în
care ar fi vrut să-și consacre, pe plan internațional, autoritatea asupra Țării
Românești, va trebui să examinăm demersurile lui pentru pace pe lângă Poarta
otomană. La începutul lunii octombrie 1599, soseau la Istanbul doi soli ai
cardinalului-principe, care anterior fuseseră la Damad Ibrahim pașa, mare vizir,
aflat la Belgrad. Dar acesta din urmă nu a consimțit să încheie pacea cu
Transilvania, deoarece unele condiții i s-au părut inacceptabile și, de aceea, a
preferat să-i trimită pe soli în capitală. Aici, ei ar fi trebuit să negocieze, din
însărcinarea sultanului, cu muftiul, care, însă, între timp murise și, astfel, la
2 Ultima ediție: Mihai Viteazul în conștiința europeană (în continuare: MVCE), I,

București, 1982, nr. 82-83, p. 235-237.
J Hunnuzaki, Documente, XII, nr. DCLXV, p. 433-434.
4 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești,
V, București, 1932, nr. 162, p. 245: ... quoniam res nostrae cum Michaele Vaivoda, una cum
Ordinibus regni sui, ita sunt compositae, ut si quid gravius in ilium moliri intelleximus, omnibus Uli
opem feramus, copiasque belii subministremus. Există, de altminteri, și un alt izvor contemporan, care
atestă că principele „a trimis la Ieremia, voievodul Moldovei, pe solul său, Toma Csomortănyi, prin
care i-a dat de știre că ia sub protecția sa pe Mihai, voievodul Munteniei, așa cum o făcuse mai înainte
și principele Sigismund, cerându-i lui Ieremia să nu întreprindă nimic cu armele împotriva lui, în
cazul când între ei și între statele lor ar exista vreo controversă, ci mai degrabă să o supună hotărârii
principelui, cu care lucru, chiar dacă Ieremia nu s-a mulțumit, principele n-a voit, în virtutea
tratatelor, să umilească pe Mihai” (Ilie Corfus, Cucerirea Transilvaniei de către Mihai Viteazul după
o relație polonă contemporană, în Rsl, XVII, 1970, p. 564).
INIȚIATIVELE POLITICE ALE LUI IEREMIA VODĂ MOVILĂ (1599) 217
mijlocul lunii octombrie tratativele încă nu începuseră5. Să ne gândim o clipă cât de

târziu s-a produs, totuși, acest impas diplomatic. Căci, așa cum știm, Mihai
Viteazul era acum pe punctul să traverseze munții, în fruntea oștilor sale !
Care erau, de fapt, condițiile care au împiedicat încheierea încă din vară a
tratatului transilvano-otoman ? Cea mai clară expunere a lor o găsim într-un raport
de la Poartă, din 25 august 1599 (st. v.), al reprezentantului britanic Henry Lelio:
„...Cu privire la pacea cu Transilvania, ea nu este încă încheiată sau reglementată,
principele <Andrei Bâthory> bazându-se pe aceste principii: întâi, că el ar vrea să-1
facă pe Mihai al Țării Românești iertat și inclus în aceeași pace; al doilea că, dacă
Mihai ar fi mai târziu îndepărtat din acea provincie de către sultan, el să poată
atunci pune pe altul aici <Second, ihatt ifMichael should herafter be removedfrom
thalt province by the Grand Signor thatt then he might place another therin>·, al
treilea, că Lipova care a aparținut Transilvaniei, luată de sultan, să poată fi
restituită, din care pricină principele este mulțumit că sultanul va dobândi Oradea
luată de Maximilian <de Habsburg> în locul acesteia, și aceasta în chip de
despăgubire”6. O singură observație: era vorba de retrocedarea de către otomani nu
numai a cetății Lipovei, ci și a Inăului. Așa ne vădește, alături de alte documente, și
un raport din Istanbul al bailului venețian Girolamo Capello, care reproduce
informații culese de la solul moldovean, Caraiman aga, adânc implicat în
negocierile transilvano-otomane.
Boierul moldovean abia amintit a spus niște lucruri deosebit de
interesante, menite să ne lumineze cel puțin o parte din „dedesubturile” eforturilor
diplomatice în plină desfășurare. Iată ce a declarat el despre conținutul cererilor
cardinalului-principe: „... să-i fie dată Țara Românească și anume părți către
Timișoara, și ca cele două cetăți Lipova și Inăul, cucerite de principele Sigismund
<Bâthory>, să nu-i mai fie cerute [...]; făgăduind ca, atunci când acestea îi vor fi
acordate și încheiată pacea, să se străduiască împreună cu domnul Moldovei să-1
prindă pe Mihai voievod și să-1 trimită aici la Poartă. Totuși, cu condiția ca numita
provincie a Țării Românești să nu fie dată <reconosciuta> la alții decât fratele
domnului Moldovei, așa cum i-a fost deja făgăduit, cu plata unui tribut anual, adică
între cinci și șase mii de țechini de aur, cum se plătea în vremurile vechi, și la fel și
Transilvania; și că, după așezarea lucrurilor, va trimite un mare sol să întărească
noua pace”. Cea mai prețioasă mărturie o găsim, însă, ceva mai jos: „Caraiman aga
mi-a spus, și la fel a susținut și omul domnului Moldovei care rezidă aici <=
capuchehaia >, că toate acestea sunt uneltiri ale marelui cancelar al Poloniei <tulto
questo è farina del Gran Cancelliere di Polonia>, anume că, așa cum a tras la sine
5 A. Veress, op. cit., nr. 180, p. 263.

6 E. D. Tappe, Documents concerning Rumanian History (1427-1601) Collected from
British Archives, Londra-Haga-Paris, 1964, nr. 189, p. 129; MVCE, V, București, 1990, nr. 102,
p. 185-186.
Moldova și Transilvania, tot astfel vrea să facă și cu Țara Românească, <dar> prin
revendicarea lui Bâthory, ca să nu pară că vine de la alții și să nu se vădească <el>
dușman al acestei Porți”7. întrezărim așadar, pentru prima oară, cine se afla în
spatele cererii lui Andrei Bâthory de a i se recunoaște suzeranitatea asupra Țării
Românești. De fapt, cancelarul polon Jan Zamoyski era cel ce încerca prin acest
artificiu să-și asigure controlul și asupra celui de-al treilea stat din spațiul
carpato-danubian, fără a-i irita totuși pe turci... Asupra celuilalt element oferit de
această mărturie, proiectul de colaborare transilvano-moldav pentru răsturnarea lui
Mihai vodă, cu instalarea în scaunul domnesc al Țării Românești a lui Simion
Movilă, voi reveni îndată.
Deocamdată, ceea ce mai trebuie adăugat este că punctul litigios privitor la
Țara Românească suna astfel în lista de condiții a cardinalului-principe, ulterior -
după cucerirea Transilvaniei - ajunsă și la cunoștința lui Mihai Viteazul: „III.
Muntenia, care e posesia noastră și se află în manile noastre și e țara noastră
întocmai ca Ardealul, în aceeași stare să rămână. Dăm tributul din timpul sultanului
Soliman, când începe timpul dării tributului, și tot Mihai vodă să fie în țară
dimpreună cu fiul său și urmașii săi, fiind sub supunerea noastră și atârnând de noi,
și rămânând credincios puternicului împărat <= sultanul>; tributul plătindu-1
dimpreună cu noi. Aceste să ni le asigure puternicul împărat”8.
Fapt este că turcii și-au dat seama de timpuriu cu cine au de-a face și la ce
să se aștepte. în 7 august 1599, același bine informat bail Girolamo Capello
sublinia că turcii au intrat la bănuieli în privința intențiilor polonilor, căci „punând
Transilvania în mâna unui agent al lor și dependent de ei, cu timpul vor deveni
stăpâni cu totul ai acesteia, iar apoi vor pretinde să facă același lucru în Țara
Românească, lucru deja făcut în Moldova cu Ieremia, aliatul lor”9. Această
interpretare cât se poate de corectă a politicii cancelarului Jan Zamoyski explică,
în parte, de ce Poarta a acceptat să-i trimită, în aceeași lună august a anului 1599,
steag de domnie în chip separat lui Mihai Viteazul10.
Gestul acesta a stârnit numaidecât protestul vehement al principelui Andrei
Bâthory. Astfel, pe la mijlocul lunii august, când a primit vestea, el scria lui Damad
Ibrahim pașa: „... cum am aflat de la Francisc Buday, dumneata vrei să osebești
(absondern) țara lui <Mihai Viteazul> de a noastră; însă Mihai vodă a devenit una
7 Hurmuzaki, Documente, XII, nr. DCCXLII, p. 469. Comentarii la: I. Sârbu, Istoria lui
Mihai vodă Viteazul, domnul Țării Românești, ed. Damaschin Mioc, Timișoara, 1976, p. 492-493.
8 Hurmuzaki, Documente, III—1, București, 1880, nr. CCXL1X, p. 323; însemnarea scrisă de
mâna lui Mihai Viteazul pe spatele acestui act în limba maghiară: „Се-au trimes Batăr Andreiuș la
paratul turcescu păntru pace” (vezi și I. Sârbu, op. cit., p. 500, nota 39).
9 Hurmuzaki, Documente, IV-2, București, 1884, nr. 202, p. 236. Ultima ediție: MVCE, I,
nr. 88, p. 242.
10 Vezi discuția la Ștefan Ștefanescu, Știri noi cu privire la domnia lui Mihai Viteazul, în
SMIM. V, 1962. p. 179-180 și 187 (steagul de domnie i-a sosit la 27 august st. v.).
cu noi (eins worden), ca pe vremea prințului care a fost înaintea noastră. Pe lângă
aceasta, am aflat că i-ai trimis un steag și buzdugan. Dintr-aceasta pot băga de
samă că vrei să-1 osebești de noi [...]. Mă rog încă o dată să nu osebești Țara
Românească, pentru că, dacă valahul se apucă de ceva, mă rog să fiu scuzat, căci
suntem totdeauna supuși și ascultători puternicului împărat <= sultanul>. Și
nădăjduim să căpătăm în aceste afaceri un bun răspuns”11. Insistența cu care
principele Transilvaniei nu vroia „să recunoască existența politică deosebită a
Țării Românești" (N. Iorga) este un reflex palpabil al „directivelor” primite de el de
la cancelarul Jan Zamoyski12 !
Reacția principelui Andrei Bâthory nu s-a limitat numai la protestul pe
lângă marele vizir Ibrahim, serdarul oștilor otomane din Ungaria. El s-a adresat de
îndată și lui Mihai vodă, cerându-i nici mai mult, nici mai puțin decât să refuze și
să trimită îndărăt steagul de domnie - care pentru Mihai însemna un prețios răgaz
de pace pe linia Dunării ! - , căci altminteri îl va socoti dușman și îi va confisca
posesiunile din Transilvania. Informația provine de la un om deosebit de bine
plasat la curtea transilvăneană, nunțiul Germanico Malaspina, abia sosit la Alba
. Și ea cred că lămurește ce s-a aflat, de fapt, la originea acuzațiilor de mai
Iulia1314
târziu ale lui Mihai Viteazul, potrivit cărora cardinalul Andrei Bâthory i-ar fi cerut,
printr-o solie, să părăsească tronul și Țara Românească (..să ies din țară și din
domnia aceasta)^.
Faptul vrednic de reținut este că abia la sfârșitul lunii octombrie negocierile
de pace transilvano-otomane de la Istanbul erau practic încheiate. Solii lui Andrei
11 Hurmuzaki, Documente, XII, nr. DCCI, p. 448-449 (cu data 17 august 1599); am folosit
traducerea lui N. Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, I, București, 1935, p. 291. Vezi și versiunea
maghiară a aceleiași scrisori, datată însă 14 august, în Monumenta Comitialia Regni Transylvaniae,
IV, Budapesta, 1878, nr. LVI, p. 313-314, cu comentariile lui I. Sârbu, op. cit., p. 488 și 492-493.
12 La Veneția, în 19 iunie 1599 se consemnau următoarele cu privirea la orientarea politică
fundamentală a cardinalului-principe: „... Quà è awiso cheT Cardinal Battori sia fomentato
grandemente da Polacchi, et in particolari dal Gran Cancelliere di Regno il che giudico che sia con
buon fondamento havendone io riscontro per una lettera, ehe ho visto scritta dal medesimo Cardinale
quà à un Vescovo Polacco, nella quale dice ha fondata tutta la sua speranza nel Rè di Polonia” (Anton
Mesrobeanu, Documente din Arhivele Vaticanului referitoare la Mihai Viteazul, în CI, IV-2, 1928,
nr. VIII, p. 161). Iar aceasta este doar una dintre numeroasele mărturii de care dispunem.
13 Veress E., Relationes nuntiorum apostolicorum in Transsilvaniam tnissorum a Clemente
VIII (1592-1600), Budapesta, 1909, nr. 257, p. 336: „... anzi ehe havendo inteso dai suoi ambasciatori
distinati alia Porta, ehe li oratori di esso Michele havevano accettato lo stendardo dai Turco, ehe
haveva subito fatto intendere a detto Michele, che se esso non lo rimandasse indietro, ehe l’havrebbe
riputato per inimico, et che [gl’] haverebbe confiscati li beni, che tiene in questa provinția” (22
august 1599).
14 Vezi scrisoarea trimisă de Mihai în 20 decembrie 1599, din Alba Iulia, lui Ieremia vodă
Movilă (MVCE, I, nr. 121, p. 322-323). Vezi, de asemenea, relatarea lui Valentin Walawski, din 24
decembrie 1599, după care atât cardinalul Bâthory, cât și Ieremia vodă l-ar fi somat, prin emisarii lor,
„să lase Țara Românească”, unul pentru sine, celălalt pentru fratele său (ibidem, nr. 123, p. 329).
Bâthory obținuseră în final tot ceea ce au vrut, cu o singură excepție, controlul

politic asupra Țării Românești (l’assolulo dominio della Vallachia, con obliga di
pagare il tributo ordinario di quel Principala). Peste două zile - se știa la Poartă în
30 octombrie 1599 - urmau să-i fie trimise lui Andrei Bâthory însemnele de
domnie1”. Ulterior, în 4 ianuarie 1600, foștii soli ai cardinalului la Poartă, Nicolae
Gavay și Francisc Buday, aflați la Suceava, confirmau că ei și-au dus într-adevăr la
bun sfârșit misiunea - „dajdea, fără anul acesta, s-a iertat pe trei ani. Au lăsat
Lipova, Inăul pe vecie Ardealului...” -, dar că erau pe punctul să părăsească
Istanbulul când acolo a sosit știrea că „săracul Andrei Bâthory” și-a pierdut viața1516.
Cu alte cuvinte, proiectul polon de a dobândi pe cale diplomatică de la Poartă, prin
intermediul cardinalului-principe al Transilvaniei, mână liberă în privința Țării
Românești a eșuat datorită anticipării de către Mihai Viteazul a consecințelor
pentru el ale acestui proiect. Cum se știe astăzi, el era gata să pătrundă pentru
prima oară în Transilvania, în cooperare cu forțele imperiale, încă de la sfârșitul
lunii august sau la începutul lunii septembrie 15991 '.
Voi trece acum la perspectiva politică a lui Ieremia vodă, care, firește, în
contextul plasării lui pe „axa” polono-otomană, își urmărea propriile interese. O
scrisoare a hanului Gâzi Ghirai adresată regelui polon Sigismund al III-lea, foarte
probabil în august 159918, atestă că a existat o cerere formală din partea polonilor
de a-1 ataca pe Mihai Viteazul, „indiferent dacă acesta se va duce în altă parte sau
va intra în țara Ardealului”19. Ceea ce merită scos în evidență din textul acestui
document pentru discuția noastră este partea finală, din care reiese că exista
proiectul unei campanii comune polono-moldovenești, la care erau chemați să-și
dea concursul și tătarii din hanatul Crimeii. Obiectivul ei era de a-1 proteja pe
cardinalul Andrei Bâthory de reacția domnului muntean, considerat la Varșovia
drept ultimul „pion” al Habsburgilor în spațiul carpato-danubian20.
Puțin înainte de 24 mai 1599, adică în vremea când planul cu pricina era în
15 Hurmuzaki, Documente, IV-2, nr. CCVI, p. 440.

16 Ibidem, XII, nr. CMLXXIV, p. 615. între timp, în 15 decembrie 1599, din Alba Iulia,
Mihai Viteazul poruncea să fie confiscate banii și bunurile celor doi ce vor fi găsite în cetatea Bistrița
sau în ținutul ei (A. Veress, op. cit., V, nr. 236, p. 345). Ei și-au început misiunea în a doua jumătate a
lunii iunie, așa cum indică o scrisoare a lui Ieremia vodă, din 22 iunie 1599 (Hurmuzaki, Documente,
Supl. II-l, București, 1893, nr. CCLXXIX, p. 534-535; vezi și ibidem, XII, nr. DCLXX1I, p. 437).
17 Vezi Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae, III. Studii cu privire la Mihai Viteazul (1593-
1601), București, 1997, p. 295-298.
18 Pentru datarea ei vezi ibidem, p. 165-169.
19 MVCE, I, nr. 92, p. 250.
20 Ștefan Andreescu, op. cit., p. 167.
curs de pregătire, cancelarul Zamoyski voia să știe dacă Ieremia vodă dorește
scaunul domnesc al Țării Românești pentru fratele său Simion „sau pentru
altcineva”. Cu următorul adaos: „Eu doresc de bună seamă tot binele domnului
frate al Domniei Tale și întregii case a Domniei Tale, dar în acel loc aș vrea să văd
pe altcineva. Căci, așezându-se acolo domnul frate al Domniei Tale, atât el singur
s-ar afla aproape în captivitate, din cauza depărtării de Domnia Ta, cât și Domnia
Ta ai petrece ca în lanțuri păgâne”21. Sigur, aici cancelarul vădește prudența sa de
mare om politic: Simion Movilă în scaunul domnesc al Țării Românești ar fi putut
înclina, în perspectivă, balanța de partea otomanilor în cadrul raporturilor
polono-otomane și în cazul domnului Moldovei, obligat să facă o politică similară
cu a fratelui său. Dar, în plus, această scrisoare atestă că, deocamdată, regele
Sigismund al III-lea nu încuviințase inițiativa militară în privința Țării Românești.
Iar situația aceasta se va prelungi mult, în pofida tuturor apelurilor și insistențelor
voievodului Moldovei, așa după cum vom vedea numaidecât. Ezitarea regelui
polon este perfect explicabilă, dacă ne gândim că un asemenea atac ar fi fost rău
văzut atât la curtea imperială de la Praga, cât și la Roma.
Cel dintâi contact diplomatic între Andrei Bâthory, noul principe al
Transilvaniei, și Ieremia vodă Movilă este semnalat în a doua jumătate a lunii
aprilie 159922. Cardinalul i-a cerut domnului Moldovei să notifice la Poartă
schimbarea produsă la cârma Transilvaniei și, totodată, să-i asigure pe turci că
relațiile cu ei vor fi din nou „așa cum au fost în trecut”. Și, într-adevăr, în 3 mai
soseau la Istanbul curieri din partea lui Ieremia vodă cu aceste vești. Iar în mediile
diplomatice se făcea deîndată remarca potrivit căreia autorul evenimentelor nu era
altul decât cancelarul polon, „prieten sincer al sultanului” {amico sincera del Gran
Signore). Drept răspuns, un ceauș turc pleca în 7 mai spre Transilvania, cu scrisori
pentru Andrei Bâthory23. S-ar putea să fie vorba de cel care, însoțit de un sol
moldovean, își făcea intrarea în Turda în 29 mai, fiind întâmpinat acolo de însuși
cardinalul-principe24. De acum încolo, eforturile diplomatice pentru recunoașterea
de către turci a lui Andrei Bâthory și încheierea păcii cu Transilvania au fost
21 Ilie Corfus, Documente privioare la istoria României culese din arhivele polone (secolele
al XVI-lea și al XVII-lea), ed. îngrijită de Vasile Matei, București, 2001, nr. 64, p. 137; vezi și idem,
Intervenția polonă în Moldova și consecințele ei asupra războiului lui Mihai Viteazul cu turcii, în
Rdl, 28,1975,4, p. 539.
22MVCE, I, nr. 79, p. 230-231.
23 Hurmuzaki, Documente, XII, nr. DCLXV, p. 433-434. Pe 9 mai, alți trei curieri
moldoveni își făceau intrarea în Istanbul, cu scrisori de la Andrei Bâthory, „ehe vuole essere servitore
di questa Porta, pagando il suo tribute et facendo tutto che’l Gran Signore giustamente le
commandera”. In 2 iunie, vodă Ieremia făcea cunoscute în amănunt regelui polon demersurile sale
inițiale pe lângă Poartă, efectuate la cererea cardinalului (Hurmuzaki, Documente, Supl. II-l, nr.
CCLXXVII, p. 531).
24 Ibidem, XII, nr. DCLXVI, p. 434; vezi și Ștefan Meteș, Domni și boieri din Țările
Române în orașul Cluj și românii din Cluj, Cluj, 1935, p. V.
pentru domnul Moldovei tot atâtea prilejuri de a încerca să capete acordul Porții în
privința instalării în scaunul domnesc muntean a fratelui său.
Zvonuri sub acest din urmă aspect au circulat destule. De pildă, în 7 august
1599, la Istanbul ajunsese știrea despre întâlnirea la Belgrad a solilor din
Transilvania și din Moldova cu marele vizir Damad Ibrahim pașa. Ei au fost primiți
„cu cea mai mare bunăvoință” - ceea ce este, probabil, adevărat - și se presupunea
că „la întoarcere li se vor înmâna steaguri, unul lui Bâthory pentru domnia
Transilvaniei și altul acelui frate al principelui Moldovei, ce se află mult iubit de el,
pentru domnia Valahiei”. Mai mult, capuchehaia domnului Moldovei declara că
numaidecât ce va sosi steagul pentru Simion Movilă, vodă Ieremia „va porni
asupra Valahiei”, în înțelegere cu Güzelce Mahmud pașa, aflat la Razgrad, în
fruntea a 15.000 de oșteni. Ba chiar, mai susținea autorul acestui raport, o a treia
oaste va ataca probabil din direcția Transilvaniei, fiind trimisă de către cardinal23*.
Iată, însă, că și o sursă autorizată, anume nunțiul Germanico Malaspina -
sosit la Alba Iulia în 21 august 1599 - ne asigură că, într-adevăr, „Ieremia, domnul
Moldovei, se pregătea, cu ajutorul unor fruntași poloni, încă și cu sprijinul acestui
domn <Andrei Bâthory>, să izgonească pe Mihai din Țara Românească”. Negreșit,
asta s-ar fi întâmplat de îndată ce steagul otoman, așteptat „din zi în zi” (di giorno
in giorno) pe la sfârșitul lunii august, ar fi sosit la curtea transilvană26. Cum faptul
nu s-a petrecut, nici lucrurile nu s-au mai mișcat din loc în această privință...
Oricum, acest raport al lui Malaspina ne arată în chip limpede că mesajul lui
Andrei Bâthory din 2 august, prin care - la solicitarea domnului muntean - îl
descuraja pe vodă Ieremia să întreprindă ceva contra Țării Românești, ținea de o
altă fază, acum depășită.
La rândul său, vodă Ieremia a încercat în repetate rânduri să-1 scoată din
imobilism pe regele polon, pretinzând chiar că are încuviințarea Porții pentru
instalarea pe tronul Țării Românești a fratelui său, Simion. Scrisoarea la care mă
refer acum, alcătuită la Suceava în 27 august 1599 (st. v.), semnalează întețirea
eforturilor domnului Moldovei, căci el recurge de astă dată și la mărturia boierilor
munteni pribegi, adversari ai lui Mihai Viteazul"'. Pe acești boieri, în frunte cu Dan
Danilovici, îi trimite chiar în Polonia, în două rânduri, în lunile septembrie și
octombrie"8. A doua oară, ei pretindeau, într-un memoriu, că le-au parvenit între
MVCE, IV, București, 1986, nr. 119, p. 162. Comentarii la I. Sârbu, op. cit., p. 484-485.
ț6 Veress E., Relationes, nr. 260, p. 340. Comentarii la I. Sârbu, op. cit., p. 485.
"7 P. P. Panaitescu, Documente privitoare la Mihai Viteazul, București, 1936, nr. 34, p. 88.
La 1 octombrie 1599, Ieremia vodă îi scria cancelarului că boierii munteni s-au înapoiat
de la Zamość și „căzând cu crucea înaintea noastră, ne-au rugat ca, îndurându-ne de ei în această
cădere, să stăruim pentru dânșii pe lângă Măria Sa regele și pe lângă Milostivirea Ta, ca să poată avea
ajutor grabnic în această pieire a lor”; drept urmare, vor pleca din nou la Jan Zamoyski, iar apoi la
---- -- nădejdea unui răspuns bun (I. Corfus, Intervenția polonă, p. 539; vezi și Hurmuzaki,
D . - merre. Supl. II-I. nr. CCXCI, p. 551 ).
timp noi scrisori din Țara Românească, pe care chiar le-au înmânat cancelarului
Zamoyski. Este vorba, neîndoielnic, de scrisoarea falsă, cu data 5 septembrie (st.
v.), care le-ar fi fost adresată de mitropolitul Eftimie și toți marii boieri ai Țării
Românești, printre care ... înșiși frații Buzești29 ! Cel mai semnificativ element din
cele două documente - unul autentic, celălalt fals - este negreșit invocarea, ca
argument pentru aducerea pe tronul de la miazăzi de Carpați a lui Simion Movilă, a
ideii unității de neam și credință, laolaltă cu eliminarea obstacolului dinastic: „Căci
suntem toți de o limbă și de o lege, și în vremile de odinioară astfel domnul
moldovenesc ajungea domn muntean și domnul muntean domn moldovenesc”30.
Faptul esențial pentru discuția noastră este, însă, altul: abia în 28 octombrie 1599,
adică în chiar ziua bătăliei de la Șelimbăr, cancelarul polon îi expedia la rege atât
pe boierii munteni, cât și pe solii lui Ieremia vodă, veniți sub pretextul de a
participa la funeraliile reginei31. Pe de altă parte, știm că regele polon și după
înfrângerea lui Andrei Bâthory încă ezita să încuviințeze până și recrutarea de
mercenari poloni, pentru și pe banii lui Ieremia vodă, de teamă că vor fi folosiți la
atacarea Țării Românești32* . Cauza ezitării regelui era una singură, teama de a nu-i
provoca prea mult pe Habsburgi, după ce, cu numai câteva luni mai devreme, pe
tronul Transilvaniei se instalase un cetățean polon3’1 ! Și asta după ce, cu un an mai
devreme - în 1598 -, regatul polon preferase să reînnoiască tratatul de pace cu
Imperiul Otoman, în loc să se alăture Casei de Austria, în războiul ei contra Porții,
ce dura de cinci ani.
Prezența lui Ieremia vodă Movilă la Roman la sfârșitul lunii octombrie și
începutul lunii noiembrie 1599 nu lasă loc pentru nici un fel de îndoială: în fruntea
oștilor sale, el era gata să pătrundă în Țara Românească. în 10 noiembrie, când
confirma cancelarului Zamoyski vestea înfrângerii cardinalului Bâthory, domnul
Moldovei arăta totodată că „și-a strâns toate oștile, pentru ca el <Mihai vodă> să nu
ne surprindă, așa cum l-a surprins pe voievodul Transilvaniei”, căci știa că domnul
muntean a răspândit zvonul că va proceda la fel și în cazul Moldovei'4. Dar, de
29 Vezi textul la Ștefan Ștefanescu, op. cit., p. 186-188 (autorul citat a crezut în
autenticitatea scrisorii cu pricina).
30 Hurmuzaki, Documente, Supl. II-l, nr. CCLXV, p. 487-490; am folosit tălmăcirea lui N.
Iorga, Scrisori de boieri - Scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte, 1931, p. 42. în celălalt
text, scrisoarea ticluită, cu data 5 septembrie (1599), se poate citi: „... să fimu suptu arepile
luminatului măriii craiului leșescu cumu e și domnul Erimie voevoda cu țeara Moldoveii, căce că
săntemu toți de o lege și de o limbă și <Movileștii> săntu domni de rudă bună” (Ștefan Ștefanescu,
op. cit., p. 188).
jl Hurmuzaki, Documente, Supl. II—1, nr. CCXCIII, p. 554.
32 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii (cu documente inedite în anexe), București, 1937,
nr. XXXI, p. 249-250.
” Ibidem, p. 49-50.
j4 Hurmuzaki, Documente, II-l, nr. CCXCV, p. 558. Tot în 10 noiembrie și tot din Roman,
vodă Ieremia se adresa cu vești și castelanului de Liov, Stanislav Żółkiewski, strecurându-i sugestia
fapt, Ieremia se găsea la Roman, în mod sigur, încă din 26 octombrie, adică două
zile înainte de bătălia de la Șelimbăr, iar nu ca o urmare a acesteia’5... Există, de
asemenea, și alte știri care vorbesc despre concentrarea oștii moldovene la hotarul
cu Țara Românească, în așteptarea steagului de domnie pentru Simion Movilă,
pentru care se străduia la Poartă Caraiman aga. Iar la acest efort ar fi trebuit să
contribuie deopotrivă și serdarul Mahmud, aflat la Razgrad, în fruntea a 15.000 de
36. De cealaltă parte, să nu uităm ceea ce ne spune polcovnicul Valentin
oameni*35
Walawski, aflat în slujba lui Mihai Viteazul: „întreaga vară” a trebuit să stea în
tabără, în ținuturile de răsărit ale Țării Românești, deoarece „veneau zvonuri la
Mihai vodă și spionii aduceau știri cum că împăratul turcilor poruncise lui Ieremia
vodă să-și așeze pe fratele său Simion în scaunul Țării Românești”, iar turcii și
polonii urmau să-1 ajute’7.
Aici este locul să aduc în discuție un fragment din cronica lui Miron
Costin, care, după părerea mea, pare să ateste că s-a produs chiar un atac
moldovenesc, după ce Mihai începuse campania sa în Transilvania. Numai că
Miron Costin, care este unicul izvor în această privință, a fixat o cronologie ușor
eronată: el scrie că acest atac ar fi avut loc „după aședzarea Ardealului” sub
stăpânirea lui Mihai Viteazul, adică în primăvara anului 1600, precedând
îndeaproape cucerirea Moldovei de către domnul muntean.
în rezumat, Miron Costin povestește că vodă Ieremia - „îndemnată de
turci” - ar fi mers cu oaste asupra Țării Românești și, neîntâmpinând nici o
rezistență, l-ar fi pus domn, în scaunul de la București, pe Simion Movilă. După
care, a revenit singur la Suceava. Domnia lui Simion a fost scurtă, deoarece Mihai
Viteazul, aflând de cele întâmplate, „îndată au purces asupra lui Simion vodă,
lăsândă pin cetățile Ardealului slujitori din oștile sale”. Simion Movilă nu l-a
așteptat, ci s-a retras „spre marginea țărâi, spre Focșani”, ca să primească ajutor de
că „n-ar strica” o intervenție în Transilvania, pentru salvarea nobililor unguri ce s-ar fi închis în Cluj
și „în alte cetăți” (A. Veress, Documente, N, nr. 189, p. 275; altă ediție: P. P. Panaitescu, op. cit., nr.
35, p. 90-91). Așadar, știrea care pleca în 4 decembrie din Liov, cum că Żółkiewski „cu întreaga
armată, dorește în ascuns, împreună cu domnitorul din Moldova, să pornească împotriva domnitorului
din Valahia, să-1 scoată din țară, să înscăuneze un altul, cu încuviințarea împăratului turcesc”, pare a
avea un temei real (vezi Radu Constantinescu, Lupta pentru unitate națională a Țărilor Române
(1590-1630). Documente externe, București, 1981, nr. 159, p. 86 și p. 214).
jS Hurmuzaki, Documente, XII, nr. DCCXLVII, p. 472. Scrisoarea cu pricina, către
autoritățile din Bistrița, se referea la un răspuns ce trebuia trimis grabnic cardinalului, oriunde s-ar fi
aflat acesta. Pare să fi fost vorba de răspunsul la apelul după ajutor al lui Andrei Bâthory, când acesta
a aflat despre trecerea munților de către oștile lui Mihai Viteazul. Pe de altă parte, trebuie spus că
există și un act intern, în slavonește, emis de vodă Ieremia la Roman, în 25 octombrie 1599. Dar data
aceasta este pe stil vechi (DIR, A, veac. XVI, vol. IV, nr. 336, p. 272-273; textul slavonesc, la Th.
Codrescu, Uricariul, XVIII, Iași, 1892, nr. 46, p. 232).
j6 Vezi N. Iorga. Istoria lui Mihai Viteazul, I, p. 290-291.
' A. Veress, Documente, V, nr. 232, p. 338; comentarii laN. Iorga, op. cit., I, p. 288.
la fratele său. Când a izbutit să adune „câtăva samă de oști”, el „au stătut și au
așteptatii pre Mihai vodă cu războiul la o vale ce să chiamă Milcovulü cel Mare în
Țara Muntenească. (Are și altii nume grozav acel pârâu și spun că de atunci). Și au
stătut războiul câteva ceasuri și apoi au pierdut Simion vodă războiul’”8.
Indicația toponimică atât de precisă oferită de Miron Costin mă face să
cred că el a cunoscut, într-adevăr, o tradiție despre o încercare neizbutită a fraților
Ieremia și Simion Movilă, în vremea lui Mihai Viteazul, de a-1 impune pe cel de-al
doilea pe tronul Țării Românești. Dar această tentativă trebuie plasată, foarte
probabil, în toamna anului 1599, în săptămânile în care vodă Ieremia și-a avut
reședința la Roman. De asemenea, cred că episodul cu pricina s-a limitat doar la
ciocnirea de lângă hotar și nicidecum nu a fost vorba de o înaintare până la
București a oștilor moldovenești, urmată de o scurtă domnie a lui Simion Movilă în
Țara Românească38 39...
A sosit momentul concluziilor. Mi se pare limpede că fiecare dintre cei trei
„actori” de pe scena politică din spațiul carpato-danubian, Mihai Viteazul, Andrei
Bâthory și Ieremia Movilă, a avut propriul său plan. Ultimii doi se bizuiau în
primul rând pe sprijinul diplomatic și, la nevoie, militar al regatului polon. Dar, în
același timp, orice mișcare a lor trebuia să țină seamă și de consimțământul Porții,
cu care Polonia întreținea relații pașnice. Or, planul lui Andrei Bâthory, care
prevedea recunoașterea autorității sale asupra Țării Românești, pentru ca abia apoi
el să purceadă la înlăturarea lui Mihai Viteazul, nu a fost niciodată încuviințat
de turci. Așteptarea zadarnică, până în ultimul moment, a tratatului cu Poarta,
întocmit în condițiile cerute de el, explică prea bine nepregătirea militară a
cardinalului-principe, în clipa în care a primit vestea despre atacul de la miazăzi.
Ieremia vodă Movilă a căutat și el insistent, mai ales în lunile de la începutul
toamnei anului 1599, să capete aprobarea regelui polon pentru instalarea în scaunul
domnesc al Țării Românești a fratelui său Simion. Nu a obținut-o. Iar pretenția lui
că turcii i-ar fi susținut proiectul nu este confirmată, atât cât știm astăzi, de vreun
izvor. Lovitura pe care a încercat-o și al cărei ecou s-a păstrat în paginile cronicii
lui Miron Costin a fost un gest pe cont propriu, de care ulterior s-a lepădat, de
vreme ce, în 21 decembrie 1599, un sol al său se afla la Alba Iulia și era primit
38 Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aron vodă încoace, în Miron Costin, Opere, ed. P. P.
Panaitescu, București, 1958, p. 50.
39 Intr-o scrisoare trimisă sultanului numaidecât după biruința de la Șelimbăr, Mihai
Viteazul încerca să-și prezinte expediția din Transilvania drept o acțiune în slujba Porții (!) și,
totodată, să obțină aprobarea pentru continuarea ei în direcția Moldovei. Căci, arăta printre altele
domnul muntean, Ieremia vodă, care „unit este cu polonii și ceea ce face, totul numai cu sfat din
Polonia și cu viclenie face”, în vremea când el înfrângea oastea cardinalului, „pornindu-se cu toată
oastea lui a ajuns aproape de granițele țării noastre, cu acest gând ca să pună în locul nostru alt
hospodar” (Ilie Corfus, Corespondență inedită asupra relațiunilor între Mihai Viteazul și Polonia,
Cernăuți, 1935, anexa II, p. 28). Cred că acest izvor vine în întâmpinarea interpretării de mai sus.
într-o lungă audiență de către Mihai Viteazul40. De fapt, numai acesta din urmă a
dispus de un acord - însă doar de principiu ! - din partea curții imperiale
habsburgice pentru campania în vederea scoaterii Transilvaniei din orbita politică
polonă. Avem de-a face în chip evident, așa cum deseori s-a observat, cu coliziunea
între două blocuri, din care, până la urmă, a ieșit, totuși, biruitor cel
polono-otoman. Dar nu pentru mult timp, fiindcă prin impunerea pe tronul Țării
Românești a lui Radu vodă Șerban, susținut de „partida” boierilor Buzești, în anul
1602, și proiectul lui Ieremia vodă, zămislit în funcție de „axa” polono-otomană,
a eșuat...
în loc de încheiere, voi relua și eu reflecția comisarilor imperiali David
Ungnad și Ștefan Szuhay, după vizita lor la Târgoviște din iunie 1598, pe marginea
relațiilor între Mihai vodă și Ieremia Movilă: „De ar putea fi uniți împotriva
dușmanilor acești doi români ce se dușmănesc !” {Utinam duo iști antagonistele
Valachiae adversus hostes unanimes esse passent /)41.
40 Hurmuzaki, Documente, III—1, nr. CCCXIX, p. 396; vezi și P. P. Panaitescu, Mihai

Viteazul, București, 1936, p. 152-154. Ciocnirea de la hotar, între corpul de oaste al lui Simion
Movilă și străjile muntene, nu poate fi în nici un caz atribuită cronologic primăverii anului 1600. Este
adevărat că atunci a circulat un zvon potrivit căruia Sigismund Bâthory, fostul principe al
Transilvaniei, care se găsea la Suceava, ar fi pătruns în Țara Românească și l-ar fi alungat pe Nicolae
vodă Pătrașcu, fiul și asociatul la domnie al lui Mihai (Ștefan Andreescu, Restitutio Daciae, III, p.
262). Dar mărturii de primă mână, cum sunt scrisori ale lui Mihai Viteazul din chiar luna în care a
dezlănțuit expediția contra lui Ieremia vodă - mai 1600 -, nu vorbesc decât de un atac preventiv,
deoarece domnul Moldovei se pregătea de război (si preparava di mover l'armi a detrimento
de Christiani) (A. Veress, op. cit., VI, București, 1933, nr. 93, p. 97-98, și nr. 101, p. 106).
41 Hurmuzaki, Documente, XII, p. 375; vezi și Ion Sârbu, op. cit., p. 348; P. P. Panaitescu,
Mihai Viteazul, p. 144.
Cristian Antim Bobicescu
ÎNTRE INTEGRARE ȘI PĂSTRAREA AUTONOMIEI.

MODELUL POLONEZ ȘI CONTROLUL DOMNILOR
ÎN MOLDOVA ȘI ȚARA ROMÂNEASCĂ
LA CUMPĂNA SECOLELOR XVI-XVII
Expunerea prezentă va cuprinde trei părți, primele două privind Moldova și

Țara Românească, iar ultima, consacrată problemei cunoașterii - de către membrii
cercurilor conducătoare muntene și moldovene - unor principii politice care
funcționau în Polonia. Ea constituie o cercetare preliminară, care se înscrie în linia
cunoașterii difuziunii modelului polon, a relațiilor dintre elitele polone și române și
a „influenței” polone în Moldova și Țara Românească1.
Cazul Moldovei. Istoriografia relațiilor polono-moldovene în timpul

domniei lui Ieremia Movilă a fost consacrată în mare măsură problemelor militare
și diplomatice. Atitudinea monarhiei polono-lituaniene față de Moldova în această
perioadă a fost interpretată diferit de istorici. Pe de o parte, s-a susținut că țelul
politicii polono-lituaniene era menținerea acesteia în stare de stat-tampon2, pe de
alta - că a existat o tensiune între această viziune și una care urmărea o integrare a
Moldovei3, sub formă de voievodat, în sistemul politic polono-lituanian.
Momentele-cheie ale raporturilor polono-moldovene, luate în discuție de către
istorici, se situează în anii 1595 (jurământul), 1597 (condițiile în care moldovenii
vedeau legăturile cu Polonia și răspunsul lui Sigismund al III-lea, acordat sub
formă de privilegiu pentru Ieremia Movilă) și cele două jurăminte din anul 1600.
Motivațiile politicii polone au fost înscrise într-un registru al dinamicii
conjuncturii diplomatice internaționale, dar și al intereselor comerciale polone în
1 N. Iorga, Polonais et Roumains. Relations politiques, economiques et culturelles,

București, 1921; P. P. Panaitescu, Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore
Ureche și Miron Costin, București, 1925 (în continuare: Panaitescu, Influența).
J. Macurek, Zapas Polska a Habsburkù о pristup k Cernému Mori na sklonku 16 stol,
Praga, 1931, p. Ill, 151 ; Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, București, 1938, p. 47, a fost de acord
cu istoricul ceh.
J Ștefan Andreescu, Movilești! în Țara Românească, în idem, Restitutio Daciae, II, București,
1989, p. 11-12 (în continuare: Andreescu, Movileștii); Veniamin Ciobanu, La cumpănă de veacuri.
Țările Române în contextul politicii poloneze la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al
XVII-lea, Iași, 1991 (în continuare: Ciobanu, La cumpănă); idem, Politică și diplomație în secolul al
XVII-lea. Țările Române în raporturile polono-otomano-habsburgice (1601-1634), București, 1994 (în
continuare: Ciobanu, Politică).
228 CRISTIAN ANTIM BOBICESCU
Moldova4.
în această expunere, ne vom concentra asupra unora dintre mijloacele pe
care Jan Zamoyski și Sigismund al III-lea le-au întrebuințat pentru atragerea elitei
locale. Voi urmări politica personală a regelui și cancelarului, precum și reacția
domnului moldovean.
Relațiile interne ale Moldovei atrag atenția nobilimii polone încă de la
mijlocul secolului al XVI-lea. în vo/wm-ul său expus în seim în anul 1553,
Hieronim Ossoliński a înfățișat dificultățile pe care, în viziunea sa, Ie prezenta
primirea omagiului lui Alexandru Lăpușneanu5. Din punctul său de vedere,
principala problemă nu era de a primi omagiul acestuia, ci de a păstra Moldova în
sfera de influență polonă, deci de a asigura durabilitatea relațiilor polono-moldovene.
Amenințările la adresa acesteia ar fi putut veni din două direcții. Acceptarea
omagiului ar fi atras după sine izbucnirea războiului cu Imperiul Otoman. O alta o
constituia instabilitatea internă a Moldovei, care se datora lipsei nobilimii și tiraniei
domnului, care amenința să se deplaseze și în planul relațiilor cu Polonia.
Ossoliński se îndoia că domnul singur ar putea fi un garant al acestor
relații. Lipsa nobilimii, pe care el o prezintă drept „egalitate” - deci lipsa celor mai
buni - se manifesta prin faptul că „toți au învățat că păstorul caprelor poate deveni
mare domn și în final voievod”. Acest lucru a permis dese trădări și ucideri de
domni și boieri. Din punctul de vedere al lui Ossoliński, domnul este forțat adesea
să ucidă, să adopte un comportament tiranic, deoarece „fiecare [supus - n. ra.] vrea
să fie mai degrabă pan decât păstor”, iar dacă nu reușește, va acționa până își va
pierde capul sau până va cădea capul altcuiva. Bănuindu-i pe toți, voievodul va
pierde și fidelitatea „celor statornici”, iar consecințele pot fi: asasinarea domnului,
ridicarea unui pretendent sau chemarea turcilor. în acest caz, voievodul, al cărui
omagiu polonii îl vor accepta, va cădea, iar cel nou nu va respecta vechile pacte.
Imaginea Moldovei, prezentă în discursul lui Ossoliński, se înscrie între
stereotipul moldoveanului nestatornic, convenție - tirania, văzută ca o domnie
sângeroasă și nu ca o uzurpare în sensul clasic, care nu este o caracteristică, ci un
derapaj - și familiarizare cu evoluția politică a Moldovei. Ne interesează aici
soluțiile propuse de Ossoliński pentru soluționarea acestor probleme. Pentru a face
față unui război cu Imperiul Otoman, el propunea ca, din tributul plătit otomanilor,
să se întrețină o oaste permanentă polonă în Moldova. Aceasta ar fi urmat să
întârzie atacul otoman până la mobilizarea oștilor polono-lituaniene. Propunea, de
asemenea, ca Moldova să devină un stat-tampon orientat către Polonia.
4 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, București, 2002, p. 126-128; Ștefan Andreescu,

Comerțul danuhiano-pontic la sfârșitul secolului al XVI-lea: Mihai Viteazul și „drumul
moldovenesc”, în SMIM. XV, 1997, p. 2-20.
' Hurmuzaki, Documente, II—1, p. 193-196: extras din discursul lui Hieronim Ossoliński la
dietă, 24 februarie 1553.
ÎNTRE INTEGRARE ȘI PĂSTRAREA AUTONOMIEI 229
Aceeași oaste urma să consolideze și să limiteze puterea domnului. Pe de o

parte, asigurându-i securitatea în fața propriilor supuși, prezența ei urma să-i
împiedice pe moldoveni să se revolte împotriva acestuia: „vor apăra voievodul de
orice peripeție, oamenii lui nu vor îndrăzni să se ridice împotriva lui, în fața lor”. în
același timp, urma să controleze judecata domnului în probleme de viață și de
moarte: „să se stabilească cu el ca să nu judece pe nimeni în chestiuni de vărsare a
sângelui, fără a chema rotmiștri poloni în sfatul său și fără a stabili cu sfatul lor
torturi, iar dacă ar îndrăzni asta, fără sfatul lor, să fie scris că M. S. regele poate
schimba domnul cu voia întregii țări”. Ossoliński propune instalarea suzeranității
regelui polon asupra Moldovei și introducerea unor norme care ar fi limitat puterile
acestuia, cu scopul de a stabiliza situația internă a țării. Această inovație ar fi urmat
să capete legitimitate cu consimțământul domnului.
Pentru contracararea situației în care domnul ar fi fost asasinat sau înlocuit
de către supușii săi, iar cel nou nu și-ar mai fi respectat obligațiile asumate de către
precedentul față de Coroană, Ossoliński propune crearea unei legături juridice între
monarhul polon și supușii domnului moldovean, care să aibă la bază participarea
acestora la depunerea omagiului.
Ossoliński demonstrează chiar o oarecare înțelegere a „comportamentului
tiranic” al domnilor, care nu este unul natural, ci este condiționat de cultura politică
a elitei moldovene. Această tiranie defensivă a domnilor Moldovei ne face să
introducem o nuanțare a opiniei lui C. Backvis, care considera că polonii înscriau
principatul vecin, alături de Moscova și Turcia, în categoria regimurilor „unei
tiranii ilegale și nelimitate”6. Ossoliński considera Moldova un spațiu politic
instabil, care putea genera tiranie, din alte considerente decât cele care o produceau
în Imperiul Otoman. Această caracteristică particularizează locul Moldovei în
imaginarul politic polon în raport cu acesta din urmă și cu Moscova. în același
timp, din dorința de a asigura o continuitate politică a relațiilor polono-moldovene,
alunecarea spre tiranie a domnilor trebuia oprită. Observăm cum stereotipul
moldoveanului condiționează intervenția polonă.
Dreptul domnilor moldoveni și munteni de a judeca singuri în cazurile de
trădare a constituit și pe parcursul celei de a doua jumătăți a secolului al XVI-lea o
referință negativă pentru nobilimea polonă. Atrage atenția remarca făcută de
Bartosz Paprocki, unul dintre partizanii familiei Zborowski, cu prilejul execuției lui
Samuel Zborowski, în 1584: „Sunteți conștienți că judecătorii au fost actori, ei au
instigat, ei au depus mărturie, și tot ei au cercetat. Pentru Dumnezeu ! A fost ca o
treabă moldovenească și muntenească”7. Observăm că Paprocki percepe
desfășurarea judecății moldovene - el are în vedere judecata domnească în caz de
6 C. Backvis, Słowianie w obliczu „lekcji" tureckiej, u zarania czasów nowożytnych, în

idem, Szkice o kulturze staropolskiej, PIW, 1975, p. 642-643.
7 B. Paprocki, Dwe broszury polityczne z lat 1587 i 1588, ed. J. Czubek, Cracovia, 1900, p. 59.
trădare - drept arbitrară. Această privire asupra judecății moldovene în cazurile de

trădare vine prin prisma principiului nemine judex in causa sua, care a fost acceptat
de către seim în anul 1588s și care devenise, după cum observăm, un postulat al
opoziției încă din timpul domniei lui Ștefan Bâthory. Alte câteva documente din
timpul Movileștilor ne arată că, în opinia polonilor, necredința și nestatornicia erau
considerate a fi caracteristice moldovenilor și muntenilor89.
De altfel, documente ulterioare domniei lui Ieremia Movilă vorbesc despre
limitarea dreptului de judecată al domnului moldovean în cazurile de trădare,
despre introducerea viagerității deținerii demnităților moldovenești pentru boierii
care dobândiseră cetățenia nobiliară polonă - indigenatul10 - și de introducerea
unor „noutăți” în urma consimțământului lui Ieremia Movilă11. Aceleași documente
exprimă clar faptul că unele dintre aceste „noutăți” exercitau o atracție asupra
boierilor moldoveni12* .
Vom porni de la o nouă lectură a documentelor cu caracter public, care au
definit, sau au încercat să definească, raporturile polono-moldovenești în timpul lui
Ieremia Movilă. Domnia lui a fost considerată drept un moment de maximă
apropiere cu statul polon11.
în „Jurământul” depus de Ieremia Movilă în 1595 se găsesc unele
prevederi care permit o nuanțare a ultimelor interpretări date locului pe care
Moldova ar fi urmat să îl ocupe în cadrul Uniunii polono-lituaniene14.
în primul rând, atrage atenția faptul că Ieremia Movilă recunoaște că a
primit Moldova de la regele polon, ceea ce înseamnă că, în interpretarea polonă,
Sigismund al III-lea devenise proprietarul Moldovei, pe care a dăruit-o apoi noului
8 Volumina Legum, II, p. 251-252 - constituția „De crimine laese Maiestatis Regiae et
perdulionis”, care prevedea participarea nobililor, alături de senatori, la deliberările și concluziile
Tribunalului Seimului în cazuri de trădare, în absența regelui. Ar fi de remarcat că dovezile
(„probationes et documenta”) trebuiau să fie „certa, manifesta notoria et sufficientia”.
9 Ilie Corfus, Documente polone privitoare la domnia lui Simion Movilă în Țara
Românescă, Cernăuți, 1939 (în continuare: Corfus, Documente Simion Movilă), p. 52 (octombrie
1602, instrucțiunea boierilor pentru Vasile clucer și Voicu vistiernic), lucru recunoscut (stereotip
preluat) chiar de boierii munteni; Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei până la Aron vodă
(1359-1595), ed. C. Giurescu, București, 1916, passim; observăm cum a doua generație a boierilor
care au intrat în contact cu Polonia a preluat această imagine polonă.
10 Constantin Rezachevici, Indigenatul polon — o formă însemnată de integrare a nobilimii
românești în cea europeană în Evul Mediu, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 205-216.
al XVII-lea, București, 1983 (în continuare: Corfus, Documente XVII), p. 59: instrucțiunile lui Nestor
Ureche și Costea Bucioc, soli în Polonia, din 16 octombrie 1611.
12 Ibidem, p. 72: Nestor Ureche și Isac Balica către Sigismund al III-lea (cu data greșită
octombrie 1617; ar trebui mutat în prima parte a lui 1612).
b Panaitescu, Influența polonă, p. 10-11; idem, Mihai Viteazul, p. 139-142.
14 Ciobanu, La cumpănă, p. 119—120; H. Wisner, Zygmunt III Waza, p. 159, vorbește despre
forme fără fond.
domn. Semnificația acestui fapt este dată de promisiunea lui Ieremia Movilă și a
demnitarilor care au contrasemnat documentul, de a „se supune și a se uni” cu
Coroana atunci când aceasta va dori15. Ieremia Movilă promitea, cu alte cuvinte, să
înapoieze ceea ce primise. Era o hârtie semnată în alb. Dispute trezește forma în
care Moldova urma să fie integrată în Coroană.
Pornind de la pasajul în care se anunța transformarea Moldovei în
„membru de nedespărțit al Coroanei, precum alte țări și voievodate”, s-a tras
concluzia că aceasta ar fi urmat să devină un voievodat16. Consider că prin acest
pasaj se subliniază caracterul indisolubil al legăturilor care urmau să se nască între
Moldova și Polonia, și nu reducerea Moldovei la situația unui voievodat. Către
această interpretare ne îndeamnă și descrierea uniunii dintre Coroană și Marele
Principat al Lituaniei, care, conform actului uniunii de la Lublin, ar fi devenit „un
corp de neseparat și egal, și de asemenea o singură republică comună, care, din
două state și națiuni, s-a adunat și unit într-un singur popor”17. Această declarație
nu schimba faptul că Lituania își păstrase, după 1569, oastea, demnitățile centrale,
tezaurul și legile, având în comun cu Coroana monarhul, seimul și, într-o oarecare
măsură, politica externă.
O altă prevedere, care merită un comentariu separat, ne permite să
susținem că, prin „uniunea” anunțată de jurământ, nu se urmărea o anulare a
identității instituționale a Moldovei. Moldovenilor urma să li se permită a obține
proprietăți în regat; reciproc, polonii urmau să obțină aceleași drepturi în Moldova:
„Valachis in Regno possessiones acquirere liceat, matrimonia libera sint; et
viceversa Polonis in Valachia, ita ut possesores utriunque tamq. fratres vivere
debebunt”18. Dacă Moldova ar fi urmat să fie transformată în voievodat, această
prevedere nu ar mai fi fost necesară, nobilii poloni putând deveni proprietari în
orice voievodat al Coroanei.
Prezența, în jurământul lui Ieremia Movilă, a principiului reciprocității, în
virtutea căruia moldovenilor urma să li se permită să dobândească proprietăți în
Polonia, iar polonilor în Moldova, înscrie acest act între cele influențate de uniunea
de la Lublin, din 1569. Prin actul uniunii, în baza principiului reciprocității, se
eliminau barierele puse de lituanieni în calea dobândirii de proprietăți de către
poloni în Marele Principat, și permitea lituanienilor să devină proprietari în
15 Hurmuzaki, Documente, II—1, p. 344-345: jurământul din 27 august 1595; Hurmuzaki,

Documente, III, p. 385: „Giuramento prestata al Re di Polonia da Gieremia Palatino di Moldavia di
27 d’agosto 1595 in Iași”.
16 Constantin Rezachevici, Politica internă și externă a Țărilor Române în primele trei
decenii ale secolului al XVII-lea, în Rdl, XXXVIII, 1985, 1, p. 12-15.
17 Volumina Constitutionum, vol. I, tom. II, 1550-1585, O Księstwie Litewskim (în
continuare: Volumina Constitutionum), Varșovia, 2005, p. 235.
18 Hurmuzaki, Documente, III, p. 485.
Coroană19. Scopul acestei măsuri era de a întări legăturile dintre cele două state ale
federației polono-lituaniene. Această prevedere dispare, însă, în urma opoziției
elitei lituaniene, odată cu confirmarea de către Sigismund al ІП-Іеа a celui de-al
lll-lea Statut Lituanian, în ianuarie 15 8 820. Putem spune că prezența acestei
prevederi în jurământul lui Ieremia Movilă permite să caracterizăm planurile
cancelarului drept expansiune prin uniune, pentru a o deosebi de expansiunea
prin cucerire, sesizabilă în cazul Livoniei, unde seimul a decis ca nobilii Coroanei
să ocupe toate demnitățile noii provincii și pentru a o apropia de caracterul uniunii
de la Lublin.
Principiul reciprocității revine la sfârșitul secolului al XVI-lea atât în
politica internă, cât și în cea externă a uniunii polono-lituaniene. în 1592,
Sigismund l-a numit pe cardinalul episcop de Vilnius, Jerzy Radziwiłł, episcop de
Cracovia, și pe Bernard Maciejowski episcopul de Łuck, cetățean al Coroanei,
episcop de Vilnius'122 . Pe plan extern, principiul reciprocității în dobândirea de
domenii apare în instrucția soliei lui Lew Sapiecha la Moscova, din anul 1600".
Apariția lui în jurământul lui Ieremia Movilă se înscrie, deci, într-un context marcat
de revenirea la instrumentalizarea acestuia.
Către cine era îndreptată această prevedere a reciprocității aflată în
jurământul lui Ieremia Movilă din 1595 ? Anunțând că se va permite achiziționarea
de pământuri în Polonia de către moldoveni, ne face să credem că o țintă a ei o
constituiau indigenii, prezenți și viitori, deoarece singurii străini care puteau
achiziționa proprietăți în Polonia erau nobilii care dobândeau calitatea de cetățean
polon - indigenatul. Indigenii moldoveni, în acel moment, Ieremia Movilă și Luca
Stroici, erau obligați să obțină posesiuni în Polonia, pentru a deveni nobili poloni
care se bucurau de toate privilegiile și legile, un „cetățean” polon fiind, în primul
rând, un plătitor de impozite. Acest lucru nu elimina posibilitatea creșterii
numărului indigenilor. Prevederea reciprocă nu putea fi îndreptată decât către
nobilii poloni, nu doar către magnați, ci și către mica nobilime. Pe lângă rezolvarea
unor probleme personale, cancelarul ar fi putut avea în vedere și găsirea unui
debușeu pentru „nobilimea fără ocupație”, atât de numeroasă la sfârșitul secolului
al XVI-lea, încât Władisław Czapliński, caracterizând-o, vorbea de o „inflație”23.
19 Volumina Constitutionum: „ca să fie întotdeauna permis polonilor în Lituania și

lituanienilor în Polonia, prin orice fel de obicei drept, să primească și să țină pământuri, după dreptul
existent acolo unde sunt acele pământuri”.
20 H. Wisner, Unia lubelska i statut litewski z roku 1588, în „Zapiski Historyczne”, LI,
1986, p. 39-41.
21 H. Wisner, Zygmunt III Waza, p. 217.
22 K. Tyszkowski, Poselstwo Lwa Sapiechy w Moskwie 1600 r., p. 82-84.
2j W. Czapliński, Propaganda w służbie wielkich planów politycznych, în O Polsce
siedemnastowiecznej, Varșovia, 1966, p. 166-173. Ar trebui adăugat că acestei inflații nu îi
Scopul central al introducerii principiului reciprocității în jurământ era de a crea

legături între boierimea moldoveana și Coroană, precum și între nobilimea polonă
și Moldova, cu scopul de a constitui o bază socială care să susțină sau chiar să
întărească legătura Moldovei cu Coroana.
Trebuie observat, însă, că obținerea de proprietăți în Moldova de către
poloni deschidea acestora calea către obținerea de demnități, deoarece orice
proprietar moldovean le putea obține24. Nu este exclus ca Zamoyski să fi
intenționat de la bun început ca, pe această cale, să deschidă și drumul polonilor
către demnitățile moldovenești. Asemenea măsuri ar corespunde celor luate de
poloni în Livonia după cucerirea ei de către Ștefan Bâthory.
în ce măsură moldovenii au reacționat în fața acestor planuri poloneze ?
Răspunsul ni-1 oferă un document puțin folosit de istoriografia românească și
asupra căruia ne vom opri aici doar în măsura în care atinge problematica anunțată.
Documentul a fost prezentat de solia moldoveana lui Sigismund al III-lea la seimul
din 159725 și cuprinde condițiile în care Moldova intenționa să păstreze legăturile
cu Coroana. Trei puncte ale instrucției ne atrag atenția, prin prisma studiului
nostru, pentru că ne permit să sesizăm teama resimțită de autorii documentului
privind direcțiile în care se puteau aștepta la unele modificări instituționale inițiate
de partea polonă.
în ordinea prezenței lor în text, atrage atenția pasajul prin care se solicita
confirmarea domniei viagere a lui Ieremia Movilă, cu caracter ereditar în familie,
precum și a alegerii noului domn de către „sfat și toată țara” în cazul stingerii
dinastiei.
în continuare, se solicita regelui să confirme accesul exclusiv al
moldovenilor la demnități. Se cerea ca demnitățile laice să fie distribuite oamenilor
de limbă moldovenească, aleși de domn împreună cu starea duhovnicească și cu
cea laică. Forma sub care este prezentată această cerere - înfățișează o prerogativă
domnească drept o putere „împărțită” între domn și „stări” - ne arată că atât
domnul, cât și boierii săi se temeau că seimul ar putea limita prerogativa
domnească, deschizând drumul nobilimii polone către demnitățile moldovenești.
Moldovenii păreau a se teme că seimul ar fi putut considera autoritatea domnului
singur de a desemna demnitarii ca arbitrară și, în consecință, sub forma controlării
ei, s-ar fi putut, într-un fel sau în altul, legaliza accesul polonilor la demnități. în
consecință, a fost prezentată ca o putere comună a domnului și a celor două „stări”,
corespundea una a oficiilor, precum în Anglia - cf. C. A. Bobicescu, Pe marginea raporturilor Ini
Jan Zamoyski cu Moldova și Țara Românească, în SMIM, XX, 2002, p. 201-202.
24 Ștefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorități, puteri {Moldova, secolele ХѴ-ХѴІГ), în
ArhGen, I (VI), 1994, 1-2, p. 87.
25 Scriptores Rerum Polonicarum, vol. XX, „Petita valahorum in scriptis S. R. Mti.
porrecta”, Cracovia, 1907, (în continuare: SRP), p. 474-475.
pentru a părea o oglindă fidelă a comunității politice polone, în care puterea

moderată a monarhului - sau împărțită între monarh și stări - constituia, în diferite
planuri, atât o realitate, cât și un model către care se tindea.
în același sens poate fi interpretată lipsa specificării judecății domnului în
caz de trădare, din paragraful prin care se cerea confirmarea modului în care se
exercitau judecățile în Moldova. Sunt amintite doar Judecățile țării, atât cele
duhovnicești, cât și cele laice”. Cred că această lipsă de precizie provenea și ea din
dorința de a nu oferi polonilor pretexte de ingerință.
în urma unei discuții din senat, partea polonă a răspuns la acest document
prin privilegiul oferit de rege lui Ieremia Movilă, prin care îi acorda acestuia
domnia ereditară26. în privilegiu se găsesc mai multe prevederi formulate imprecis,
tocmai pentru a putea fi interpretate pe viitor în funcție de conjunctură și de
interesele de moment. Prima se referă la numirea în demnități: „Dignitales el
officia Palatinalus bene merilis distribuer. Având în vedere eludarea rezervelor
prezente în documentul moldovean, putem considera că se lăsa deschisă calea
pentru negocieri care ar fi avut drept scop legitimarea accesului polonilor la
demnitățile moldovenești. Cu atât mai mult, cu cât în același document regele
întărea toate prevederile înscrise de Zamoyski în jurământul din 1595, între care se
găsea și reciprocitatea achiziționării proprietăților. Domnul Moldovei a obținut o
victorie, deoarece regele polon a garantat în privilegiu păstrarea normelor „antice”
în desfășurarea judecăților.
Următoarele momente care pot fi introduse în această discuție au loc pe
parcursul anului 1600, în timpul campaniei polone din Moldova și Țara
Românească. Primul dintre acestea îl constituie refuzul lui Ieremia Movilă de a
presta un jurământ prin care s-ar fi modificat modul de desemnare a domnilor și
s-ar fi ajuns la o „uniune” a Moldovei cu „Regatul Polon”27. în acest stadiu al
documentării, forma pe care ar fi urmat să o ia „uniunea” nu poate fi precis
definită. Din textul jurnalului rezultă doar că instituția centrală a Moldovei ar fi
avut de suferit. Având în vedere că solul polon la Poartă din acel an, Adrian
Rembowski, a cerut cedarea Moldovei28, putem presupune că Zamoyski intenționa
să încorporeze Moldova. Nu putem susține că acest lucru ar fi atras, cel puțin într-o
primă fază, dispariția tuturor instituțiilor moldovene. Dar cu siguranță că Zamoyski
a cerut de la Ieremia împlinirea promisiunii din jurământul din 1595. Refuzul lui
26 Al. Papiu-Ilarian, Tesauni de monumente istorice pentru România, II, București, 1863, p.
146—147; Ilie Corfus, Mihai Viteazul, p. 369-370, a publicat o copie polonă nedatată, considerând că
provine din anul 1600. Aceasta nu diferă de cea din 1597.
X I 11600-1601), București, 1933, p. 242-243: jurnal anonim [24 octombrie 1600], „turn unionem
Me'.daviae cum regno Poloniae, tum etiam aliam, quam hucusque existent palatinatum
constitutionem".
Hie Corfus, Mihai Viteazul, p. 133-134.
Ieremia Movilă l-a făcut pe cancelar să se gândească la numirea unui alt domn, mai
maleabil decât cel aflat atunci pe tron. Observăm cum lipsa consimțământului
domnului Moldovei a blocat pașii cancelarului polon.
Confruntat cu refuzul lui Ieremia Movilă, cancelarul a făcut un pas înapoi,
față de acest plan maximal, trecând la unul pe lungă durată. Având împuternicirea
lui Sigismund al III-Iea pentru a „organiza” Moldova și Țara Românească și
beneficiind și de posibilitatea de a face presiuni, negociind numirea lui Simion
Movilă ca domn în Muntenia, a impus un nou jurământ după bătălia de la Bucov29.
Asupra unei prevederi din acest jurământ ne vom apleca în continuare. „Oamenilor
de națiune polonă, merituoși în acele țări, să li se dea înzestrare, și atât pe ei, cât și
pe cei care fie prin căsătorie, fie prin cumpărare vor dobândi acolo așezare, să nu îi
judece cu alt drept decât cu cel polon, ca și pe cei ce ar avea indigenat”. Faptul că
indigenii ar fi urmat să fie judecați „cu dreptul polon” ne face să ne îndreptăm
atenția către atitudinea moldovenilor față de cetățenia nobiliară polonă. O primă
observație a fost făcută de către profesorul Henryk Wisner, care susține, fără a
adânci problema, că Sigismund al III-Iea a intenționat să influențeze domnii și
anturajul lor acordând indigenate30. Vom încerca, în continuare, să vedem mai întâi
către cine putea fi îndreptată această prevedere și care a fost atitudinea lui Ieremia
față de indigenatele polone.
Cu excepția lui Brutti, care a primit indigenatul în 1590’1 și care era mort
m 1595, primii boieri moldoveni care au primit cetățenia nobiliară polonă au fost
ieremia Movilă și Luca Stroici, în 1593, fiind în exil32. La seimul din 1596, devin
-.digeni mitropolitul Gheorghe Movilă, hatmanul Simion Movilă și marele vistier
' mion Stroici, fratele marelui logofăt33. Nu știm în ce condiții au primit aceștia din
_rmă indigenatul, dacă Ieremia a intervenit sau nu pentru ca ei să-1 obțină.
La seimul din 1598, Ieremia Movilă intervine pe lângă rege, senat și
. _mera deputaților, pentru ca principalii demnitari ai Moldovei, marele vornic al
~lmi de Jos, Nestor Ureche, precum și cel al Țării de Sus, Gligorcea Crăciunovici,
si crimească indigenatul34. Știm că cei doi boieri nu l-au primit, o cauză putând fi
29 Hurmuzaki, Documente, II—l, p. 642-643: „Condiție na które przysięgali hospodarowie

ж . eronim Wołoski у Symeon Mohiła, brat Hieronimów, hospodar multański teraźniejszy” (12-14
Ж -me 1600).
’° Henryk Wisner, Zygmunt III Waza, p. 160-161.
jl AGAD, MK, nr. 133, copia, 472v- 473v.; J Szymański, Indygenat czy nobilitacja, in
_■ . _ niversitatis Nicolai Copernici”, Historia, XXVI, 1992, p. 196, consideră că este vorba de
w ■ me. Pare a avea dreptate, deoarece Zamoyski a cerut în senat „nobilitatio” - Andrei Veress,
. .—me, III, p. 214.
’ Volumina Legum, vol. II, ed. Petersburg, p. 345: „Indigenat panów Wołoskich,
«an 593“.
■’ Ibidem, „Indigenat trzech Wołoszynów, seim 1596”, p. 365-366.
' Panaitescu, Documente, p. 43—44.
întârzierea cu care boierii au sosit la seim și care a atras nemulțumirea

cancelarului’5. La seimul din 1600, Ieremia Movilă a solicitat lui Zamoyski să
intervină la rege împreună cu camera deputaților, pentru marii vornici ai Țării de
Jos și de Sus, Nestor Ureche și Cârstea Ghenovici (între timp, Gligorcea Crăciun
murise), într-o problemă care nu este specificată: „pentru ca Domnia Ta, din mila și
bunătatea Domniei Tale, în problema lor, să binevoiești să le fii de ajutor, atât la
Măria Sa, cât și la toată Republica Coroanei”36. Având în vedere că se intervine
pentru marii vornici, în interesul lor personal, nu în cel al țării sau al domnului,
precum și faptul că Zamoyski ar fi trebuit să intervină la „cele trei stări ale
seimului”, consider că ne aflăm în fața reeditării demersului din anul 1598, prin
care se solicita indigenatul pentru aceștia.
O primă observație ar fi că, după ocuparea tronului de către Ieremia, devin
indigeni membrii familiei sale, care ocupau și unele din cele mai înalte demnități
moldovene, precum și membrii familiei marelui logofăt, cel mai apropiat colaborator
al său. Faptul că nu știm nimic despre rolul jucat de Ieremia în obținerea cetățeniei
nobiliare polone de către aceștia nu ne permite să tragem concluzii.
După obținerea indigenatului de către membrii familiei sale și ai familiei
logofătului său, Ieremia a mijlocit pentru ca cei mai importanți demnitari ai
Moldovei, marii vornici, să devină indigeni. Având în vedere cine primise
indigenatul și cine, conform dorințelor lui Ieremia Movilă, urma să-l primească, se
poate considera că cetățenia nobiliară polonă devenise, cel puțin în mediul aulic, o
marcă a preeminenței sociale în Moldova.
Pe baza izvoarelor existente, putem observa că, după 1600, nu mai întâlnim
nici o cerere a lui Ieremia vodă, sau vreuna a lui Simion, în calitate de domn al
Țării Românești, al cărei scop ar fi fost obținerea indigenatului pentru boieri
moldoveni sau munteni. Cred că acest lucru se datorează tocmai prevederii înscrise
în „Condițiile” din 1600, conform căreia indigenii urmau să fie judecați după
„dreptul polon”. Dar la 1600 indigenii erau în număr de cinci, ei fiind membrii
familiilor Movilă și Stroici. Era, deci, vorba doar despre patru persoane în
Moldova, domnul, mitropolitul, marele logofăt și marele vistier, căci cea de-a
cincea tocmai devenise domn al Munteniei. în consecință, trebuie să considerăm că
această prevedere era mai degrabă orientată către viitor, în planurile cancelarului
aflându-se creșterea numărului indigenilor și, cum voi argumenta mai jos, scoaterea
lor de sub autoritatea domnului. Acest lucru ar fi întărit legăturile indigenilor cu el,
cu regele Sigismund al III-lea, cu Coroana și, în consecință, legăturile dintre
aceasta din urmă și Moldova. Consider că prin „drept polon” trebuie să înțelegem
J‘ Maria Magdalena Székely, O carieră de dregător moldovean: Nestor Ureche, în AMM,

XII-XIV, 1990-1992, p. 136.
Hurmuzaki, Documente, II-l, p. 581: Ieremia Movilă către Jan Zamoyski, 29
februarie 1600.
TSF-i . : .fi _decat de către egali, chiar și în caz de trădare, ceea ce implică și o
I·"* —г - . erilor boierilor’7. în sprijinul unei asemenea interpretări, aduc faptul
2жеѵ_ ·.. cevenise conștient de teama resimțită de moldoveni față de judecata
- ~ " caz de trădare încă de la intrarea în Moldova. Faptul că nu se putea
жа · : : disponibilitate totală din partea lui Luca Stroici, în momentele în care
■ie _- proprii intrau în conflict cu cele ale lui Ieremia, fusese conștientizat de
-rar- - r. ă din 1599’8. în proclamația adresată de cancelar de pe Nistru, în nume
i al regelui polon, către „stările” Moldovei, cu scopul de a atrage
m. ; e-fi de partea domnului pe care dorea să-1 reîntroneze, anunța o amnistie
'-- :e; care îl părăsiseră pe acesta, trecând de partea lui Mihai, și represiune cu
- ’ . crea averii, pentru cei ce nu reveneau sub ascultarea lui Ieremia39.
fi nsider că ne aflăm în fața a două etape ale atitudinii lui Ieremia Movilă
- 1 ce primirea indigenatului de către moldoveni, cea de-a doua fiind identică cu
Simion ca domn al Țării Românești. între 1598 și prima jumătate a anului
fi Ieremia este interesat să obțină indigenatul pentru boierii moldoveni.
_ ge-aml constituia un premiu pentru boierii credincioși și un mijloc de a-i atrage
re; de a căror credință domnul nu era sigur. Pentru domn, mijlocirea pentru
■*: cerea indigenatului de către demnitarii săi echivala cu o întărire a legăturilor
; rre aceștia și el, prin apariția unor datorii de recunoștință. în același timp, își
- p_ra și bunăvoința celor care ar fi dorit să devină indigeni și care, din această
- ceră. își slujeau domnul cu mai mare credință. După 1600, când indigenii urmau
1 fie judecați după „dreptul polon”, ei ar fi devenit o grupă aflată pe drumul
. rerării de sub tutela domnească, a cărei exemplaritate nu ar mai fi funcționat în
:.;_I domnilor și care ar fi putut sprijini politica polonă în Moldova chiar
arriva domniei.
Chiar dacă am înțelege prin „drept polon” totalitatea de drepturi și privilegii ale nobilimii
‘ : * e - ceea ce este imposibil, având în vedere că ele funcționau într-un context instituțional diferit -
; ~ ‘ re acestea se găsea și privilegiul de a fi judecat, în caz de trădare, de către egali, fără participarea
St. Kutrzeba, Akia sejmowe województwa krakowskiego, tom. I (1572-1620), Cracovia, 1932,
: 3.6 nobilimea adunată la Stężyca amintește regelui că are patru privilegii: alegerea liberă a
~ -a.-r.ului, care exclude ereditatea, guvernarea comună „după consensul celor trei stări”, judecarea
’ : ...:r care se face la seim de către rege cu senatul și cu nobilii din camera deputaților, care atrage
rsa puterii extraordinare de judecată a regelui: „Să pedepsească Măria Ta [...] nu poate pe nimeni
aacl nu vom fi mai întâi convinși cu dreptul pe care îl punem singuri asupra noastră (de nemine
.:.:m sumemus, nemini bona adimemus, neminem captivabimus, nisi iure victum per barones
" praesentes): Ilie Corfus, Documente XVII, p. 73: Nestor Ureche și Isac Balica către
' - smund al III-lea.
'■ C. A. Bobicescu, Luca Stroici între Ieremia Movilă și Jan Zamoyski, comunicare
zentată la sesiunea Institutului „N. Iorga” din 2002.
Ilie Corfus, Documente XVII, p. 416-417: proclamația lui Jan Zamoyski către stările
Nistru, 27 august (st. vechi) 1600; N. Grigoraș, Instituțiile Moldovei, p. 66, confirmă
*epres:unea moderată a Iui Ieremia după revenirea în domnie.
Acest pas al lui Zamoyski constituie o dovadă a schimbării politicii

personale față de Moldova. Dacă până în momentul refuzului lui Ieremia de a
presta jurământul, cancelarul se baza în primul rând pe domn, de acum înainte va
încerca să se sprijine, într-o măsură mai mare, pe marii boieri, sperând că,
garantându-le securitatea față de Ieremia, ei vor sprijini apropierea față de Coroană,
chiar împotriva acestuia din urmă. Domnul Moldovei a reușit să pareze șahul
cancelarului, nemairecomandând boieri pentru obținerea indigenatului și păstrând
privilegiul de a fi judecat „cu drept polon” în propria familie și printre colaboratorii
cei mai apropiați, acolo unde acesta nu era necesar. Trebuie făcută observația că,
prin blocarea unor privilegii comune unui grup, se bloca, in statu nascendi, apariția
unei stări.
în ce mod acordarea indigenatului întărea legăturile boierilor moldoveni cu
Polonia ? Pe de o parte, în Moldova se spera, cel puțin, că Republica își apără
cetățenii40. Pe de alta, oferindu-le posibilitatea de a deveni proprietari în teritoriile
Coroanei, le permitea să investească, luând în calcul o eventuală răsturnare a
conjuncturii politice. Avem, în această privință, mărturia lui Ieremia Movilă, dar nu
avem indicii care să ne facă să credem că boierii ar fi putut gândi altfel41. Nu este
mai puțin adevărat că moldovenii priveau cu oarecare teamă către spațiul
voievodatelor sud-estice ale Poloniei, iar acest fapt acționa ca o frână în fața unor
eventuale achiziții42.
Dobândirea indigenatului și a unei posesiuni în teritoriile Coroanei se lega
și de posibilitatea de a duce o viață onorabilă și, în măsura posibilităților, mai
sigură în spațiul polon. în acest sens poate fi interpretată scrisoarea lui Petru
Șchiopul către Zamoyski, în care amintea că, fiind pe drum către domeniul oferit
de rege, a aflat că voievodul de Sandomir i l-a ocupat: „ceea ce, când am auzit, a
trebuit, cu mare jale și cu rușine în fața tuturor, să ne întoarcem înapoi”4’.
Sentimentul insecurității apare și în scrisoarea mamei lui Ieremia Movilă, care
aflase că domeniul pe care se găsea va fi vândut: „Cu toate că ni s-a dat de știre,
milostive principe, că Luminăția Voastră binevoiești să dai domnului Kurzański
această proprietate a Luminăției Voastre, pe care ai binevoit să ne primești pe noi,
noi totuși te rugăm să fim sub milostiva apărare a Luminăției Voastre și de aceea
vă trimitem pe sluga noastră David, prin care rugăm pe Luminăția Voastră să
binevoiască să ne înștiințeze unde Luminăția Voastră vei binevoi să ne ai, dacă
40 P. P. Panaitescu, Documente, p. 90: Ieremia Movilă către Stanisław Żółkiewski, 10

noiembrie 1599.
llie Corfus, Documente XVII, p. 33: Lawrin Piaseczynski către Sigismund al IlI-lea, 21
februarie 1603.
'■ Hurmuzaki. II-l, p. 442: Ieremia Movilă către Jan Zamoyski, 10 ianuarie 1598.
p. 323-324: Petru Șchiopul către Jan Zamoyski, scrisoare redactată de Luca
Ж. :. sau dacă va trebui să ne mutăm în altă parte...”43

44.
Asupra apariției unei duble fidelități, cea datorată regelui polon dublând-o
Ж datorată domnului, precum și asupra modificărilor culturii politice a
In i~.Îor deveniți indigeni, ne vom referi în altă parte.
Cazul Țării Românești. Contribuția noastră se va limita, aici, la a aduce

rt : nuanțări cu privire la politica polonă față de domn și boieri, mai precis asupra
r : creărilor polonilor de a limita judecata domnească. P. P. Panaitescu a semnalat
rarele pe baza cărora poate fi analizată politica polonă4’. D-1 Constantin
? trachevici a cercetat etapele și motivațiile trecerii boierilor munteni de partea lui
-non Movilă, precum și componența grupării care îl susținea pe acesta46. D-sa a
я.sărut că părăsirea lui Mihai de către boierii săi s-a făcut pe fondul divergențelor
: - -e aceștia, în contextul prezenței polonilor în Țara Românească. Politica
- arelui cancelar și hatman polon Jan Zamoyski față de boieri - garantarea vieților
■- _ erilor celor care îl trădau pe Mihai Viteazul pentru a trece de partea lui Simion
' ilă — a jucat un rol important. D-1 Ștefan Andreescu s-a concentrat asupra
-.textului în care boierii credincioși ai lui Mihai Viteazul au trecut de partea lui
' ~.:on Movilă. D-sa a adus noi argumente în sprijinul unei teze mai vechi, cea a
- Văsirii lui Mihai în urma unei înțelegeri între domn și boierii săi, care s-ar fi
.-us lui Simion pentru a-și păstra averile, care le-ar fi asigurat baza materială
- r "*.ru a-i sprijini reîntoarcerea47. Trebuie observat că prima cercetare are ca punct
. entrai al comportamentului boierilor conceptul de conjuncturalism, cea de-a doua
e concentrează în jurul credinței, ca principiu ce ghida atitudinea boierilor. Și în
atest caz considerăm necesară o lectură a principalelor izvoare.
în proclamația adresată - din Lunca Mare, la 10 octombrie 1600 -
—embrilor elitei muntene (proceres el barones), Zamoyski îi anunța că a sosit ca
1-: elibereze de o domnie nedreaptă (iniuslum dominum) și violentă (...violento
- : - dominatu perpessas). Cancelarul face boierilor propunerea de a se decide
..conveniant aliquo”) asupra măsurilor ce considerau că ar fi „salvatoare,
;-uctuoase și utile” pentru garantarea „stabilității” Țării Românești. în finalul
proclamației, se adresează boierilor: „Mă întorc iar la Domniile Voastre și le
sfătuiesc să-mi dea de știre ce socotesc a fi mai însemnat pentru situația, legile și
rertățile lor”. Finalitatea demersului ar fi trebuit să fie garantarea unei „păci” a
44 Ilie Corfus, Documente XVI, p. 362—363: Maria Movilă către Ioan Simeon, principe de
S ._ck. 29 noiembrie 1591.
43 P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, p. 225, 238.
40 Constantin Rezachevici, Poziția marii boierimi din Țara Românească față de Mihai
' -;azul și Simion Movilă (noiembrie 1600 - august 1601), în „Studii”, 26, 1973, 1, p. 49-63; idem,
2 attitude des boyards valaques envers Michel le Brave et Simion Movilă en 1600-1601: nouvelles
années concernant les boyards Rudeanu, în RRH, XXXII, 1993, 3-4, p. 247-260.
Andreescu, Movileștii, p. 12-14.
siguranței „boierilor”. Această nouă situație urma să poată fi transmisă urmașilor48.

Consider că această solicitare mergea mai departe decât o simplă cerere de a-1
îndepărta sau părăsi pe Mihai Viteazul. Ne interesează care a fost răspunsul
boierilor munteni la această proclamație și ce ar fi putut cuprinde propunerile
cancelarului.
Vom încerca să precizăm sensul acestor propuneri, deoarece textul
proclamației le definește destul de imprecis. Pentru a ne apropia de viziunea care a
dictat mesajul adresat de cancelar boierilor, ar trebui să încercăm să aflăm ce ar fi
putut înțelege Zamoyski prin „iniustum dominum'’' și „violente ... dominatu”, când
s-a referit la domnia lui Mihai Viteazul. Răspunsul la această întrebare ni-1 poate
oferi scrisoarea trimisă de boierii din Țara Românească către cei aflați la curtea lui
Ieremia Movilă, prin care le cereau să intervină la domnul moldovean, la regele
Poloniei și la cancelar pentru a-1 înlocui pe Mihai Viteazul cu Simion Movilă și
pentru a se supune Poloniei în aceleași condiții ca Moldova49.
Mihai Viteazul este numit și prezentat în această scrisoare ca un tiran. Nu
în sensul antic de uzurpator, ci cu accent pe acțiunile îndreptate împotriva
membrilor elitei și stabilității statului. Pusese impozite care duseseră la pustiirea
țării și intenționa să-i ucidă pe boieri, cărora le face năpăști: „ci ne aruncă acmu
năpăști și face hochimire turcești și va să ne pieiarză și pre noi [...] cumu au pierdut
și pre alții”. Ca o dovadă a acestui fapt este menționată întemnițarea unor boieri și
supunerea la cazne a agăi Leca. In același timp, se spune că domnul ajunsese să se
teamă de proprii supuși, care ar fi dorit să-1 prindă. în concluzie: „acum ne iaste
Mihaiu vodă tocma ca turcii”. Numindu-1 pe Mihai Viteazul tiran, boierii doresc să
fie eliberați de el: „O, vai de noi cine ne va scoate de în mâna acestui tiranu”.
Același motiv reapare spre finalul scrisorii, când boierii aflați în Moldova sunt
rugați să facă totul pentru a-1 îndepărta pe Mihai: „Și cum veți face, nevoiți să
faceți curăndu în ce chipu veți face, ca să poată eși acestu tiranu de în mijloc; că
de-aru eși elu, noi amu hălădui, și amu avea pace și toată lumea aru fi în pace”50.
Teama resimțită de tiran în fața propriilor supuși, impozitarea excesivă, precum și
atentarea la viața și integritatea membrilor elitei fuseseră utilizate de către cancelar
în trecut pentru a justifica detronări sau a le anunța51.
48 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, p. 334-335.

49 Ștefan Ștefanescu, Știri noi cu privire la domnia lui Mihai Viteazul, în SMIM, V, 1962,
p. 2, amintește existența unei traduceri polone a acestei scrisori aflată în Archiwum Zamoyskiego (în
continuare: Ștefanescu, Știri noi).
50 Ne aflăm în fața unuia din documentele rare prin care „țara” este opusă domnului. Vezi
Radu Păun. La circulation des pouvoirs dans les Pays Roumains au XVIf siècle. Repères pour un
téorique, New Europe College Yearbook, 1998-1999, p. 275.
Ștefan Andreescu, O reactualizare a tratatului de la Lublau, în AIIAI, XX, 1983, p.
■- - ilie Corfus. Documente ХѴІ-ХѴП, p. 86-87: Jan Zamoyski către Sigismund Bathory
-i ~ c de - septembrie 1595).
Consider că această scrisoare a constituit baza juridică a dialogului cu

boierii și țara - în proclamație nu este amintit vreun candidat la domnie -, politică
deschisă de cancelarul polon prin proclamația din Lunca Mare. De asemenea, cred
că imaginea raporturilor dintre domn și elită a dictat într-o anumită măsură
propunerile privitoare la legile și libertățile boierilor făcute de cancelar în aceeași
proclamație32. în viziunea cancelarului, ele vizau limitarea puterilor domnilor
munteni, prin garantarea drepturilor elitei cu scopul de a împiedica o nouă
alunecare către tiranie. Zamoyski ar fi putut avea în vedere, vorbind de propuneri
care să fie făcute prin consens, și de garanții care să fie transmise generațiilor
viitoare - un sistem de garanții similar articolelor henriciene - deci drept scris. în
plus, garanțiile urmau să fie impuse de către „țară”, precedând numirea sau
alegerea unui domn, care ar fi urmat, după modelul polon, să le accepte.
în ce măsură această propunere a avut unele consecințe ? Așa cum am
menționat mai sus, istoriografia a răspuns la această întrebare pornind de la
scrisoarea adresată de Sigismund al III-lea lui Simion Movilă în 16015l și de la
scrisoarea lui Udrea Băleanu adresată lui Jan Potocki, comandantul trupelor polone
din Muntenia34. în prima, Sigismund al III-lea îi amintea lui Simion că Jan
Zamoyski a oferit muntenilor - „boieri și oameni de frunte” - care l-au părăsit pe
Mihai garanția vieților și a averilor în raport cu noul domn: „după garanția dată de
hatmanul Coroanei cu privire la siguranța vieții și a averii lor [...] și la cuvântul
starostelui de Camenița”. Din textul scrisorii, rezultă că această garanție a avut nu
doar caracterul unei iertări a domnului, ci și al unei garanții pentru viitor.
Scrisoarea lui Udrea Băleanu către Jan Potocki, starostele Cameniței,
confirmă această interpretare într-o măsură mai scăzută decât se considera până
acum. Udrea îi solicită lui Potocki să intervină la Simion Movilă pentru a-i obține
unele garanții, între care cea a posesiunilor nu este menționată direct: „Iară eu, dacă
văd scrisoarea Măriei Tale și carte de credință a voievodului, că Măria Sa nu mă
supără, nici nu mă dă în mâna turcilor, și eu voi fi astfel de slugă și rob Măriei
Sale, precum am fost voievodului Mihai”.
Consider că acest pasaj din scrisoare - adus până acum în discuție în
sprijinul tezei că părăsirea lui Mihai de către boieri s-a făcut pentru ca aceștia să-și
poată păstra moșiile („cu mare încredere mă rog Măriei Tale, pentru că și eu sunt
fiu de boier din această țară și am moștenire și avere în această țară și Dumnezeu a
dat țara în mâinile Măriei Voastre”) - reprezintă un răspuns la proclamația lui* 54
53
2 Ilie Corfus, Corespondență inedită, p. 58-59: în instrucția lui Ch. Kochanowski, din 16
octombrie 1601, se vorbește despre „eliberarea Țârii Românești de tirania lui Mihai”.
53 Idem, Documente Simion Movilă, p. 21-22: Sigismund al III-lea către Simion Movilă, 5
iulie (1601).
VI, p. 257: Udrea către Potocki.
Zamoyski din Lunca Mare. Prezentându-se ca fiu de boier și proprietar, Udrea își
demonstra apartenența la elita conducătoare a Țării Românești. Era fiu de boier -
calitate care, în sine, nu-i oferea vreun privilegiu - și proprietar; în consecință, era
membru al elitei, lucru care îl îndreptățea să participe la discuțiile privind „legile și
libertățile”, precum și „stabilitatea patriei”, pe care le propusese cancelarul polon35.
In acest context, garantarea de către poloni a vieții și a averii boierilor care
treceau de partea lui Simion Movilă reprezintă un pas înapoi în raport cu oferta
făcută de cancelar în proclamația din Lunca Mare. Zamoyski vorbea despre
drepturi și libertăți ale elitei, deci de privilegii co'lective, iar scrisoarea pe care
Udrea o solicita de la Simion Movilă urma să aibă un caracter de garanție
individuală: Udrea solicitase garanții suplimentare de la Potocki. Ne aflăm, deci, în
fața unui refuz parțial al elitei muntene de a accepta propunerile polone. Se poate
face o apropiere între cererile lui Udrea și cele ale lui Nestor Ureche și Isac Balica,
adresate lui Sigismund al IlI-lea, prin care solicitau monarhului polon să ofere
fiecărui indigen scrisori deschise, care să le garanteze dreptul de a apela Ia acesta în
cazul în care ar fi fost condamnați la moarte de către domn. S-a făcut observația că
cererile indigenilor moldoveni aveau la bază doar calitatea lor de cetățeni ai
Coroanei și că nu urmăreau introducerea unor modificări structurale53 *56. în ambele
situații, cea a indigenilor moldoveni de la 1612 și cea a boierilor munteni de la
1600, se poate observa un refuz de a solicita schimbări care ar fi vizat controlul sau
limitarea autorității domnilor. Acest refuz al introducerii noutăților ar putea fi
condiționat, pe de o parte, de atașamentul față de tradiție57* , iar pe de altă parte, de
neîncrederea boierilor în posibilitatea de a controla domnii prin drept scris, căruia i
se putea opune obiceiul^.
Am putea adăuga următoarea ipoteză. în ambele cazuri descrise mai sus,
boierii solicită garanții individuale, în situația în care ar fi putut solicita garanții
colective. Să fie acest lucru semnul că nu puteau concepe garanții comune unui
corp, ci doar privilegii individuale, sub forma celor acordate de domnii români ?
Documentele păstrate indică faptul că polonii au oferit garanții care nu au luat
forma unei pravile.
53 Ar trebui adăugată aici și faima, care apare în scrisoare ca „veste”, precum și demnitatea
pe care o ocupase în Moldova.
56 Veniamin Ciobanu, Idei politice la Nestor Ureche: determinări, surse, motivații, în ΑΠΧ,
XXIX, 1992, p. 299.
57 P. P. Panaitescu, Documente, p. 52—53: Ieremia Movilă către Jan Szczęsny Herburt,
august 1598.
3S llie Corfus, Documente XVII, p. 72: Nestor Ureche și Isac Balica către Sigismund al IlI-lea,
în prima parte a lui 1612; Gh. Cronț, Dreptul bizantin în Țările Române, în „Studii”, 11, 1958, 5, p.
52—56: Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, București, 1988, p. 330-332; P. P. Panaitescu,
începuturile dreptului scris în limba română, în idem, Contribuții la istoria culturii românești, ediție
îngrijită de Silna Panaitescu, prefață, note și bibliografie de Dan Zamfirescu, București, 1971, p. 370-389.
ж dom să obîinâ
mult ? Știm că, la sfârșitul anului 16Ш
Aadu Buzescu au dorit să ajungă la Sigismund. al Ill-lea, Această intenție trebuie
pusă, în primul rând, în tegătoto cu retragerea demnităților defame de «m.
membrii divanului lui Mihai Viteazul și ocuparea lor de către boieri moldoveni,
precum și cu unele confiscări de sate poruncite de Simion Movilă. Refuzând să-i
întâlnească, Sigismund a pierdut poate ocazia de a-i atrage de partea sa59.
Executarea lui Udrea Băleanu și a lui Negrea și încarcerarea altor boieri au
constituit una din cauzele revoltei Buzeștilor din iunie 1601. Reacția poloneză la
această revoltă ne permite să sesizăm evoluția planurilor regelui și cancelarului.
Vom analiza acest lucru pornind de la scrisoarea lui Sigismund al III-Iea și
instrucțiunea lui Kochanowski. Ele au jucat un rol minor în desfășurarea
evenimentelor din Țara Românească, dar ne indică direcțiile în care se dezvoltau
planurile polonilor.
în prima, regele polon îi arăta lui Simion că executarea lui Udrea și Negrea
va avea ca efect pierderea încrederii muntenilor în garanțiile polone și îi cerea să nu
mai execute „fără judecată și fără dreptate, nevinovați”, pe boierii închiși, sub
amenințarea retragerii susținerii politice, deci chiar a detronării60. Este o încercare
de a impune principiul neminem captivabimus în Muntenia.
Pe lângă misiunea cu care fusese însărcinat Cristofor Kochanowski la
Poartă, el trebuia să și medieze o pacificare a Țării Românești. Polonii intenționau
să-i asigure pe boierii munteni și moldoveni că, sub protecția lor, toate judecățile se
vor ține în ordine, împiedicându-se orice execuție a vreunui membru al „stării
nobiliare” în felul în care au fost executați Udrea și Negrea61. Nu este exclus ca
intenția de a impune această măsură să se fi născut în mintea regelui și a
cancelarului în urma citirii unor scrisori ale lui Ieremia Movilă prin care îi înștiința
că a interzis boierilor și țării, sub pedeapsa cu moartea, să se ridice împotriva oștii
polone care staționa în Moldova62.
Limitele acestei propuneri polone reies din faptul că solul fusese însărcinat
să solicite sprijinul sultanului pentru a garanta desfășurarea în ordine a judecăților
în Moldova și Țara Românească. Această solicitare sugerează că la Varșovia se
ajunsese la concluzia că Polonia nu poate impune singură aceste garanții. Refuzul
59 Ilie Corfus, Mihai Viteazul, p. 373-374: Tylicki către Zamoyski; contrar părerii lui Ilie
Corfus, regele nu a dorit să-i primească pe cei doi.
60 V. nota 54.
61 Ilie Corfùs, Corespondență inedită, p. 57-58: instrucțiunea lui Christofor Kochanowski,
16 octombrie 1601.
62 Hurmuzaki, II-2, p. 15: Ieremia Movilă către Jan Zamoyski, 16 februarie 1601; p. 18:
Ieremia Movilă către Sigismund al III-Iea, 16 februarie 1601.
Porții de a colabora în această direcție63 pare a-1 fi convins pe Sigismund al III-lea

că nu poate fi creată o baza socială care să susțină politica polonă în Țara
Românească. Acest fapt a constituit una dintre condiționările cedării în plan
diplomatic în problema Țării Românești față de Rudolf al II-lea64.
Unanimitatea și acordul. Guvernarea comună. în paginile următoare, voi

încerca să demonstrez că elitele moldovene și muntene cunoșteau câteva din funcțiile
cu care apărea principiul unanimității și al acordului în Uniunea polono-lituaniană.
în general, primul era considerat ca baza „bunei funcționări și chiar a
existenței statului”. în cadrul seimului, acordul prin care se atingea unanimitatea
(jednomyślność) constituia procedeul prin care erau aprobate hotărârile
(constituțiile - konstytucja). într-o primă etapă, era necesar acordul tuturor
voievodatelor, care erau reprezentate în camera deputaților (izba poselska), iar în
faza finală, era necesar acordul celor „trei stări” (trzy stany sejmujące - regele,
senatul și camera deputaților) care compuneau seimul65. Am arătat mai sus că se
realiza astfel guvernarea comună. Acordul celor trei stări era desemnat sub numele
de consensus ordinum sau zgoda powszechna. în afara seimului, dietinele (sejmiki)
luau decizii tot prin unanimitate și tot prin unanimitate erau aleși regii.
Primul sens al unanimității apare în mai multe documente
polono-moldovene în secolul al XVI-lea66. Alte consemnări ale acesteia putem
întâlni în documentele moldovenești la sfârșitul secolului al XVI-lea. O primă
mențiune a acordului și a unanimității se află în scrisoarea prin care Ieremia Movilă
recomanda lui Jan Zamoyski solii trimiși la seim în 1597: „toată țara în unanimitate
(zgodnie) a permis de la ambele stări (stany), atât cea duhovnicească cât și cea laică
[...] în cele mai importante probleme ale ei”. Observăm, mai întâi, că este folosit
termenul de stare chiar sub forma în care este întâlnit în Polonia. Pare a fi vorba
despre două din stările seimului polon, care realizau guvernarea comună sau
împărțită. Scrisoarea lui Ieremia Movilă pare a ne prezenta documentul trimis la
seim drept rezultatul unui „consimțământ unanim al stărilor”, consensus ordinum.
Consensului polon din seim i se opune un consens al „stărilor” moldovene, al celor
trei stări, deoarece domnul se alătură aici celei duhovnicești și celei laice67.
63 Ilie Corfus, Corespondență inedită, p. 64-67: „Responsum Imperatoris Turcarum ad

legationem Sacrae Regiae Maiestatis per generosum Christophorum Kochanowski”, august 1602.
64 Veniamin Ciobanu, Politică, p. 47-49, 60-66.
63 E. Opaliński, Kultura polityczna szlachty polskiej 1587-1652, Varșovia, 1995, p. 93-96.
6 Hurmuzaki, II-2, p. 228-229: Sigismund August către Ștefan Tomșa, 13 octombrie 1563 -
apare dezbinarea care constituie o negație a acordului și unanimității; Ilie Corfus, Documente
XH-XV1I, p. 72: Ion vodă către senatorii poloni; acest din urmă document ne face să credem că
fcr.dui biblic, comun celor două medii, a facilitat o comunicare culturală.
Hurmuzaki, II—1, p. 413: Ieremia Movilă către Jan Zamoyski, 10 februarie 1597. în acest
. e să eliminăm din istoriografie opinia - pe care am sustinut-o și noi până de curând -
Componența soliei care a prezentat aceste condiții seimului ne arată că a

b : și ea rezultatul construirii conștiente a imaginii unei unanimități. Unul dintre
. _U'ii de jurnale ai seimului din 1597 a notat că solia moldoveana se compunea
. - patru membri: „... solul valah (= moldovean) și-a prezentat solia mai întâi din
: "ea voievodului Ieremia, precum cu un an în urmă, declarându-și supunerea; de
. emenea, a fost prezent un preot din partea «stărilor» duhovnicești, logofătul din
- _r.ea panilor valahi, un nobil din partea roatei nobililor...”* 68.
Al doilea grup de documente pe care îl introduc în dosarul acestei
? - : cleme este legat de activitatea diplomatică a lui Ieremia Movilă din a doua parte
. anului 1599, când a dorit să-l înlocuiască cu ajutorul polonilor pe Mihai Viteazul
: _ fratele său, și de boierii munteni de la curtea sa.
Ieremia recomandă lui Zamoyski solii munteni în următoarele rânduri:
- anii munteni și toți cetățenii prin cartea lor roagă și au trimis la noi pe acești pani
. _ rugămintea ca noi...”69. „Toți cetățenii” acoperă, și în acest caz, o unanimitate.
Termenul apare de câteva ori în scrisoarea trimisă de boierii munteni către
din Moldova, prin care îi rugau să intervină, împreună cu Ieremia Movilă, la
ar. Zamoyski și la Sigismund al IlI-lea, în vederea înlăturării domniei tiranice a lui
'.ai. Astfel, scrisoarea amintește de mai vechi „cărți de la noi de la toți, și de la
:ropoliți și de la toți egumenii”, trimise spre a obține ajutorul polon pentru
-făturarea lui Mihai Viteazul. Este semnată în modul următor: „Eu, mitropolit kir
Ξ dimie ot Tărgoviște și toți egumenii de la toate mănăstirile”. Alături de semnatari,
mai sunt amintiți și „toți allalți boiari mari și mici”70. Observăm că același termen
anare de cinci ori, de fiecare dată putând acoperi o unanimitate a clerului, a
’ aierilor mari și mici.
Următorul document este „raportul” înaintat de Dan vistiernicul și Vintilă
: acerul lui Jan Zamoyski, după o audiență avută la acesta. Ei reiau unele
argumente, diversifică și accentuează altele, prin care solicită sprijin polon pentru
înlocuirea lui Mihai Viteazul și instalarea lui Simion Movilă. în acest context,
iermenul „toți” apare de nouă ori cu rolul de a sublinia sprijinul unanim al boierilor
și al țării pentru Simion Movilă și adeziunea acestora la orientarea politică
cropolonă. Fără a relua solicitările boierilor exilați, ne vom limita la semnalarea
conform căreia doar ierarhii Bisericii și membrii sfatului au deliberat pe marginea documentului
'Amis la seim.
68 SRP, p. 103; componența soliei este confirmată și de autorul unui al doilea jurnal, vezi
Hurmuzaki, ΠΙ-2, p. 424-425, care confirmă numărul și reprezentanța solilor moldoveni la seim
i datat greșit 1596, deoarece amintește și de rolul jucat de soli în procesul lui Nichefor, care a avut loc
un an mai târziu).
69 P. P. Panaitescu, Documente, p. 87-88: Ieremia Movilă către Sigismund al IlI-lea, 27
august 1599.
70 Ștefan Ștefanescu, Știri noi, p. 2, 12-14; știm că o traducere poloneză a acestei scrisori a
ajuns în posesia lui Jan Zamoyski.
apariției acestuia. La prima audiență, Dan și Vintilă i-au adus cancelarului scrisori
de la „acei domni și de la mitropoliți și de la toți panii țării muntene”. „Domnii
munteni și țoală țara vor să se supună doar puterii și protecției Coroanei polone și
nu altcuiva”. „Nimeni să nu se gândească că țara munteană ar avea să se supună
neamțului sau împăratului creștin; așa ceva nu se poate întâmpla, căci țara nu
permite (ziemia nie przyzwala) și nici panii, și așa vorbesc între ei toți”.
Amintindu-se că țara se supune regelui și Coroanei, se adaugă: „și toți, de la mic la
mare, bătrâni și tineri, și domnii lor roagă [...] ca milostivul domn (= cancelarul) să
binevoiască a le da domn pe fratele lui Ieremia voievod”. Se amintește că „toți
domnii și toată țara muntenească doresc asta”. „De aceea, toată țara și toți panii se
întorc către grația domniei voastre, domnul nostru milostiv, ca să le faci pe voie și
să le dai ceea ce ei doresc”. Semnează: „Dan vistiernicul, Vintilă clucerul și toți
panii munteni”7172.
Prezența acestui termen în documentele legate de activitatea diplomatică
moldoveana din anul 1599 nu poate fi considerată întâmplătoare. Apariția lui mai
ales în raportul lui Dan vistiernicul și Vintilă clucerul trebuie considerată ca o
alegere conștientă, care se datorează încercării autorilor celor două texte de a prelua
limbajul politic care funcționa în Polonia, cu scopul de a da mai multă legitimitate
solicitării de a-1 întrona pe Simion Movilă. Autorii scrisorilor doresc să dea
impresia că atât dorința de a se supune polonilor, cât și cea de a-1 detrona pe Mihai
Viteazul și a-1 înlocui cu Simion Movilă sunt rezultatul unui consens unanim și al
unui consimțământ . Acest demers a fost încununat de succes, deoarece atât
Zamoyski, cât și Sigismund al IlI-lea considerau că în Moldova și Țara
Românească deciziile se iau în unanimitate73. Pe lângă jurământul din 1595,
consimțământul mai apare în mai multe documente, unele amintite mai sus74.
Moldova joacă, în acest caz, rolul unui agent de difuziune a ideilor politice polone.
Pe ce căi ar fi putut afla moldovenii și muntenii funcția jucată de consens și
unanimitate în Polonia ? Fără a avea pretenția de a da un răspuns definitiv, cred că
putem evidenția o cale directă — contactul cu seimul și dietinele - și una indirectă,
71 Hurmuzaki, II—1, p. 487-488, cu data greșită 1598.

72 P. P. Panaitescu, Documente, p. 86-87: Ieremia Movilă către Jan Zamoyski, 27 august
1599 — „mai ales că această țară a Munteniei singură dorește acest lucru”.
73 Ilie Corfus, Mihai Viteazul, p. 334-335: proclamația lui Zamoyski către boierii munteni;
Virginia Vasiliu, 11 Principate Moldave et la Curia Papale fra il 1606-1620, în „Diplomatarium
Italicum”, II, p. 30 (18 noiembrie 1607). Din acest document rezultă că regele considera că în
Moldova funcționează liberum veto și poate fi impus de poloni.
4 Ilie Corfus, Documente XVII, p. 2: un senator polon către cancelaria regatului (începutul
anului 1601): ..I tak tu (u)mowa miedzy nami stanęła”; autorul este cancelarul, iar documentul a fost
redactat după o discuție cu Ieremia Movilă, înainte de „Condiție”, deci în 1600; ibidem, p. 57:
.-.strucțiumie lui Nestor Ureche și Costea Bucioc, soli în Polonia (16 octombrie 1611) - „mai ales că
rc:ge-:: nu pot fi condamnați la moarte fără comisarul Măriei Sale regele, după judecata căruia ei
gaia să îndure totul”.
ÎNTRE INTEGRARE Șl PĂSTRAREA AUTONOMIEI 247
‘ :nii de la curțile și din oștile moldovene și muntene75. Cei din Țara

Cn L-ească ar fi putut intra în contact cu partizanii orientării propolone76. Prezența
ui .1 Stroici la seim este atestată încă din 1593, când a primit indigenatul polon.
-■■ ■ indigenatului - care era rezultatul unei hotărâri (konstytucja) a seimului -
* Зсеі iot prin unanimitate. Faptul că, solicitând indigenatul pentru marii săi
• ~ ; Ieremia Movilă s-a adresat prin scrisori separate regelui, senatului și
. . .·; deputaților, indică faptul că el era familiarizat cu modul în care erau
~_'i constituțiile seimului77.
75 Astfel, observația atribuită lui Mihai Viteazul și făcută cu privire la Polonia pare a fi reală
remind de la criza seimului, sesizabilă la sfârșitul secolului al XVI-lea: „Slabă este puterea acolo
_-.de nu este înțelegere” - cf. P. P. Panaitescu, Documente, p. 119: scrisoarea unui spion către regele
?. miei (fără loc și dată, iunie-iulie 1600).
76 Ștefan Andreescu, Relațiile lui Mihai Vitea~ul cu Polonia: misiunea spătarului
Sastantin J'orși, în idem, Restitutio Daciae, III, București, 1997, p. 133-134.
" P. Pi Panaitescu. Documente, p. 46: Ieremia Movilă către Sigismund al III-lea, 19 martie
. 598: este adevărat că scrisorile au fost redactate de secretari, dar este puțin probabil ca Ieremia să nu
,e fi interesat deloc de conținutul lor. Aceeași observație este valabilă și în cazul „Punctelor” trimise
la seim în 1597.
; jXSTANTIN REZACHEVICI
DIMENSIUNEA POLONĂ A ACTIVITĂȚII

LUI IEREMIA MOVILĂ ÎN LUMINA
IZVOARELOR VREMII
Fără îndoială, Ieremia Movilă ocupă un loc aparte în istoria Moldovei, un

ioc încă nu tocmai bine definit, căci a intrat și el, ca și contemporanul său din Țara
Românească, Radu Șerban, altă personalitate extrem de interesantă, în conul de
umbră, și încă ce umbră, am spune astăzi, a lui Mihai Viteazul. Numai că, la
vremea sa, contemporanii lui Ieremia nu judecau astfel. Desigur, faima militară a
lui Mihai Viteazul, statornicită în Europa în cursul anului 1596, a fost de
netăgăduit, chiar din vremea domniei acestuia, și rolul lui Nicolae Bălcescu,
precedat, de altfel, în istoriografia românească de Florian Aaron și Zaharia
Carcalechi, în statornicirea acestei faime nu trebuie exagerat. Pentru oamenii de la
sfârșitul secolului al XVI-lea înțelegerea și definirea personalităților politice ale
vremii era alta decât cea a istoriografiei actuale. Firește, Ieremia Movilă nu putea
fi, la vremea sa, de pildă, nici „adversar al Unirii din 1600”, și nici promotor al
altor soluții „prounioniste”12,în sensul politic al Unirii moldo-muntene de la 1859,
pentru simplu motiv că această ultimă noțiune nu exista, ca atare, la 1599-1600. Ba
mai mult, tocmai uneltirile diplomatice ale lui Ieremia Movilă la Varșovia, la
Constantinopol și Alba Iulia, pentru înlocuirea cu forța a lui Mihai Viteazul, în
Țara Românească, cu fratele său, Simion Movilă, ceea ce s-a și întâmplat în cele
din urmă, în toamna 1600, au dus, cum am arătat cu alt prilej, bine documentat, și
pe etape definite de însăși mărturiile lui Mihai", la acțiunile acestuia împotriva lui
Ieremia Movilă și a aliatului său, pe linie polonă, Andrei Bâthory, concepute
strategic de domnul muntean aproape ca o singură campanie cu caracter preventiv,
de îndepărtare din scaune a celor doi, petrecută, în funcție de condiții, în două
etape, a cărei finalitate a fost, prin forța desfășurărilor, ceea ce trebuie corect numit,
cum am mai arătat și cu alte prilejuri, unirea conducerii celor trei Țări Române în
1 Cf. Eduard Baidaus, Despre un adversar al Unirii din 1600 - voievodul Moldovei Ieremia
Movilă (1595-1606), în „Tyragetia”, Chișinău, XI, 2002, p. 93.
2 Constantin Rezachevici, Gândirea politică a lui Mihai Viteazul și etapele elaborării
planului de dobândire a Moldovei, în vol. Mihai Viteazul. Culegere de studii, coordonatori Paul
Cernovodeanu, Constantin Rezachevici, București, 1975, p. 52-73; cf. și idem, Cronologia critică a
domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324-1881, I, București, 2001, p. 327-334,
342-348.
250 CONSTANTIN REZACHEVICI
mâna lui Mihai Viteazul3.

Pentru a înțelege cu adevărat personalitatea lui Ieremia Movilă și
mobilurile acțiunilor sale, trebuie să coborâm în timp în epoca sa, să o cunoaștem
amănunțit, așa cum a fost, în măsura posibilului, după izvoarele păstrate, iar nu în
diferitele viziuni care ni s-au propus de-a lungul timpului, să aprofundam cu
adevărat mentalitățile epocii, necontaminate de concepțiile și schemele literaturii
istorice actuale. Rezultatele unui astfel de demers mi-a relevat în decursul anilor4
un altfel de Ieremia Movilă decât cel îndeobște cunoscut până acum, un personaj
lipsit de complexe față de Mihai Viteazul, sau de urmașul acestuia în scaun, Radu
Șerban, puternic, ferm în convingerile sale politice. în ciuda părerii comisarilor
imperiali din vara lui 1598, comunicată împăratului Rudolf al II-lea, că Ieremia,
„fărăt știrea polonilor aproape că nu îndrăznește să deschidă nici o scrisoare”5,
polonofilia sa avea, cum vom vedea, limite politice pragmatice, la fel ca și poziția
proimperială a lui Mihai Viteazul, cu toată legătura de încredere (din 1598, juridic,
vasalică) a acestuia din urmă cu împăratul de la Praga, conducătorul Ligii Creștine
antiotomane. Nici Ieremia Movilă și nici Mihai Viteazul n-au fost cu adevărat
simple unelte nevoite să se supună intereselor politice ale marilor puteri vecine,
covârșiți de puterea acestora, cum au fost adesea prezentați, chiar căinați, mai mult
sau mai puțin vădit, din vremea lor și până astăzi. Aș spune chiar dimpotrivă, ambii
au folosit cu multă abilitate interesele și acțiunile puterilor vecine pentru atingerea
propriilor țeluri, și în final, Ieremia, care a preferat calea diplomatică, fără a evita
însă nici pe cea militară, a obținut câștig de cauză, îndepărtând pentru totdeauna
din scaun pe Mihai Viteazul și înlocuindu-1 cu fratele său mai mic, cu ajutorul
Poloniei și al înaltei Porți, de la aceasta din urmă obținând încă din 1598 chiar
domnia pe viață, ereditară, și înlesniri la plata tributului6.
înlăturând, așadar, depunerile apăsătoare ale atâtor păreri, mai mult sau
mai puțin conjuncturale, și revenind la izvoarele vremii, operație absolut necesară
în istoriografie la anumite intervale, pentru stoparea proliferării șabloanelor și a
literaturii istorice parazite, m-am oprit, între alte surse, mai întâi la relatările despre
Ieremia Movilă și contemporanii săi ale unei Cronici sau Istorii a Moldovei, de la
sfârșitul secolului al XlII-lea la începutul veacului al XVII-lea, pe care am aflat-o
3 Idem, Cronologia critică a domnilor, I, p. 348; cf. și idem, Prima Unire a conducerii
celor trei Țării Române de către Mihai Viteazul, București, 2000.
4 Pe lângă lucrările de la notele 2 și 3, cf. îndeosebi idem, Cronologia critică a domnilor, II,
domniile lui Ieremia Movilă (în curs de publicare).
5 Călători străini despre Țările Române, IV, București, 1972, p. 103.
6 Cf declarația sultanului către solul polon Jan Felix Herburt, consemnată de acesta la 29
aprilie / 8 mai 1598 (Ilie Corfus, Intervenția polonă în Moldova și consecințele ei asupra războiului
lui Mihai I iteazul cu turcii, în Rdl, XXVIII, 1975, 4, p. 535. Cf. și Ștefan S. Gorovei, O lămurire:
domnia ereditară a familiei Movilă, în Rdl, XXVIII, 1975, 7, p. 1091-1094; idem, La domnia
ereditară a Movileștilor, în AIIAI, XV, 1978, p. 529-530.
DIMENSIUNEA POLONĂ A ACTIVITĂȚII LUI IEREMIA MOVILĂ 251
mai demult la Cracovia. Scrisă, sau mai degrabă tradusă, foarte probabil, în vremea
lui Jan Sobieski (1674-1696), când situația Moldovei între Coroana polonă și Casa
de Austria era foarte asemănătoare celei de la începutul secolului al XVII-lea,
relatarea obiectivă a faptelor de către anonimul polon, care nu a folosit nici un
izvor moldovenesc7, ne ajută să înțelegem mai bine poziția lui Ieremia Movilă între
cele două puteri, din punctul de vedere al acestora.
Expunerea perioadei care ne interesează din Cronica Moldovei de la
Cracovia începe odată cu arătarea cauzelor care au dus la înscăunarea de către Jan
Zamoyski a lui Ieremia Movilă. Autorul polon pune punctul pe i, socotind că în
spatele evenimentelor care au dus la aceasta se află Austria, care „jucă tot acest
joc”. Nemulțumirea polonilor se referea la faptul că Sigismund Bâthory, principele
Transilvaniei, și-a extins suzeranitatea asupra Moldovei prin omul său, Ștefan
Răzvan, pe care l-a numit voievod8, „un om de rând, dar inimos”, cu „o puternică
escortă de trupe ungare”, dar și asupra Țării Românești, „pe care acest principe
trebuia să le ocupe pentru a le uni cu regatul Ungariei”, în acest fel împăratul
Rudolf al II-lea fiind în fapt „conducătorul acestui joc”.
Cronica de la Cracovia, amintind doar evenimentele politice la vârf, nu se
ocupă, firește, de totalitatea relațiilor lui Ieremia Movilă cu Polonia, înregistrând
doar obținerea de către acesta a indigenatului polon în 1593, prin care i se
recunoștea nobilitatea ereditară și în Polonia, cu toate privilegiile de aici9. De fapt,
legăturile lui Ieremia cu Polonia, mai precis cu Uniunea polono-lituană, trebuie să
fi început încă din copilărie. Buna cunoaștere a limbii polone, în care scria chiar el
scrisori10, dar și a celei latine, în care, la 12/22 decembrie 1591, adresându-se
cneazului Jan Simion de Słuck, vorbea de „Cicero eloquentissimus” (metaforă în
textul polon)11, dovedesc posibilitatea de a fi învățat, ca și alți fii de boieri, precum
Luca (Lupu) Stroici (cel care scria uneori și semna mai totdeauna cu litere latine,
ridicat apoi mare logofăt de Ieremia), cu vreunul dintre iezuiții care umpluseră
Polonia, trecând și dincolo de hotarele ei, chiar înainte de înființarea în 1608 a
7 Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII - începutul secolului XVII, ediția

Constantin Rezachevici, București, 2006 (sub tipar).
8 Pentru înlocuirea lui Aron vodă cu Ștefan Răzvan la începutul lui mai st. n. 1595, cf.
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, I, p. 786-790.
9 Idem, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Țările Române, în Rdl,
XXVIII, 1975, 7, p. 1097; idem, Indigenatul polon — o formă însemnată de integrare a nobilimii
românești în cea europeană în Evul Mediu, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 207.
alXVI-lea, București, 1979, p. XIX.
11 N. Iorga, O scrisoare din boierie a lui Ieremia Movilă, în Studii și documente cu
privire la istoria românilor, XI, București, 1904, p. 109-110; P. P. Panaitescu, Influența polonă în
opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, în ARMSI, s. III, t. IV, 1925,
p. 159.
colegiilor (un fel de licee) lor de la Liov și Camenița Podoliei12 sau poate, mai
puțin probabil, venit din Transilvania lui Sigismund Bâthory, protector al iezuiților.
Ieremia Movilă și Luca Stroici fac parte dintr-una din primele generații de fii de
boieri moldoveni deschise influenței Renașterii polone în limba latină, în care se
vor forma generațiile următoare de boieri din secolul al XVII-lea, de data aceasta în
colegii iezuite, între care Petru Movilă, feciorul lui Simion Movilă, va promova
Ortodoxia în limba latină în colegiul său Movilean de la Mănăstirea Lavra Pecerska
din Kiev, tocmai pentru a înfrunta teologii catolici și calvini, în singura limbă cu
adevărat internațională a vremii1314 , în timp ce Grigore Ureche și Miron Costin au
15
avut revelația „romanității” românilor („de la Râm să trag”' ; Râm < polon Rzym,
pentru că în slavonă este Rim, iar în românește doar Roma}, învățând după Istoria
polonă a lui Martin Kromer, în limba latină, în colegii iezuite din Polonia1'. Nu e
de mirare că la 1641 Pietro Diodato (Petru Bogdan Baksić) remarca faptul că în
Moldova „boierii își trimit fiii la studii în Polonia, și sunt boieri care pot vorbi
latinește foarte bine”, iar la școala de la Trei Ierarhi din Iași teologia ortodoxă se
preda atunci în limba latină16, după modelul colegiului Movilean de la Kiev, fără a
se aduce vreo atingere ritului ortodox.
Profund deschis spiritului creștin, indiferent de rit, Ieremia a rămas însă
mereu strâns legat de Ortodoxie, ca de altfel întregul său neam, în care partea
masculină a purtat iară excepție nume biblice (de profeți, arhangheli sau sfinți), în
frunte chiar cu „Eremia”, cum semna viitorul domn la 159117, pe care, fapt
remarcabil, cei ajunși pe tron nu și le-au schimbat cu nume domnești tradiționale.
Față de iezuiții nevoiți să se retragă din Transilvania în Polonia, prin Moldova, în
vara lui 1603, Ieremia Movilă s-a arătat cu priință, astfel că unul dintre aceștia,
Ioan Argento, nota, după audiența avută la Suceava: „acest domn este pătruns de
credința grecească, altminteri din fire e aplecat către cucernicie, în fiecare zi
merge la slujbele de la biserică, acasă se roagă îndelung, este blând, și numai
împărtășania catolică se pare că îi lipsește [se înțelege, pentru a fi pe placul
iezuiților - n. a.]; și nici nu fuge de catolici, uneori chiar merge la bisericile lor, și
într-una din ele chiar a înălțat un prea frumos altar cu picturi și ornamente
12 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 156. Cf. și N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al
XVIII-lea (1688-1821), I, București, 1901, p. 22.
13 Constantin Rezachevici, Petru Movilă (1596-1646), un reprezentant de seamă al culturii
ortodoxe în Ucraina și Țările Române, în „Arhiva Românească”, CLVI, 1996, 1, p. 69-70.
14 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ed. a Il-a, P. P. Panaitescu, București,
1958, p. 134.
15 Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine și neamul românesc în Evul Mediu,
București, 1998, p. 45-46.
16 Gh. Vinulescu, Pietro Diodato e la sua relazione sulla Moldavia (1641), în
..Diplomatarium Italicum”, IV, 1939, p. 105.
1 N. Iorga, O scrisoare din boierie a lui Ieremia Movilă, p. 109, 110, il.
deosebit de alese”™. Perfect adevărat. Peste mai bine de jumătate de secol după
bătălia hotărâtoare cu Ștefan Răzvan de la Areni, lângă Suceava, din 3/13
decembrie 1595, lui Miron Costin i se relata că, deși lupta începuse, cucernicul
Ieremia Movilă nu a ieșit din biserică decât după încheierea slujbei religioase18 19,
însă atitudinea favorabilă a lui Ieremia față de iezuiți, și în general față de catolici,
avea, desigur, și o componentă pragmatică, legată de relațiile sale cu Polonia
catolică și de influența iezuiților asupra regelui Sigismund al Ill-lea Vasa, de
legăturile sale directe cu Roma, și numai ipotetic, poate, de amintirea unui eventual
învățător iezuit.
Polonia a revenit însă mereu în nu prea lunga viață a lui Ieremia Movilă. Se
refugiază prima dată aici, împreună cu frații săi, vlădica Gheorghe și Simion
aprodul, și alți boieri, înainte de 20 ianuarie 1582, spre a scăpa de abuzurile lui
Iancu Sasul20. Revine însă în țară după vreo zece luni, în octombrie 1582, odată cu
cea de-a patra domnie a lui Petru Șchiopul (1582-1591), sub care își începe cariera
de mare dregător21. în octombrie-decembrie 1588, Petru Șchiopul îl trimite la
regele Poloniei, ajungând cu acest prilej până în Lituania. Avea sarcina să ia
legătura și cu nunțiul papal din Polonia și să se adreseze prin acesta chiar papei
Sixt al V-lea, pentru aducerea în Moldova a franciscanilor și iezuiților, după
dorința lui Petru Șchiopul, care încă de pe atunci manifesta o vădită înclinare spre
catolicism22. Nu e de mirare că atunci când a plecat în exilul său voluntar, din
august 1591, Petru vodă s-a îndreptat prin Polonia spre Imperiul Romano-German,
năzuind în final spre Roma. în suita sa de aproape 500 de persoane se aflau și cei
trei frați Movilești23, care însă, cu excepția mitropolitului Gheorghe Movilă, care
l-a urmat pe fostul domn până la moarte, nu au părăsit Polonia, în septembrie 1591,
când Petru Șchiopul a trecut de aici în Ungaria Superioară, în drum spre Viena24.
Ieremia Movilă, cu mama sa, Maria Movilă, s-a așezat pe domeniul Uście (Ustia,
acum în Ucraina), la nord de Nistru, între Hotin și Camenița, unde cneazul Jan
Simeon de Sluck ł-a luat sub „protecția” sa25. Doi ani mai târziu, după obținerea
indigenatului polon, Ieremia a cumpărat domeniul Uście, care a devenit un refugiu
18 Călători străini, IV, p. 262. Pentru atitudinea lui Ieremia în legătură cu catolicii din
Moldova, cf. mai nou Lilia Zabolotnaia, Politica confesională a lui Ieremia Movilă față de catolici, în
RIM, 2005, 1-2 (61-62), p. 19-24.
19 Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, în Opere, ed. P. P. Panaitescu, București, 1959,
P- 46; cf. și Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, I, p. 798.
‘° Grigore Ureche, Letopisețul, p. 213; DIR, A, XVI/3, p. 182.
21 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec.
XIV-XVII, București, 1971, p. 318-319; A. Mesrobeanu, Rolul politic al Movileștilor până la domnia
lui Ieremia vodă, în CI, I, 1925, nr. 1, p. 186-188. Cf. și Constantin Rezachevici, op. cit., p. 732.
22 Hurmuzaki, III1, p. 110-111.
23 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 741.
24 Ibidem, p. 742.
23 Ilie Corfus, Documente ...Secolul al XVI-lea, p. 362-364; N. Iorga, op. cit., p. 109-111.
important pentru sine și familia sa, chiar la hotarul moldo-polon.

Rămânând credincios lui Petru Șchiopul, până la moartea acestuia în
Tirolul austriac, în vara lui 1594, Ieremia Movilă s-a bucurat, la rândul său, de
prețuirea puternicilor susținători ai acestuia, regele Sigismund al IlI-lea și marele
hatman Jan Zamoyski, care l-ar fi dorit pe Petru vodă din nou în scaunul Moldovei.
După ce în ianuarie 1593 s-a întâlnit cu fostul său domn, sau cu un trimis al
acestuia, la Uniev, lângă Przemyśl26, în cursul aceluiași an seimul general de la
Varșovia, cu aprobarea, consiliului regal (senatul) și la recomandarea regelui
Poloniei, dar mai ales prin intervențiile lui Jan Zamoyski și a episcopului de
Cracovia Filip Padniewski, a acordat lui Ieremia și lui Luca Stroici, „de neam
moldovean, oameni nășcuți din familii cunoscute în patria lor și având dregătorii
de seamă în (acea) țară”, indigenatul polon, adică încadrarea cu toate privilegiile
în rândul nobilimii polone27. Astfel, după depunerea jurământului de credință față
de rege și de Coroana polonă, Ieremia Movilă a devenit nobil polon ereditar,
dobândind și o nouă stemă de familie, care cuprindea și herburile Jelita, a lui Jan
Zamoyski, Nowina, a lui Filip Padniewski, împreună cu vulturul alb al Poloniei,
având pe piept stema familiei regale Vasa28.
După moartea lui Petru Șchiopul, Ieremia Movilă și ceilalți boieri
moldoveni refugiați în Polonia, încearcă să îndeplinească dorința regelui Sigismund
al IlI-lea de a-1 aduce în Polonia, din Tirol, pe Ștefan, nevârstnicul fiu al
defunctului domn, în calitate de candidat al lor la domnia Moldovei, inventând
chiar un testament al lui Petru Șchiopul din 1 iunie st. n. 1594, cu prevederi în acest
sens, pe care regele s-a grăbit să-1 recunoască29. Mai mult, în primăvara 1595,
acesta din urmă trimite în solie la curtea de la Praga a vărului său, Rudolf al II-lea o
delegație de boieri, în frunte cu Ieremia Movilă (care mai fusese la Praga în prima
jumătate a anului 1594 în interesul lui Petru Șchiopul)30, sperând să-1 aducă pe
Ștefan vodă în Polonia. Fără succes. Imperialii refuză, ba mai mult, îl trimit pe
copilul în vârstă de 11 ani la Colegiul iezuiților de la Innsbruck, pentru a fi crescut
în religia catolică, departe de influența boierilor tatălui său. S-a stins în martie
1602, dar pretendența sa la scaunul Moldovei încetase odată cu eșecul soliei
conduse de Ieremia Movilă. De atunci, din august 1595, candidatul la domnie al
celor până la 30 de boieri ai lui Petru Șchiopul, refugiați în Polonia, a devenit chiar
26 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 744.

Ceea ce nu însemna înnobilare, cei doi fiind nobili în Moldova (Hurmuzaki, Supliment,
II . p. 325-326: cf. și supra, notă 9).
Ștefan S. Gorovei, Steme moldovenești augmentate in Polonia, în ArhGen, II (VII),
’995, 1—2, p. 307—309: J. N. Mănescu, Stemele Movileștilor, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4,
p. 321-323.
Hurmuzaki, XI, p. 521—523; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 748.
7 ' eress. Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, IV,
-.-2. r 255: Călători străini. III, p. 263.
Ieremia Movilă31, pe care Reinhold Heindenstein, biograful lui Jan Zamoyski,

reflectând, desigur, chiar părerea acestuia din urmă, îl socotea ..primul dintre
moldoveni”'2. Firește, cererea noului domn al Moldovei, Ștefan Răzvan, care
dăduse boierilor din Polonia un termen de trei luni spre a reveni în țară, sub
amenințarea pierderii averilor33, a rămas iară răspuns.
Din vara lui 1595, în raport cu polonii, Ieremia Movilă iese din sfera de
interese a boierilor decedatului Petru Șchiopul și a fiului acestuia Ștefan vodă,
inaugurând propria sa politică în raport cu Zamoyski și Sigismund al III-lea, în
fruntea grupării boierești moldovene aflată în Polonia, unde însă nu e chiar singur,
având mereu în preajmă pe logofătul Luca Stroici, un eventual contracandidat
serios la scaunul de la Iași. Situația seamănă într-un fel cu cea din vara și toamna
lui 1552, când, în fruntea altor boieri refugiați în Polonia, între care se afla și tatăl
lui Ieremia, Ion Movilă, Petru stolnicul-Alexandru Lăpușneanu relua, la 2
septembrie, înaintea a 23 de nobili poloni, între care se afla și tatăl lui Jan
Zamoyski, prin Jurământul de omagiu și fidelitate” depus regelui la Bakota, starea
de vasalitate a domniei Moldovei față de Coroana polonă, părăsită la 1497 (oficial
la 1499)3435. Desigur, cam același lucru așteptau polonii și la 1595 din partea
36
candidatului moldovean la domnie. Numai că vremurile erau altele decât în urmă
cu peste jumătate de veac, implicând nu o simplă expediție militară în Moldova, cu
sprijin polon, ci chiar intervenția bine pregătită a marelui hatman și cancelar Jan
Zamoyski. Cum va reacționa Ieremia Movilă, având înainte exemplul lui
Alexandru Lăpușneanu ?
în vara lui 1595, războiul înaltei Porți cu Liga Creștină cuprinsese și Țara
Românească. Sinan pașa nu putea lăsa pe Mihai Viteazul să perturbe frontul
principal antiimperial din Ungaria33. Țara Românească și Moldova erau vasale
principelui Transilvaniei Sigismund Bâthory, iar acesta era vasalul împăratului
Rudolf al II-lea. Pentru Jan Zamoyski, adversarul Casei de Austria, pe ai cărei
reprezentanți îi înlăturase de două ori de la Coroana polonă, era prea mult. Moldova,
„statul tampon” care protejase în secolul al XVI-lea Uniunea polono-lituană de
agresiunea Porții’6, ieșise de sub influența Coroanei polone și, prin Ștefan Răzvan,
Sigismund Bâthory se alăturase Ligii Creștine. Marele hatman nu-i agrea pe turci,
dar la nevoie prefera înțelegerile din trecut între regele Poloniei și sultan pentru un
31 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 748-749. A. Veress, op. cit., p. 255.

32 Hurmuzaki, XI, p. 295.
33 A. Veress, op. cit.; Călători străini, III, p. 263; Hurmuzaki, XII, p. 42.
34 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 620-621; idem, Istoria popoarelor vecine, p. 143.
35 Idem, Rolul românilor în apărarea Europei de expansiunea otomană. Secolele ХЛ -ХѴІ.
Evoluția unui concept în contextul vremii, București, 2001, p. 426.
36 Cf. ibidem, p. 234-235, 237-238, 242-243, 249-256, 278-281, 286-288, 294-295,
300-307, 322-325, 337-338, 342-351, 353-356, 372, 401-407.
soi de participare a celui dintâi la suzeranitatea asupra domnilor Moldovei37, unei

influențe, fie și mijlocită prin Sigismund Bâthory, a Casei de Austria asupra
Moldovei'8. Ca atare, Zamoyski s-a opus cu înverșunare în seim aderării Poloniei
la Liga Creștină, condiționând aceasta de intenționat nerealista clauză a trecerii
celor trei Țări Române sub suzeranitatea Coroanei polone: „in ceea ce privește
Liga - cum va declara în 1596 -, eu îi doresc din toată inima succes, dar numai cu
mijloacele ei”39. în cele din urmă, a dobândit sprijinul regelui Sigismund al III-Iea
și al unei părți a nobilimii polone pentru planurile sale asupra Moldovei40.
La aceasta s-a adăugat și pericolul turco-tătar {real) pentru Moldova, beiul
de Tighina Ahmed fiind destinat ca beilerbei al acesteia, transformată în „pașalâc”,
și unchiul său, hanul crâmlean Gâzi Ghirai, care supraveghea Țările Române, a
primit porunca de a-1 instala, în drum spre Țara Românească, unde ar fi trebuit să-1
ajute pe Sinan pașa în august 1595, continuându-și apoi drumul spre frontul din
Ungaria41. Firește, Jan Zamoyski, aflat la conducerea militară a unei Polonii aflată
tocmai la apogeul puterii sale42, nu putea rămâne indiferent. Sub pretextul opririi
tătarilor de a intra în Moldova, vorbind inițial chiar de o expediție preventivă în
Crimeea4’, și asigurându-și încă din mai 1595 sprijinul regelui și al seimurilor
provinciale din Lituania44* , el a pregătit campania în Moldova cu o grabă
neobișnuită la poloni. A răspândit apoi peste tot, atunci, dar și mai târziu,
justificarea că a urmărit oprirea tătarilor, în interesul Poloniei, dar și al Ligii
Creștine (!), ai cărei membrii îl acuzaseră că a înlăturat pe unul dintre ei (Ștefan
Răzvan)43.
în realitate, campania lui Jan Zamoyski în Moldova a pornit cu trei luni
înainte ca tătarii să ajungă la Nipru ! Iar voievodul „vasal Poloniei” pe care
37 Ibidem, p. 353-357.
38 La 28 ianuarie / 7 februarie 1595, trimisul lui Rudolf al II-lea vorbea în seim despre
unirea Transilvaniei cu Moldova și cu Imperiul Romano-German (Claudio Isopescu, Alcuni
document! inediti delta fine del Cinquecento, în „Ephemeris Dacoromâna”, II, 1924, p. 482; cf. și p.
465). Atitudinea favorabilă a unor nobili poloni față de această poziție a fost de îndată combătută de
Jan Zamoyski, la 4/14 februarie 1595 (P. P. Panaitescu, Mihai Viteazul, București, 1936, p. 194).
39 Ilie Corfus, Intervenția polonă în Moldova și consecințele ei asupra războiului lui Mihai
Viteazul cu turcii, în Rdl, XXVIII, 1975, 4, p. 531.
40 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 132—135; Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine,
p. 153-156.
41 A. Veress, Documente, IV, p. 274; Hurmuzaki, XI, p. 294; Miron Costin, Letopisețul
Țării Moldovei, p. 44; Ilie Corfus, op. cit., p. 528; idem, Mihai Viteazul și polonii, București, 1938,
p. 12-13.
43 Constantin Rezachevici, Istoria popoarelor vecine, p. 153.
" Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, p. 215-216.
Ibidem, p. 17, 212—213; idem, Jurnalul expediției polone in Moldova din 1595, în RA,
XXXII. 1970, 2, p. 526-527: Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 346-347.
Lie Corfus. Intervenția polonă în Moldova, p. 528, 530; Mihai Viteazul în conștiința
* --.z·-.: V. București, 1990. p. 107-110, 112-114.
urmărea să-l instaleze în Moldova, oprind astfel aici amestecul lui Sigismund
Bâthory, după cum îi relata în taină regelui, la 14/24 iunie 15 9 5 46, nu era altul decât
Ieremia Movilă. Chiar trecerea Nistrului de către oastea polonă, la 17/27 august
1595, s-a făcut pe la Uście, după un popas în ajun la reședința lui Ieremia, iar nu pe
la vadul obișnuit de la Hotinul apropiat, după care armata lui Zamoyski a înaintat
de-a lungul Prutului spre Iași, fără ca Ștefan Răzvan, părăsit de boierii săi, să
îndrăznească a i se opune47. Răzvan trebuia îndepărtat, atât ca vasal al lui
Sigismund Bâthory, cât și pentru că Jan Zamoyski nu dorea o confruntare cu înalta
Poartă, preferând pe Ieremia, care accepta supunerea față de aceasta48.
Cronica Moldovei de la Cracovia adaugă la cauzele nemulțumirii lui
Zamoyski față de fostul său cumnat, Sigismund Bâthory, conflictul cu acesta, „din
pricina zestrei soției sale Griselda Bâthory”, sora principelui Transilvaniei, care
murise în 15904950. După care arată că marele hatman, ocupând Moldova, „înscăuna
51
voievod în numele regelui Poloniei, pe Ieremia Movilă care în 1593 primise
indigenatul în Polonia, în locul lui Ștefan, care lipsea, și-l face să depună omagiu
regelui Poloniei”. în mare, faptele s-au petrecut într-adevăr astfel, numai că
ceremoniile care au avut loc cu acest prilej nu au fost bine cunoscute și, ca atare,
nici interpretarea unora dintre ele nu a fost corectă.
Mai întâi, nu s-a știut nimic până acum despre alegerea ca domn a lui
Ieremia, la 22 august / 1 septembrie 1595, în tabăra polonă din „câmpul
Ștefăneștilor”, lângă vadul Prutului, de către boierii veniți aici din țară și cei
reveniți din Polonia. Continuatorul anonim al cronicii lui Joachim Bielski arată
limpede că „moldovenii și-au ales în aceeași zi ca domn al lor pe Ieremia Movilă
(care fusese primit la noi ca cetățean)™ și deci au trimis scrisori în toată țara
Moldovei ca să vină la adunare la Iași pentru primirea noului domn”5\ știre
confirmată de un raport din tabăra de la Brașov a lui Sigismund Bâthory, la 8/18
septembrie 1595, care arată că „noul principe a fost ales (eletto) de către unii
(boieri) care au fost mai înainte mult timp exilați din țară”52. Astfel s-a respectat,
fie și formal, vechiul obicei al alegerii domnului de către boieri, poate cel mai
important privilegiu politic al acestora !
De abia trei zile mai târziu, la 25 august / 4 septembrie 1595, la popasul de
46 Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, p. 17-18, 215-216.

47 Idem, Jurnalul expediției polone în Moldova, p. 529, 537; Constantin Rezachevici,
Cronologia critică a domnilor, I, p. 791-792.
48 Cf. Ilona Czamańska, Caracterul legăturilor lui Jan Zamoyski cu Movilești, în ArhGen,
III (VIII), 1996, 3-4, p. 309.
49 Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 150.
50 Se referă la acordarea indigenatului polon în 1593, amintită mai sus.
51 Kronika polska Marcina Bielskiego (Cronica polonă a lui Martin Bielski), III, ed. K. J.
Turowski, Sanok, 1886, p. 1731.
52 A. Veress, Documente, VI, p. 277.
pe moșiile familiei Moțoc, marele hatman Jan Zamoyski „a numit, în cerc, pe

Ieremia Movilă (mai înainte mare vornic, care acum locuia de câțiva ani în
Polonia cu soția și copiii) în domnie”, după jurnalul de campanie al lui Pavel
Piaskowski51, altfel spus, a înscăunat pe Ieremia în numele regelui, cum am văzut
că relata Cronica Moldovei de la Cracovia, în cadrul unei ceremonii „în cerc”, care
nu era românească, și nici măcar polonă, ci preluată de la cazacii zaporojeni. Mai
înainte însă, în aceeași zi, ceea ce iarăși nu s-a știut până acum, Ieremia Movilă a
depus în limba polonă, ca domn al Moldovei, jurământul de credință și supunere
către regele Poloniei, „înlr-un cort de pace, iar nu în fața tuturor”, doar înaintea lui
Jan Zamoyski, a hatmanului de câmp (ajutorul celui dintâi) Stanislav Żółkiewski și
a lui Jan Szczęsny (Felix) Herburt5354. Textul jurământului s-a păstrat sub data când a
fost redactat „în Iași 27 august 1595”55, și care, ca în atâtea alte cazuri, așa cum am
mai atras atenția, nu este data la care a fost rostit în cort (ca și în cazul omagiului
depus de Ștefan cel Mare la Colomeea, în 1485), ci cea la care a fost scris oficial în
cancelaria domnească pentru partea polonă’6, chiar în ziua când Ieremia a intrat în
reședința domnească din Iași și a fost încoronat, fapt pentru care în act se
intitulează „din mila lui Dumnezeu”.
Dincolo de ceremonii și cuvântări festive, între care ni s-a păstrat cea „cu
vorbe late” a lui Zamoyski către boierii moldoveni, la înscăunarea lui Ieremia din
25 august / 4 septembrie 15 9 5 57, esența poziției marelui hatman față de Ieremia
Movilă a fost prezentată chiar de acesta înaintea regelui și a senatorilor acestuia, la
începutul anului 1596, arătând că a acceptat cererea boierilor de a li-1 da ca domn,
însă „nu li l-am dat decât la voia Măriei Voastre [Sigismund al Ill-lea - n. a.]. A
jurat Măriei Voastre supunere și voievodul Moldovei are să fie ca oricare altul al
Coroanei. Măria Voastră are să-l apere, iar domnul are să stăpânească totul”5*. în
realitate, în jurământul de credință amintit mai sus, Ieremia Movilă lasă la
latitudinea regelui încadrarea sa și a Moldovei în teritoriile Coroanei (unde
voievozii erau conducători de unități administrativ-teritoriale), oferind alternativa
mult mai atractivă, de a menține pacea și bunele raporturi între rege și sultan59, care
a și fost acceptată de Sigismund al III-lea. De altfel, îndată după înscăunarea sa la
53 Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova, p. 529, 537.

54 Kronika polska Marcina Bielskiego, III, loc. cit. Ultimul era un comandant de roată de
călăreți, sub ascultarea directă a lui Zamoyski, mai apoi sol polon la Poartă, cu care Ieremia Movilă,
cum vom vedea mai jos, a mai avut apoi de a face (Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, p. 351; P. P.
Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936, p. 52-56, 70-74).
55 Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 344-345.
'6 Discuția privitoare la neînțelegerea datării acestui act și confuziile iscate pe marginea ei
ir. istoriografia românească, la Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, II (sub tipar).
Kronika polska Marcina Bielskiego, III, p. 1731.
' Ilie Corfus, Intervenția polonă în Moldova, p. 530-531.
H.— uzaki. Supliment. II1, p. 344-345.
iași (27 august / 6 septembrie 1595), Ieremia a început demersurile pentru

: ? vinerea steagului de învestitură din partea sultanului, însuși Ahmed, sangeacul
i ghinei, care fusese învestit „beglerbeg al Moldovei"00, recunoscând pe noul
a:mn și sfatuindu-1 să ceară confirmarea sultanului* 61. în cele din urmă, prin
. --. enția polono-turcă (în numele sultanului) redactată la 12/22 octombrie 1595 la
7_:ora, hanul urma să încredințeze steagul de învestitură pentru Moldova, pe care
i-1 dăduse sultanul, lui Ieremia Movilă62, rezolvare fericită printr-un compromis
7 :ic internațional a statutului domniei Moldovei, începând din toamna lui
59563.
Prin instalarea lui Ieremia Movilă în domnia Moldovei, Jan Zamoyski a
: : s această țară din Liga Creștină, din alianța zonală a celor trei Țări Române, și
-t sub suzeranitatea lui Sigismund Bâthory, punând-o în schimb sub suzeranitatea
cgelui polon și a sultanului, ceea ce a provocat aspre critici în întreaga lume
sraștină. A reacționat însă doar Ștefan Răzvan, cu sprijinul suzeranului său
' gismund Bâthory, dar intervenția sa în Moldova din noiembrie - începutul lui
aecembrie 1595 a fost înfrântă de Ieremia în bătălia de la Areni, lângă Suceava, la
. 3 decembrie, cu ajutorul trupelor polone lăsate de Jan Zamoyski după retragerea
s 7 Moldova. Ștefan Răzvan, cu nasul tăiat, a sfârșit în țeapă, singurul domn
; e șutat astfel de rivalul său, care dorea să arate prin această pedeapsă infamantă
să siganul turc Răzvan nu avea dreptul să aspire la domnie64. De data aceasta,
ieremia n-a cerut aprobarea polonilor și nici măcar nu i-a informat despre execuția
_ Răzvan65, stârnind noi proteste externe împotriva Poloniei. Cronica Moldovei
. Cracovia afirmă, așadar, că „Ștefan fiind învins de poloni și prins, fu tras în
; urm în luna decembrie 1595. Nimic nu supără mai mult pe unguri, și pe însuși
-pârâtul Rudolf, care era conducătorul acestui joc, ca soarta nedemnă pe care
n . · 'dul făcuse să o îndure Ștefan, se impută polonilor că împiedicaseră
гегеа acestei țări din mâinile turcilor. împăratul și papa Clement făcură după
- ..-:a reproșuri și regelui Poloniei și lui Zamoyski și regele trimise pe Laurențiu
I-imbicki la Roma pentru a se dezvinovăți".
Jan Zamoyski, susținut de rege, își îndeplinise însă țelul. Vreme de peste
_7 deceniu și jumătate, Moldova a rămas legată de Polonia, iar după concepția
-arelui hatman din 1595, de ea depindea apărarea Rusiei Haliciului și a Podoliei.
Z aeă în Moldova s-ar fi instalat un pașă, turcii ar fi cerut Pocuția, moștenind
‘ A. Veress, Documente, IV, p. 273-274.

61 Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova, p. 530, 538; Kronika polska Marcina
• . :-aego, III, p. 1733.
' Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 353-354; Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei, p. 45.
Cf. și A. Veress, op. cit., p. 302-303.
w Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, I, p. 796—799.
65 Ibidem, p. 799-800.
vechiul litigiu pentru aceasta al domnilor moldoveni cu regii poloni, și cu timpul ar

fi ajuns până la Liov, care nu era prea departe6667 . Cât de important era Ieremia
Movilă pentru poloni, cât și pentru turci, rezultă din faptul că, la solicitarea regelui,
de la începutul lui 1596, pentru „perpetua sa confirmare în scaunul Moldovei”^,
sultanul a răspuns în vara lui 1598, prin recunoașterea domniei lui Ieremia pe viață,
cu caracter ereditar, din 4/14 iulie acel an, acesta semnând „din mila lui Dumnezeu
domn ereditar”68.
Dacă s-ar fi mulțumit doar cu poziția însemnată și stabilă la care a ajuns
încă de la început domnia sa în raport cu Polonia și înalta Poartă, poate că Ieremia
Movilă ar fi rămas liniștit în scaun până la sfârșitul vieții. Știa să-și păstreze
demnitatea și reacționa diplomatic, dar ferm, la orice încercare de încălcare a
acesteia de către poloni. în august 1598, l-a pus Ia punct pe solul polon la Poartă,
Jan Szczęsny (Felix) Herburt, cel care asistase în cort la jurământul de credință al
lui Ieremia Movilă, din 25 august / 4 septembrie 1595, cum am văzut mai sus, care
îl acuza cu insolență că nu i-a ieșit „în persoană în întâmpinare” la trecerea prin
Suceava, și nu i-a dat „locul dintâi”, răspunzând la acestea „cupăstrarea demnității
noastre”, amintindu-i acestuia „obiceiurile păzite și chipul de a proceda în
asemenea împrejurări ale strămoșilor noștri, domnii Moldovei”69*71 . Iar în februarie
1599, s-a plâns chiar lui Jan Zamoyski de comportarea aceluiași Herburt, care i-a
cauzat „durere și ofensă”, atacându-1 pe solul său, logofătul Luca Stroici, drept
răspuns la incidentul cu domnul Moldovei relatat mai sus. Aceasta i-a adus mai
multă „ofensă și injurie” lui Ieremia decât logofătului său, și gândindu-se la
„datoria și la cinstea noastră”, domnul îi cere la Zamoyski să-l sfătuiască „în ce
chip acea durere, ofensă și injurie care s-a făcut, nu numai persoanei domnului
logofăt, dar mai ales persoanei noastre, să fie plătită în chip cinstit și cuviincios,
pentru ca mai târziu să nu mai aibă nimeni putință să provoace astfel de primejdii
și ofense"™.
Din nefericire, Ieremia Movilă, care totuși nu se considera „greoi la
înțelegere și la cuget”' a fost obsedat întreaga sa domnie de dorința de a-1 instala
în scaunul Țarii Românești pe fratele său, Simion Movilă, cu ajutorul polonilor. Se
baza pe părerea falsă, dar adânc încetățenită la aceștia, că sultanul Mehmed a
IlI-lea, înclinat mai mult spre pace decât spre luptă, ar îngădui regelui Poloniei să
66 Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 356, 359.

67 A. Veress, Documente, V, p. 18: cf și Veniamin Ciobanu, La cumpănă de veacuri. las:.
199 Up. 167.
68 Mustafa A. Mehmed, Documente turcești privind istoria României, I, București, 1976. p
143; Hurmuzaki, Supliment, II1, p. 468-469 etc.
69 P. P. Panaitescu, Documente, p. 53-56.
7(1 Ibidem, p. 70-74.
71 Ibidem, p. 72, 74.
ocupe Ardealul și Muntenia, instalând aici pe cine va voi72, la fel ca în Moldova.

Iar numirea, în 1599, la stăruințe polone, ca principe al Transilvaniei, a lui Andrei
Bâthory, cetățean și senator polon și cardinal de Warmia, n-a făcut decât să
confirme această părere. Ca atare, Ieremia Movilă, atrăgându-și susținerea lui
Sigismund al III-lea și a lui Jan Zamoyski, a tulburat întreaga domnie a lui Mihai
Viteazul, determinând riposta militară a acestuia, mai întâi asupra lui Andrei
Bâthory, veriga cea mai slabă și mai agresivă, apoi asupra sa. Pare greu de crezut,
în lumina șabloanelor istoriografice create încă din secolul al XIX-lea, dar cel aflat
mereu în ofensivă diplomatică la Varșovia și Constantinopol pentru înlocuirea lui
Mihai Viteazul cu fratele său, Simion Movilă, a fost Ieremia Movilă, în timp ce
Mihai s-a aflat în defensivă, chiar dacă una din formele militare ale acesteia a fost
atacul preventiv, pe rând, asupra celor doi aliați, Andrei Bâthory și Ieremia Movilă,
din 1599-1600, care a dus pentru scurt timp, cum am mai menționat, la
concentrarea în mâinile lui Mihai Viteazul a conducerii celor trei Țări Române. în
fond, acesta din urmă și-a dorit unirea forțelor militare ale Țărilor Române în
războiul împotriva turcilor, ceea ce s-a realizat doar în toamna 1595, în campania
împotriva lui Sinan pașa, acțiune eșuată însă prin îndepărtarea din scaun a lui
Ștefan Răzvan și înlocuirea lui cu Ieremia Movilă de către marele hatman Jan
Zamoyski, care a scos Moldova din Liga Creștină.
Nu e locul să stărui aici - de altfel, cum aminteam la început, am facut-o cu
alte prilejuri- asupra felului cum a evoluat, în etape, între 1595 și 1600, gândirea
lui Mihai Viteazul asupra lui Ieremia Movilă și a aliaților săi poloni, de la
încercarea de atragere în lupta antiotomană, eșuată din capul locului, până la
hotărârea de alungare a lui Mihai Viteazul din Țara Românească de către Jan
Zamoyski și înlocuirea lui cu Simion Movilă, campanie la care a participat un timp
și fratele acestuia7’. Ajunge să menționez aici, ilustrativ, esența nemulțumirilor lui
Mihai, consemnate de comisarii imperiali în iunie 1598, în legătură cu Ieremia,
„care nu încetează o clipă să toi stârnească și să îndemne pe dușman [sultanul - n.
m] să-l poată înlătura pe Mihai; se plânge de el că primește la sine pe toți cei care
îl trădează pe el, că el denunță dușmanului toate faptele și planurile sale, și
solicită neîncetat pe dușman contra sa, că instigă pe turci să ocupe Țara
Românească și Transilvania...”. Și mai adaugă Mihai, „că dacă ar avea în
Moldova un vecin cu credință, cu care să-și poată uni forțele fără teamă, el ar
putea face în așa fel ca nici tătarul și nici turcul să nu fie în stare de a pătrunde de
72 Părere expusă la 29 ianuarie / 8 februarie 1596 de Stanisław Chański, comandantul

polonilor de la Suceava (Ilie Corfus, Mihai Viteazul și polonii, p. 221, 225).
’ Constantin Rezachevici, Gândirea politică a lui Mihai Viteazul, p. 51-73; idem, Istoria
popoarelor vecine, p. 156-162; idem, Cronologia critică a domnilor, I, p. 327-330, 342-350 (cu
bibliografia respectivă).
partea aceasta a Dunării”™.

Iată, așadar, două personalități puternice, două săbii care nu încap într-o
teacă, Mihai Viteazul și Ieremia Movilă, fiecare cu propriile interese și cu proprii
aliați sau inamici, fiecare cu calități și defecte, atâta doar că Mihai, acționând într-un
sens care avea să fie al evoluției istorice viitoare, a atras în chip firesc atenția într-o
măsură mult mai mare și mai favorabilă a literaturii istorice. Ciudat este, însă, că
atunci, la cumpăna dintre secole, cel care a pierdut totul a fost Mihai Viteazul, iar
cel care s-a stins în patul său a fost strănepotul lui Ștefan cel Mare. Putem oare să-l
învinuim pe Ieremia Movilă că și-a dobândit tronul cu ajutorul polonilor și a avut
în toate sprijinul acestora, într-o măsură chiar mult mai mare decât străbunicul său
matern ?
' Călători străini, IV, p. 102-103.

Ilona Czamańska
ÎNTRE FAMILIE ȘI STAT.

RELAȚIILE FAMILIALE ALE DINASTIEI
MOVILEȘTILOR ÎN POLONIA
în secolul XX, a fost la modă, multă vreme, depersonalizarea istoriei.

Știința istorică „adevărată” s-a ocupat mai ales cu cercetări asupra unor probleme
globale, în care omul a fost doar un element determinat total. Astăzi, vedem
revenirea și la istoria personală, și la istoria familială. De câțiva ani, am întreprins
cercetări asupra unor familii (mai ales familii ale unor magnați poloni) și am
urmărit rolul legăturilor de rudenie în viață și în politică. Rezultatele au constituit o
adevărată surpriză. Am observat că majoritatea grupărilor politice în Republica
nobiliară polonă au fost constituite din rude. Așa a fost cazul cu partida lui
Stanisław Leszczyński (mai ales după anul 1709), cu partida lui August al IlI-lea și
cu magnații legați de confederația de la Bar, și cu multe altele.
O situație asemănătoare este și aceea a Movileștilor. De la început, partida
lor politică s-a compus în majoritate din boieri înrudiți. Prin căsătoria Marianei
Movilă cu Isaia Herburi, frații Movilești au intrat în relații de rudenie cu Jan
Zamoyski și cu Stanisław Żółkiewski. Intervenția acestora din urmă, în anul 1595,
în Moldova, intervenție al cărei rezultat a fost înscăunarea lui Ieremia Movilă, a
avut, pe lângă aspectul politic, și un aspect familial. Acest aspect este foarte ușor
observabil și în politica lui Ieremia Movilă față de Țara Românească. Din punct de
vedere strict politic, scaunul Țării Românești n-a fost necesar nici domnului
Moldovei, nici regatului polon. De aceea, la început, Jan Zamoyski n-a văzut cu
ochi buni proiectul dobândirii scaunului Țării Românești pentru Simion Movilă. El
s-a temut că, după înscăunarea celui mai tânăr dintre Movilești în Țara
Românească, amândoi frații - și Ieremia, și Simion - ar putea deveni și mai
subordonați față de Poartă. însă, până la urmă, i-a dat lui Ieremia mână liberă în
politica lui dinastică1. Cum se știe, acest proiect s-a sfârșit cu adevărat rău,
conducând la intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova. Lupta pentru scaunul
muntean, după retragerea lui Mihai Viteazul din Moldova și succesul militar al lui
Zamoyski la Bucov, a fost mai ales continuarea politicii dinastice a Movileștilor.
Din punctul de vedere al intereselor politice ale Poloniei, suzeranitatea ei asupra
Țării Românești nu era așa de importantă precum suzeranitatea asupra Moldovei;
se poate spune, chiar, că a fost invers: angajarea Poloniei în Țara Românească a
1 AGAD, AZ 857, p. 1-4, ciornă.

264 ILONA CZAMAŃSKA
fost izvorul problemelor politice cu Imperiul Otoman, aducând primejdia unui

conflict militar cu această putere, într-o situație destul de dificilă pentru Polonia, în
timpul conflictului cu Suedia. Și puțin a lipsit să nu izbucnească un asemenea
război, mare și greu, care nu era câtuși de puțin necesar, nici regatului polon, nici
Moldovei, mai ales după moartea lui Mihai Viteazul.
în acest răstimp, s-a născut proiectul partidei politico-familiale a
Movileștilor în Polonia. Primul dintre participanții la formarea acestei partide a fost
principele Michał Wiśniowiecki, om din cercul lui Jan Zamoyski, care încă din
anul 1601a început stăruințele pentru mâna celei mai mari dintre fiicele lui Ieremia
Movilă, Irina (în Polonia numită Raina sau, în limba latină, Regina)23, cu care s-a
căsătorit la 25 mai 1603J. însă el n-a fost urmat, în această direcție, și de alți
membri ai familiei Wiśniowiecki, care s-au angajat în aventura lui Dimitrie
Uzurpatorul la Moscova. Este foarte interesant că Michał, care a avut cel mai mare
interes în lărgirea hotarelor Poloniei spre Moscova (având moșii mari la hotarul de
răsărit), nu s-a interesat aproape deloc de aventura cu falsul Dimitrie și, mai târziu,
în timpul războiului polono-moscovit, nu s-a angajat cu plăcere în luptă, ci numai
după chemarea lui personală de către regele polon4. Este posibil că el a împărtășit
opinia lui Jan Zamoyski, pentru care „salvarea” miraculoasă a lui Dimitrie nu era
altceva decât o comedie de Plautus sau Terentius și a fost îngrijorat că această
aventură ar putea avea un rezultat nefericit pentru poziția Poloniei în Moldova. Pe
de altă parte, știm că Michał a fost foarte îndrăgostit de soția sa, dar și dependent
de ea din punct de vedere financiar. Deși a avut o avere foarte mare, a fost mereu
înglodat în datorii cu multe probleme juridice. Irina i-a dat bani soțului său pentru
plata datoriilor, dar a luat în mâna sa toată averea lui5. Este interesant faptul că
Michał Wiśniowiecki, care a fost un om foarte dificil, iresponsabil în diferite
treburi, în relații conflictuale cu vecinii, a fost necontenit în relații foarte bune cu
soția sa și cu familia ei. Pentru el, a avut mereu prioritate situația familiei soției
sale, dovadă fiind angajarea lui în acțiunile din anii 1607 și 1615-1616, acțiuni în
care nu a avut nici un interes personal, ci doar a susținut și a realizat interesul
2 Proiectul s-a născut încă în anul 1601. Vezi Michał Wiśniowiecki către Jan Zamoyski,
Wiśniowiec, 7 iunie 1601 (AGAD, AZ 262, nr. 4).
3 Michał Wiśniowiecki către Jan Zamoyski, Wiśniowiec, 14 aprilie 1603 (AGAD, AZ 262,
nr. 5); Ieremia Movilă și Michał Wiśniowiecki către Jan Zamoyski, 6 și 7 iunie (Hurmuzaki-Bogdan,
Documente, supl. II, 3, București, 1895, p. 285).
4 Regele Sigismund al III-Iea către Michał Wiśniowiecki, 1614 (BK 325, p. 175-176); A.
Prochaska, Hetman Stanisław Żółkiewski, Varșovia, 1927, p. 114-115.
3 La 10 august 1604, Michał a împrumutat de la soția sa 100.000 de zloți; pentru acesta, i-a
înscris 1/3 din moșiile sale (CDIAK KZKrzem., kn. 14, p. 716-718); înscrierea s-a făcut la 22
februarie 1607. La 20 septembrie 1604, a împrumutat de la soția sa 30.000 de zloți și pentru aceasta
-s 2 3 din moșiile sale (CDIAK KZKrzem., kn. 14, p. 703—705); înscrierea s-a făcut la 22
februarie 160’’.
RELAȚIILE FAMILIALE ALE DINASTIEI MOVILEȘTILOR ÎN POLONIA 265
familial al Movileștilor, pentru care și-a pierdut și viața0.

în anul 1606, a intrat în cercul familial al Movileștilor Ștefan Potocki, care
s-a căsătorit cu cea de-a doua fiică a lui Ieremia Movilă, Maria67. Spre deosebire de
Wiśniowiecki, Potocki era un om destul de vârstnic (la vremea căsătoriei, avea 40
de ani) și locuia aproape de hotarele Moldovei, unde își avea și averea. Nu departe
se afla și moșia Movileștilor în Polonia - Uście. Relațiile lui Potocki cu Movilești!
au avut atât un context practic - liniștea la hotare -, cât și unul economic: comerțul
cu boi. După opinia contemporanilor, el s-a îmbogățit considerabil din acest
comerț8. Poate din cauza aceasta, el a fost, dintre ginerii Elisabetei Movilă,
persoana cea mai activă în politica acesteia din urmă, în anii 1607-1612, până la
pierderea bătăliei de la Cornul lui Sas. Potocki a realizat politica de taină a regelui
Sigismund al III-lea, la care a angajat și alți membri ai familiei și mulți alți nobili,
mai ales din Podolia9. în 1607, împreună cu Michał Wiśniowiecki și cu vărul său,
Stanisław Potocki, el a așezat pe Constantin Movilă în scaunul Moldovei. La fel,
împreună cu Stanisław Potocki, a acționat militar în Moldova, în anul 1612, acțiune
care s-a sfârșit cu căderea în prizonieratul tătăresc a multora dintre participanți, în
frunte chiar cu Ștefan Potocki.
De-abia în anul 1615 în cercul politic al Movileștilor din Polonia a intrat
viteazul principele Samuel Korecki, care în noiembrie s-a căsătorit cu a treia fiică a
lui Ieremia vodă, Ecaterina. Korecki a realizat mai ales politica familială a soacrei
sale, atunci când, împreună cu Wiśniowiecki, a intrat în Moldova și a așezat pe
Alexandru Movilă în scaunul țării. Ca om mai mult viteaz și romantic, decât
capabil politic, el n-a renunțat la acest proiect nici după otrăvirea lui Michał
Wiśniowiecki, nici după retragerea lui Alexandru vodă cu mama lui la Hotin.
împotriva interdicției hatmanului Stanisław Żółkiewski, el a intrat încă o dată în
Moldova și, cum se știe, după câteva succese la început și o eroică apărare cu o
oaste mică, s-a ajuns la lupta nefericită de la Drăcșani10. Ca și Michał
6 Mai larg despre Michał Wiśniowiecki, soția și copiii lui: I. Czamańska, Wiśniowieccy.
Monografia rodu, sub tipar.
7 După epitaful lui Ștefan Potocki din biserica de la Potok, el a murit la 5 martie 1631, la
vârsta de 63 de ani, după 25 de ani de conviețuire cu Maria Movilă - S. Okolski, Orbis Polonus,
Splendoribus caeli: Triumphis mundi: Pulchritudine animantium: Decore aquatilium: Naturae
excellentia reptilium condecoratus, t. II: Antiqua Sarmatarum gentilitia et arma quaecunque a litera
L usque adliteram R, Cracoviae, [1643], p. 408.
8 Vezi cuvântările în dietă, în anul 1613: J. Byliński, Dwa sejmy z roku 1613, Wroclaw,
1984, p. 77.
9 Pisma Stanisława Żółkiewskiego, ed. A. Bielowski, Liov, 1861, p. 411-416.
10 S. Korecki către nobilii poloni, Iași, 6 mai 1616 (BR 12, p. 136v.); Μ. Costin, Latopis
ziemi mołdawskiej i inne utwory historyczne, wyd. I. Czamańska, Poznań, 1998, p. 124-125. Ch. de
Joppecourt, Histoire sommaire des choses plus mémorables advenves aux derniers troubles de
Moldavie ou sont descrites plusieurs batailles gaignees tant par les princes polonais, que par les
Turcs et Tartares, Paris, 1620 [ed.] L Barret; azi, ed. A. Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente
Wiśniowiecki, Samuel Korecki a fost singurul din familia sa, care s-a angajat în
problemele Moldovei din acest timp. Fratele său, Karol, abia după căderea în
prizonierat a lui Samuel și a soției lui, le-a venit în ajutor și a răscumpărat-o pe
Ecaterina din mână tătarilor. Pentru această răscumpărare, principele Samuel a dat
fratelui său mână liberă pentru toată averea sa. După vestita fugă din Edi-Cula și
revenirea în țară, Samuel a privit-o pe fiica Ecaterinei și a unui tătar ca pe propria
sa fiică". Deși la mai puțin de două luni după nașterea Anei, Ecaterina a murit,
soțul ei a avut relații bune și strânse cu familia ei, mai ales cu Irina Wiśniowiecka.
Aceasta din urmă i-a dat lui în administrare o mare parte a moșiei copiilor săi de la
Nipru, numită Rumno. Din cauza aceasta, după moartea rapidă a Irinei și în urma
celui de-al doilea prizonierat al lui Korecki la turci și omorârea lui la Istanbul, s-au
născut mari probleme, familia Wiśniowiecki pierzând acest teritoriu pentru aproape
30 de ani1112.
Irina a avut, în Polonia, moșia sa personală, Rochmanow, primită de la
Iurii Czartoryski, ca zălog pentru datorii. Prințesa a făcut acolo o tipografie
chirilică și, împreună cu surorile sale, a editat, în anul 1619, о Евангелие
учительное. Ediția fusese pregătită, se pare, cu câțiva ani în urmă, încă în timpul
vieții Iui Michał Wiśniowiecki. Pe reversul foii de titlu, se află stema Moldovei cu
stemele familiale ale Movileștilor și această epigramă despre stema familiei
Movilă:
B гелмъ презацного дому господарскою Еремей славных Могилох
Свядком суть таковый клеиноты
Побожность, мужства и цноты,
А мече в справах рицерских смелость показуит
Лелея святом веру кристянску знаминует
Сымъ дому щирая побожность свитает
А слава несмертельна на веки процвитает.
Urmează epigrama despre stemele familiilor care au contribuit la ediție.
Această epigramă are patru variante diferite în diferite cărți. Sunt epigrame pentru
herburile familiilor Wiśniowiecki (Korybut), Potocki (Pilawa), Korecki și
Czartoryski (Pogoń). Se vede că Евангелие учительное а fost о ediție familială
comună, excluzându-1 pe Iurii Czartoryski, primul moștenitor al moșiei
istorice, II, București, 1863, passim. Multe greșeli în cartea lui Z. Spieralski, Awantury mołdawskie,
Varșovia, 1967, p. 163-165. Mai pe larg despre Samuel Korecki: I. Czamańska, Rycerz w lochach
Jedykuły i jego bogdanka. Prawdziwe i literackie losy księcia Samuela Koreckiego, în Paria szkolne,
Swarzędz, 2000, p. 120-130.
11 Ana s-a născut în septembrie 1618. Korecki a revenit în țară în martie-aprilie, soția lui
puțin mai înainte, poate în februarie. Desigur, în această situație, paternitatea lui Korecki este
imposibilă.
“ Despre conflictele pentru Rumno: 10 decembrie 1618 (NIAB Mińsk, F. 694, op. 1, d. 9,
? 25 . precum și 19 aprilie 1619 și 20 septembrie 1622 (NIAB Mińsk, F. 694, op. 1, d. 9, p. 11-11 v).
Rochmanow13. Este foarte interesant că, dintre toți sponsorii, numai Irina pare să fi
rămas în legea ortodoxă: Ștefan Potocki a fost catolic, Samuel Korecki a trecut la
catolicism în timpul fugii sale din Edi-Cula, iar soția sa a acceptat uniația, ca și
Iurii Czartoryski. Confesiunea Măriei nu este clară. Szymon Okolski, care a
cunoscut bine familia Potocki, a scris despre ea că soțul ei a catolicizat-o; se știe,
de asemenea, că toți copiii ei au fost catolici. Pe de altă parte, însă, din scrisorile ei
se vede că ea s-a preocupat mult de situația Ortodoxiei din Polonia.
între anii 1607 și 1616, atât în Polonia, cât și în Moldova s-a făcut simțită
rivalitatea dintre copiii lui Ieremia și cei ai lui Simion. Cu aceștia din urmă a avut
legături foarte strânse hatmanul Stanisław Żółkiewski, care a avut relații bune cu
doamna Marghita și l-a ajutat pe Gavril Movilă în stăruința lui pentru scaunul Țării
Românești, în anul 1619. Se pare că aceste legături au fost cauza cea mai
importantă a poziției sale de neacceptare a intrării ginerilor lui Ieremia Movilă
în Moldova.
în al treilea deceniu al secolului al XVII-lea, conflictul dintre cele două
ramuri ale Movileștilor s-a stins. Rolul important în această schimbare l-a avut
faptul că din ramura lui Ieremia au rămas în Polonia numai două fiice. Ecaterina a
murit în 16181415 , Irina în 1619 și au rămas numai Maria și cea mai mică, Ana.
Aceasta din urmă a crescut în casa Măriei Potocki și, în 1620, s-a căsătorit cu
Maksymilian Przerębski, mareșal de curte al reginei Constantia (soția lui
Sigismund al III-lea) și mai târziu al reginei Cecilia Renata (soția lui Vladislav al
IV-lea). Din această cauză, ea a trăit mult timp în Varșovia, la curtea regală și a
intrat în lumea politicii mari, însă n-a uitat Moldova. După părinții săi, Ana a
primit o parte a moșiei Uście. Altă parte a acestei moșii a cumpărat-o, cu soțul său,
de la copiii Irinei, Jeremi și Anna Wiśniowiecki13. După ce Miron Barnovschi a
părăsit scaunul Moldovei, Ana a vândut Uście fostului domn al Moldovei16, care a
trăit acolo până la noua sa alegere, urmată de omorârea din porunca marelui vizir,
în anul 1633. Nu știm bine care a fost situația juridică a acestei moșii: se pare că
tranzacția n-a fost terminată, în sensul plății reale, de vreme ce Przerębski s-a
socotit succesor al lui Barnovschi, excluzând pe sora acestuia, Teodosia, acum
13 Евангелие учителное албо казания на неделия през рок и на праздники господские и

нарочитих свиятых угодников Божиих, Rohmaniv, 1619; Іа. Zapasko, Іа. Isaevié, Памятки
книжкового мистеитва. Каталог стародруків виданих на Украін, книга перша (1574—1700),
Liov, 1981, р. 39.
14 Piotr Gorczyn, Żałosnego а mężnnego z światem pożegnania Jej Mości łaźnie
Oświeconey paniey, paniey Katarzyny xięźny Koreckiey Jego Mości pana Hieremiego Mohiłowicza,
wielkiego hospodara wołoskiego córki; a kochanej małżonki Jego Mości Jaśnie Oświeconego Pana
Samuela xiążęcia na Korcu wizerunek z swemi osobliwemi przy żałobie pociechami dialogiem
wystawiony w Roku Pańskim 1618 w Krakowie.
15 Document din 31 ianuarie 1629, Liov (BPAN Kraków 4327, p. 45).
16 Actul vânzării, 12 martie 1629 (CDIAL, Fond 134, op. 1, nr. 793).
soția hatmanului Nicoriță. Lupta pentru succesiunea lui Barnovschi a integrat din
nou familia. în vara lui 1633, Maksymilian Przerębski, împreună cu Jeremi
Wiśniowiecki, au intrat cu oamenii lor la Uście și au luat toate odoarele care erau
acolo; conflictul juridic a ținut încă mulți ani1718
.
Ștefan Potocki a murit încă în 1631. Văduvă, Maria Movilă s-a căsătorit cu
palatinul de Sandomierz, Mikołaj Firlej. Al doilea soț al Măriei era un om bătrân și
a murit în anul 1635. Au rămas după el doi fii vârstnici, din prima căsătorie. Unul a
murit devreme, în timpul studiilor peste hotare; al doilea, Zbigniew, s-a căsătorit cu
fiica Irinei Movilă, Anna Wiśniowiecka, care, după moartea mamei sale, a crescut
in casa Manei .
Cu primul soț, Maria a avut șase copii: trei fii (Piotr, Pawel și Jan) și trei
fiice: Katarzyna (Ecaterina), Anna și Zofia. Aceasta din urmă a fost monahie în
Kamieniec Podolski. Anna, fiica Măriei Movilă, a fost măritată de trei ori: întâi cu
Alexander Dominik Kazanowski, palatin de Bracław, mai târziu cu Jerzy Słuszka,
vistiernic de curte lituanian, și apoi cu Michał Jerzy Stanisławski, palatin de Kiev.
Fiica ei cu Kazanowski, Marianna, a fost soția hatmanului Stanisław Jabłonowski,
străbunică a regelui polon Stanisław Leszczyński și, după fiica lui Maria, a mai
multor capete încoronate din Europa.
Ecaterina s-a căsătorit în anul 1638 cu Janusz Radziwiłł, în acest timp
cămăraș (podkomorzy) de Lituania19. în Arhiva Documentelor Vechi, în colecția
Archivum Radziwiłłów N, sub numărul 3776, se află șapte scrisori ale Măriei din
anii 1639-1644 către ginerele ei, Janusz Radziwiłł. Prima scrisoare, din februarie
1639, este încă destul de oficială, celelalte, care urmează, sunt mai călduroase. în
scrisoarea din aprilie-august 1640, Maria se interesează de fiica ei, Ecaterina, de
sănătatea ei și de faptul că soțul ei plecase la dieta de la Varșovia și rămăsese acolo
mai multă vreme, fără să se intereseze de tânăra lui soție. Ea insistă ca Radziwiłł să
o ia pe Ecaterina la Varșovia, la curtea reginei Cecilia Renata, unde Maria însăși
era bine văzută. Aceste bune relații ale Măriei cu regina au început în vremea când,
cu sora ei, Ana, și primul soț al acesteia, mareșal de curte al reginei, a călătorit la ea
la Viena20. Ana a avut o poziție foarte înaltă la curtea regală polonă. Trei dintre cei
patru soți ai ei - Maksymilian Przerębski, Jan Sędziwój Czarnkowski și Władysław
Myszkowski - au administrat curtea a trei regine polone: Constantia, Cecilia
Renata și Ludwika Maria. Maria a vrut să profite de călătoria Anei la Varșovia
17 CDIAL AGZ Halicz 129, p. 1207-1210. W. Łoziński, Prawem i lewem, Liov, 1904,
p. 103.
18 S. Okolski, Orbis polonus, t. 2, p. 135; Anna Wiśniowiecka către Katarzyna Zamoyska,
26 mai 1638, Wiśniowiec (AGAD, AZ 422, p. 4) și 26 noiembrie 1638, Liov (ibidem, p. 6); A. S.
Radziwill, Pamiętnik o dziejach w Polsce, ed. A. Przyboś și R. Żelewski, 1, Varșovia, 1980, p. 483.
19 Despre această căsătorie: H. Wisner, Janusz Radziwill 1612-1655, wojewoda wileński
hetman wielki litewski, Varșovia, 2000, p. 52-56.
" S. Okolski. Orbis polonus, t. 2, p. 231.
- ; nu a introduce pe fiica sa la curte21, deși ea avea atunci un copil foarte mic,

:a născută în ianuarie. Se știe, din această scrisoare, că Maria a bolit în acest
□ destul de greu (se pare, de inimă) câteva luni și a fost îngrijită de un medic din
A avut și probleme financiare. Mult timp n-a dat fiicei sale zestrea, fiindcă
г erele ei erau zălogite la Liov. Abia la începutul anului 1640 ea a putut
A c umpăra odoarele și le-a dat fiicei sale. în ianuarie 1641, Maria l-a iertat pe
’ -iziwill pentru faptul că, din cauza slăbiciunii, n-a participat personal la
-neraliile tatălui lui. Din scrisoarea ei, știm că fiica ei aștepta din nou un copil
cure s-a și născut în martie 1641). După moartea Ecaterinei (noiembrie 1642),
. : cespondența s-a rărit, dar nu s-a sfârșit. Avem o scrisoare din ianuarie 1644, în
. ire Maria se interesa foarte mult de sănătatea nepoatei sale. Se vede că, în cele din
_~ă. Janusz Radziwiłł a participat la viața acestui cerc familial și chiar a doua lui
. l’.orie, cu fiica lui Vasile Lupu, a stat în legătură cu această participare. Se pare
. 1 un rol important în aranjarea acestei căsătorii La avut Petru Movilă.
Petru a fost cea mai mare personalitate a Movileștilor, care a trăit în
- c.onia în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Deși a fost egumen și mai târziu
mitropolit ortodox, el a avut relații bune cu toți membrii familiei sale, fără diferență
ce religie și linie genealogică. Când fiul Irinei, Jeremi Wiśniowiecki, a trecut la
catolicism, Petru l-a rugat să nu părăsească grija pentru legea ortodoxă, care a fost
egea Apostolilor22. Toată viața, amândoi au rămas în relații foarte bune,
isniowiecki a participat financiar la dezvoltarea colegiului lui Petru Movilă din
Kiev și la editarea multor lucrări ale unchiului său23. Petru a rămas în relații strânse
st cu vara sa, Maria Potocka (Firlejowa)24. Și ea a trecut la catolicism, dar s-a
? reocupat de situația dificilă a Ortodoxiei, despre care a scris ginerelui său, Janusz
Radziwiłł, după vizita lui Petru la ei, în Buczacz, în mai 1640. încă mai mult
angajată a fost sora ei, Ana, care toată viața n-a părăsit Ortodoxia (abia în pragul
tnorții a trecut la catolicism), măcar că toți soții ei au fost catolici. Desigur, însă, că
cea mai bună relație a avut-o Petru Movilă cu singurul frate al său rămas în
Polonia, Moise. Se pare că, încă din timpul vieții, i-a dat în folosință moșiile sale
Muchaidy, Wola Hodska, Opacice în Polesie și Wielkie Oczy, sat nu departe de
Lubaczów (astăzi la hotarul polono-ucrainean, de partea Poloniei), unde Moise a
21 AGAD, AR V, 3776, p. 5-12. Vezi și scrisoarea Anei Przerębska din Buczacz, 1 mai
1640(AGAD, ARV, 12 512).
22 P. Moghila, Крест Христа Спаситела и кождого чоловека, Kiev, 4 martie 1632 -
dedicație; AJZR, cz. I, t. 8, p. 388.
23 Aceasta arată și un spectacol pregătit de elevii din Collegium Mohilanum: Majores
Illustrissimum Principum Korybut M'iszniewiecciorum in suo nepote Illustrissime Principe D. D.
Ieremia Korybut Wiszniewiecki Palatino Rossiae Caneviensi etc. Capitaneo redivivi. Ab Auditoribus
Eloquentiae in Collegia Mohilaneo Kioviensi Comicem, cum eorum gestis memoralibus celebrati
Anno Dni 1648 Maii Die 1, [Kiev] 1648 [mulțumesc d-nei Natalia Jakovenko pentru text],
24 Maria Firlej către Janusz Radziwiłł, 23 mai 1640 (AGAD, AR V, 3776, p. 11).
locuit. Moise a contribuit la câteva ediții ale scrierilor religioase ale lui Petru, iar
după moartea acestuia, a fost succesorul lui. A avut relații bune cu societatea
Stavropighiei din Liov2’. în politică, după părăsirea scaunului domnesc, n-a fost
activ. La vremea morții (puțin înainte de 4 martie 1664), și-a lăsat, prin testament,
toată averea verei sale Ana25 26 (acum Potocka, soția hatmanului Stanisław „Revera”
Potocki), singura dintre Movilești rămasă în viața în acest timp, sora ei, Maria,
fiind moartă pe la 164827).
Ultima din a doua generație a Movileștilor în Polonia, Ana, cum am spus
mai sus, a fost o persoană binecunoscută la curtea regală și cu mari posibilități de
a-și exercita influența. Desigur, ea a ajutat pe nepotul ei de soră, Jeremi
Wiśniowiecki, în timpul când acesta nu era bine văzut la curtea regelui Ioan
Cazimir. Se pare că, mulțumită influenței Anei, l-a ajutat regina Ludwika Maria și
cu stăruința ei a primit el, la începutul anului 1650, conducerea armatei polone. Cu
timpul, Ana a fost socotită ca făcând parte din cercul cel mai apropiat al reginei și a
acționat în taină spre realizarea programului ei politic. A murit în anul 1666. Din
prima căsătorie, cu Maksymilian Przerębski, Ana a avut doi fii: Piotr și Zygmunt
Karol. Piotr a murit devreme, în vârstă de 21 de ani, în anul 1643. Zygmunt Karol a
activat în cercul familial. La începutul anului 1648, el s-a gândit la o căsătorie cu
Anna Wiśniowiecka, rudă a lui Jeremi, care crescuse în casa lui28. A fost bine
primit, dar nu se știe din ce motiv logodna s-a rupt. Zygmunt Przerębski s-a
căsătorit apoi cu Anna Kątska, cu care n-a avut copii și a murit în anul 1669, fără
urmași. O parte din Uście, moșia lui după mamă, a primit-o în moștenire Michał
Wiśniowiecki, fiul lui Jeremi. După urcarea sa pe tronul Poloniei, el a dăruit
această moșie mamei sale, Gryzelda Zamoyski, care, prin testament, a lăsat-o
Bisericii Catolice29.
Dintre urmașii Movileștilor în prima generație, persoana cea mai cunoscută
25 Vezi documentul prin care fostul domn al Moldovei, și-a trimis odoarele la Stavropighia
din Liov, pentru a fi ascunse acolo în timpul primejdiei din partea cazacilor (CDIA Liov, Fond 129,
op. 1, no. 623). Textul și facsimil la K. Majus, Wielkie Oczy, Tel-Aviv, 2002, și pagina de internet:
http:wielkieoczy.itgo.com.
26 Documentul Anei pentru locuitorii moșiilor Muchaidy, Wola Hodska și Opacice, 4 martie
1664 (BK 11423).
27 Ultimul document care o arată pe Maria ca fiind în viață privește cedarea moșiilor ei către
fiii săi, Paweł și Jan Potocki, 19 februarie 1648 (BK 1607, p. 35-42). Din acest document se știe că
Maria a avut moșii proprii: Czortkow, Gorka, Wygnanka, Biały Potok, Byczkowce, Uhryn în
districtul Trembowla și Hołhocze, Wolica, Zastawie, Szweykow, Czeremkow, Słoboda Nowa în
districtul Halicz (ibidem, p. 35v-36). Vezi și documentul privind hotărnicia moșiilor ei Uhryn,
Zalesie și Lopatowce din anul 1631 (CDIAL, Fond 134, op. 2, nr. 323). Desigur, ea a avut și o parte
mare în moșia Uście, ce nu a fost înscrisă în aceste documente.
Pamiętniki Samuela i Bogusława Maskiewiczów (wiek XVII), opr. A. Sajkowski,
Wrocław. 1961. p. 236-237.
BPAN Kraków 2387, p. 80-82.
și cea mai activă a fost Jeremi Wiśniowiecki. EI a avut contacte strânse nu numai
cu toți membrii familiei mamei sale, care au locuit în Polonia, dar și cu un Movilă
care a locuit în Turcia'0. Avem informații despre soliile primite de el de câteva ori
de la unchiul său, mare dregător din Turcia. Desigur, acesta a fost Alexandru, nu
Bogdan, cum greșit a scris Miron Costin. Bogdan a murit încă înainte de 12 martie
16293031. Din păcate, nu avem informații concrete despre ce au discutat acești soli cu
magnatul polon.
Legăturile familiale din cercul Movileștilor au avut rolul lor și în alegerea
lui Michał Wiśniowiecki pe tronul polon. Cercetări recente, făcute de Mieczysława
Chmielewska, ne arată că a existat un cerc al magnaților în jurul lui Jan Potocki,
fiul Măriei Movilă, care s-a angajat tacit de partea lui Michał. Potockieștii au
colaborat în taină cu Bogusław Radziwiłł, soțul Annei Măriei, fiica Ecaterinei
Potocka și a lui Janusz Radziwiłł32.
Se pare că alegerea lui Michał Wiśniowiecki a fost ultima mare acțiune
politică în care a fost angajat cercul familial al Movileștilor. Curând, aproape toți
descendenții fiicelor lui Ieremia Movilă în Polonia în prima generație au murit.
ABREVIERI
AGAD, AZ - Archiwum Główne Akt Dawnych, Varșovia, Archiwum Zamoyskich.

AGAD, AR - Archiwum Główne Akt Dawnych, Varșovia, Archiwum Radziwiłłów.
AP Kraków - Archiwum Państwowe, Cracovia
AJZR - Архивъ юго-западной Россіи издаваемый Временною Коммиссіею для разбора
древних актовъ высочайше учрежденною при Кіевскомъ Военномъ, Подольскомъ и
Волынскомъ Генералъ-Губернаторе, ч. I—VII, Kiev, 1859-1914.
BK - Biblioteka Kórnicka, manuscris.
BPAN Kraków - Biblioteka Polskiej Akademii Umiejętności i Polskiej Akademii Nauk w
Krakowie, manuscris.
BR - Biblioteka Raczyńskich w Poznaniu, manuscris.
CD1AL - Centralne Państwowe Archiwum Historyczne Ukrainy, Liov.
CDIAK KZKrzem. - Centralne Państwowe Archiwum Historyczne Ukrainy, Kiev, Księgi
Ziemskie Krzemienieckie (F. 22 - Кременецкий Земский Суд).
NIAB Mińsk - Narodowe Archiwum Historyczne Białorusi, Minsk
30 Czausz turecki od Mohiły wuja rodzonego Xcia P. Wdy Ruskiego, który się poturczeł a
teraz wysokim baszą został przyszedł do Xcia z wielkiemi upominkami tak do niego jako i samej
X[ię]żny przyszedł”: Olbracht Gałecki către Hieronim Pinocci, 16 aprilie 1651 (AP Kraków, Archiwum
Pinoccich 363, p. 1055-1056); A. Grabowski, Ojczyste spominki, t. 2, Cracovia, 1845, p. 109.
31 în actul vânzării moșiei Uście, din 12 martie 1629, avem această importantă informație:
„Se vero recognoscendum post Illustrent et Magnificum Bogdanum Mohiła Palatinidem
Moldaviensem, steriliter de haec lucern decessu, iure naturalis succesionis concemens...” (CDIAL,
Fond 134, op. 1, nr 793, p. 1).
32 Μ. Chmielewska, Sejm elekcyjny Michała Korybuta Wiśniowieckiego 1669 roku,
Varșovia, 2006, p. 86-88.
Sala oglinzilor din palatul de la Wiśniowiec,

înaintea distrugerii din cel de-al doilea război mondial
Curtea familiei Wiśniowiecki. Fațada
(Wiśniowiec)
Stanisław (Révéra) Potocki
Jeremi Wiśniowiecki
Stema familiei Wiśniowiecki
(herb Korybut)
Stema familiei Potocki

(herb Pilawa)
Stema familiei Korecki

(herb Pogoń)
Ștefan S. Goro vei
DOAMNA ELISABETA MOVILĂ.

CONTRIBUȚII PENTRU O BIOGRAFIE NESCRISĂ
Gândul de a înscrie această comunicare în programul simpozionului

organizat de Sfânta Mănăstire Sucevița s-a născut în urma unei constatări
neplăcute, care privește circulația informațiilor și receptarea rezultatelor
cercetării în știința istorică românească. S-a adăugat, apoi, o altă constatare,
referitoare la imaginea cu care un personaj istoric poate să rămână în „conștiința
publică”, purtând pecetea pusă de un mare istoric sau de un mare scriitor. Toate
la un loc au condus la ideea că doamna Elisabeta Movilă continuă să fie rău
cunoscută și, prin aceasta, în mod inevitabil, nedreptățită.
într-un studiu tipărit în anul 2003, o cercetătoare din Cluj a schițat cariera
unui interesant personaj, dintr-o familie de italieni maghiarizați, Petru Nâpolyi,
care a stat în Moldova un timp destul de îndelungat (vreo 13 ani), ocupând „funcția
de secretar pentru limbile latină și maghiară din cancelaria moldoveana, începând
din vara anului 1596”1. în legătură cu apariția, la curtea lui Ieremia Movilă, a lui
Petru Nâpolyi - caracterizat drept „un maghiar, sau mai bine zis, o persoană care
poate fi considerată maghiară” -, autoarea afirmă următoarele: „în momentul de
față nu avem altă explicație plauzibilă decât presupusa influență a soției unguroaice
a voievodului, Erzsébet Csomortânyi”2. Afirmația se bazează pe ... o singură sursă
1 Jako Klâra, Petru Nâpolyi, secretarul voievozilor Movilești, în Tentația istoriei. In

memoria profesorului Pompiliu Teodor, volum coordonat de Nicolae Bocșan, Ovidiu Ghitta și Doru
Radosav, Cluj-Napoca, 2003, p. 343.
2 Ibidem, p. 341. Autoarea spune, tot aici, că „Ieremia Movilă a ajuns la tron în ultimele zile
ale anului 1595”, afirmație absolut inexactă, de vreme ce cancelaria domnească emite documente în
numele noului domn încă de la 5 octombrie 1595 (DIR, A, XVI/4, p. 131, nr. 167; toate volumele din
colecția DIR, citate în continuare, fac parte din seria A. Moldova). După însemnarea cusută pe
acoperământul de mormânt, Ieremia Movilă a domnit 10 ani, 10 luni și 14 zile, ceea ce înseamnă -
moartea ajungându-1 la 30 iunie 1606 - că la curtea Moldovei începutul domniei lui era socotit la 16
august 1595 (stil vechi). După un alt izvor, în care datele sunt înscrise după stilul nou, înălțarea în
domnie avusese loc la 4 septembrie 1595, iar intrarea în Iași la 6 septembrie 1595, când „s-au săvârșit
caeremoniae”: Ilie Corfus, Jurnalul expediției polone în Moldova din 1595, în RA, XLVII, 1970, 2,
p. 529 (textul polon) și 537 (traducerea); numai în traducere, documentul a fost publicat și în Călători
străini despre Țările Române, III, volum îngrijit de Maria Holban, Μ. Μ. Alexandrescu-Dersca
Bulgaru și Paul Cemovodeanu, București, 1971, p. 644-645. „Ceremoniile” menționate, însemnând
ungerea ca domn, s-au săvârșit, desigur, în biserica Sf. Nicolae, a Curții domnești. Jurământul față de
bibliografică, anume Istoria românilor a lui Constantin C. Giurescu. în adevăr, în

sinteza menționată se poate citi că „Ieremia Movilă [...] a fost căsătorit cu o
ardeleancă Elizaveta Csomorlâny, una din femeile cele mai aprige ale trecutului
nostru”3. Cu neînsemnate modificări, această afirmație a ajuns până în noua ediție a
aceleiași sinteze, tipărită în 19764.
Identificarea doamnei Elisabeta Movilă cu „ardeleanca” Elisabeta
Csomortânyi nu era acceptabilă nici în 1937, întrucât originea acestei doamne
fusese clarificată încă din 1913 de Sever Zotta5; cu atât mai puțin era îngăduită în
1976, la cinci ani după apariția prețiosului dicționar întocmit de Nicolae Stoicescu,
și în care adevărata filiație a doamnei a fost răspicat și documentat expusă6.
Reapariția acelei identificări - și încă cu maghiarizarea și a numelui de botez ! - în
Anul Domnului 2003, după ce s-au mai adus și alte mărturii cu privire la familia
Elisabetei Movilă, în publicații care nu pot fi necunoscute medieviștilor de la Cluj7,
Coroana polonă datează din 27 august 1595 (Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 1, p.
344—345, nr. CLXXV); dacă această dată ține de vechiul calendar, atunci ea ar însemna 6 septembrie
în calendarul nou, ceea ce ar corespunde cu data oferită de jurnalul expediției pentru intrarea în Iași și
ungerea ca domn. Fie că se acceptă data de 16/26 august (sugerată de acoperământul de mormânt), fie
că se ia în considerație data de 27 august / 6 septembrie (ungerea la Iași), începutul domniei lui
Ieremia Movilă e departe de „ultimele zile ale anului 1595”. Despre împrejurările înscăunării lui
Ieremia vodă, v. și Ilie Corfus, Intervenția polonă în Moldova și consecințele ei asupra războiului lui
Mihai Viteazul cu turcii, în Rdl, 28, 1975, 4, p. 527-529.
3 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, II, 1, ed. III, București, 1940, p. 254. Autoarea
a folosit prima ediție, din 1937.
4 Idem, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, II, București, 1976, p. 318: „Ieremia a fost
căsătorit cu o transilvăneancă, Elisaveta Csomortâny, una din femeile cele mai aprige din
trecutul nostru”.
5 Sever Zotta, Doamna Elisaveta a lui Ieremia Movilă voievod a fost fiica lui Gheorghie
pârcălab de Hotin, în ArhGen, II, 1913, p. 178-180.
6 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova. Sec.
ХЛ-ХѴІІ, București, 1971, p. 307 și 318.
7 Ștefan S. Gorovei, Documente moldovenești din veacul al XVII-lea, în AIIAI, XII, 1975,
p. 292-294; idem, Miscellanea. 5. Buzul pârcălab și Gheorghe pârcălab de Hotin, în AIIAI, XIX,
1982, p. 666-670; idem, Cronica armenilor din Camenița. Noi fragmente, în Românii în istoria
universală, ed. I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, III, 3, Iași, 1988, p. 22. în materie de
bibliografie, consultarea cărții lui C. Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe (varii ediții, din anii
interbelici până la cei post-revoluționari) ar fi dat, dacă nu un îndrumar, măcar un semnal (nelipsit de
referiri la istorici) cu privire la originea doamnei Elisabeta: „Originea ei este discutată. Era sau fata lui
Toma Czomortany, nemeș ungur, trecut în Polonia, unde, în calitąte de proprietar al moșiei Lozna
lângă Lvov, i s-a spus Łoziński - sau atunci era fata lui Gheorghe Kataratos, un grec trecut în
Moldova, căruia de asemenea i s-a spus Łoziński sau Izlozeanu, fiindcă era proprietarul moșiei Lozna
de lângă Dorohoi. Părerea dintâi e susținută de N. Iorga și P. Panaitescu; a doua de Sever Zotta” (cf.
ediția tipărită la Chișinău, I, 1991, p. 125). V. și Ștefan S. Gorovei, Movileștii, în MI, VII, 1973, 6, p.
64-72; idem, Sângele Movileștilor, în MI, XXV, 1991, 4, p. 38; Maria Magdalena Székely, Teodosia
Nicorițoaia și bărbații ei, în MI, XXIX, 1995, 7, p. 48; eadem, Sfetnicii lui Petru Rareș. Studiu
prosopografic. Iași, 2002, p. 220.
DOAMNA ELISABETA MOVILĂ 275
arată câte „granițe” are de trecut informația istorică pentru a ajunge la cunoștința
celor care ar avea nevoie de ea: în 1937-1940, nu reușise să treacă Milcovul; în
1976, nu putuse străbate Bucureștii, preț de câteva străzi; în 2003, Carpații au
devenit o graniță de netrecut ... Este prima nedreptate care se face doamnei lui
Ieremia vodă și, totodată, justificarea cea dintâi pentru prezenta expunere.
în speranța de a închide definitiv această controversă, înfățișez, mai întâi,
vechea identificare, greșită, apoi pe cea „nouă” și încerc să conturez o imagine
coerentă a ceea ce se știe azi despre neamul Elisabetei Movilă.
Despre Elisabeta Movilă ca originară din Ardeal s-a vorbit încă din veacul
al XVII-lea. Cărturarul polon Simon Okolski, genealogistul Movileștilor, a scris că
Ieremia „habuit in coniugem ex Palatinatu Transilvaniae filiam ex Senatoribus
primi de familia Ciamartorum Elizabetham”8. într-un studiu tipărit în 1910, N.
Iorga a interpretat această informație în sensul că Elisabeta era născută în familia
unor nobili de frunte din principatul Transilvaniei, anume Csomorlâny, din care un
Toma este atestat ca sol în Moldova lui Ieremia vodă9. Faptul că în unele surse
polone Elisabetei i se spune „Ciamartowna”10 părea să confirme această
interpretare.
Când publica acest mare studiu al său despre „Doamna lui Ieremia vodă”,
N. Iorga nu avea cunoștință de cartea lui Władysław Łoziński, Prawem i lewem,
tipărită la Liov în 1903, în care se citau documente menționând pe „generosus
Wasilius Łoziński, Magnificae Helisabethae Dumnae olim Mgf. Hieremiae Mohyla
Terrarrum Moldaviae Palatini consortis legitimae frater germanus”; autorul polon
menționa și faptul că în unele acte doamna Elisabeta este numită de Łobzany1112 .
Această carte a ajuns la cunoștința istoricilor români abia la ediția a doua, din 1913,
când a prilejuit lui Sever Zotta identificarea filiației doamnei Elisabeta și apoi
amplele și eruditele comentarii asupra Movileștilor.
între timp, însă, în 1911, un genealogist austriac, Otto Forst (1889-1965), a
publicat un scurt articol despre „cea mai veche genealogie a Movileștilor”,
propunând o soluție care să împace versiunea ardeleano-ungară Csomorlâny cu
versiunea polonă Łoziński2. Este interesant de știut - înainte de a merge mai
8 S. Okolski, Orbis Polonus, II, Cracovia, 1643, în A. Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente

istorice pentru România, II, București, 1863, p. 147.
9 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă", în ARMSI, s. II, t. XXXII, 1910, p. 1020-1021.
10 Cf. Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 1, p. 326, notă cu asterisc (informații
adunate de Th. Luszczyński).
11 Wladyslaw Łoziński, Prawem i lewem, II, Cracovia, 1960, p. 67, nota 4.
12 Otto Forst, Przyczynek do najdawniejszej genealogii Mohyłów, în „Miesięcznik
Heraldyczny”, V, 1911, 1-2, p. 1-8. Sunt recunoscător doamnei dr. Ilona Czamańska pentru
comunicarea unei copii a acestui articol, cunoscut până acum în istoriografia românească numai după
recenzia târzie a lui P. P. Panaitescu din RI, X, 1924, 7-9, p. 231-232.
departe - că, la data aceea, foarte tânărul genealogist din Viena publicase deja o
lucrare despre strămoșii arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului
austro-ungar13; în cercetarea sa, el ajunsese la strămoșii români ai viitoarei victime
de la Sarajevo - Ieremia și Elisabeta Movilă - și, pentru luminarea acestui
segment, apelase la directorul general al Arhivelor Statului de la București, nimeni
altul decât bucovineanul Dimitre Onciul; acesta din urmă, la rândul său, a cerut lui
Sever Zotta informațiile necesare genealogistului austriac14. Așa se explică
interesul lui Forst pentru genealogia Movileștilor - mai precis, pentru strămoșii
fiicelor lui Ieremia vodă Movilă - și tot așa se explică promptitudinea cu care
Sever Zotta a surprins elementul de noutate al documentelor invocate de
Władysław Łoziński.
Se pare că Sever Zotta nu a cunoscut articolul lui Otto Forst tipărit în
revista lioveană în 1911, întrucât nu-1 citează atunci când, în 1913-1914, a dat
descifrarea corectă a filiației doamnei Elisabeta Movilă15 și a reprodus, cu ample
comentarii, informațiile din cartea lui Władysław Łoziński16.
Credința lui Otto Forst era că Csomortâny și Łoziński ar fi, de fapt, același
neam. El a arătat că un Lâszlo Csomortâny de Lemhény, trăitor pe la 1567, a avut,
din căsătoria cu Maria Bées, doi fii, Toma și Ioan, menționați în acte între 1572 și
1601; Toma Csomortâny s-ar fi căsătorit în Polonia, dobândind moșia Łożna și el
ar fi tatăl Elisabetei și al postelnicesei Maria de Lozeni „Curicina” (Λ/lapïA зъ
Дожинъ К^римннд)17 și, firește, al lui „Wasilius Łoziński”18. Explicația aceasta
făcea ca Elisabeta Movilă să aparțină familiei Csomortâny și, în același timp,
explica numele Łoziński, precum și apelativul de Lo(b)zani sau Lozeni.
Soluția propusă de Otto Forst era, Iară doar și poate, ingenioasă și împăca
de minune cele două versiuni; era, însă, doar o ipoteză pe care izvoarele nu o
puteau susține. Doi-trei ani mai târziu, ea a fost spulberată de demonstrația
impecabilă a lui Sever Zotta, care, bizuindu-se pe documente, a dovedit că Doamna
' * Otto Forst, Ahnentafel des Erzherzogs Franz Ferdinand von Oesterreich-Este, Viena,
1910. Otto Forst (de) Battaglia este autorul unui Traité de généalogie, publicat la Lausanne în 1949.
Diplomat și genealogist, a fost profesor de istorie și literatură polonă la Universitatea din Viena, fiind
foarte atașat de cultura polonă, ceea ce a justificat omagierea sa de către Academia Polonă de Științe
în 1995, la împlinirea a trei decenii de la moarte.
14 Teodor Bălan, Câteva scrisori ale lui Dimitre Onciul către Sever Zotta, în RA, VI, 1944—
1945, 2, p. 158 (scrisoare din 17 iunie 1909). Apelul la D. Onciul este menționat și de Otto Forst,
Przyczynek do najdawniejszej genealogii Mohyłów, p. 2, nota 3.
15 V. supra, nota 5.
16 Sever Zotta, Știri noi despre Movilești, în ArhGen, II, 1913, p. 206-245. Acest ultim
număr a apărut în primăvara anului 1914 (v. p. 273, cu menționarea numărului din aprilie 1914 al
revistei „Miron Costin”).
17 Otto Forst, op. cit., p. 6-7 și p. 6, nota 1. Documentul - datat Ustie, 28 martie 1614 - în
Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 384-385, nr. CXCVI.
18 Ibidem, p. 5 și nota 8 (actul din 22 iulie 1613).
Elisavela a lui Ieremia Movilă a fost fiica lui Gheorghie pârcălabul de Hotin. Cum
era și firesc, cercetătorul român avea la dispoziție o informație mai bogată, culeasă
din varii surse, putând face și conexiuni imposibile pentru Otto Forst, așa încât
atunci când i-au căzut ochii pe notița publicată de Władysław Łoziński, despre
Vasile Łoziński, fratele doamnei Elisabeta, a înțeles imediat că are cheia problemei.
încă din 1903 fusese publicată traducerea germană a unui document care
menționa, la 1617, pe „Georgie Perkelab, Schwiegervatter des Fürsten Jeremie'’19.
Socotind, însă, că traducerea germană ar fi defectuoasă, N. Iorga a crezut că
Schwiegervater (socru) trebuie să fie o greșeală în Ioc de Schwiegersohn (ginere)
și, ca atare, a putut să scrie despre Gheorghe Izlozeanul, pârcălab de Hotin, ca fiind
ginerele lui Ieremia vodă, însurat cu o fiică a acestuia din vreo altă căsătorie20 ! Pe
de altă parte, Sever Zotta avea cunoștință și despre indigenatul polon (1607) al lui
Gheorghe pârcălabul21 - „Ierzy Loza Burkalab Wołoski” - și despre faptul că
istoricul Engel îl numea pe acest boier „Georg von Lozan”22. în acest context, este
de înțeles că documentul semnalat de Władysław Łoziński a constituit, cum am
spus, pentru genealogistul român o adevărată cheie, care i-a permis să elimine
nesiguranța cu privire la traducerea germană a documentului din 1617: traducerea
era corectă, iar termenul Schwiegervater îl arăta pe Gheorghe pârcălabul (de Hotin,
nu de Neamț, cum crezuse N. Iorga23) drept socru al lui Ieremia Movilă.
Lui Sever Zotta îi revine și meritul de a fi precizat originea etnică a acestui
personaj2425, după chipul în care se numește soția sa, Cristina, la 1620: кнёгнна
Кръстинд Георги τογ Καταρατ«2’. Concluzia lui Zotta: „e clar că Gheorghie era
19 N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, V, București, 1903, p. 397,

nr. 12. Este sugestiv chipul în care editorul a identificat acest personaj - „Gheorghe [Ciomârtan] e
pârcălab de Neamț supt Petru Șchiopul” (ibidem, p. 398) - deși în același volum a fost la un pas de
identificarea corectă a personajelor și a înrudirilor (v. infra).
20 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă", p. 8-9 și p. 9, nota 4: „«Schwiegervater» [...] e
deci o rea traducere pentru «Schwiegersohn»”.
21 Cf. Constantin Rezachevici, Privilegii de indigenat polon acordate locuitorilor din Țările
Române, în Rdl, 28, 1975, 7, p. 1095-1098 (v. p. 1097) și idem, Indigenatul polon - o formă de
integrare a nobilimii românești în cea europeană în Evul Mediu, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p.
205-216 (v. p. 215).
22 Sever Zotta, Principii României descendent din Movilești, în ArhGen, II, 1913, p. 108,
nota 3. Se pare că alcătuind acest articol a avut Zotta revelația adevăratei înrudiri dintre pârcălabul
Gheorghe de Hotin și Ieremia Movilă: în text, el scrie că despre Gheorghe „nu se știe dacă era socrul
lui Ieremia Movilă din vreo altă căsătorie, sau invers, ginerele lui Ieremia”, pentru ca în notă să
anunțe: „Vom lămuri chestia într-un mod neașteptat m[ai] j[os] sub titlul „comunicări mărunte’'
(ibidem, p. 108 și nota 4). La locul indicat se află articolul citat supra, nota 5.
23 Cf. supra, nota 19.
24 Sever Zotta, Doamna Elisaveta a lui Ieremia Movilă voievod a fost fiica lui Gheorghie
pârcălab de Hotin, p. 180.
25 Document din 13 aprilie 1619, editat de N. Iorga într-un rezumat incomplet, dar cu
descrierile a trei peceți (N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, V, p. 81, nr. 16).
grec de origine, ceea ce-1 va fi determinat, grecii nefiind atunci încă bine văzuți, să
prefere a se numi după moșia Lozeni'^. E drept că N. Iorga îl indicase încă din
1903 ca pârcălab de Hotin pe „unul din acești greci, Gheorghe Kataratos, soțul
Cristinei”, căruia „i se mai zicea și Izlozeanu”26
27, însă fără să bănuiască despre cine
putea fi vorba.
De atunci, în istoriografia românească nu s-a mai vorbit decât despre
grecul Gheorghe Kataratos, pârcălab de Hotin și socru al lui Ieremia vodă Movilă.
„Reînvierea” Elisabetei Csomorlâny are, în acest context, o alură de poveste cu
fantome.
*
Mulți ani după ce Sever Zotta a comunicat limpezirea acestei controverse,

au intrat în circuitul științific rezultatele altor cercetări, precum și noi documente,
îngăduind o cunoaștere mai largă a familiei doamnei Elisabeta Movilă, dar și,
totodată, sugestii pentru extinderea cercetărilor în direcții noi, oarecum neașteptate.
Gheorghe pârcălabul de Hotin poate fi caracterizat, astăzi, ca un personaj
deosebit de interesant. A venit în Moldova în vremea domniei lui Alexandru vodă
Lăpușneanu, începându-și cariera în slujba acestui domn; la 1570, era postelnic al
doilea, iar patru ani mai târziu ajunsese jitnicer; în 1578-1580 era clucer, iar din
1585 a ocupat dregătoria de pârcălab de Hotin28 pe care (cu întreruperi) a păstrat-o
până la moarte29. în ultimii ani ai veacului al XVI-lea (1598-1599), a pus să se
scrie un Tetraevanghel, prins apoi într-o ferecătură de argint aurit (Fig. la, 1b), pe
care, împreună cu cneaghina sa Cristina, l-a dăruit bisericii cu hramul Adormirii
Maicii Domnului din cetatea Hotinului30 - cu alte cuvinte, lăcașului în care el
Actul - prin care „cneaghina Cârstina pârcălăboaia, cneaghina sfântrăposatului pan Gheorghe
pârcălab de Hotin”, vinde lui Tudorie, actualul pârcălab de Hotin, la Păltiniș și la Budeni - a fost
editat integral, dar numai în traducere și fără descrierea peceților, în DIR, XVII/4, p. 320, nr. 399.
26 Sever Zotta, op. cit. Satul Lozenii se afla în ținutul Dorohoiului; Gheorghe pârcălabul l-a
cumpărat, în etape, de la urmașii vechilor stăpâni, iar după moartea lui, Cristina pârcălăboaia l-a
vândut lui Isac Stârcea - cf. Sever Zotta, op. cit., p. 179; Ștefan S. Gorovei, Miscellanea. 5. Busul
pârcălab și Gheorghe pârcălab de Hotin, p. 666.
27 N. Iorga, op. cit., p. 614; v. și p. 615, despre „Cristina, soția celuilalt pârcălab grec,
Gheorghe”. In chip surprinzător, marele istoric nu a tăcut legătura între informațiile documentelor.
28 în răstimpul 1576-1585, la pârcălăbia Hotinului se succed mai multe personaje, între care
și un Gheorghe: 16 iulie 1576, 18 aprilie și 4 iulie 1578, 20 martie 1580, 20 februarie, 4 aprilie (și altele)
1581, 30 august 1584. O mare instabilitate poate să sugereze o stare de alarmă la frontiera nordică.
29 Pentru această reconstituire a carierei lui Gheorghe - altfel decât la Nicolae Stoicescu,
Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, p. 307 —, cf. Ștefan S. Gorovei,
Miscellanea. 5 Busul pârcălab și Gheorghe pârcălab de Hotin, p. 665-666, cu toate referințele
documentare.
J° Episcopul Melchisedec, O visita la câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, în RIAF,
ar.. I. vol. I, fase. II, 1883, p. 265-267.
însuși se închina în fiecare zi și al cărui preot îi binecuvânta în fiecare zi casa,

familia și oștenii. în lunga însemnare dedicatorie, își spune „pan Gheorghie
Izlozean, pârcălab de Hotin”. Telraevanghelul a ajuns, în împrejurări
necunoscute51, la Mănăstirea Putna, unde se află și astăzi31
32.
S-a spus despre el că „a săvârșit numeroase abuzuri în timpul domniei
ginerelui său”33. La drept vorbind, foarte puțini vor fi fost acei care - fie laici, fie
clerici -, împărtășindu-se din exercitarea puterii, nu vor fi făcut abuzuri. Un
document din vremea lui Vasile vodă Lupu, referindu-se la o împresurare de
hotare, arată că aceasta s-a petrecut „după obiceiul celor puternici”34. Este, în zilele
noastre, altfel ?! însă în judecarea acestui om trebuie să se țină seama de lunga lui
slujbă (peste patru decenii) într-o țară de adopție. Trebuie să fi fost un om vrednic,
dacă i s-a încredințat pârcălăbia Hotinului, și încă într-o vreme când nu era socrul
domnului țării. Că va fi fost un om mândru, e de crezut (mai ales când pe tronul
țării s-a aflat ginerele său ori nepotul său), dar acuzația că a emis acte „cu
formularul cancelariei domnești”35 mi se pare excesivă. De fapt, el este unul dintre
puținii dregători - poate, chiar, singurul la această vreme — de la care s-au păstrat
multe documente36 atestând rezolvarea unora dintre problemele specifice
31 Explicația se află într-un document de cel mai mare interes, publicat chiar în acest timp:
„Beserecă Uspeniei din Hotin au fost dintru început Mănăstirii Putnii supusă și pentru aceea, după
răpire ei de cătră turci, s-au tras această Evanghelie la Putna”: Monah Alexie Cojocaru, Inventarul de
odoare și obiecte ale Mănăstirii Putna (1796), în AP, II, 2006, 1-2, p. 13, nota 20. Așadar,
Tetraevanghelul pârcălabului Gheorghe Izlozeanu se află la Putna din 1715, când Hotinul a trecut sub
administrație otomană.
j2 Dimitrie Dan, Mănăstirea și comuna Putna, București, 1905, p. 72—74, nr. 4. Claudiu
Paradais, Comori ale spiritualității românești la Putna, Iași, 1988, nu-1 menționează, întrucât la
vremea aceea se afla în „custodie” la București. Manuscrisul a revenit la Putna, împreună cu celalalte
odoare, în toamna anului 2003.
33 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 307.
34 DRH, A, XXVII (1643-1644), volum întocmit de Petronel Zahariuc, Cătălina Chelcu,
Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Nistor Ciocan, Dumitru Ciurea, București, 2005, p. 270, nr. 294 (toate
volumele din colecția DRH, citate în continuare, fac parte din seria A. Moldova).
35 Ibidem, nota 3. Documentul avut în vedere datează din 26 martie 1609 și a fost editat în
MEF, I, alcătuitori: P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov, sub redacția lui L.
V. Cerepnin, Chișinău, 1961, p. 228-229, nr. 100; de fapt, actul este un zapis, numit ca atare chiar de
emitent și, ca fond, nu depășește tiparul obișnuit pentru actele emise de autoritățile „provinciale”. Ce
ar fi de spus, în acest caz, despre mărturiile emise de autoritățile orășenești cu formula „în zilele lui x,
șoltuz al târgului y” ?!
j6 Cf., de exemplu, CDM, S. 1, p. 83, nr. 177 (mărturie din 17 decembrie 1596), și p. 85, nr.
179 (2 mai 1597); MEF, I, p. 153-154, nr. 65, și p. 156-157, nr. 67 (ambele din intervalul 1597-
1611); p. 187-188, nr. 80 (28 iulie 1602); p. 214-216, nr. 92 (1606-1607); p. 226-228, nr. 99 (14
iunie 1608); p. 228-229, nr. 100 (26 martie 1609); p. 242-244, nr. 103 (26 august 1609). V. și CDM,
I, p. 263-264, nr. 1118 (<1602> ianuarie 17). Sunt cunoscute și trei scrisori ale sale către hatmanul
Jan Zamoyski, datând din 31 octombrie 1597 (Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României
culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, București, 1979, p. 391, nota 2), 30 iulie 1598 (ibidem,
dregătoriei sale, ceea ce, după părerea mea, este mai degrabă semnul unei bune
administrări a ținutului respectiv. Nici faptul că își punea pecetea în ceară verde37
nu contravine obiceiul vremii38.
Statutul său de socru al principelui și înalt demnitar al statului nu l-a pus pe
pârcălabul Gheorghe la adăpost de violența panului Kliczki, comandantul
garnizoanei polone care ocupase Hotinul în 1601: s-a văzut bătut de acesta cu
buzduganul și amenințat cu tăierea bărbii’9. Altădată, când un nobil polon s-a
adresat lui Luca Stroici într-un mod ofensator, domnul a transmis lui Zamoyski un
protest ferm, care îl caracterizează foarte bine: „Cinstea noastră, care ne este mai
scumpă decât toate comorile din lume, precum și cinstea acestui loc, în care suntem
cu voia lui Dumnezeu, nu ne îngăduie să tăcem și nici nu se cuvine ca această mare
ofensă să rămână ca o rușine veșnică asupra celor ce vor veni după noi în
acest scaun”40.
Dispariția sa din documente odată cu sfârșitul domniei nepotului său,
Constantin vodă Movilă, se datorează morții sale în împrejurările anului 1612, fără
să se poată ști dacă a căzut în luptă ori tăiat de Tomșa (cum va sugera, târziu,
Miron Costin), ori dacă a murit de pe urma rănilor. Se știa, doar, după mărturia
unor documente din 1654, că atât el, cât și soția sa, Cristina „pârcălăboaia”, au fost
înmormântați la Mănăstirea Slatina41. Iată, însă, că nu de mult a fost identificat, în
muzeul din incinta acestei ctitorii lăpușnene, un fragment de piatră funerară, pe
care s-au putut citi aceste cuvinte (Fig. 2):
Оъи КАМ€Н(ь) гътвори и «крдси кнѣгинѣ Кръстинд, ЖУП... вѣчный

окнтел(ем), в(ъ) л(Ѣ)то гзркд л\(Ѣсл)ц(д) сеп(темвріе) ki.
р. 390-391, nr. 202) și 1599 (ibidem, p. 400-401, nr. 210); la ultimele două, semnătura este „Gyorgy
z Lozan”. Acestui mic repertoriu de corespondență îi pot fi adăugate și cele două scrisori (databile în
septembrie-octombrie 1601) către Ieremia vodă, referitoare la conflictul cu comandantul garnizoanei
polone din cetatea Hotinului: Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 68-70, nr. XL.
j7 Sever Zotta, Știri noi despre Movilești, p. 232: ,pecetea lui în ceară verde reprezentând
un scut perfect heraldic ca formă, însă ale cărui embleme nu se pot distinge”. Descrierea privește un
act care a fost în colecția lui Zotta și care se află azi la Arhivele Naționale din București: CDM, I, p.
263-264, nr. 1118 (<1602> ianuarie 17). Dintre celelalte mărturii, citate supra, nota 36, doar la două
s-a menționat culoarea cerii, tot verde: cele din 28 iulie 1602 și 14 iunie 1608.
38 Cf. Emil Vîrtosu, Din sigilografia Moldovei și a Țării Românești, în DIR, Introducere, II,
București, 1956, p. 379: „In mod obișnuit, ceara verde era întrebuințată de mitropolit, episcopi, județ,
pârgari și de marii boieri, la sigiliile lor”. A fost folosit și pentru sigiliile domnești (ibidem, p. 378-379).
39 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă”, p. 8; Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment
II, 2, p. 67-70, nr. XL: scrisoarea domnului, din 22 octombrie 1601, având în anexe două plângeri ale
pîrcălabului de Hotin. încă și la 9 iulie 1602 Ieremia Movilă cerea regelui să retragă din Hotin
garnizoana comandată de Kliczki (ibidem, p. 175-177, nr. 92).
40 P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, București, 1936, p. 70.
41 Ștefan S. Gorovei, Miscellanea. 5. Buzul pârcălab și Gheorghe pârcălab de Hotin,
p. 669.
într-un studiu care a comunicat și a valorificat această descoperire4243 , s-a

demonstrat că ne aflăm în fața lespezii care a acoperit mormântul pârcălabului
Gheorghe de Hotin, mort la 20 septembrie 1612 (evident, de pe urma rănilor
primite în luptă) și îngropat la Slatina de soția sa, Cristina. Lespedea funerară a fost
așezată, desigur, abia după revenirea Movileștilor în Moldova, în 1615. Lui
Gheorghe Lozinschi, pârcălab de Hotin, nu i se cunoaște, până astăzi, nici o ctitorie4’.
42 Maria Magdalena Székely, înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, în vol. De Potestate.

Semne și expresii ale Puterii în Evul Mediu românesc, lași, 2006.
43 In unele lucrări istorice, se afirmă că el ar fi ridicat biserica Sf. Gheorghe din Iași,
cunoscută azi sub numele „Lozonschi” - cf. Costică Asăvoaie, Biserica Sf Gheorghe-Lozonschi.
Cercetarea arheologică, în voi. Monumentul. Istorie. Arheologie. Restaurare. Conservare. Lucrările
Simpozionului Național MONUMENTUL - TRADIȚIE ȘI VIITOR, Ediția a Ill-а, Iași, 2001, Iași,
2002, p. 49; idem, Biserica Sf. Gheorghe Lozonschi din Iași. Preliminarii pentru o restaurare, în voi.
Studia in honorem Gheorghe Postică. (Studii de istorie veche și medievală. Omagiu profesorului
Gheorghe Postică), Chișinău, 2004, p. 270. Insă, în ciuda tonului categoric și peremptoriu cu care
este înfățișată în ambele locuri („In realitate, ea a fost ctitorită de către tatăl Elisabetei Movilă,
Gheorghe Lozonschi, pârcălab de Hotin ...”), această afirmație nu se întemeiază pe nici o sursă
documentară, ci numai pe o mai veche presupunere - Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al
localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974, p. 517, nota 141: „Biserica a
fost construită probabil în timpul domniei lui Ieremia Movilă (1595-1606) de socrul domnului,
Gheorghe Lozonschi pârcălab de Hotin, ea fiind amintită în documente la 1615 mart. 18”. Din păcate,
d-1 Asăvoaie interpretează eronat informația acestui document, afirmând că biserica „a fost ctitorită de
către tatăl Elisabetei Movilă, Gheorghe Lozonschi, pârcălab de Hotin, așa cum reiese din documentul
de la 18 martie 1615” (Costică Asăvoaie, Biserica Sf. Gheorghe-Lozonschi. Cercetarea arheologică,
p. 49; idem, Biserica Sf. Gheorghe Lozonschi din Iași. Preliminarii pentru o restaurare, p. 270; în
ambele locuri, trimiterea bibliografică este eronată, documentul fiind publicat în DIR, XVII/3, p. 201,
nr. 301). In acest document nu se află decât menționarea lui „popa Mirăuță de la Svetii Gheorghie”,
între mai mulți martori din Iași; nici un cuvânt despre ctitorirea respectivei biserici de către Gheorghe
pârcălabul de Hotin. De altminteri, un șir de documente, menționate de Nicolae Stoicescu, dar neluate
în seamă de d-1 Asăvoaie, arată că biserica respectivă nu a purtat numele de „Lozonschi” înainte de
veacul al XIX-lea: C. Bobulescu, Documente, în „Miron Costin”,VII, 1919, 1-4, p. 3—11, documente
din 1708-1796; abia în ultimul document, din 1840, i se spune „biserica Sfântului Gheorghii ot
Lozonschii” (ibidem, p. 11). Deosebit de grăitor este izvodul în care aceleași documente au fost
rezumate, la 1835, când se vorbește de biserica „Svn. Gheorghi ot Lozonschi” (ibidem)·, sub impresia
acestei noi denumiri, autorul izvodului a rezumat documentul din 6 decembrie 1755, care
menționează doar biserica „Sft. Gheorghie” (ibidem, p. 9-10), introducând precizarea actualizatoare
„Sv. Gheorghi ot Lozonschi” (ibidem, p. 13, nr. 20). Aceasta arată, fără putință de tăgadă, că biserica
a început a fi cunoscută sub numele „Lozonschi” abia după reconstruirea ei de paharnicul
Iordache Lozonschi la 1800, așa încât orice eventuală legătură cu Gheorghe Lozinschi pârcălabul de
Hotin (+ 1612) rămâne lipsită de temei documentar, iar ipoteza respectivă trebuie părăsită. Legătura
lui Iordache Lozonschi cu acest perimetru ieșan este atestată la 1792, când se vede că a cumpărat, la
licitație, în numele lui Neculai Stratilat, casele de acolo ale spătarului Neculai Cantacuzino (ibidem, p.
11). V. și T. Pamfile, Documente, în „Miron Costin”,VII, 1919, 1-4, p. 16 (documente din 1659-
1768, menționând „biserica Sfântului Gheorghi”, cu țintirimul ei); IN, V, 1925, p. 160-167;
Documente privitoare la istoria orașului Iași, II, Acte interne (1661-1690), editate de Ioan Caproșu,
Iași, 2000, p. 204-205, nr. 234 (1669 martie 26: „popa Neculai de la biserică de la S(ven)ti
Ghiorghii”), și p. 411, nr. 453 (1676 iunie 1 : „la beserică la Sf(en)ti Ghiorghi”).
La 1598, scriind hatmanului Zamoyski, Gheorghe pârcălabul menționa pe

„soția mea și copiii mei”4445. Dintre acești copii, sunt cunoscuți azi patru: trei fiice -
Elisabeta doamna; Maria, căsătorită cu Dumitrache Paleologul (cunoscut și sub
numele „Chiriță”); Anghelina, îngropată de părinții ei la Sucevița sub o piatră
căreia i s-a șters tocmai data43 - și un fiu, deja menționatul Vasile Lozinschi.
Despre fiecare dintre ei se știe câte ceva. însă despre cneaghina Cristina - „Cristina
pârcălăboaia”, cum este numită în vremea văduviei sale - documentele păstrează o
tăcere suspectă, una dintre acele tăceri care, prin însăși amploarea lor, devin
grăitoare. în stadiul actual al informației, nici un document nu vorbește despre
părinții, frații sau surorile cneaghinei Cristina; deopotrivă, nici un document nu
menționează stăpâniri care să-i fi fost ei de moștenire. Cum s-a observat în cazuri
similare, o asemenea tăcere nu poate fi indiciul apartenenței la o familie din afara
clasei stăpânitoare, ci, din contra, sugerează o naștere foarte înaltă.
Singurele indicații privind rude ale Cristinei datează de după moartea ei.
La 1638, un grup de boieri a revendicat satul Balasinești pe Vilia, la ținutul Hotin,
stăpânit atunci de grecul Tudori, fost pârcălab de Hotin, care îl cumpărase de la
„mătușa lor Crăstina, giupâneasa lui Gheorghie pârcălab”46. Acești boieri, care se
arată nepoți ai cneaghinei Cristina, sunt următorii: Dumitrașco Șoldan mare vornic
de Țara de Jos, Toma Cantacuzino mare stolnic, Iordache Cantacuzino fost mare
vistiernic, Racoviță Cehan vtori logofăt și Toderașco treti logofăt. După 16 ani, la
1654, boierii Toderașco mare vornic, Iordache Cantacuzino vistiernic, Racoviță
Cehan logofăt, Constantin Stârcea pârcălab, Ștefan fiul lui Șoldan vornic și „alte
rude ale lor”, sunt arătați ca nepoți ai lui Lozonschi cămăraș”47. După cum s-a
explicat acum aproape un sfert de veac, avem de-a face, în principal, cu urmașii lui
Pătrașco „Șoldan”, mare vornic și mare logofăt, fiul lui Drăghici Nădăbaico48:
Dumitrașco Șoldan (mai apoi fiul său Ștefan) și cumnații săi, Racoviță Cehan și
44 Ilie Corfus, op. cit., p. 391, nr. 202.

45 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina. Epigraphische Beiträge zur
Quellenkunde der Landes- und Kirchengeschichte, I. Teil: Steininschriften, Viena, 1903, p. 173; N.
Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, [Cernăuți ?], 1938, p. 388 (cu nota 1 — „E Gheorghe
Lozonschi, din Lozna, fratele doamnei Elisabeta a lui Ieremia Movilă” -, incredibilă pentru anul 1938 !).
După părerea lui Sever Zotta, Anghelina ar fi acea soră a doamnei Elisabeta, despre care se scria, la
23 aprilie 1601 (Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 30-31, nr. XIX) că a murit în
refugiul de la Camenița (Sever Zotta, Știri noi despre Movilești, p. 231-232).
46 L. T. Boga, Documente basarabene, VII, Chișinău, 1929, p. 20. într-un opis al
documentelor satului Balasinești (Arhivele Naționale București, Documente istorice, XXXIX/189, f.
6r, nr. 8) figurează data de 27 noiembrie (Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 669, nota 112). Documentul a
fost reeditat recent în DRH, XXIV (1637-1638), volum întocmit de C. Cihodaru și I. Caproșu,
București, 1998, p. 478-479, nr. 515.
47 T. Codrescu, Uricariul, XXIII, p. 246 (pentru satul Corjăuți, tot pe Vilia, la Hotin, ca și
Balasineștii).
'8 Ștefan S. Gorovei, op. cit., p. 669.
Constantin Stârcea. Rămân, însă, frații Cantacuzini și Toderașco, ajuns mai târziu
mare logofăt și cunoscut sub numele lanovici. Dacă pentru Iordache Cantacuzino
s-a putut bănui că a intrat în acest grup în calitate de soț al unei nepoate a lui
Pătrașco „Șoldan”49, în schimb a rămas neexplicată prezența fratelui său Toma și
mai ales a lui Toderașco lanovici.
Pot, astăzi, aduce lămurirea necesară: Iordache Cantacuzino, Toma
Cantacuzino și Toderașco lanovici erau nepoții lui Dumitrache Chiriță
Paleologul50; în această postură, ei erau, implicit, și nepoții soției acestuia (Maria),
dar și ai cumnatului său (Vasile Lozenschi) și intrau, alături de urmașii lui Pătrașco
„Șoldan”, în categoria mai mare a nepoților Cristinei pârcălăboaia !
Dacă frații Cantacuzino sunt personaje foarte cunoscute, în schimb,
Toderașco lanovici este, în „arhondologia” veacului al XVII-lea, un necunoscut.
S-ar fi putut spune, despre el, că e un homo novus, „ridicătură nouă”, după expresia
paharnicului Sion de mai târziu. în realitate, vedem acum că era și el un grec și,
foarte probabil, unul de neam mare, de vreme ce arbora la vedere - ca și frații
Cantacuzino - pajura bicefală51; lanovici, din numele său, nu arată, prin urmare, un
etnic sârb, ci e numai forma slavă pentru fiul lui lani. Nu este exclus ca
Toderașco52 să fi fost, și el, fie un Paleolog, fie un Cantacuzin. Chipul în care avea
loc înrudirea dintre Dumitrache Paleologul și acești trei nepoți ai săi ne rămâne
49 Ibidem, p. 668: Iordache Cantacuzino a avut ca primă soție o fiică a lui Costea Bucioc,
din căsătoria acestuia cu Candachia Șoldan.
50 La 28 februarie 1644, se întărește lui Toderașco mare logofăt și lui Toma mare stolnic, în
urma judecății, jumătate din satul Vârâți pe Prut, în ținutul Fălciului, pentru că „le este lor dreaptă
ocină și cumpărătură a rudei lor, Chiriță Dumitrache Paleolog postelnic” (DRH, XXVII, p. 229, nr.
249; am urmat textul slav, din p. 228). La 15 aprilie 1644, se întărește numai lui Toma mare stolnic o
treime din satul Hăjdeiani pe Dubovăț, în ținutul lașilor, fostă cumpărătură „a unchiului lui, Chiriță
Dumitrachi postelnic” (ibidem, p. 270, nr. 294). Iordache Cantacuzino, Toma Cantacuzino și
Toderașco lanovici au dăruit lui Handoca (zlătar, mai apoi clucer, întemeietorul familiei de mici
boieri moldoveni cu acest nume) seliștea Dăieni pe Prut, în ținutul lașilor, fostă a lui Chiriță
postelnicul, care „n-a avut copii, ci s-au aflat <rudă> mai aproape <mai sus scrișii boieri și li s-au
cuvenit lor toate ocinile lui Dumitrache>” - după întărirea domnească din 29 martie 1644 (ibidem, p.
244, nr. 271); dintre actele de danie, s-a păstrat doar regestu! aceluia prin care, la 6 octombrie 1640,
Toderașco mare vornic al Țării de Jos și Iordache mare vistiernic au dăruit la Dăieni „prietenului” lor
Handoca (ibidem, XXV, volum întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru Agache, Georgeta Ignat și Marius
Chelcu, București, 2003, p. 456, nr. 464). Dintr-un document din 13 iunie 1781, se vede că Toderașco
mare logofăt a preluat succesiunea lui Chiriță Dumitrache Paleologul la Bumbotești, în ținutul lașilor,
peste Prut - MEF, X (Documente privitoare la istoria Țării Moldovei în secolul al XVIII-lea (1775-
1786). Cărți domnești și zapise), volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev și Eugenia
Bociarov, coordonator Demir Dragnev, Chișinău, 2005, p. 120-125, nr. 86.
51 Ștefan S. Gorovei, O stemă pierdută și semnificația ei (comunicare la Filiala Iași a
Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografic a Academiei Române, 14 noiembrie 2000).
52 De la fiul său, Andreiaș, biserica Mănăstirii Sucevița păstrează, în pridvorașul sudic, un
grafit scris cu elegante litere latine: Huic loco aderat Andreas Janowicz Anno Domini 1640 cum
Basilio woywoda (Fig. 3).
necunoscut, însă trebuie să recunoaștem că ei formează un interesant și foarte

sugestiv „careu” de vulturi bicefali pe pământul Moldovei.
Aceste precizări nu rezolvă problema originii lui Gheorghe pârcălabul sau
a cneaghinei sale Cristina, însă ne pot orienta în direcția cercurilor de înrudiri,
ceea ce este foarte important pentru a stabili poziția personajelor pe scara socială
a vremii.
în ceea ce privește pe urmașii lui Pătrașco „Șoldan”, este clar că ei erau
nepoții Cristinei după mama lor, Antimia, astfel încât presupunerea că acestea două
erau surori devine cu totul plauzibilă5J. Studierea atentă a mișcării dreptului de
ctitorire între respectivele personaje, coroborată cu îngroparea lui Gheorghe de
Lozeni și a Cristinei la Slatina, a dus la concluzia că aceasta din urmă se afla într-o
foarte apropiată înrudire cu familia lui Alexandru vodă Lăpușneanu54. Altfel spus,
Ieremia Movilă a făcut o căsătorie respectând egalitatea de naștere: și-a luat ca
soție o jupâniță care descindea și ea din sângele vechilor domni ai țării.
Este locul, aici, a stărui puțin și asupra unor afirmații și informații
documentare de un caracter mai aparte.
La 1725, un scriitor polon, Kazimierz Wieruszewski, a dedicat Măriei
Leszczyńska - urmașă a Măriei Movilă (Potocki) și soție a regelui Ludovic al
XV-lea - o lucrare despre familia ei și înrudirile acesteia. între amănuntele pe care
le dă despre familia Movilă, Wieruszewski spune că „Movilă, principele Moldovei
și al Valahiei”, era o „scânteie a împăraților Paleologi ai Răsăritului” (Mohila
53 Această soluție ar explica și ridicarea lui Pătrașco Nădăbaico la dregătorii mari (până la
marea logofeție), în timp ce frații săi au rămas între boierii de țară. Pe când Pătrașco era numai
ureadnic de Botoșani (1602-1603), Gheorghe pârcălabul de Hotin îi adresa o scrisoare numindu-1
„fiul nostru prea iubit” (N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, XVI, București,
1909, p. 347; aici, Izlozeanu este tălmăcit ca „de Izlaz” !). După părerea lui Sever Zotta, acest
personaj ar fi identic cu acel „seigneur Botochan, frère de la Princesse, vefue de Jérémie” (Sever
Zotta, Doamna Elisaveta a lui Ieremia Movilă voievod a fost fiica lui Gheorghie pârcălab de Hotin,
p. 180); identificarea ca atare nu se susține, Pătrașco fiind un Nădăbaico. Insă înrudirea urmașilor
fostului ureadnic de Botoșani cu Cristina pârcălăboaia permite nuanțarea ipotezei lui Sever Zotta, în
sensul că Pătrașco a fost cumnatul pârcălabului Gheorghe de Hotin. La toate observațiile formulate
deja (Ștefan S. Gorovei, Miscellanea. 5. Buzulpârcălab și Gheorghe pârcălab de Hotin, p. 668-669),
mai adaug una. La 20 aprilie 1608, lui Pătrașco - fostul ureadnic de Botoșani, acum mare vornic al
Țârii de Sus - i-a fost dăruit satul Troița pe Cracau, în ținutul Neamțului; documentul menționează că
dania a venit nu numai din partea lui Constantin vodă Movilă, ci și „de la prea iubita mamă a domniei
mele Elisabeta, doamna sfăntrăposatului părintele domniei mele, Ieremia voievod”, întrucât Pătrașco
„a slujit domniei mele și mamei domniei mele, cu dreaptă și credincioasă slujbă” (DIR, XVII/2, p.
149, nr. 190; însemnarea slavă de pe verso identifică personajul: „Ispisocul pe care l-a dat Șoldan”.
Satul Troița a ajuns, apoi, în stăpânirea Mănăstirii Bisericani). Asocierea doamnei la danie și
menționarea slujbei și către ea arată o apropiere care nu poate fi pusă doar pe seama dregătoriei
îndeplinite, cu câțiva ani în urmă, în „târgul doamnei”; din contra, se poate pune întrebarea dacă
respectiva dregătorie nu-i va fi fost încredințată tocmai în virtutea înrudirii cu familia domnitoare.
Maria Magdalena Székely, Înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, loc. cit.
Moldaviae et Valachiae princeps, Paleologorum Orientis Imperatorum scintilla55).

Aparent bizară, această formulare trebuie așezată, în chip obligatoriu, alături de
aceea din 1596, care îl arată pe „Hieremia Mohila di casa reale” ca urmaș al
împăraților constantinopolitani din casa Flaviilor, care nu este alta decât familia lui
Constantin cel Mare: „descendendo dalia casa Flavia degl’Imperatori di
Constantinopoli”56. Dar, fără nici o îndoială, o înrudire cu Paleologii (sau chiar o
descendență din ei) poate avea - când e vorba de sfârșitul veacului al XVI-lea -
infinit mai multă credibilitate decât raportarea genealogică la dinastia Flaviilor.
Desigur, ieșită de sub pana unui panegirist, o asemenea afirmație este, cum
s-ar spune, sujet à caution și e lesne să o vedem ca un elogiu menit să flateze
eventualul orgoliu al unei prințese tocmai în momentul când devenea regină a
Franței. întâmplarea face, însă, ca un veac mai înainte de Wieruszewski, la 1620, să
se fi vorbit, în Italia, despre o Paleologă - urmașă directă a împăraților - căsătorită
cu un domn român: Αίχαπρίνη, vti/Mj>w3jicra. tvcui 'hpipioui ßoißöj'cw της МолЛц/а?57.
Ambele personaje țin, cronologic, în ansamblul arborelui genealogic respectiv, de
răscrucea veacurilor al XVI-lea - al XVII-lea. în chip curios, genealogistul grec G.
E. Typaldos, bizuindu-se pe Istoria lui Dionisie Fotino, a identificat pe respectivul
domn român cu un (altminteri inexistent !) Ieremia Vintilă, care ar fi domnit în
Moldova Ia sfârșitul veacului al XVI-lea58. Este, însă, mai presus de orice îndoială
că acel Ieremia voievod al Moldovei nu poate fi altul decât Ieremia Movilă: alt
principe cu acest prenume nu a existat niciodată, nici în Moldova, nici în Țara
Românească.
Văzute separat, aceste relații din 1620 și 1725 pot părea stranii sau chiar
fantastice, dar plasate în contextul pe care tocmai l-am examinat, ele ne obligă să
proiectăm această lumină bizantină și asupra lui Gheorghe de Lozeni, tatăl doamnei
Elisabeta, grecul devenit nobil și indigen polon. Pentru ca la 1620 să se știe în Italia
despre o Paleologă căsătorită cu Ieremia, domnul Moldovei, iar după 100 de ani să
55 Ilona Czamańska, Movileștii în tradiția familială polonă, în RIM, 2005, 1-2 (61—62), p. 28.
56 A. Papiu-Ilarian, op. cit., II, p. 141, nota 2.
57 G. E. Typaldos (Tipaldos), O! änajevoi των ΠαλατοΛογωνum την 'Άλωστν, în „АеЛтог της
ΊίΤΤΌριχης koj ΈθνοΛο^ικίς 'Εταιρείας της ΈΑΛαΛς”, VIII, 1922, ρ. 129—154; aici, ρ. 138; ν. și ρ. 150—153.
Genealogistul grec a mers pe urmele unor cercetări ale marchizului Adriano Colocci (1855—1941),
interesat de presupusa origine a Paleologilor din orașul italian Viterbo: Adriano Colloci, L'origine
viterbese dei Paleologhi, în „Rivista Araldica”, XVI, 1918, 11, p. 401-407. în arhivele acestui oraș,
marchizul Colocci a găsit un mare arbore genealogic al Paleologilor, legalizat în 1617 și care începe
cu un Paleolog din anul 1106, promițând o prezentare într-un număr ulterior al aceleiași reviste
(ibidem, p. 404). Este, evident, aceeași genealogie, pe care o comentează G. E. Typaldos, dar nu am
avut acces la cel de-al doilea articol al marchizului Colocci. Sunt recunoscător d-lui Cristian Luca
pentru binevoitorul ajutor pe care mi l-a oferit în identificarea primului articol, publicat într-o revistă
italiană de circuit destul de restrâns.
58 Ibidem, p. 152.
se spună în Polonia că Ieremia însuși era din neamul Paleologilor, trebuie ca la

acea răscruce de veacuri să fi fost în Moldova un adevărat cuib de Paleologi !
întâmplător sau nu, aceasta este o realitate fundamentată documentar: în acea
vreme, s-au aflat în Moldova nu mai puțin de patru Paleologi - Manoil Paleologul
(care face danii la Golia), Pavel Paleologul („om dintr-o familie mare”, cum îl
prezintă Ieremia vodă), Gheorghe Paleologul și, bineînțeles, Dumitrache
Paleologul, a cărui soție, sora doamnei Elisabeta Movilă, afirma că el coboară din
ctitorii Mănăstirii Vatopedului („iaste de moșie moșului giupânu-mieu, lui
Paleolog”)39. Un raport olandez trimis din Istanbul în ianuarie al anului următor,
spune că acest grec era, între sfetnicii lui Constantin Movilă, a căror extrădare se
ceruse regelui Poloniei, „cel mai de frunte, din neamul Paleologilor”; prins pe
câmpul luptei de la Cornul lui Sas, a fost tăiat de Ștefan Tomșa, „deși oferea
100.000 de galbeni ungurești pentru viața sa”59 60. E o întrebare dacă prezența acestor
Paleologi în Moldova ultimilor ani ai veacului al XVI-lea poate sau nu să aibă o
legătură cu o întâmplare din 1585, când un Dimitrie Paleolog, refugiat în
Cefalonia, a evocat (între alte argumente aduse în sprijinul cererii de ajutor pe care
o trimitea la Veneția) colaborarea dintre strămoșul său Ioan Paleolog și cumnatul
acestuia, Ștefan cel Mare - „Signor Stefano, suo cognato, all’hora Vaivoda della
Vallachia”61. Toate acestea sunt, pe de altă parte, elemente care nu pot fi omise
atunci când reflectăm la prezența Movileștilor în „genealogiile bizantine” ale
Ordinului Constantinian62.
Iată, astfel, și ceea ce s-ar putea numi contextul bizantin al domniei lui
Ieremia vodă, legat, cum se vede, și de neamul soției sale. Și poate în legătură cu
aceste realități va fi stând și pajura bicefală pusă în pecetea târgului Peștere de la
59 Vezi, despre toate acestea, Maria Magdalena Székely, Paleologii din Moldova, în voi. Di
Potestate. Semne și expresii ale Puterii în Evul Mediu românesc, cit. V. și N.. Iorga, op. cit., p. 614.
60 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă”, p. 39-40. Atenția pe care i-o acordă ambasadorul
olandez în raportul său denotă că era un personaj cunoscut în cercurile stambuliote, ceea ce se acordă
perfect cu caracterizarea lăsată de soția sa, cneaghina Maria (v. în text).
61 C. N. Sathas, Documents inédits relatifs à l'histoire de la Grèce au Moyen Âge, V, Paris
1883, p. 211-212. Analiza acestui pasaj la Ștefan S. Gorovei, „Maria Asanina Paleologhina, doarr-
Moldovlahiei", II. Rudeniile bizantine, în SMIM, XXIV, 2006, reluat în Maria Magdalena Széke
Ștefan S. Gorovei, Maria Asanina Paleologhina. O prințesă bizantină pe tronul Moldovei, саги
tipărită cu binecuvântarea înalt Prea Sfințitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Sil- _
Mănăstire Putna, 2006, p. 112-142.
62 Cf. Andrei Pippidi, „Fables, bagatelles et impertinences”. Autour de certaine»
généalogies byzantines des XVf-XVIIIe siècles, în Études byzantines et post-byzantines, I, Bucure7
1979, p. 269-305, reluat în idem, Hommes et idées du Sud-Est européen à l’aube de l’âge mode·-u
București-Paris, 1980, p. 253-294; idem, False genealogii bizantine din ciclul constantinian. π
ArhGen. I (VI), 1994, 3-4, p. 107-114; idem, L Ordre Constantinien et les généalogies byzantine ц
in Eludes byzantines et post-byzantines, III, ed. Emilian Popescu și Tudor Teoteoi, București, 1 -
p 199-226.
Orhei, înființat de acest domn6’.

Aceasta este, în momentul de față, ceea ce se poate spune despre originea
Elisabetei Movilă. Și, odată cu aceasta, nădăjduiesc că teza despre „soția
unguroaică a voievodului, Erzsébet Csomortănyi”, va ieși definitiv cel puțin
din spațiul istoriografiei din România.
înainte de a merge mai departe, trebuie să vedem ce rămâne, totuși, din

( ipojteza Csomorlâny ?!
Vechi neam de secui din Trei Scaune (Hâromszék), cu o istorie care începe
in veacul al XIII-lea, familia Csomorlâny (mai apoi de Lemhény) nu cunoaște, în
istoria ei reconstituită de Pâlmay József*
64, un Gheorghe, care să fi avut copii numiți
Elisabeta, Maria, Anghelina și Vasile, iar posteritatea lui Csomorlâny Tamâs se
vede că a rămas în Secuime. Oricum, este evident că secuii din neamul Csomorlâny
nu puteau fi socotiți „senatores primi” în principatul Transilvaniei, cum scrie
Okolski. Această versiune (și direcție de căutare) trebuie definitiv abandonată.
Pe terenul onomasticii românești, Csomorlâny a dat numele Ciomârtan’5,
purtat de o familie de boieri moldoveni cunoscută încă de la sfârșitul veacului al
XVI-lea66; atestată tot mai frecvent de la începutul veacului al XVII-lea67, familia
Ciomârtan s-a fixat în Țara de Sus a Moldovei, în ținutul Dorohoiului, unde a avut
stăpâniri în diverse sate, între care și vestitul Bălinești, cu biserica ridicată de
logofătul Tăutu68. Strămoșul Ciomârtanilor moldoveni a putut fi un Csomorlâny
6j Silviu Andrieș-Tabac, Sigiliul târgului Peștere, în Simpozion de numismatică dedicat

împlinirii a 125 de ani de la proclamarea independenței României. Chișinău, 24-26 septembrie 2002,
București, 2003, p. 213-222 și fig.l (p. 214).
64 Pâlmay József, Hâromszék vârmegye nemeș csalâdjai, 1901 (ed. anastatică în Székely
nemeși csalâdok, I, Sf. Gheorghe, 2000), p.120 și p. 56 (pentru familia Becz).
65 Cf. Iorgu Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, București, 1983, p. 125, s. v.
Ciomartan și Ciomîrtan.
66 Un Ciomârtan spătar figurează în sfatul domnesc al unui document emis de Aron Tiranul
la 28 noiembrie 1594 pentru biserica din Șcheii Brașovului - cf. Istoria bisericii Șcheilor Brașovului
(manuscris de la Radu Tempea), ed. Sterie Stinghe, Brașov, 1899, p. 175 (trad, rom.; textul slav la
sfârșitul volumului, nepaginat). In documentele publicate în DIR, XVI/4, acest spătar nu este
menționat. Un Ciomârtan, vătafde hânsari, apare ca hotamic la 1599 (DIR, XVI/4, p. 261, nr. 324).
67 Ciomârtan, stăpân la Averești, în 1606 (DIR, XVII/2, p. 24, nr. 25); Ciomârtan vornic
la 1608 (ibidem, p. 185, nr. 244), refugiat în Țara Românească împreună cu alți boieri credincioși lui
Ștefan Tomșa, la 1616 (ibidem, XVI1/4, p. 7, nr. 11: stăpânea, prin cumpărătură, la Târzii pe Bârlad).
Simion Ciomârtan din Drăghicești, la 1616 (ibidem, p. 69, nr. 96). In același răstimp, în ianuarie-
februarie 1612, un lonașco Ciomârtan este sol al domnului Moldovei în Ardeal (Ștefan Meteș,
Domni și boieri din Țările Române în orașul Cluj și românii din Cluj, Cluj, 1935, p. 34-36).
68 D. Frunzescu, Dicționar topografic și statistic al României, București, 1872, p. 23:
Bălineștii lui Ciomârtan și Rușii lui Ciomârtan. V. și ArhGen, I, 1912, p. 47, nota 1: parte din
Bălinești stăpânită de doamna Calcăntraur, al cărei tată, un Herescu, o avea de la familia Ciomârtan.
V. și Eugen D. Neculau, Sate pe Jijia de Sus, II. Boierii, ed. Marcel Lutic, Iași, 2005, p. 12, 20.
răzlețit din Secuime peste munți, în Moldova, ca atâția alții, sau a putut fi poreclit
așa în amintirea sau în onoarea unui secui cu rosturi în Moldova; însă, în stadiul
actual al cunoștințelor, nici o legătură genealogică nu se întrevede între acești
Ciomârtani moldoveni și neamul doamnei Elisabeta. O eventuală înrudire (care ar
fi trebuit să fie foarte apropiată) ar fi dus la ridicarea acestor Ciomârtani în
rândurile mai de sus ale boierimii moldovene, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat.
Totuși, este evident că a circulat, în epocă, un nume sau o poreclă cu
rezonanță apropiată. Astfel, la „familia Ciamartorum” a lui Okolski se adaugă
Ciamartowna dintr-o informație polonă6970 ; Otto Forst a citat o genealogie aflată
într-un manuscris de la Ossolineum, în care doamna Elisabeta e numită
Czarmiattowna^, iar într-o Genealogia Domus Mohilarum, alcătuită în veacul al
XVIII-lea, Ieremia vodă este înscris sub forma „Hieremias Mohila Dux Valachiae
et Moldaviae, cum Czamarowna”1'. Un indiciu în căutarea și identificarea unei
eventuale familii cu un nume sau supranume apropiat l-ar putea constitui stema
atribuită doamnei Elisabeta, descrisă de același Okolski ca fiind „întrucâtva
asemănătoare cu armele polone Ostoja”72: „pe roșu, două semilune adosate de
argint și deasupra lor o cruce pedată de aur”73. Aceasta este forma în care
respectiva stemă a fost cuprinsă în aceea a lui Constantin Movilă, pictată la 15997475
;
în compozițiile heraldice ulterioare, însemnul care fusese atribuit familiei
Ciamartorum se transformă, „fără rațiune cunoscută”, în chiar herbul Ostoja („o
spadă cu vârful în jos însoțită pe laturi de două semilune adosate”)73. Pentru secuii
Csomortâny, lucrarea lui Pâlmay József nu înregistrează nici un însemn heraldic și,
de altfel, ceea ce Okolski atribuie familiei doamnei Elisabeta nu se încadrează în
tiparele heraldicii secuiești.
69 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă”, p. 3, nota 1; Hurmuzaki-Bogdan, Documente,

Supliment II, 1, p. 326 (citat supra, nota 10).
70 Otto Forst, op. cit., p. 5 și nota 3: Ms. Ossolineum 311, fol. 21.
71 Ilona Czamańska, Movileștii în tradiția familială polonă, p. 26.
72 J. N. Mănescu, Stemele Movileștilor, în ArhGen, III (VIII), 1996, 3-4, p. 324; v. și p.
322, nota 3. Descrierea lui Okolski: „erant arma nobilitatis ipsi.us duae lunae mediae iunctae ad
inuicem extremitatibu concauitatum, et supra eas crux non tangens lunae. Habent quondam
conformitatem ad arma Ostoia” (A. Papiu-Ilarian, op. cit., II, p. 147; traducerea editorului a omis
acest pasaj).
73 J. N. Mănescu, op. cit., p. 321.
74 Reprodusă în alb-negru în Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 1, p. 516 și în
culori în MI, VII, 1973, 6, coperta a doua. Se află și la Dan Cemovodeanu, Știința și arta heraldică în
România, București, 1977, planșa LXXIV, fig. 4.
75 J. N. Mănescu, op. cit., p. 324. Mi se pare că este, totuși, o inadvertență care ar trebui
explicată: dacă respectivul însemn (inițial asemănător, apoi chiar înlocuit cu herbul Ostoja) a aparținut
familiei doamnei Elisabeta, cum a ajuns să fie purtat și de ramura lui Simion vodă Movilă ?! Pe de
altă parte, este ciudat faptul că herbul Ostoja a fost reprezentat - după cum a observat d-1 Constantin
Rezachevici (Indigenatul polon - o formă însemnată de integrare a nobilimii românești în cea
m Evul Mediu, p. 213) - pe mica monedă de argint bătută de Ștefan vodă Răzvan în 1595.
Pentru a conchide: numele Ciamarlorum, Ciamartowna, Czarmiałlowna și

Czamarowna, apropiate între ele, par destul de îndepărtate, ca formă, de
Csomorlâny sau Ciomărtan', reperul heraldic este neconcludent și nu pare să
conducă spre heraldica ardeleană. Viitorul va aduce, poate, lămuriri în acest punct
straniu și controversat.
Biografia doamnei Elisabeta - „una din marile figuri tragice ale trecutului
nostru”, cum a caracterizat-o N. Iorga76 - rămâne incompletă dacă nu este pusă în
legătură cu acelea ale celorlalți copii ai lui Gheorghe de Lozeni.
Vasile Lozinschi (Lozenschi, Lozonschi), cel citat de documentul polon ca
„frater germanus” al doamnei Elisabeta, a fost identificat de Sever Zotta în două
acte interne, din 4 februarie și 20 iunie 1609, cu dregătoria de stolnic. Se pare că
această dregătorie a primit-o odată cu înscăunarea nepotului său, Constantin
Movilă, în primele zile ale lui decembrie 1607: este atestat ca membru al sfatului la
12 decembrie 16077778 . După această dată, cancelaria domnească nu a mai emis, se
pare, din cine știe ce motive, documente cu marea mărturie, în tot cursul anului
1608, așa încât următoarea mențiune documentară a acestui personaj cu respectiva
dregătorie datează din 30 ianuarie 1609, când Vasile Gheorghe Lozinschi, mare
stolnic și cămăraș la ocnă, a cumpărat părți în satul Răspopeni, la ținutul Soroca' .
Cu numele într-o formă apropiată - Vasile Gheorghivici stolnic — este menționat în
marea mărturie a documentului din 1 mai 160979. La 4 aprilie 1609 și la 15 aprilie
1610, a cumpărat părți din satul Trifești, la ținutul Orhei80. în același ținut al
Moldovei dintre Prut și Nistru, la Piperceni, ținea părți care îi fuseseră „închinate”
de cineva neîndreptățit81; documentul, din 8 aprilie 1609, care ne spune acest lucru
e într-o foarte proastă stare de păstrare - și se va vedea imediat ce a putut să-1
deterioreze așa de tare.
Cariera „politică” a lui Vasile Lozinschi s-a terminat brusc, în toamna
anului 1609: ultimele sale mențiuni cunoscute ca stolnic datează din 21 august82 și
din 2 septembrie83, în timp ce la 13 decembrie respectiva dregătorie aparține lui
76 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă", p. 1.

77 CDM. S l,p. 108, nr. 246.
78 CDM, I, p. 322, nr. 1396.
79 DIR, XVII/2, p. 209, nr. 277.
80 Paul Mihailovici, Regestele actelor moldovenești din arhiva de la Constantinopol a Sf.
Mormânt, în „Revista Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Basarabia”, XXIV, 1934, p.
365, nr. 1-4.
81 DIR, XVII/2, p. 202, nr. 267; MEF, III, alcătuitori: D. Μ. Dragnev, A. N. Nikitici, L. I.
Svetlicinaia, sub redacția lui V. P. Pașuto, Chișinău, 1982, p. 59-60, nr. 23.
82 DIR, ХѴЙ/2, p. 248, nr. 319.
8j Ștefan S. Gorovei, Documente moldovenești din veacul al XVII-lea, p. 291.
Ștefan Prăjescu84. Când un om în puterea vârstei, frate al prințesei-mame și unchi al

prințului domnitor, dispare dintre marii dregători ai țării, trebuie să se presupună fie
moartea sa, fie o boală, fie dizgrația. în cazul de față, nu a fost nici primul, nici al
doilea motiv, întrucât Vasile Lozinschi a participat la războiul din 1612 și a murit
abia un an mai târziu. Mi se pare acceptabilă presupunerea că eliminarea din sfatul
domnesc a însemnat căderea sa în dizgrație și avem la îndemână „dosarul” care
poate să explice foarte bine cauzele acestei dizgrații. Două dintre documentele
găsite de istoricul Ilie Corfus în arhivele polone conturează portretul acestui
personaj, om agitat și violent, abuziv și fără teamă de Dumnezeu și de oameni -
într-un cuvânt, un nelegiuit - care a provocat mari necazuri familiei sale și a
contribuit, prin acțiunile sale, la prăbușirea domniei Movileștilor.
în toamna anului 1611, boierii moldoveni Nestor Ureche, Isac Balica și
Costea Bucioc, soli ai lui Constantin vodă Movilă în Polonia, au relatat isprăvile lui
„Vasile Lozinschi, fiul pârcălabului Hotinului, fratele Măriei Sale doamnei
[Elisabeta], mama domnului, stăpânului nostru, Constantin”85. Ținând cont de
faptul că cei trei boieri erau înrudiți cu Movileștii - Isac Balica era chiar vărul
primar al domnului - trebuie să admitem, pe de o parte, că faptele descrise au fost
cu adevărat foarte grave și, pe de altă parte, că relatarea lor are un mare grad de
obiectivitate. „Din anii tinereții sale - spun Nestor Ureche și ginerele său, Isac
Balica - [Vasile Lozinschi] n-a fost nicăieri la învățătură , ci a stat numai pe lângă
părinții săi în alintare, din care pricină n-a avut înaintea ochilor frică de Dumnezeu,
nici pe părinții săi nu i-a respectat, și, fără a sluji nimănui, a trăit după voia sa. Cât
timp a trăit Ieremia voievod, domnul nostru, în timpul vieții lui n-a îndrăznit să
facă nici o poznă, nici la curtea Măriei Sale domnului, nici în țară. Acum, în
vremea domniei lui Constantin voievod, stăpânul nostru, netemându-se de nimeni,
s-a dat dezmățului, după cum i-a fost voia, neascultând nimic de nimeni”86,
bizuindu-se pe faptul că era fratele doamnei Elisabeta87 și unchiul domnului.
„Poznele” lui Vasile Lozinschi au adus atingere atât boierilor țării, cât și
prestigiului domniei: „a făcut nelegiuiri oamenilor, umblând prin țară, a smuls de la
boierime cu forța cai, haine, arme, iar pe acestea le-a dat tâlhărimii sale, acelora pe
care-i avea strânși în grămadă mare pe lângă el, pe care i-a adunat până la 700 de
oameni. Acestora nu le-a dat leafa și nici o gazdă de Ia el, ci numai umblând prin
țară, prin moșiile noastre și prin cele ale boierilor de țară, spărgându-le cămările,
84 DIR, ХѴП/2, p. 269, nr. 353 - întărire domnească; după actul din 21 august, nu se mai
află documente cu sfat. Totuși, unul dintre documentele emise de Gheorghe pârcălabul de Hotin,
anume cel din 26 august 1609 (cf. supra, nota 36), îl privește tocmai pe panul Ștefan Prăjescul stolnic.
alXVII-lea, București, 1983, p. 68, nr. 30.
86 Ibidem.
s Ibidem, p. 64, nr. 29
pivnițele, luând hrană, a dat-o acestei tâlhărimi a lui. Și toate acestea ni le-a făcut
din răutate. A ținut această tâlhărime în jurul său peste datina țării, căci asemenea
grămadă nu e voie nimănui s-o aibă, decât numai domnului. Și cu această
tâlhărime, cu trâmbițe și cu trompete, desfăcând steagurile, a năvălit asupra caselor
boierești, luând fete, soții străine, smulgând averi, și unde ajungea, de acolo nu
pleca până ce nu mânca și bea totul dimprejurul curților și până ce nu ardea totul
în sat”88.
„Din mijlocul sfatului”, boierii s-au adresat lui Constantin voievod și
doamnei Elisabeta, cerându-le să stăvilească aceste nelegiuiri și să-1 pedepsească pe
făptaș. Poruncile au pornit în acest sens, dar fără nici un efect. Atunci, boierii i s-au
adresat direct, cerând lui Vasile Lozinschi să-și împrăștie „tâlhărimea”, căci
altminteri „nu-ți vom putea suferi mai departe aceasta”. Cererea imperioasă a
boierilor l-a înfuriat și mai tare, determinându-1 să plece de la curte și să adune și
mai multi oameni, înmulțind astfel fărădelegile, „luând cu sila pe supuși, luând cu
puterea pământurile; a astupat gropile de hotar, unde hotarele sale se mărgineau cu
alte hotare boierești, a dat drumul cirezilor în grâne, a cosit cu puterea fânețele și a
făcut multe alte asemenea angării”89.
Un incident de o gravitate aparte a avut loc între zidurile Mănăstirii Secu,
ctitoria lui Nestor Ureche. Vasile Lozinschi, însoțit de mica sa oștire, a ajuns acolo.
Firește, mănăstirea și-a deschis porțile pentru a primi cum se cuvine pe unchiul
domnului. Se afla, întâmplător, acolo (pentru că acolo își avea metania), episcopul
Mitrofan de Roman; el - vor povesti mai apoi Nestor Ureche și Isac Balica - „l-a
poftit la masă în mănăstire, cum este obiceiul în țara noastră. Mai întâi l-a cinstit cu
o frumoasă slujbă în biserică. Apoi l-a ospătat ca pe un om mare. El, îmbătându-se,
și-a adus aminte de mânia de mai înainte, pe care o nutrea împotriva noastră. A
lovit tare cu buzduganul pe acel episcop, culcându-1 la pământ, facându-i câteva
răni în cap, călcându-1 în picioare, în sfârșit, i-a scos patru dinți și l-a lăsat așa ca
mort în șiroaie de sânge”90.
Boierii au atras atenția domnului și mamei sale că faptele lui Vasile
Lozinschi erau extrem de periculoase pentru însăși puterea domnească: „poartă de
acum semne domnești, adică tobe, trâmbițe, steaguri, poruncește să fie ascultat”,
ceea ce ar însemna că poate „umblă și după domnie”91: „pentru Dumnezeu, opriți-1,
ca din aceasta să nu vină căderea domniei Măriei Sale domnului nostru, căci
dușmanii, vecinii domnului nostru, privesc la aceasta și se bucură de aceasta”92.
Doamna Elisabeta „a poruncit de îndată la trei roate polone și le-a dat călăuze, ca
88 Ibidem, p. 68-69, nr. 30.

89 Ibidem, p. 69.
90 Ibidem, p. 69-70.
91 Ibidem, p. 64.
92 Ibidem, p. 69.
luând-o, înarmați ușor, la drum, să-1 gonească într-o mănăstire și să-1 prindă și să-1
aducă viu la Iași, sau, dacă s-ar apăra, să-1 ucidă, dacă într-adevăr ar fi așa”.
Prevenit de cumnatul său, postelnicul Dumitrache Paleologul, Lozinschi a scăpat
cu viață. Văzând că toate demersurile lor nu duc la nici un rezultat, boierii s-au
plâns regelui Sigismund al Poloniei, trimițându-i jalba la Smolensk93. Acest
amănunt, privind destinația plângerii boierilor moldoveni, fixează termenul
înaintea căruia s-au petrecut toate „poznele” relatate de ei: regele Sigismund al
Ш-1еа a stat la Smolensk între 29 septembrie 1609 și 7 iulie 161194. Prin urmare,
scrisoarea a plecat din Moldova în toamna anului 1609 sau în cursul anului 1610,
ceea ce corespunde perfect cu dispariția lui Vasile Lozinschi din sfatul domnesc.
Este foarte posibil că, atunci când boierii au intrat la domn, i s-au jeluit și „și-au
lepădat dregătoriile”95, a devenit evident că nu exista altă soluție decât îndepărtarea
turbulentului frate și unchi domnesc din sfatul țării.
Despre caracterul acestui om vorbesc, în alt grai, și câteva documente
interne. Astfel, în 1612, oameni din satul „Chiperceni” — desigur, identic cu
Pipercenii de la Orhei, despre care a mai fost vorba - s-au plâns că Lozinschi „le-au
făcut lor multă nevoi și greutati și împresurări”, despre care s-au plâns lui
Constantin vodă Movilă; domnul a hotărât că pârâtul trebuie să restituie foștilor
stăpâni pământul cumpărat prin vânzare silnică și să-și primească înapoi banii96.
Un caz asemănător s-a petrecut în satul Buciumeni, unde stăpâneau urmașii lui
Isac, vistiernicul lui Ștefan cel Mare și al lui Bogdan al IlI-lea; și în acel sat a
cumpărat fără dreptate, așa încât Constantin vodă i-a poruncit să restituie pământul
și să-și ia banii înapoi - scrisoarea domnească din 2 septembrie 1609 îi este
adresată și se încheie cu o formulă mai puțin obișnuită, dar foarte grăitoare în
contextul pe care tocmai l-am evocat: „și pre noi să nu ne supărați”97. Până și la
1617 stăpânii din Buciumeni aminteau de amestecul lui „Vasali Lozănschi, feceoru
lui Gheorghe parcalabu Hotinului” în satul lor98.
După obiceiul vremii și al categoriei sale sociale, Vasile Lozinschi s-a
căsătorit cu o jupâniță dintr-un neam însemnat și înrudit cu Movileștii: Teodosia,
fiica lui Dumitru Bamovschi și sora lui Miron Bamovschi, viitor domn al
Moldovei99. Era deja căsătorit la vremea luptei de la Cornul lui Sas, din iulie 1612,
în cursul căreia a fost luat prizonier de tătari; pentru răscumpărarea din robie, soția
sa și-a cheltuit zestrea primită de la mama ei, așa încât mai târziu a trebuit să fie
93 Ibidem, p. 64.
95 Ibidem, p. 64.
96 DIR. XVII/3, p. 101, nr. 164. Probabil acest incident a dus la documentul din 8 aprilie
16 9. foarte deteriorat. MEF, III, p. 89-91, nr. 41.
Ștefan S. Gorovei, Documente moldovenești din veacul alXVII-lea, p. 291.
Ibidem, p. 292.
C: Maria Magdalena Székely, Teodosia Nicorițoaia și bărbații ei, loc. cit.
despăgubită de fosta ei soacră, Cristina pârcălăboaia100. Sfârșitul, în refugiul de la

Ustie, i-a fost precum îi fusese și viața: violent și crunt. Cronica armenilor din
Camenița a consemnat că la 1 noiembrie 1613 „Lozynski, fiul pârcălabului de
Hotin și fratele doamnei [Elisabeta] a fost ucis de Chanski”101. Acest nobil polon,
Jan Chański102, „căpitanul de multi ani în serviciul Movileștilor” - deci un om
credincios și devotat acestei familii - mai avusese un conflict armat cu Łoziński,
chiar în timpul unei lupte, și se pare că fusese necesară mijlocirea doamnei Elisabeta
pentru liniștirea lucrurilor103; de data aceasta, încăierarea a mers până la capăt.
Astfel, în 1612-1613 doamna văduvă și-a pierdut tatăl, un cumnat, un fiu
și apoi fratele. A trebuit să aibă, desigur, o voință de oțel ca să meargă înainte. A
socoti această voință drept „ambiție nesățioasă”104105 este, fără îndoială, o sentință
care vine numai din necunoașterea deplină a amănuntelor.
Căderii casei Movileștilor i-a supraviețuit sora doamnei Elisabeta, Maria,
văduva Paleologului mort în iulie 1612. După opt ani de pribegie, Maria
„Chirițina” a revenit în Moldova în 1620, pentru a lichida averea care nu mai avea
cui să rămână. A făcut danii mănăstirilor Sucevița, Bisericani, Probota, Galata,
Agapia, Sf. Sava și Golia, dar și Locurilor Sfinte - la Muntele Sinai, la Sfântul
Mormânt și la Muntele Athos. Este una din marile donatoare dintre femeile-ctitor
ale istoriei noastre103. Din păcate, data morții sale și locul îngropării sale (poate la
Sucevița, poate la Golia, poate în vreo biserică din vechea Polonie) sunt încă
necunoscute. Oricum, la 27 martie 1624 ea nu mai exista: la acea dată se spune, în
legătură cu un sat care „a fost al lui Gheorghie pârcălab de Hotin”, că a fost „luat
ca domnesc pentru că n-a rămas nimeni dintr-însul”106.
S-a pus, uneori, în discuție confesiunea doamnei Elisabeta. „în tot cazul era
catolică” scria C. Gane, încă neconvins total de „strânsa argumentare a lui Zotta”.
Este încă o fantezie. Nu numai că nici una dintre rudele cunoscute ale doamnei
Elisabeta nu a avut - la naștere sau ulterior - botezul de rit roman, dar doamna
însăși a lăsat o mărturie de neocolit în ceea ce privește confesiunea sa. Când
100 Cf. DIR, XVII/4, p. 448, nr. 576; ibidem, XVII/5, p. 281, nr. 367.
101 Istvân Vâsâry, Armeno-Kipchak Parts from the Kamenets Chronicle, în „Acta Orientalia
Academiae Scientiarum Hungariae”, XXII, 1969, 2, p. 151 ; Ștefan S. Gorovei, Cronica armenilor din
Camenița. Noi fragmente, p. 22.
102 Un membru al aceleiași familii, Stanisław Chanski, a fost și el în Moldova, în 1595:
Călători străini despre Țările Române, III, p. 661-664 (raport din 8 februarie 1596, publicat de Ilie
Corfus, Mihai Viteazul și polonii, București, 1938, p. 217-224).
IOj Sever Zotta, Știri noi despre Movilești, p. 217.
104 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă", p.21.
105 Maria Magdalena Székely, Femei-ctitor în Moldova medievală, în AIIX, XXXII, 1995,
p. 452 (cu toate referințele documentare); eadem, Paleologii din Moldova (pentru daniile la Golia
și Vatoped).
106 DIR, XVII/5, p. 281, nr. 367.
Teofan, fostul mitropolit al Moldovei, a murit (1597-1598) și a fost îngropat în

biserica Mănăstirii Dochiariu, a cărei refacere o supraveghease după dorința
Lăpușnenilor, Elisabeta Movilă i-a făcut lespedea funerară; în inscripția săpată pe
această piatră, în versuri grecești, doamna Moldovei spune că este „mândră a-i fi
rudă prea iubită” celui îngropat sub ea107. Chiar dacă „on ignore le degré de parenté
existant entre la princesse Elisabeth et le métropolite”108, mi se pare în afară de orice
îndoială că o fiică а Bisericii Romano-Catolice nu s-ar fi declarat cu mândrie „rudă
prea iubită” a unui mitropolit ortodox, și încă a unuia înhumat pe Muntele Athos.
Tot la Athos, la Mănăstirea Cutlumus, doamna Elisabeta a trimis, în 1605,
daruri bogate: un Tetraevanghel grecesc din secolul al XII-lea, pe care l-a
„înfrumusețat” (probabil i-a făcut o ferecătură nouă), un potir și două cruci109, iar
Vatopedului i-a hărăzit - împreună cu sora ei, Maria postelniceasa „Chirițina” -
satul Voșca, la ținutul Sorocăi, din moștenirea părintească110. Cel puțin trei
mănăstiri athonite sunt, astfel, prezente în biografia acestei principese.
Se cuvine a adăuga, pe de altă parte, că nu doar Sfântul Munte a beneficiat
de grija și de darurile doamnei Elisabeta Movilă. După exemplul soțului său, ea a
continuat să sprijine Frăția Ortodoxă din Liov, trimițând și îndemnând la trimiterea
banilor necesari construirii bisericii Stavropighiei11 ', a făcut daruri unei mănăstiri
de pe o moșie a ei de lângă Ustie112 și a ajutat organizarea Schitului Mare
(Maniava) din Țara Haliciului (Galiția)113, aflat, mai apoi, sub protecția fiicei sale,
107 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XIV, 1, p. 107, nr. CXCVIII. V. și Teodor Bodogae,

Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1940, p. 230 (ediția nouă, Pitești,
2003, p. 226); Petre Ș. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du
milieu de XIU siècle à 1654, Roma, 1986 (Orientalia Christiana Analecta, 227), p. 214.
108 Petre Ș. Năsturel, op. cit., p. 214, nota 44. Despre apartenența lui Teofan la cercul de
rude ale Lăpușnenilor, v. Maria Magdalena Székely, înrudirile doamnei Elisabeta Movilă, loc. cit.
109 însemnarea dedicatorie a acestui manuscris nu s-a bucurat de cuvenita atenție; v., pentru
toate acestea, Ștefan S. Gorovei, Un dar uitat al lui Petru Rareș la Mănăstirea Dionysiou, în Omagiu
1 'irgil Cândea la 75 de ani, coordonator Paul H. Stahl, I, București, 2002, p. 327-328, cu notele 23-28.
110 Documente privitoare la istoria orașului Iași, I, Acte interne (1408-1660), editate de
Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, Iași, 1999, p. 188, nr. 138: „care sat au dat și soru-me, doamna
Safta, și ne iaste direptu de moșie”.
111 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 356-357, nr. CLXXXII (11 martie
1610); p. 358-359, nr. CLXXXIII (13 iulie 1610); p. 359-360, nr. CLXXX1V (27 iulie 1610); p. 361,
nr. CLXXXV (30 iulie 1611); p. 364-365, nr. CLXXXVII (14 iunie 1612); p. 366-367, nr.
CLXXXVIII (9 septembrie 1612); p. 367-368, nr. CLXXXIX (24 septembrie 1612); p. 375-376, nr.
CXCI (7 iunie 1613); p. 378-379, nr. CXCIII (7 septembrie 1613); p. 383, nr. CXCV (19 martie
1614); p. 384-385, nr. CXCVI (28 martie 1614). Pentru legăturile Movileștilor cu Stavropighia din
Liov, v. P. P. Panaitescu, Fundațiuni religioase românești în Galiția, în BCMI, XXII, 1929, fasc. 59,
p. 3-5 (în 1613, când Elisabeta și fiul Bogdan au trecut prin Liov, Frăția le-a oferit „un splendid
banchet în semn de recunoștință” - p. 4).
112 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 12.
,b Ibidem, p. 18. V. și Isihasm și viață monahală la Schitul Mare Maniava din Pocuția în
secolul ХТП. l’iața Cuviosului Iov. Testamentul lui Teodosie. Regula Schitulețului, studiu introductiv
Maria Potocki. Și celelalte fiice ale ei, Irina și Ana, au fost mari protectoare ale
Ortodoxiei din regatul polon, în vremea când - în urma Uniației de la Brest -
ofensiva uniată lua forme tot mai puternice.
Daniile celeilalte fiice a lui Gheorghe pârcălabul, Maria postelniceasa,
către atâtea lăcașuri ortodoxe, ca și însăși îngroparea părintelui lor în ctitoria
domnească de la Slatina, atestă, deopotrivă, atmosfera ortodoxă în care s-a născut
și a crescut această controversată doamnă a Moldovei.
însă ideea că Elisabeta Movilă ar fi fost o fiică a Bisericii Apusului e mai
din vechime prezentă în scrisul istoricilor români, așa încât nu e de mirare că
ostilitatea dintre familia lui Ieremia Movilă și cea a lui Simion Movilă a fost trecută
tot în contul celor două doamne străine, pasămite, de neam și de credință: „Văduva
lui Simion poartă numele unguresc de Marghita (Margit) [...]. Era deci și ea venită
din Ardeal, dintre nemeșii de acolo, poate chiar o rudă a Elisavetei. Astfel, ura
pătimașă între două străine, care aduceau cu ele firea aprigă a altui neam, aruncă
Moldova pe opt ani în turburări, jafuri și nenorociri și aduse pieirea celei mai
strălucite boierimi de țară, de la bătrânii care își aminteau de ultimele zile bune ale
vechii Moldove, până la zburdatecul tineret crescut după moda polonă”"4. Frumos
spus, emoțional gândit. însă cu premise greșite și concluzie falsă, pentru că
realitatea, în ansamblul ei, a fost cu totul alta.
Doamna lui Simion vodă Movilă, numită când Marghita, când Melania -
Iară ca acest ultim nume să fi fost unul de călugărie - nu era nici unguroaică, nici
ardeleancă, nici catolică: era fiica logofătului Gavrilaș Hâra, din neamul"3 care
dăduse pe Nicoară Hâra* 116, credinciosul boier al lui Petru Rareș îngropat în chiar
115
114
necropola acestuia, la Probota, și nu în biserica zidită de ai săi la Zaharești; mama
doamnei Marghita se numea Marinca și era fiica vistiernicului Ion Stroici și sora
boierilor Luca Stroici și Simion Stroici, ctitorii de la Dragomirna117118 *. Când zilele i
s-au sfârșit, în 1622, fiul ei, Ioan, s-a îngrijit - ajutat, poate, și de Gavril (numit așa
după bunic, Gavrilaș Hâra) - să-i aducă oasele în Moldova, pentru a le coborî
într-un mormânt, azi dispărut, din biserica Suceviței"8.
Se vede, încă o dată, cât de dăunătoare poate fi, pentru știința istorică,
înclinația de a formula concluzii întemeiate doar pe impresii și pe informații
de maica profesoară Sophia Senyk, prezentare și traducere diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 2004, p. 149
(Iov și Balaban „au călătorit spre Ustie, la doamnă”).
114 N. Iorga, „Doamna lui Ieremia vodă", p. 15.
115 V. și Petronel Zahariuc, O genealogie de refăcut: familia Hâra, în ArhGen, I (VI),
1994, 3-4, p. 225-229; Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș, p. 193-200.
116 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 200-205.
1,7 Ștefan S. Gorovei, Miscellanea. 6. Gavrilaș Hâra logofăt și Gavrilaș Mateiaș logofăt,
p. 670-672.
118 Și doamna lui Simion vodă reprezintă - ca și cumnata ei - un caz de „biografie
nescrisă”.
Istoricul poate să spună, însă, că „apriga” doamnă Elisabeta era tot atât de
„binecinstitoare și de Hristos iubitoare” ca și soțul său, ca și cumnatul său, ca și toți
boierii Moldovei de atunci. O arată, între altele, în afară de legăturile ei cu Muntele
Athos și cu Ortodoxia din Galiția, o întâmplare petrecută cu câteva luni înaintea
tragediei de la Drăcșani. Când, după efemera biruință de la Hotin, de la sfârșitul lui
martie 1616, principele Samuel Korecki a cerut mâna domniței Ecaterina, doamna
Elisabeta a răspuns că nunta nu se poate face în postul Paștilor122.
S-a luptat - și poate chiar fără să aleagă mijloacele - pentru tronul fiilor ei.
E de înțeles: doar tratatul turco-polon din 4 august 1598 acordase domnia ereditară
nu lui Simion și fiilor săi, ci soțului ei, la a cărui moarte ar fi trebuit să urmeze fiul
său mai mare123; și, în adevăr, în primul moment domnia a fost trecută lui
Constantin124125. Dacă înlocuirea fiului lui Ieremia, sub pretextul vârstei sale fragede,
cu Simion, mai era acceptabilă, în schimb trecerea domniei la fiul acestuia din
urmă, Mihail - de aceeași vârstă cu Constantin123 - nu mai avea nici o rațiune.
Toate acestea însemnau schimbarea acelei ordini de succesiune care fusese stabilită
atât printr-un privilegiu acordat de regele Sigismund al Poloniei, cât și printr-un
tratat internațional; trebuia doamna să privească impasibilă și să accepte înlăturarea
fiilor ei de la domnia care le fusese hărăzită cu drept ereditar ?!
A fost mândră, e adevărat. Dacă neamul și înrudirile ei sunt acelea care par
să se întrezărească prin cercetarea de față, e de înțeles mândria ei. își spunea
„voievodeasă și doamnă a Țării Moldovei”: era dreptul ei126. însă trebuie să se
122 Charles de Joppecourt, care povestește întâmplarea, spune că, la stăruințele lui Korecki,
„patriarhul” Moldovei a dat dezlegare pentru căsătorie în post, dar, de fapt, din relatarea lui se deduce
că această căsătorie s-a făcut pe la începutul lunii aprilie 1616, de vreme ce lupta s-a dat „sur la fin du
mois de Mars” (A. Papiu-Ilarian, op. cit., II, p. 52). Este o contradicție doar aparentă: în 1616, Paștile
au fost duminică, 31 martie. In nici un caz căsătoria nu s-ar fi putut face în Săptămâna Patimilor ! Și
la fixarea datei este o încurcătură: Joppecourt spune că nunta s-a făcut „le Dimanche suiuant, qui fut
le deuxjesme iour apres la victoire” (ibidem, p. 56). Dacă „le deuxjesme iour” înseamnă a doua zi,
eroarea este absolut certă (v. și Călători străini despre Țările Române, IV, volum îngrijit de Maria
Holban, Μ. Μ. Alexandrescu-Dersca Bulgaru și Paul Cernovodeanu, București, 1972, p. 408 și nota
95); vechiul editor a tradus prin „a douăzecea zi după învingere” (A. Papiu-Ilarian, op. cit., p. 56). Mi
se pare foarte probabil că nunta domniței Ecaterina a avut loc duminică 7 aprilie, a 12-a sau a 20-a zi
după victorie. Ceea ce înseamnă că hotărârea doamnei Elisabeta a fost respectată.
123 Mustafa A. Mehmed, Documente turcești privind istoria României, I, București, 1976, p.
143, nr. 150.
124 Ștefan S. Gorovei, O lămurire: domnia ereditară a familiei Movilă, în Rdl, 28, 1975, 7,
p. 1091—1094: această primă domnie a lui Constantin Movilă se așează în intervalul 30 iunie - circa
10 iulie 1606.
125 Vârsta indicată pe piatra se de mormânt de la Mănăstirea Dealu dovedește că Mihail
(Mihăilaș) Movilă era născut în 1591, în timp ce vărul său primar, Constantin, venise pe lume în anul
următor, 1592. Era, deci, o diferență minimă: în 1607, Mihail avea 16 ani, iar Constantin - 15 ani.
126 Margareta-Mușata, în veacul al XIV-lea, este calificată, în corespondența papală, drept
„domina Valachiae Minoris”. In inscripția epitrahilului (pierdut) de la Ladoga, doamna Marina, soția
observe că nu a emis acte de judecată în locul domnului, ci numai - numindu-se

„doamna domnului” sau „mama domnului” - porunci mărunte și mărturii pentru
oameni apropiați127. Titlul ei întreg, de văduvă a domnului țării, l-a pus numai în
scrisori către Stavropighia din Liov128 - unde soțul ei era ctitor - și către regele
Poloniei129.
A fost gata să apere puterea domnească fie și cu sacrificarea propriului
frate - un om de nimic, altminteri, după cum se vede din izvoarele vremii. O
judecată dreaptă nu i s-a făcut, încă, în istoria românească, din motive lesne de
înțeles. Dar dacă imaginea păstrată în această istorie poate să fie deformată, iată
una din afara spațiului românesc, datând chiar din vremea aceea: un raport olandez
scris la Istanbul, la 6 august 1616, vorbește despre această doamnă „care, ca o
vitează eroină și aproape ca șef, s-a ținut atâta timp în stăpânire, împotriva puterii
turcilor”130.
A avut, ca și soacra ei, o viață aspră, plină de dureri. în câțiva ani, i s-a
Iui Alexandru cel Bun, este, alături de acesta, „autocratorisă a întregii Moldovlahii”. Maria Asanina
Paleologhina (Maria de Mangop) își spune, în inscripția icoanei trimisă la Mănăstirea Grigoriu de la
Athos, κυρά τίκ ΜολΛβλαχίαί, „doamnă a Moldovlahiei”.
■7 La 24 aprilie 1606, cneaghina Maria (mama domnului) și „Ilisafta, doamna domnului
Eremia Moghila voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Moldovei”, trimit o poruncă vierilor
domnești de la Hârlău (DIR, ХѴП/2, p. 30-31, nr. 31). La 10 martie 1608, „doamna Elisafta, mama
Domniei Sale domnului”, scrie vornicului de Botoșani în privința unui țigan pe care ea, împreună cu
soțul ei, îl dăruise lui Gheorghe vornicul (ibidem, p. 148, nr. 188) - Botoșanii erau târgul doamnei,
deci Elisabeta era în exercițiul drepturilor sale. La 20 aprilie 1608 este menționată o danie a domnului
și a mamei sale către Pătrașco, mare vornic al Țării de Sus (ibidem, p. 149, nr. 190): Pătrașco fusese
vornic de Botoșani și era, probabil, căsătorit cu o mătușă a doamnei. La 11 februarie 1615,
„lelisavefta, doamna sfântrăposatului Eremia Moghila voievod”, dă o mărturie precum că bătrâna
cneaghină Maria, mama lui Ieremia vodă, a dăruit lui Alexa Musteață satul Iurceani de la Soroca
(ibidem, XVI1/3, p. 193, nr. 291); această mărturie este invocată de Radu vodă Mihnea la 2 octombrie
1616 (ibidem, XVII/4, p. 51, nr. 76) și la 16 martie 1618 (ibidem, p. 243, nr. 305). în toate aceste
documente nu se vede nimic ieșit din comun, care să justifice bănuiala vreunui abuz din partea
doamnei Elisabeta.
128 влизлфтд Могилинл, воеводинл и господдрынА, зъ Божсй ласки, Земли
Молдавской (Hurmuzaki-Bogdan, Documente, Supliment II, 2, p. 356, nr. CLXXXII: 11 martie
1610); блисАвсЛгА Могиловд, зъ ласки Божсй господдринА воеводинд Зелѵлъ Молдавскихъ
(ibidem, р. 364, nr. CLXXXVIII: 14 iunie 1612); 6лнсавьо»а Могилинаа, госпожда во^одинаа
Землѣ Молддвское (ibidem, р. 368, nr. CLXXXIX: 14 septembrie 1612); блисдвм.д Могилинл,
зъ ласки Божей господдрьнА воеводинд Земль Молдавскихъ (ibidem, р. 379, nr. СХСІІІ: 7
septembrie 1613); блисдвелд Могили, зъ ласки Божей господдрини молдавскда (ibidem, р.
383, nr. СХСѴ: 9 martie 1614).
129 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone.
Secolele alXVI-lea și al XVII-lea, ediție îngrijită de Vasile Matei, București, 2001, p. 212, nr. 101 (26
iunie 1615): „Elizabet Mohilina z łaski Bożey hospodaryni wojewodzina Ziem Mołdawskich”
traducerea editorului: „Elisaveta Movilă, din mila lui Dumnezeu doamnă și voivodeasă a
pjmânturilor moldovenești”).
N. lorga. ..Doamna lui Ieremia vodă”, p. 50 (subi. mea).
stins și neamul după tată, și acela după soț. Băieții ei n-au avut binecuvântarea
rodirii. Au avut-o, însă, trei dintre fetele ei, iar prin una dintre ele - Maria,
căsătorită cu Ștefan Potocki - sângele doamnei Elisabeta a ajuns să curgă în vinele
unui șir nesfârșit de împărați, regi și principi ai Europei întregi, din Portugalia și
Spania până în România, din țările nordice până în Italia și Grecia, precum și în
vinele a nenumărate familii de nobili poloni, până în ziua de astăzi1’1.
Spre deosebire de alte biografii, cea a doamnei Elisabeta nu se încheie cu

moartea și îngroparea ei. Acestei biografii, care încă nu a fost scrisă după cuviință,
i se pune punct înaintea evenimentelor care încheie, în mod obișnuit, o viață de om.
Sfârșitul ei este în august 1616, pe câmpul luptei de la Drăcșani, în împrejurările
povestite de Miron Costin. După scena aceasta teribilă, ultima știre despre doamna
Elisabeta e aceea care arată că a intrat în seraiul sultanului, „între femeile
împărătești”, la 25 septembrie 1616131 (stil nou; 15 septembrie stil vechi).
132133
După mai bine de două veacuri și jumătate, la 1883, căutând urmele istoriei
românești în biserici și mănăstiri „antice” din Bucovina, episcopul Melchisedec a
ajuns la Sucevița; aici, în camera mormintelor, a văzut - atârnat de un policandru -
globul de argint în care „se păstrează părul doamnei lui Ieremia Moghilă,
Elisaveta”ljj, tăiat în urma umilinței de la Drăcșani. Proveniența părului o găsea
atestată doar de tradiție: „Tradiția spune că la această ocaziune a întâlnirii cu
boierii, doamna, în desperația ei, ș-a tăiat coada și a dat-o unuia din boieri, ca să o
depună la Mănăstirea Sucevița, neștiind unde și cum are să i se întâmple
sfârșitul”134. Cărturarul episcop adăuga: „în globul în carele se păstrează acest păr
este și o hârtie cu descrierea provenienței acestui păr. Hârtia actuală și scrisoarea
sunt nouă, dar unul din călugări mi-a spus că el a prescris-o de pe o altă vechie,
care era ruptă”135. întrucât Melchisedec nu a reprodus textul, acesta a fost publicat,
trei ani mai târziu, de V. A. Urechiă. Este vorba de pasajul în care Miron Costin
descrie tragica scenă a plecării doamnei în pribegia fără întoarcere, în august 1616,
însă continuat cu încă o frază, cu precizări suplimentare necunoscute din alte
131 Otto Forst, Ahnentafel des Erzherzogs Franz Ferdinand von Oesterreich-Este, loc. cit.;
Sever Zotta, Principii României descendenti din Movilești, p. 101-108; Ștefan S. Gorovei, Sângele
Movileștilor, p. 36-38; Ilona Czamańska, Movileștii în tradiția familială polonă, p. 25-32 (în tabelele
1-3, urmașii prin femei în familii poloneze, existând până în zilele noastre).
132 N. Iorga, op. cit., p. 26.
133 Episcopul Melchisedec, O vizită la câteva mănăstiri și biserici din Bucovina, în RIAF,
an. I, vol. II, 1883, p. 53.
134 Ibidem.
bs Ibidem, p. 54.
зоо ȘTEFAN S. GOROVEI
surse136. în anul următor, același istoric a anunțat că a primit de la un „escelinte și

de viitor june din Cernăuți, d-1 doctor Popovici” o copie a „scrisorii” din glob,
datând „de la finea secolului XVIII” și a publicat-o din nou, cu mențiunea că a
cedat Academiei Române „această prețioasă inscripțiune”. Iată, după această ultimă
ediție (mai „științifică”), adaosul cu acele precizări suplimentare: „Și atunce,
tunzându-și cosițile sale și plângând cu amare jale, au rugat pre un nepot a lui
Nistor Ureche, anume Toderașco, care sta cu alți boiari: ce să bine voești a
duce acest păr la mănăstirea noastră Sucevița, că nu m-am învrednicit a fi cu
răposatul la un loc și după moarte măcar acest păr să fie de pomenire'^.
Astăzi, în globul de argint nu se mai păstrează decât cosițele1’8 și nimeni, în
Mănăstirea Sucevița, nu are cunoștință despre existența vreunei vechi hârtii scrise139.
Nu sunt întru totul convins că textul publicat de V. A. Urechiă este unul
autentic, venind din vechime. Mi se pare suspectă tocmai combinația între un
fragment din letopisețul lui Miron Costin și o scurtă relatare care aduce în prim
plan pe un nepot al lui Nestor Ureche, Toderașco, personaj neidentificat până
acum: din păcate, apariția acestui nepot sub pana cuiva care căuta pe toate căile
să-și lege spița de neamul cronicarului este mai degrabă un argument pledând
împotriva autenticității textului. Numai identificarea lui Toderașco, în documente,
cu calitatea lui de nepot al lui Nestor Ureche, va putea să autentifice partea a doua a
textului discutat aici.
însă toate acestea nu schimbă esența faptelor. „Cosițele” sunt, fără nici o
îndoială, ale doamnei Elisabeta: cine ar fi îndrăznit - și pentru ce - să producă un
fals pe o temă așa de tragică ?! Se non e vero, è ben trovalo: un boier dintre cei
prinși de Schindir pașa și răscumpărați de Radu vodă a trebuit să fie acela care să
primească părul, cu porunca de a-1 duce la Sucevița. Dacă doamna lui Ieremia nu a
mai putut să lase un testament scris, cum îi va fi dat, peste puțină vreme, lui Miron
vodă Barnovschi, gestul ei are valoarea simbolică a unui testament.
Cazul are o analogie, și încă una paradoxală. Marele adversar al
Movileștilor, Mihai Viteazul, ucis pe Câmpia Turdei, nu a avut nici el timp de
testament, și nici nu s-a învrednicit de un mormânt. Rămășița lui cea mai
importantă a fost adusă în țară de un tânăr boier dintre cei mai mici, Turturea
136 Miron Costin, Opere complete, ed. V. A. Urechiă, I, București, 1886, p. 748.
137 V. A. Urechiă, Inscripțiuni după manuscrise, comunicări și note, extras din ARMSI, s.
II,t. IX, 1887, p. 9.
138 Verificarea s-a făcut în prezența Prea Cuviosului Părinte Melchisedec Velnic, Starețul
Mănăstirii Putna și Exarh al Mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, a Prea Cuvioasei
Maici Stavrofore Mihaela Cozmei, Stareța Mănăstirii Sucevița și a altor monahi și monahii, în
august 2006.
b9 Nici Dimitrie Dan nu pare să fi găsit hârtia menționată de episcopul Melchisedec și
publicată de V. A. Urechiă (cf. Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița, București, 1923, p. 70).
paharnicul140, și de atunci, pentru noi toți, adevăratul său mormânt se află la

Mănăstirea Dealu, acolo unde, de patru veacuri, odihnește „cinstitul” său cap. De
aceea, judecând prin analogie, trebuie să constatăm că a avut toată dreptatea C.
Gane când a așternut pe hârtie această încheiere: „Adevăratul ei mormânt nu este
cel necunoscut din vr-un cimitir cu negri chiparoși din preajma Stambulului -
adevăratul mormânt este Sucevița, unde părul ei castaniu e, astăzi încă, martorul
sufletescului zbucium al frumoasei, mândrei, ambițioasei, interesantei Elisabeta de
Lozna, nevasta lui Ieremia Movilă și-n două rânduri singură doamnă a Țării
Moldovei”.
Și pe când doamna Elisabeta dispărea în lumea Stambulului, iar cosițele

sale își începeau veghea la mormântul soțului ei de la Sucevița, Radu vodă Mihnea
domnea cu pace la Iași, îngrijind să întărească mănăstirilor Moldovei daniile și
privilegiile, inclusiv pe acelea făcute de Movilești pentru sufletele lor ...
140 Cf. Constantin Rezachevici, în N. Iorga, Istoria românilor, V, volum îngrijit de —

București, 1998, p. 354-355, nota 46 (cu toată bibliografia).
Capsula cu părul doamnei Elisabeta Movilă

Fig. la. Ferecătura Tetraevangheliilui comandat de Gheorghe, pârcălabul
Hotinului
Fig. lb. Ferecătura Tetraevanghelului comandat de Gheorghe, pârcălabul
Hotinului
Fig 2 Piatra de mormânt a pârcălabului Gheorghe al Hotinului
(Mănăstirea Slatina)
Fig. 3. Grafitul lui Andreiaș lanovici
Petronel Zahariuc, Florin Marinescu
DOCUMENTE DE LA IEREMIA MOVILĂ VOIEVOD

DIN ARHIVA MĂNĂSTIRII VATODED
DE LA MUNTELE ATHOS
în multe arhive mănăstirești de la Muntele Athos se păstrează documente

românești din vremea domniei lui Ieremia Movilă1. în cele ce urmează, publicăm
rezumatele a 27 de documente (21 în limba slavonă, 1 în limba greacă și 5 traduceri
după documente în limba slavonă), majoritatea originale și necunoscute până acum,
păstrate în arhiva Mănăstirii Vatoped2. Toate documentele sunt privitoare la
întreaga avere a Mănăstirii Golia din Iași, ctitoria logofătului Ioan Golăi și a soției
sale, Ana, cuprinzând informații despre sate, case, dughene, mori, vii, țigani și
altele3. în același timp, aceste documente aduc lămuriri asupra unor sate și a unor
familii vechi din Moldova, asupra unor evenimente din istoria politică a țării,
asupra „mersului” proprietăților etc.
Astfel, documentul din 7 mai 1598 aduce informații despre o ramură a
familiei lui Mihail de la Dorohoi, mare boier din vremea lui Alexandru cel Bun
(urmașii lui Sima Mihăilaș45 , care au stăpânit în satul Halici), și despre urmașii
răzeșiți ai marelui logofăt Dobrul din vremea lui Ștefan cel Mare3 (stăpâni în satul
Țifești, din ținutul Tutova). Apoi, găsim informații despre multe sate, răspândite
prin toate ținuturile Moldovei, stăpânite de boieri mari sau mici, care au ajuns, în
cele din urmă, în stăpânirea Mănăstirii Golia6: Bogdănești, pe Prut, stăpânit de Ion
Solomon diac, soțul Maricăi, nepoata lui Luca Arbure7; Tomești8, ținutul Tutova, și
1 Florin Marinescu, Valorificarea documentelor românești de la Muntele Athos la Centrul

de Cercetări Neogrecești din Atena, în ΑΠΑΙ, XXVI, 1/1989, p. 499-507.
2 Prezentarea acestui fond la idem, Contribuții la relațiile dintre Țările Române și
Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, în In honorem Ioan Caproșu. Studii de istorie, voi. îngrijit
de Lucian Leuștean, Maria Magdalena Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Iași,
2002, p. 291 (aici sunt menționate 58 de documente de la Ieremia Movilă, adică toate formele
documentare păstrate: originale, copii, traduceri).
3 Pentru bibliografia privitoare la Mănăstirea Golia, vezi Nicolae Stoicescu, Repertoriul
bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974, p. 450-453.
4 Petronel Zahariuc, Mihail de la Dorohoi și descendența sa, în ArhGen, I (VI), 1994, 1-2,
p. 179; Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareș. Studiuprosopografic, Iași, 2002, p. 324.
5 Nr. 21 (1605 octombrie 20).
6 Pentru averea Mănăstirii Golia, vezi Sever Zotta, Mănăstirea Golia. Schiță istorică, Iași,
1925, p. 23-24.
7 Nr. 1 (1596 aprilie 10).
8 Nr. 10 (1602 aprilie 30).
304 PETRONEL ZAHARIUC, FLORIN MARINESCU
, ținutul Tecuci, stăpânite de marele vornic Cârstea Ghenovici' :

Glăvănești910
11
Clocușna, în ținutul Hotin, stăpânit de urmașii lui Isaico Cafa"; Solești, în ținutul
Vaslui, întărit de domn (împreună cu alte sate din același ținut și din ținutul
Roman) strănepoților lui luga12; Borăști, pe Bârlad, întărit lui Toader Chiriac
căminar, care îl cumpărase de la urmașii panului Jula, slugă credincioasă al lui
Alexandru cel Bun'1, și altele.
De asemenea, în aceste documente se găsesc ecouri ale unor evenimente
politice importante din a doua parte a veacului al XVI-lea. Din pricina faptului că
domnia lui Petru Șchiopul a fost mereu tulburată de pretendenți la tron, unii dintre
boieri au trecut de partea acestora, iar după sfârșitul nenorocos al încercărilor de a
ocupa tronul au fost nevoiți să plece în pribegie sau și-au pierdut viața și averea.
Averea hiclenilor a trecut, prin uric domnesc, în stăpânirea boierilor mari ai
domnului. Astfel, hatmanul Andrei a primit, pe lângă multe alte sate1415 , și satui
Climăuți, din ținutul Soroca17, pe care l-a stăpânit până la moarte, auzind însă
murmurul de nemulțumire al rudelor hiclenilor. După moartea hatmanului, în noua
domnie, murmurul s-a transformat în strigăt, iar Ieremia Movilă a fost nevoit să c
roage pe văduva acestuia, Tudosca, să accepte a împărți satul pe din două16. Un ah
eveniment important a fost stăpânirea în Moldova a lui Mihai vodă Viteazul, care a
împărțit în două domnia lui Ieremia Movilă. Atunci, înainte de a se înstăpâni ir.
Moldova, oștile lui Mihai au distrus multe dintre sate, prilej cu care multe urice
vechi s-au pierdut. Știind acest lucru, unii stăpâni de sate au ieșit la judecată, pentru
a dobândi sau redobândi stăpânirea asupra unor moșii, spunând că scrisorile vech:
au „pierit” din pricina oștenilor lui Mihai Viteazul, dar au avut nefericirea de a
vedea că oamenii aduși să dea mărturie pentru „pierderea scrisorilor” nu au vru:
să jure17.
Pentru că aceste documente sunt privitoare la istoria unei mari mănăstir.
ieșene, este firesc să aflăm informații și despre case și dughene de pe ulițele lașilor.
9 Nr. 18 (1605 februarie 3) și nr. 24 (1606 martie 18).

10 Dintr-un alt fond de documente păstrat la Muntele Athos, acela de la Mănăstirea Sfânt-.
Pavel, s-a aflat că acest boier a ridicat și o biserică în Galați, cu hramul Sfântul Dimitrie; vezi Flori-
Marinescu, Petronel Zahariuc, Câteva documente privitoare la mănăstiri din Galați păstrate
Arhiva Mănăstirii Sfântul Pavel de la Muntele Athos, în Credință, istorie și cultură la Dunărea di
Jos, Galați, 2005, p. 111-113.
11 Nr. 23 (1606 februarie 18).
12 Nr. 16 (1604 mai 4).
13 Nr. 24 (1606 mai 15).
14 Nicolae Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldo'. -
București, 1971, p. 290-291; Ion lonașcu, Despre hatmanul moldovean Andrei, ajuns mare logofăt _
lui Mihai Viteazul, în CI, X-XI, 1936, 1-2, p. 97-105.
15 Nr. 8(1601 mai 29).
16 Nr. 26 (1606 mai 4).
17 Nr. 15 (1603 septembrie 23).
DOCUMENTE DE LA IEREMIA MOVILĂ DIN ARHIVA MĂNĂSTIRII VATOPED 305
Astfel, aflăm că Ana, jupâneasa lui Golăi logofăt, a stăpânit niște case și dughene,
situate lângă casa lui popa Ursu și lângă casa lui Peri vameș18. După închinarea
mănăstirii din Iași către Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos, întâmplată la 30
mai 160419, călugării vatopedini și-au înmulțit drumurile spre Moldova. La 15
aprilie 1604, egumenul de la Mănăstirea Vatoped a obținut de la domn întărire
pentru a stăpâni niște case din Iași, care fuseseră amanetate la solul hanului, Geană
Anton2021.
Din averea Mănăstirii Golia făceau parte și un mare număr de țigani robi,
dobândiți chiar de la ridicarea mănăstirii și sporiți în anii ce au urmat, știut fiind
marele câștig pe care aceștia îl aduceau mănăstirii. Astfel, printre aceste
documente, se găsesc și câteva acte de judecată și de împărțire pentru țiganii
„ - ■ .·2Ι
mănăstirii" .
Multe dintre documentele păstrate în arhiva Mănăstirii Vatoped vorbesc
despre cneaghina Ana Golăiasa22, atât în vremea în care trăia soțul ei, cât mai ales
în vremurile grele de după moartea acestuia, atunci când din credință și de nevoie a
închinat ctitoria familiei către Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos. Astfel,
Ieremia Movilă a întărit cneaghinei Ana Golăiasa stăpânirea asupra unor sate,
seliști și robi țigani23, care au ajuns, după ce cneaghina și-a aflat mângâierea
bătrâneților între zidurile ctitoriei sale, cu hramul înălțarea Domnului, în stăpânirea
acestei mănăstiri, aflată sub ocrotirea Mănăstirii Vatoped. Ieremia Movilă a
vegheat asupra închinării mănăstirii ieșene către marea mănăstire athonită, întărind
de două ori actul de închinare al mănăstirii, o dată la 30 mai 1604, iar a doua oară
la 30 martie 1606. Din pricina acestei înalte fapte creștinești și poate din pricina
unui ajutor dat pentru isprăvirea unor ziduri ale mănăstirii, Ieremia Movilă a fost
trecut în rândul ctitorilor, fiind reprezentat în tabloul votiv din secolul al XVIII-lea,
ținând chivotul bisericii în mâini24. Așadar, cu temei se poate așeza printre ctitoriile
lui Ieremia Movilă și Mănăstirea Golia din Iași.
Aceste „scrisori”, prezentate, deocamdată, în rezumat, completează zestrea
izvoarelor istorice păstrate din domnia lui Ieremia Movilă și cu siguranță vor
18 Nr. 9 (1601 octombrie 28).

19 Vezi în acest volum, articolul lui Florin Marinescu și al lui Nikolaos Mertzimekis,
Ieremia Movilă și ajutorul acordat unor mănăstiri de la Muntele Athos.
20 Nr. 20 (1605 aprilie 15).
21 Nr. 5 (1598 mai 22), nr. 6 (1598 mai 26), nr. 7 (1598 iunie 13), nr. 13 (1603 martie).
22 Pentru viața și faptele jupânesei, vezi Maria Magdalena Székely, Anna Golăiasa, în MI,
an. XXVI, nr. 10 (307), octombrie 1992, p. 76-78; eadem, Femei - ctitor în Moldova medievală, în
ΑΠΧ, XXXII, 1995, p. 450-451 (cu bibliografia principalelor titluri privitoare la familia Golia).
23 Nr. 2 (1597 ianuarie 22 - 1600 aprilie 8), nr. 11 (1602 august 21), nr. 19 (1605 aprilie 4).
24 Petronel Zahariuc, Florin Marinescu, O manifestare neobservată a moștenirii bizantine în
diplomatica medievală moldovenească și câteva note despre biserica Mănăstirii Golia, în SMIM,
XXIII, 2005, p. 91-93.
contribui, cândva, la alcătuirea unui șir întreg de volume de documente interne

privitoare la istoria Moldovei din vremea lui Ieremia vodă Movilă și a „casei"
Movileștilor.
LISTA REZUMATELOR
1. 1596 (7104) aprilie 10, Suceava. Ieremia Moghila voievod și domn al Țări:
Moldovei întărește lui Solomon diac stăpânirea asupra satului Bogdănești, pe Prut, îr.
ținutul Hotin, cu loc de iazuri și de mori pe pârâul Vilia, cumpărat de la Mica, soția Iu:
Udrea fost mare vătaf al ținutului Suceava, fiica Odochiei, nepoata lui Luca Arbure hatman,
cu 250 de taleri de argint.
Ieremia voievod <m. p.>. Stroici logofăt <m. p.>. Procop a scris.
Nr. 8045. Original slavon (32,4 x 20,3 cm), hârtie, rupt la îndoituri, cerneală cafenie, sigiliu
domnesc inelar, timbrat. Cu o traducere în limba română de Andrei Sabin căpitan, din 3 iulie 1795.
2. <1597 ianuarie 22 - 1600 aprilie 8>. Ieremia Moghila voievod și domn al Țării
Moldovei dă carte cneaghinei Golăiasa sau trimisului acesteia să-și ia niște robi țigani,
anume Muroaia, cu fiii și ginerii ei, de la Huhulea jitnicer și de la Grecul, fiul lui Vișan, și
surorile lui, și de la femeia lui Gogoiță, deoarece sunt ai săi, din vechi și drepte privilegii.
Simion hatman <m. p.>. Preadvici a scris.
Datat după vremea în care Simion Movilă a fost hatman și pârcălab de Suceava (N.
Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 319).
Nr. 3127. Original slavon, hârtie difolio (31,8 x 20,7 cm), sigiliu domnesc inelar, aplicat în
ceară roșie. Cu o traducere din 1795 de Andrei tălmaci căpitan (nr. 3128).
3. 1597 (7106) octombrie 31, Suceava. Ieremia Moghila voievod și domn al Țării
Moldovei scrie lui Grigorie fost mare vătag să cerceteze și să-1 înștiințeze despre lemnele și
pietrele pentru trei mori ale cneaghinei Golăiasa, furate dintr-o casă din satul Spineni, de pe
Jijia, de lonașco Băscăceanul diac și de Oaneș vătag, care le-au împărțit și și-au făcut casă
și ce au mai avut.
Simion hatman a învățat <m. p.>. Preadovici a scris.
Nr. 1333. Original slavon, hârtie, sigiliu domnesc inelar, timbrat, căzut.
4. 1598 (7106) mai 7, Suceava. Ieremia Moghila voievod și domn al Țării

Moldovei întărește lui Dumitru Huscovici stăpânirea pe a treia parte din satul Halici, partea
dinspre Șișcăuți, și pe a treia parte din heleșteul numit Ezărul, cu moară, din ispisoc de
—.ărimră de la .Aron voievod, cumpărate de la Mănăilă, fiul Anei, nepotul lui Sima
-i 25 strănepotul lui Vasco Mihăilaș și răstrănepotul lui Ivanco Mihăilaș, din uricul
acestuia din urmă de la Alexandru voievod și de întăritură ce a avut Ana de la Petru

voievod.
Nr. 4009. Original slavon, hârtie difolio (32,8 x 22,9 cm), sigiliu domnesc mijlociu
(diametru 4,7 cm), timbrat, deteriorat. Cu o traducere din 1809 martie 16, făcută în Iași, de Ioan
Stamate pitar (nr. 4010), și o copie de pe o traducere, încredințată de Comisia hotărâturilor din ținutul
Hotin, la 8 octombrie 1841 (nr. 4040).
5. 1598 (7106) mai 22, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei judecă pricina dintre cneaghina Bilăiasa și cneaghina Anna, soția răposatului
Golăi logofăt, pentru un sălaș de țigani, anume Cârstea faur cu femeia, Lupa, și copiii lor:
Marco, Simion, Andreica, Andronic, Năstasca, Mălanca, Odochia și Erina. Bilăiasa avea un
ispisoc de danie de la Petru voievod, iar Anna Golăiasa unul de schimb cu Petru voievod,
prin care acesta îi dăduse, țigan pentru țigan, anume pe Ivan Babici zlătar cu femeia,
Anghelina, și copiii lor: Vasile, Mărinca, Solomia și Olena. Golăiasa a mai arătat și un uric
de ferâie și întărire de la Aron voievod. Anna Golăiasa câștigă judecata, iar țiganii ceruți de
Bilăiasa rămân în stăpânirea ei.
Ieremia voievod <m. p.>.
Nr. 3122. Original slavon, hârtie difolio (33 x 21 cm), sigiliu domnesc inelar, timbrat. Cu o
traducere din 1795 de Andrei tălmaci căpitan (nr. 3142).
6. 1598 (7106) mai 26, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește Anei, jupâneasa răposatului Golia logofăt, țiganii ei strămoșești: Fâseia
ciubotar cu femeia, Mandila, Orzea, Gona, Anghelina, Băbălița, Sofronia, Vlăicoaia cu fiii
ei, Ivan și Clia, și fiii lui Danciul, anume lonașco și lanco, și nepotul lor, Eremia, și fiii lui
Vișan, anume: Bolosco Grecul, Catrina și Stana cu fiul ei, Răncea, cu femeia sa, Mamuda,
și cu fiii lor, și alți țigani, anume: Mihno cu fiul lui, Ursul, și Goisa, și sora ei, Ana, și
Dumitra, și Ciopârca văduva cu fiica ei, Stana, și copiii ei, și Vasco cu femeia lui, Mamuda,
și cu copiii lor, din drese de întărire de la Ioan voievod, Petru voievod și lancul voievod și
de împărțeală de la Petru voievod, cu surorile ei, Anghelina și Ileana, fiicele lui Bumar
vornic și ale Anghelinei.
Domnul mai dă și întărește Anei, jupâneasa logofătului Golia, țiganii de
cumpărătură: Mihoc cu femeia, Stana, și cu Anghelina, Măria, și Brat cu femeia, Grozava
cu copiii, Condrea, Avram, Grigorie, Agrăpina, Chirana și Parasca, și fiii Brate și
Măgdălina, Procop și Andronic și Vasile, și Vasile cu fratele lui, Antemia, Odochia, și
Mura cu fetele ei, Ileana și Nastasia, lonașco Turia cu femeia lui, Gastaia, și copiii lor,
Chirana și Ignat, și frații lui, Țangul, și Ursu, și Marina și Odochia, copiii Antoniei.
Nr. 1302. Copie de pe original românesc, încredințată la 1834.
7. 1598 (7106) iunie 13, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei împuternicește pe cneaghina Golăiasa și pe fiii ei să-și ia țiganii, pe unde îi va
București, Documente istorice, DLXIV/37.

EDIȚII: DIR, A, veac. XVII, vol. I, București, 1952, p. 40—41, nr. 61 (traducere după
original); CDM, vol. I, București, 1957, p. 265-266, nr. 1127 (rezumat după original).
11. 1602 (7110) august 21, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește cneaghinei Golăiasa și copiilor ei, Mihail și Cristina, stăpânirea peste a
treia parte din jumătatea satului Golăești, pe care o cumpărase de la Gavril monah, fiul lui
Ieremia pârcălab.
Petricéico logofăt.
Nr. 8184. Copie autentificată, la 22 martie 1834, de Comisia hotărâturilor din Basarabia, cu
sigiliul și trei semnături neclare.
12. 1602 (7111) noiembrie 5, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește lui Cârstea Vraciul din <...>Idulești, stăpânirea asupra unei părți dintr-o
seliște, unde a fost Ana <...>', și fiii ei, Dumitru și <...>* Gheorghieș, cumpărată cu 50 de
zloți tătărești.
Cârstea mare vornic a învățat. <...>'eca a scris.
Nr. 7600. Original slavon, hârtie (31,5 x 20,7 cm), rupt, cu părți lipsă, sigiliu domnesc
inelar, aplicat în ceară roșie, deteriorat. Cu o traducere românească (nr. 7558).
' Rupt.
13. 1603 (7111) martie, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării Moldovei
judecă pricina dintre Zupcu aprod și Gheorghie diac cu țiganul Cârstia al cneaghinei
Drăguța, care trebuia să le dea o nicovală, pentru 12 taleri, și un cal, pentru 12 taleri, dar
pentru că nu avea cu ce plăti, domnul a hotărât să le fie rob țigan, până își va plăti banii.
Stroici mare logofăt <m. p.>. Gligorcea a scris.
Nr. 3157. Original slavon, hârtie difolio (13,3 x 21,6 cm), rupt, lipsă două treimi din fila a
doua, sigiliu domnesc mijlociu, timbrat, deteriorat. Cu o traducere din 1795 de Andrei tălmaci căpitan
(nr. 3158).
14. 1603 (7111) iulie 17, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei poruncește lui Danciul fost pârcălab să hotărnicească o parte din satul Golăești,
pentru care s-a judecat cu cneaghina Golăiasa, cu Simion Portărescul și cu Eremia. A treia
parte din jumătatea satului Golăești a fost cumpărată de cneaghina de la Gheorghe aprod.
Această parte de sat și moara de la Mihălășea mai fuseseră hotărnicite și de către Bucium
mare vornic.
Eremia Moghilă voievod <m. p.>. Gavril a scris.
Nr. 8183. Copie în limba rusă, autentificată la 22 martie 1834.

15. 1603 (7112) septembrie 23, Dealul Hârlăului. Ieremia Moghila voievod și
domn al Țării Moldovei întărește jupânesei Bugoaia și nepotului ei, Țițul, lui Gligorie, și
Dumitru și nepoților lor: lonașco, Soltan și Ganța, și nepotului ei, Drăgan, fiul Anghelinei,
lui Tiron și surorilor lui, Irina și Axana, și mătușii lor, Marfa, sora Ganței, și lui Onicică și
surorii lui, Urâta, toți nepoții lui Isaico Cafa și strănepoții lui Ivul fost stolnic, stăpânirea pe
a treia parte din jumătate de sat Clocucina, de pe Racovăț, ținutul Hotin, cu heleșteu și
vaduri de moară, pentru care s-a judecat înaintea Domniei Sale cu Hărăneasa și fiii ei,
Nichifor, Gheorghe și Candachia, care au fost dați rămași pentru că nu au avut scrisori;
aceștia au spus că scrisorile „au pierit” în zilele lui Mihai voievod, dar cei 24 de oameni
j urători nu au vrut să jure.
Nebojatco a scris.
Nr. 4300. Original slavon, hârtie difolio (32,9 x 19,7 cm), rupt la îndoituri, sigiliu domnesc
mijlociu, aplicat în ceară roșie. Cu o traducere, din 1795 iunie 29, de Andrei Sabin căpitan (nr. 4301).
16. 1604 (7112) mai 4, Iași. Ieremia Moghila voievod și domn al Țării Moldovei
întărește nepoților lui Dragotă, strănepoții lui luga, părțile ce li se cuvin din satele: Solești,
cu moară în Vaslui, Drăgești, cu moară, Băiceni, Crăulești și Negrești, numit și Vartici.
Stroici mare logofăt <m. p.>. Băiseanul a scris.
Nr. 6774. Original slavon, hârtie difolio (32 x 20,8 cm), cerneală cafenie, sigiliu domnesc
mijlociu, aplicat în ceară roșie, căzut. Cu o traducere, din 28 martie 1794, de Andrei tălmaci căpitan
(nr. 6773).
17. 1604 (7112) mai 30. Ieremia Moghila voievod și domn al Țării Moldovei
întărește închinarea Mănăstirii Golia la Mănăstirea Vatoped de la Muntele Athos;
închinarea a fost făcută de cneaghina Ana Golăiasa.
Nr. 1565. Original în limba greacă. Vezi traducerea și facsimilul actului în acest volum
(Florin Marinescu, Nikolaos Mertzimekis, Ieremia Movilă și ajutorul acordat unor mănăstiri de la
Muntele Athos').
18. 1605 (7113) februarie 3, Iași. Ieremia Moghila voievod și domn al Țării
Moldovei întărește lui Crâstea mare vornic stăpânirea peste jumătate din a treia parte din
satul Glăvănești, din ținutul Tecuci, pe apa Zeletinului, cu loc de heleșteu și de moară și cu
parte de livezi, cumpărată cu 80 de taleri de argint de la Pintilie, fiul lui Nistor, nepotul lui
Dumitru.
Stroici mare logofăt <m. p.>. Nicoară a scris.
Nr. 1010. Original slavon, hârtie (33,2 x 21,3 cm), cerneală neagră. Cu o traducere de loan
Stamate căpitan de darabani, în Iași, la 1803 august 8 (nr. 1011).
EDIȚII: CDM, I, p. 205, nr. 1225 (rezumat după rezumatul de la Arh. Naționale București,
Ms . nr. 573, Condica M-rii Răchitoasa, f. 128 v.).
19. 1605 (7113) aprilie 4, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește cneaghinei Ana a răposatului Golăi logofăt stăpânirea peste satul
Costucani la Vaslui, cu loc de moară pe pârâul Vaslui și cu o seliște în același hotar, anume
Lieștii, pe care le-a cumpărat împreună cu soțul său, în vremea lui Petru voievod, de la
Dumitru Lențea, fiul Elinei, nepotul Neacșei, strănepotul Tâmpii, cu 550 de galbeni. De
asemenea, îi întărește stăpânirea peste un loc de moară în hotarul satului Costucani, pe
pârâul Vaslui, pe care l-a cumpărat de la Giurgea pârcălab și de la sora lui, Mărica, cu 200
de galbeni, iar Giurgea pârcălab îl cumpărase de la Avram stolnic și de la fratele lui Toader,
copiii Neagșei, în vremea lui Alexandru voievod.
Stroici logofăt <m. p.>. Drăgan Tăutul <m. p.>.
Nr. 6235. Original slavon, hârtie difolio (42,8 x 28,7 cm), cerneală cafenie, sigiliu domnesc
inelar, timbrat.
EDIȚII: DIR, A. Moldova, veac. XVII, vol. I, p. 223-224, nr. 309 (traducere din 1796, de
la Biblioteca Academiei Române, Manuscrise, nr. 13, Condica Mănăstirii Bărboi, f. 64).
20. 1605 (7113) aprilie 15, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește Mănăstirii Vatoped, cu hramul Buna Vestire, stăpânirea asupra unor
case din Iași. Călugării de la Vatoped au venit înaintea domnului și au arătat un zapis de la
Geană Anton, solul hanului, în care se spune că Soboloaia a pus amanet la el niște case din
Iași, pentru 250 de galbeni, pe care le-a dat Mănăstirii Vatoped. Domnul scutește pe cei care
vor sta în acele case de lucru domnesc, de angherii, de podovoade, de bir și de cai de olac.
Eremia Moghilă voievod <m. p.>. Stroici mare logofăt <m. p.>. Băseanul a scris.
Nr. 9305. Original slavon, hârtie difolio (33 x 11,3 cm), sigiliu domnesc inelar, timbrat.
21. 1605 (7114) octombrie 20, Suceava. Ieremia Moghilă voievod și domn al
Țării Moldovei întărește lui Simion comis stăpânirea peste toate cumpărăturile din satul
Țifești, pe Studeneț, în ținutul Tutova, de la urmașii lui Dobrul vornic, din uric de la Ștefan
voievod cel bătrân: Andrei și nepoții, Gligorie, Nastasia, Mihail, Tudora, Maria, Ion
Ciungul și fratele lui, Dan, și Doncea, nepoți și strănepoți lui Dobrul vornic și ai surorii lui,
Lusca, vând cu 300 de zloți tătărești; lonașco diac, fiul lui Bălan, nepotul lui Dobrul vornic,
vinde cu 30 de taleri gata; Eremia, Marco, Constantin, fiul lui Gligor, și Mușa, fiica lui
Giurgi, și Parasca, fiica Micăi, nepoți și strănepoți ai lui Farcaș, vând cu 85 de taleri gata;
Trifan cu sora lui, Măgădălina, copiii lui Fătul, și nepotul lor, Nichifor, nepoții lui Gligor și
ai lui Ion Farcaș, vând cu 100 de zloți tătărești; Agafia, fiica lui Dumitru, și fiul său,
Ghervasie, și Ana, fata lui Lazor, nepoata lui Cozma, și fiul ei, Eremia, vând cu 100 de zloți
tătărești; Condre, fiul lui Rusul, și Maria, vând cu 25 de taleri gata.
Credința fiilor domnului, Costantin și Alexandru voievozi, și a marilor boieri:
Nestor Ureche mare vornic de Țara de Jos, Cârstea mare vornic de Țara de Sus, Gheorghie
pârcălab de Hotin, Gheorghie și lonașco pârcălabi de Neamț, Manole și Văscan pârcălabi
de Roman, Orăș hatman și pârcălab de Suceava, Bărnovschi postelnic, Toader Veveriță
spătar, Caraiman ceașnic, Gligorie stolnic, Simion Stroici vistiernic și Gherman comis.
Stroici mare logofăt <m. p.>. Arsenie Nebojatco a scris.
Nr. 1424. Original slavon, pergament (24,6 x 54 cm), sigiliu domnesc mare atârnat (11,2 cm
în diametru exterior și 8,3 cm în interior). Cu o traducere, din 1794 mai 15, de Andrei tălmaci căpitan
(nr. 1425).
22. 1606 (7114) ianuarie 31, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește lui lacomi fost clucer stăpânirea peste o vie cu loc, cumpărată de la Trif,
fiul Maricăi, nepotul lui Grozav, și de la vărul său, A<...>', cu prețul de 20 de taleri de argint.
Stroici mare logofăt <m. p.>. Băseanul a scris.
Nr. 2749. Original slavon, hârtie (30,5 x 28,6 cm), rupt și pătat, sigiliu domnesc inelar,
timbrat.
1 Rupt.
23. 1606 (7114) februarie 18, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește lui Gheorghe, Candachiei și lui Nichifor, fiii lui Hasan, stăpânirea pe
partea de moșie ce se va alege din satul Clocușna, de la obârșia Racovățului, ținutul Hotin,
cu parte de moară, heleșteu, câmp și grădină, pus zălog de lonașco, fiul Ilincăi, nepotul lui
lonco, strănepotul lui Isaico Cafa, pentru 80 de taleri, până când acesta o va răscumpăra.
Nr. 4312. Original slavon, hârtie (24,5 x 21,3 cm), cerneală cafenie, sigiliu domnesc inelar,
timbrat. O copie slavonă (nr. 4311) și altă copie încredințată de Comisia hotărâturilor din ținutul
Hotin, la 1840 decembrie 5 (nr. 4319).
24. 1606 (7114) martie 18, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește lui Hristea mare vornic de Țara de Sus stăpânirea peste a treia parte din
satul Glăvănești, de pe Zeletin, cu loc de moară pe Zeletin, cumpărată de la lonașco, fiul lui
Toader, de la lonașco, fiul Nastei și nepotul lui Roman, fiul Ioanei, toți nepoți lui Ioan
Bănilă, pentru 40 de taleri de argint
Stroici mare logofăt<m. p>. Ieremia Băseanul a scris.
Nr. 10112. Original slavon, hârtie (35 x 22,3 cm), sigiliu domnesc mijlociu. Cu o traducere
de Ioan Stamate căpitan de darabani, în Iași, la 1803 august 9.
EDIȚII: CDM, I, p. 295, nr. 1269 (rezumat după rezumatul de la Arh. Naționale București,
Ms., nr. 573, Condica M-rii Răchitoasa, f. 128 v.).
25. 1606 (7114) martie 30, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării
Moldovei întărește închinarea Mănăstirii Golia din Iași la Mănăstirea Vatoped de la
Muntele Athos; închinarea a fost făcută de cneaghina Anna, soția răposatului Ion Golăi
mare logofăt.
Nr. 1364. Original slavon, pergament (53 x 63,5 cm), bulă sigilară de bronz argintată,
atârnată cu șnur de mătase galbenă, roșie și albastră. Cu o traducere în limba greacă (nr. 11.940), o
traducere în limba rusă (nr. 8210) și o traducere în limba română (nr. 1568).
EDIȚII: Documente privitoare la istoria orașului Iași, vol. I. Acte interne (1408-1660), ed.
ie Ioan Caproșu și Petronel Zahariuc, Iași, 1999, p. 95-97, nr. 67 (după o trad. în limba română
publicată de Th. Codrescu, în Uricariul, IX, p. 139-143).
26. 1606 (7114) mai 4, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării Moldovei
udecă pricina dintre Lupul și surorile lui, Măgdălina, Greaca, Agafiia și Nastasiia, copiii
Anghelinei, nepoții lui Giurgea, cu cneaghina lui Andrei hatman și cu fiul ei, Lupul, pentru
satul Climăuții, lângă Nistru, în ținutul Soroca. Cei dintâi au spus că acel sat este al lor de la
strămoșii lor, iar cneaghina lui Andrei hatman și fiul ei, Lupul, au arătat un uric de danie al
ui Andrei hatman de la Petru voievod, prin care satul i-a fost dăruit, deoarece „a ieșit” din
țară un unchi al lor, Simion, fiul lui Giurgea, și a ridicat un „domnișor”, care a venit cu
cazacii împotriva lui Petru voievod și a țării, iar Petru i-a prins pe „domnișor” și pe Simion
si i-a omorât, ca pe niște hicleni. De aceea, satul Climăuți a fost luat pentru vicleșug și dat
ui Andrei hatman, după cum știa însuși domnul mai sus pomenit. Domnul a judecat după
egea țării și a hotărât că nu poate strica dania lui Petru voievod, dar le-a spus să se
înțeleagă; părțile s-au înțeles să stăpânească în jumătate acel sat.
Ieremia voievod <m. p.>. Stroici mare logofăt <m. p.>. Drăgan Tăutul a scris.
Nr. 7976. Original slavon, hârtie difolio (32,7 x 21 cm), rupt la îndoituri, sigiliu domnesc
inelar, timbrat. Cu o traducere din 17 iunie 1795, făcută de Andrei Sabin căpitan.
27. 1606 (7114) mai 15, Iași. Ieremia Moghilă voievod și domn al Țării Moldovei
-.tărește lui Toader Chiriac căminar stăpânirea peste a patra parte din satul Borăști, la gura
jiuruiatei, unde a fost Bora jude, cumpărată de la Costin și de la sora lui, Sofiica, copiii lui
Зогсеа ceașnic, nepoții panului Jula cel bătrân, pentru 60 de taleri. Vânzătorii au vândut ocina
fin privilegiu de slujbă, pe care l-a avut moșul lor de la Alexandru voievod cel bătrân.
Stroici mare logofăt <m. p.>. Dumitru a scris.
Nr. 7598. Original slavon, hârtie difolio (35,2 x 22,5 cm), cerneală cafenie, sigiliu domnesc
r.elar, timbrat. Cu o traducere din 1794 martie 6 (nr. 6325).
Mănăstirea Vatoped, Imagine din interiorul incintei

Mihai-Bogdan Atanasiu
ITINERARIILE MOVILEȘTILOR
Având în vedere importanța reconstituirii itinerariilor domnești, putem

afirma că acestea, în peisajul istoriografie românesc, au rămas, din păcate, încă o
raritate. Deși au trecut nu mai puțin de 16 ani de la apariția primei abordări de acest
gen la noi, puțini sunt cei care s-au angajat să realizeze un astfel de studiu, și pe
care, cu ușurință, îi putem semnala aici: Adrian Andrei Rusu1, Maria Magdalena
Székely2* , Liviu Pilat’ și Susana Andea4.
Utilitatea deloc neglijabilă a acestor instrumente de lucru a fost remarcată
deja de autorii menționați, cu ajutorul lor putându-se „verifica exactitatea anumitor
informații istorice, autenticitatea unor documente și de asemenea, se vor putea data
topic urice sau scrisori [...] care nu au menționat locul emiterii”5, se pot „trage
concluzii mai ample referitoare [...] la principalele căi de comunicație ale Țărilor
Române, la reședințele frecventate cu predilecție în anumite anotimpuri sau luni ale
anului, la importanța și rolul fiecărei curți domnești”6, se pot observa limpede „atât
perioadele de liniște, cat și cele de zbucium politic și militar”7, precum și caracterul
itinerant al regalității medievale8.
în încercarea de reconstituire a drumurilor parcurse de domnii din familia
Movilă, categoria de izvoare cea mai des folosită este reprezentată de actele emise
de cancelaria domnească, incluzând atât corespondența diplomatică, cât și
documentele interne, editate în cataloage sau în colecții binecunoscute.
Informațiilor preluate din acestea li s-au adăugat și cele regăsite în cronici, în
relatările călătorilor străini sau în rapoartele misionarilor catolici. Mai trebuie
precizat faptul că la o simplă privire a itinerariilor de față se pot observa în câteva
1 Adrian Andrei Rusu, întregiri și interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de

Hunedoara, în AUX, XXVII, 1990, p. 171-185.
* Maria Magdalena Székely, Itinerant domnești: Petru Rareș, în AUX, XXVIII, 1991,
p. 285-299.
" Liviu Pilat, Itinerariile lui Ștefan cel Mare, în volumul Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet al
credinței creștine, carte tipărită cu binecuvântarea înalt Prea Sfințitul Pinten, Arhiepiscop al Sucevei
și Rădăuților, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 481-498.
4 Susana Andea, Itinerariile regilor în Transilvania voievodală și în comitatele vestice și
nordice, în volumul Transilvania (sec. ΧΙΠ-XVII): studii istorice, coord. Susana Andea, București,
2005, p. 1-66; Voievozii Transilvaniei și itinerariile lor (sec. XIII-1437), în ibidem, p. 67-125.
5 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 286.
6 Ibidem, p. 299.
7 Ibidem, p. 286.
s Liviu Pilat, op. cit., p. 483.
316 MIHAI-BOGDAN ATANASIU
locuri, marcate de noi cu semnul întrebării, că unele documente sunt ori greșit
datate de către editori, ori greșit transcrise de pisarii secolelor al ХѴІП-lea - al
XIX-lea, ele nefiind în concordanță cu informațiile din sursele adiacente lor;
datarea corectă a acestora este practic imposibilă fără analiza originalelor.
La o analiză succintă a acestor itinerarii, se poate constata că, în afara
perioadelor în care domnii nu erau implicați în campanii militare, petreceau cea
mai mare parte a timpului în cetatea de scaun. Ieremia Movilă cu siguranță a
îndrăgit cel mai mult reședința de la Suceava, în apropierea căreia a ctitorit
necropola familiei. Aici va locui preponderent până la evenimentele din anul 1600
când, după reîntoarcerea din Polonia, se va muta pentru o vreme la Iași. Revine
pentru o scurtă perioada la Suceava, în mai 1603, cu ocazia evenimentelor
prilejuite de nunta fiicei sale Irina (Regina) și apoi în 1605. Pe lângă aceste două
reședințe, în care este frecvent atestat, Ieremia mai poate fi întâlnit și în cele de la
Botoșani, Roman sau Hârlău, iar pentru anumite perioade se poate urmări chiar
traseul parcurs de domn între aceste localități.
Urmașii săi vor alege să locuiască preponderent la Iași. în perioadele de
cumpănă, locul de retragere și de adăpost, atât al lui Ieremia, cât și al fiilor
acestuia, Constantin și Alexandru, a fost cetatea Hotinului, de unde puteau ușor să
părăsească Moldova și să ceară ajutor rudelor lor din regatul polon. Prezentul
studiu cuprinde și scurtele domnii ale lui Simion Movilă din Țara Românească,
informațiile ajunse până la noi permițându-ne să reconstituim traseul parcurs spre
principatul vecin împreună cu oștile polone conduse de hatmanul Zamoyski, când a
fost numit domn în octombrie 1600, șederea sa la Târgoviște, retragerea din iulie
1601, reluarea domniei Munteniei în toamna aceluiași an, precum și reîntoarcerea
definitivă în Moldova la finele lunii iulie a anului următor. Nu puteam trece cu
vederea nici scurta domnie a fiului lui Simion vodă, Mihăilaș, de la care ni s-au
păstrat puține informații, din care reiese doar șederea sa, din toamna anului 1607,
la Iași.
Deși, din perioada domniilor Movileștilor, s-au păstrat numeroase acte
care, după cum am precizat deja, mi-au stat la dispoziție pentru a realiza studiul de
față, „acest tip de reconstituire istorică rămâne o întreprindere oricând
perfectibilă”9. Cu toate acestea, „făurirea unor asemenea instrumente de lucru, în
condițiile în care istoriografia românească acuză necontenit penuria surselor
documentare, rămâne o necesitate de prim ordin”10.
9 Adrian Andrei Rusu, op. cit., p. 171.

10 Liviu Pilat, op. cit., p. 481.
ITINERARIILE MOVILEȘTILOR 317
IEREMIA MOVILĂ
1595
(?) 1 iulie - Suceava"
25 august - la sud de Ștefanești11
12
4 septembrie - „moșiile lui Moțoc”13
6 septembrie - Iași14
1 octombrie — Iași15
3 octombrie - Iași16
9 octombrie - Suceava18
18 octombrie - trece Prutul și se așează în tabăra polonă19
19-26 octombrie - în tabăra de pe Prut20
(?) 28 octombrie - Iași21
4 noiembrie - Suceava22
15 noiembrie - Suceava2^
5 decembrie - Areni (lângă Suceava)25
16 decembrie - Suceava26
1596
17 ianuarie - Suceava29
11 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. I, 2, p. 342-343, nr. CLXXV.

12 Ibidem, p. 644-645, nr. CLXXVI (jurământul de credință al lui Ieremia și boierilor săi
față de Sigismund al III-lea, regele Poloniei).
13 Călători străini, III, p. 644-645, v. și nota 10.
14 Ibidem, p. 645.
15 Ibidem, p. 646.
16 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. 11, 1, p. 348-349, nr. CLXXIX.
17 DIR, A, XVI/4, p. 131, nr. 167.
18 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 350, nr. CLXXX.
19 Călători străini, III, p. 646-647.
20 Ibidem, p. 647-653.
21 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 367-368, nr. CLXXXVI.
22 DIR, A, XVI/4, p. 131, nr. 168.
23 Ghibănescu, Surete, XXIV, p. 195, nr. 170.
24 DIR, A, XVI/4, p. 132, nr. 169.
25 Costin, Letopisețul, p. 46.
26 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 371-373, nr. CLXXXIX.
27 DIR, A, XVI/4, p. 133, nr. 171.
28 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 373-374, nr. CXC.
29 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 223, nr. CCCXXXII.
22 ianuarie - Suceava30 ■
21 februarie - Suceava’1
2 martie - Suceava32
7 martie: moare fiica sa Zamfira; este înmormântată Ia Sucevița33
19 martie — Suceava35
2 aprilie - Suceava’’6
27 aprilie - Suceava37
5 mai - Suceava39
11 mai — Suceava40
14 mai — Suceava4'
15 mai - Suceava42
1 iunie - Suceava4'
Ί iunie - Suceava4445
7 iunie - Suceava43
14 iunie - Suceava46
2 iulie — Suceava50
8 iulie - Suceava51
’° Panaitescu, Documente, p. 17-19, nr. 6.

31 Ghibănescu, Surete, XX, p. 43—44, nr. 45.
32 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 377-379, nr. CXCII.
33 Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 42, 96.
34 DIR, A, XVI/4, p. 136, nr. 177.
35 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 381-383, nr. CXCIV.
36 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 245-246, nr. CCCLXIII.
37 Ghibănescu, Surete, XX, p. 100-101, nr. 75.
38 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 386-387, nr. CXCVI; DIR, A, XVI/4, p
137-138, nr. 180.
39 DIR, A, XVI/4, p. 139-140, nr. 183.
40 Ibidem, p. 140-141, nr. 184.
41 Iorga, Studii și documente, VI, p. 13, nr. 10.
42 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 387-388, nr. CXCV1I.
43 DIR, A, XVI/4, p. 141, nr. 186.
44 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 260, nr. CCCLXXVI.
45 DIR, A, XVI/4, p. 141-142, nr. 187.
46 Ibidem, p. 142-143, nr. 188.
47 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 262-263, nr. CCCLXXVIII.
48 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 389-390, nr. CXCVIII.
49 DIR, A, XVI/4, p. 143, nr. 189.
30 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 265, nr. CCCLXXIII.
31 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 390—391, nr. CXCIX.
14 iulie - Suceava52*
15 iulie - Suceava55
1 august - Suceava56
5 septembrie - Suceava62
52 DIR, A, XVI/4, p. 144, nr. 191.

5j Ibidem, p. 145, nr. 192.
54 Ibidem, p. 145, nr. 193.
55 Ibidem, p. 146-147, nr. 195.
56 Ibidem, p. 147, nr. 196.
57 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 270-271, nr. CCCXCIV.
58 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 393-394, nr. CCI.
59 Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente (1393-1849), întocmit de
Vasile Gh. Miron, Mihai-Ștefan Ceaușu, Gavril Irimescu, Sevastița Irimescu, București, 1983, p. 80,
nr. 128 (în continuare: Din tezaurul documentar sucevean).
60 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 273, nr. CCCXCVII.
61 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 395-396, nr. CCII.
62 CDM, I, p. 236, nr. 980.
63 DIR, A, XVI/4, p. 149, nr. 200.
64 Ibidem, p. 150-151, nr. 201.
bi Ibidem, p. 151-153, nr. 202.
66 Ibidem, p. 153, nr. 203.
67 Veress, Documente, V, p. 44-45, nr. 27.
68 Panaitescu, Documente, p. 27—28, nr. 10.
69 CDM, I, p. 236, nr. 983.
70 Corfus, Documente, 2001, p. 112-113, nr. 51.
71 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 399-400, nr. CCIV.
72 DIR, A, XVI/4, p. 154, nr. 205.
73 Veress, Documente, V, p. 46-47, nr. 29.
1597
13 ianuarie - Iași79
17 ianuarie — Suceava80
6 februarie — Suceava82
10 februarie - Suceava83
18 martie - Iași86
7 mai - Suceava88
10 mai - Suceava89
18 mai - Suceava90
27 mai - Suceava91
7 iunie - Suceava95
8 iunie — Suceava94
74 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 403-404, nr. CCVI.

75 Ibidem, p. 404-406, nr. CCVII.
76 Ibidem, p. 406-407, nr. CCVIII.
77 Panaitescu, Documente, p. 36-38, nr. 12.
78 Ibidem, p. 39-40, nr. 13.
79 DIR, A, XVI/4, p. 154-155, nr. 207.
80 Ibidem, p. 155, nr. 208.
81 CDM. S 1, p. 84, nr. 178.
82 DIR, A, XVI/4, p. 156, nr. 209.
83 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 413-414, nr. CCXI.
84 DIR, A, XVI/4, p. 156-157, nr. 210; Bălan, Documente, VII, p. 75-76, nr. 35.
85 DIR, A, XVI/4, p. 157-159, nr. 211.
86 Ibidem, p. 159, nr. 212.
87 CDM, I, p. 238 nr. 990.
88 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 297-298, nr. CCCCXLIV; DIR, A, XVI/4, p.
162-163, nr. 217.
89 DIR, A, XVI/4, p. 163-164, nr. 219.
90 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 417—418, nr. CCXV.
91 DIR, A, XVI/4, p. 164, nr. 221.
92 Ibidem, p. 165-166, nr. 222.
93 CDM, I, p. 239, nr. 994.
94 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 419-420, nr. CCXVII; DIR, A, XVI/4, p.
169-171, nr. 228.
2 iulie - Suceava97
(?) 4 august - Iași102
9 octombrie - Suceava1 "
28 noiembrie - Suceava"6
95 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 305, nr. CCCCLIII.

96 DIR, A, XVI/4, p. 172-173, nr. 230.
97 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 308, nr. CCCCLX.
98 Bălan, Documente, II, p. 51-53, nr. 14; DIR, A, XVI/4, p. 174-176, nr. 232; Dan,
Mănăstirea Sucevița, p. 128-129, nr. 22.
99 Iorga, Studii ți documente, VI, p. 15, nr. 14.
100 CDM, I, p. 240 nr. 998.
'°1 DIR, A, XVI/4, p. 177, nr. 235.
102 Ibidem, p. 177-178, nr. 236.
lcb Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 422-423, nr. CCXIX.
104 Ibidem, p. 423-425, nr. CCXX.
105 Ibidem, p. 426-427, nr. CCXXI.
106 DIR, A, XVI/4, p. 178-179, nr. 238.
107 Ibidem, p. 179-181, nr. 239.
108 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 427-428, nr. CCXXII.
109 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 320, nr. CCCCLXXXI.
110 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 429-430, nr. CCXXIII.
111 Ibidem, p. 430-431, nr. CCXXIV; Panaitescu, Documente, p. 40-41, nr. 14.
112 DIR, A, XVI/4, p. 181-182, nr. 240.
Ilj Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 322-323, nr. CCCCLXXXI.
114 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 433-434, nr. CCXXVI.
115 Ibidem, p. 436-437, nr. CCXXVIII.
116 DIR, A, XVI/4, p. 182-183, nr. 241.
7 decembrie — Suceava117
15 decembrie - Suceava"8
1598
10 martie - Suceava129* 136
133
132
31
14 martie - Suceava"0
117 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 438-439, nr. CCXXIX.

119 DIR, A, XVI/4, p. 183-184, nr. 242.
120 Ghibănescu, Surete, XX, p. 54-56, nr. 57; DIR, A, XVI/4, p. 184-185, nr. 243.
121 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 441-442, nr. CCXXXI.
122 Ibidem, p. 442-443, nr. CCXXXII.
123 Iorga, Studii și documente, VI, p. 141-142, nr. 7.
124 DIR, A, XVI/4, p. 186-187, nr. 246.
125 Ibidem, p. 188, nr. 148.
126 Ibidem, p. 189-191, nr. 249.
™ Ibidem, p. 191-192, nr. 250.
128 Ibidem, p. 193, nr. 251.
"° Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 444-445, nr. CCXXXIV.
131 DIR, A, XVI/4, p. 195-197, nr. 253.
132 Panaitescu, Documente, p. 43-44, nr. 16; DIR, A, XVI/4, p. 197-198, nr. 254.
"4 Colecția „dr. Constantin I. Istrati” (1429-1945). Inventar arhivistic, întocmit de
Nicolae Chipuri ci și Tudor Rățoi, București, 1988, p. 49, nr. 22 (în continuare; Colecția „dr.
Constantin I. Istrati ”).
'33 Ghibănescu, Surete, XX, p. 59-60, nr. 59.
136 CDM, I, p. 241 nr. 1008.
■ Dan. Mănăstirea Sucevița, p. 129, nr. 23.
5 aprilie - Suceava'39
1 mai - Suceava148
2 mai - Suceava149
6 mai - Suceava150
23 mai - Suceava152
24 mai - Suceava153

139 Doc. Iași, I, p. 65, nr. 43; Ghibănescu, Surete, XX, p. 66-70, nr. 62; DIR, A, XVI/4, P·
201-202, nr. 258.
140 Ghibănescu, Surete, XX, p. 70-74, nr. 63; DIR, A, XVI/4, p. 203-205, nr. 260.
141 Ghibănescu, Surete, VIII, p. 233-238, nr. CLXXVIII; idem, Surete, XX, p. 74-78, nr.
64; DIR, A, XVI/4, p. 205-206, nr. 261.
142 DIR, A, XVI/4, p. 210-211, nr. 264.
143 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 450-451, nr. CCXXXIX; Ghibănescu,
Surete, VIII, p. 241-245, nr. CLXX1X; DIR, A, XVI/4, p. 211-213, nr. 265.
145 Doc. Iași, I, p. 66, nr. 44; DIR, A, XVI/4, p. 214-215, nr. 267; Ghibănescu, Surete, XX,
p. 83-89, nr. 66.
146 DIR, A, XVI/4, p. 217-218, nr. 270.
147 Ibidem, p. 218, nr. 271.
148 Ibidem, p. 219-220, nr. 272.
149 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 454-455, nr. CCXLII.
150 Doc. Iași, I, p. 67, nr. 45; DIR, A, XVI/4, p. 223-225, nr. 274.
151 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 455-457, nr. CCXL1II.
152 Hurmuzaki, III, 1, p. 285, nr. CCXVIII.
153 Veress, Documente, V, p. 164, nr. 99.
154 Ghibănescu, Surete, XX, p. 89-91, nr. 67: DIR, A, XVI/4, p. 227, nr. 277; CDM. S 1, p
85, nr. 180.
155 DIR, A, XVI/4, p. 228, nr. 279.
'S6 Ibidem,?. 229-231, nr. 282.
™ Ibidem,?. 231-232, nr. 283.
1599
14 februarie - Suceava18·5
179 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 514-515, nr. CCLXVII.

180 CDM, 1, p. 247, nr. 1034.
181 DIR, A, XVI/4, p. 243-244, nr. 299.
182 Ibidem, p. 244-245, nr. 300.
I8j Ghibănescu, Surete, XX, p. 91-92, nr. 69; DIR, A, XVI/4, p. 245-246, nr. 302.
185 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 521-522, nr. CCLXX; Panaitescu,
Documente, p. 70-74, nr. 29.
186 DIR, A, XVI/4, p. 246-247, nr. 304.
187 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 523-524, nr. CCLXXI; DIR, A, XVI/4,
p. 247, nr. 305.
188 DIR, A, XVI/4, p. 248, nr. 306.
'S9 Ibidem, p. 250-251, nr. 309.
190 CDM, I, p. 249, nr. 1041.
191 DIR, A, XVI/4, p. 251-252, nr. 310; CDM. S 1, p. 86, nr, 186.
192 Ghibănescu, Surete, XX, p. 93-97, nr. 70; DIR. A, XVI/4, p. 252-253, nr. 311.
193 DIR, A, XVI/4, p. 255-256, nr. 315; Din tezaurul documentar sucevean, p. 81-82, nr. 131.
194 DIR, A, XVI/4, p. 256-257, nr. 316.
195 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 427, nr. DCLI.
196 DIR, A, XVI/4, p. 257, nr. 317.
197 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 525-526, nr. CCLXXIII.
199CDM. S l,p. 86-87, nr. 188.
2 mai - Suceava200
3 mai - Suceava201
5 mai - Suceava202
6 mai - Suceava203
12 mai - Suceava204205
18 mai - Suceava203
20 mai - Suceava206
23 iunie - Suceava2'3
200 DIR, A, XVI/4, p. 258, nr. 319.

201 CDM, I, p. 250, nr. 1047.
202 CDM. S 1, p. 87, nr. 189.
20j Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 526-527, nr. CCLXXIV.
204 Veress, Documente, N, p. 231-232, nr. 150.
205 DIR, A, XVI/4, p. 259, nr. 321.
206 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 529-530, nr. CCLXXVI.
207 Ibidem, p. 530-532, nr. CCLXXVII.
208 Ibidem, p. 532-533, nr. CCLXXVIII.
209 DIR, A, XVI/4, p. 260, nr. 323.
210 Ibidem, p. 262, nr. 325.
' 211 Panaitescu, Documente, p. 79-80, nr. 32.
212 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 533-535, nr. CCLXXIX.
2,3 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 437, nr. DCLXXII.
214 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 535-537, nr. CCLXXX.
215 Ibidem, p. 537-538, nr. CCLXXXI; DIR, A, XVI/4, p. 263, nr. 326.
216 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 439, nr. DCLXXVIII.
217 DIR, A, XVI/4, p. 266, nr. 329.
~IS Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 540-542, nr. CCLXXXIII.
219 Doc. Iași, I, p. 70, nr. 47; DIR, A, XVI/4, p. 266-267, nr. 330.
■' Panaitescu, Documente, p. 86-89, nr. 34.
221 CDM, I, p. 252, nr. 1055.
3 1 august - Suceava222
1 septembrie - Suceava22^
5 septembrie - Suceava"
(?) 20 octombrie - Botoșani229
22 octombrie - Roman2’0
25 octombrie - Roman2’1232 *
(?) 3 1 octombrie - Iași2”2
5 noiembrie - Roman2jJ
10 noiembrie - Roman234
20 noiembrie - Suceava2 ’5236
4 decembrie - Iași2j6
9 decembrie - Suceava2’8
222 DIR, A, XVI/4, p. 267, nr. 331.

223 CDM, I, p. 252, nr. 1057.
224 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 542-543, nr. CCLXXXIV.
225 DIR, A, XVI/4, p. 269-272, nr. 334.
226 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 546, nr. CCLXXVIII.
227 Iorga, Studii și documente, XI, p. 85, nr. 175; CDM, I, p. 252, nr. 1058.
228 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 548-549, nr. CCLXXXIX.
229 Ibidem, p. 552-553, nr. CCXCII.
2j0 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 472, nr. DCCXLVII.
231 DIR, A, XVI/4, p. 272-273, nr. 336.
232 CDM, I, p. 253, nr. 1060.
23j Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 555-556, nr. CCXCIV.
234 Ibidem, 557-558, nr. CCXCV; Veress, Documente, V, p. 274-275, nr. 189; Panaitescu,
235 DIR, A, XVI/4, p. 273, nr. 337.
236 Ibidem, p. 273-274, nr. 338.
2j7 Iorga, Studii și documente, XI, p. 272, nr. 9.
2jS Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 564-565, nr. CCXCIX.
239 CDM. S 1, p. 87-89, nr. 192: Iorga, Studii și documente, XI, p. 272-273, nr. 10.
240 Din tezaurul documentar sucevean, p. 82, nr. 133.
241 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 568-569, nr. CCCII; Panaitescu,
242 Ibidem, p. 571, nr. CCCIV.
1600
15 aprilie — Suceava255
(?) 27 aprilie - Iași256
3 mai - Suceava257
6 mai - Suceava258
18 mai - Hotin259
21 mai - Hotin260
22 mai - Hotin261
23 mai - Hotin262
27 mai - Hotin263
243 DIR, A, XVI/4, p. 276, nr. 342.

244 CDM, I, p. 254, nr. 1067.
245 Din tezaurul documentar sucevean, p. 82-84, nr. 134.
246 CDM. S 1, p. 89, nr. 194; Iorga, Studii și documente, XI, p. 273, nr. II.
247 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 669, nr. MXXXI1I.
248 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 579-580, nr. CCCVIII; DIR, A, XVI/4,
p. 278, nr. 345.
249 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 581, nr. CCCIX.
250 DIR, A, XVI/4, p. 279-281, nr. 346.
251 Ibidem, p. 281-284, nr. 347.
252 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 589-590, nr. CCCXIII.
253 Ibidem, p. 590-591, nr. CCCXIV.
254 DIR, A, XVI/4, p. 286-288, nr. 349.
355 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 593-594, nr. CCCXVI.
256 Ghibănescu, Surete, XI, p. 50, nr. 22.
"57 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 595-596, nr. CCCXVII1.
258 Ibidem, p. 597, nr. CCCXIX.
259 Ibidem, p. 599-600, nr. CCCXXI; Panaitescu, Documente, p. 112-114, nr. 47.
"6I Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 604-605, nr. CCCXXIV.
262 Ibidem, p. 605-606, nr. CCCXXV.
'6j Călători străini, IV, p. 139, v. și nota 7.
21 iunie - „camp sur le Dniester”264

7 august - „Probozny”265
11 august - Kadyjowice266
20 august - „camp près d’Orynin”267
24 august - „camp sous Ustié”268
începutul lunii septembrie - reintră în Moldova cu ajutor polon269
16 septembrie - tabăra de lângă Suceava270
(?) octombrie - Țara Românească271
8 noiembrie — în tabără la Vaslui272
12 noiembrie - Iași27j
20 noiembrie - Iași274
2 decembrie - Iași276
10 decembrie — Iași278
1601
5 ianuarie — lași
7 ianuarie - Iași
264 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 608-609, nr. CCCXXVII.

265 Ibidem, p. 630-631, nr. CCCXXXVI.
266 Corfus, Documente, 1979, p. 413-414, nr. 221 (scrisoarea este adresată de Ieremia
Movilă starostelui de Wieluń, Alexandru Koniecpolski, în palatul căruia stătea cu familia, mutat de
la Camenița).
267 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 631-632, nr. CCCXXXVII.
268 Ibidem, p. 634, nr. CCCXXXIX.
269 Costin, Letopisețul, p. 52 („Ieremie vodă cu Zamoyschii [...] au lăsat drumul Hotinului
și au trecut Nistrul la un satu Colodrubca, la ținutul Cernăuților și apoi Prutul la târgu la Cernăuți și au
mărsu pe la Codrii Cozminului, la Suceavă”).
270 Panaitescu, Documente, p. 127—130, nr. 54.
271 Letopisețul lui Miron Costin ne relatează că și Ieremia a participat la campania polonă
condusă de Zamoyski împotriva lui Mihai Viteazul, finalizată cu instalarea lui Simion Movilă ca
domn al Țării Românești (Costin, Letopisețul, p. 52-54). „Și au mărsu și Ieremie pănă în București și
au aședzat la scaun pre Simion vodă, frate-său [...]. Singur Ieremie vodă și cu Zamoyschii s-au
întorsu la Suceavă” (ibidem, p. 54).
273 DIR, A, XVI/4, p. 301-302, nr. 369.
275 DIR, A, XVI/4, p. 302, nr. 370.
216 Doc. lași, I, p. 74, nr. 51; DIR, A, XVI/4, p. 302-303, nr. 371.
277 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 1 102-1103, nr. MDXCIV.
278 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 1, p. 651-652, nr. CCCXLVII.
279 CDM. S l,p. 90, nr. 198.
280 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 2-3, nr. II.
281 Ibidem, p. 3—4, nr. III.
MM
11 ianuarie - Iași 282

12 ianuarie - Iași28j
7 februarie - Iași287
1 martie - Iași289
8 martie - Iași290
12 martie - Iași291
(?) 20 martie - Suceava292
15 aprilie - Iași297
21 aprilie - Iași299*
1 mai - Iași°00
3 mai - Iași301
4 mai - Iași302
7 mai - Iași303
282 Ibidem, p. 4-6, nr. IV.

283 DIR, A, XVII/1, p. l,nr. 1.
284 lorga, Studii și documente, VII, p. 209, nr. 7.
285 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 7-9, nr. V.
286 Ibidem, p. 9-10, nr. VI.
287 Ibidem, p. 13-14, nr. IX.
288 Ibidem, p. 15-17, nr. X.
289 Ibidem, p. 20-22, nr. XII.
290 Ghibănescu, Surete, XX, p. 103-104, nr. 78; ibidem, VIII, p. 246-248, nr. CLXXX;
DIR, A, XVII/1, p. 2-3, nr. 4.
291 DIR, A, XVII/1, p. 4-5, nr. 7.
292 Ibidem, p. 5-6, nr. 8.
293 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 22-24, nr. XIII.
294 DIR, A, XVII/1, p. 6-7, nr. 9; Bălan, Documente, VII, p. 81-83, nr. 41.
295 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 24-25, nr. XIV.
296 Ibidem, p. 27-28, nr. XVI.
297 DIR, A, XVII/1, p. 7, nr. 10.
298 Doc. Iași, I, p. 78, nr. 54; DIR, A, XVII/1, p. 7-8, nr. 11.
299 lorga, Studii și documente, VII, p. 210, nr. 8.
J°° Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 1181, nr. MDCCXIX.
j01 Colecția de documente de la Filiala Arhivelor Statului, județul Bacău (1400-1864).
Catalog. întocmit de Dumitru Zaharia, București, 1986, p. 22, nr. 17.
302 CDM. I, p. 259, nr. 1096.
ж Ibidem. p. 259, nr. 1097.
9 mai - Iașij04
10 mai - Iașij05
15 mai - Iași304 306
305
18 mai - Iași '°7
29 mai - IașiJ°8
2 iunie - Iași309
5 iunie - Iași'’10311
6 iunie - IașiJ11
12 iunie - Iași312313
13 iunie — Iașiob
27 iunie - Iași314
30 iunie - Iași315
2 iulie - Iași316
5 iulie - Iași317
8 iulie - IașiJ 18
10 iulie - Iași3 19
11 iulie - Iași320
15 iulie - Iași''21
17 iulie - Iași322323
325
324
18 iulie - Iași32j
20 iulie - Iași’’24
22 iulie - Iași ’25
304 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 32-33, nr. XX.

305 DIR, A, XVII/1, p. 8, nr. 12.
306 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 33-34, nr. XXI.
307 DIR, A, XVII/1, p. 9, nr. 13.
308 Ibidem, p. 10, nr. 15.
309 lorga, Studii și documente, XVI, p. 181, nr. 3; DIR, A, XVII/l,p. 10-11, nr. 16.
312 DIR, A, XVII/1, p. 13, nr. 18.
313 Ibidem, p. 13-14, nr. 19.
314 P. P. Panaitescu, Călători poloni in Țările Române, București, 1930, p. 10 (în
continuare: Panaitescu, Călători poloni).
315 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 38-40, nr. XXIV.
316 Ibidem, p. 40^11, nr. XXV.
317 Ibidem, p. 47-49, nr. XXVIII.
318 Ghibănescu, Surete, XX, p. 107-108, nr. 83; DIR, A, XVII/1, p. 16, nr. 23.
jl9 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 1202, nr. MDCCLXIV.
320 Veress, Documente, VI, p. 391-392, nr. 373.
321 DIR, A, XVII/1, p. 16, nr. 24.
322 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 1205, nr. MDCCLXX.
323 DIR, A, XVII/1, p. 17, nr. 25.
324 Ibidem, p. 18-19, nr. 27.
325 Veress, Documente, VI, p. 401—402, nr. 382; DIR, A, XVII/1, p. 19-20, nr. 28.
26 iulie - Iașij26
27 iulie - Iașij27
8 august - Iași128
9 august - Iași°29
10 august - IașiJJ°
11 august - Iașij31
21 august - IașiJj2
28 august - MacovițaJJJ
1 septembrie - Iași''4
4 septembrie - IașiJj5
20 septembrie — Iașijj6
24 septembrie - Iașij37
30 septembrie - Iași’j8
17 octombrie - Iași”9
18 octombrie - Iașij4°
22 octombrie - Iașij41
24 noiembrie — Iași*334240
30
32
37344
343
26 noiembrie - Iașij4j
29 noiembrie - Iașij44
j26 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl, II, 2, p. 52-54, nr. XXXI.

427 DIR, A, XVII/1, p. 20, nr. 29.
j28 Veress, Documente, VI, p. 415-416, nr. 395.
j29 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 54-55, nr. XXXII.
330 DIR, A, XVII/1, p. 21, nr. 30.
JJ| Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 56-57, nr. XXXIII.
332 Ibidem, p. 57-59, nr. XXXIV.
m Panaitescu, Documente, p. 158—159, nr. 65.
jj4 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 61-62, nr. XXXVI.
J ’5 Corfus, Documente, 2001, p. 141-142, nr. 68.
DIR, A, XVII/1, p. 23, nr. 34; Bălan, Documente, VII, p. 85-86, nr. 43.
337 CDM, I, p. 262, nr. 1111.
”s Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 64-66, nr. XXXVIII.
,j9 Panaitescu, Călători poloni, p. 10.
340 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 66-67, nr. XXXIX.
’4I Ibidem, p. 67-70, nr. XL.
342 Hurmuzaki-Iorga, Documente, XII, p. 1238-1239, nr. MDCCCXXVI; DIR, A, XVII/1,
p. 24, nr. 36.
343 DIR, A, XVII/1, p. 25 nr. 37.
344 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 75-76, nr. XLV.
345 DIR, A, XVII/1, p. 25-26, nr. 38.
j46 Ibidem, p. 26, nr. 39.
j47 Ibidem, p. 26-27, nr. 40.
19 decembrie - Iașij48
22 decembrie - Iași’49
28 decembrie - Iașij5°
1602
11 ianuarie - IașiJ=l
2 februarie - Iașij5j
24 februarie - IașiJ34
3 martie - Iașij55
6 martie - Iașij56
10 martie - Iașij57
24 martie - Iașij6°
7 aprilie - Iașij61
12 aprilie - Iașij62
17 aprilie - Iașij6j
364
363
361
359
358
357
356
355
354
352
*351
349
30 aprilie - Iași365*368
2 mai - Iași·566
5 mai - Iași ’67
8 mai - Iașij68
12 mai — Iași'69
348 Panaitescu, Documente, p. 160, nr. 66.

349 DIR, A, XVII/1, p. 27, nr. 41.
jS0 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 78-79, nr. XLVII.
351 Ibidem, p. 95-96, nr. LIV.
352 DIR, A, XVII/1, p. 31, nr. 46.
35j Ibidem, p. 31-32, nr. 47.
354 CDM, I, p. 264, nr. 1120.
355 Ibidem, p. 264, nr. 1121.
356 DIR, А, XVII/1, p. 32-33, nr. 49.
357 CDM, I, p. 264, nr. 1122.
358 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 113—115, nr. LXII.
359 DIR, A, XVII/1, p. 35, nr. 53.
j6° Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 123-124, nr. LXVII.
361 DIR, A, XVII/1, p. 38-39, nr. 58.
j62 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 135-136, nr. LXXIV.
363 Doc. Iași, I, p. 79, nr. 55; DIR, A, XVII/1, p. 39, nr. 59.
364 DIR, A, XVII/1, p. 40, nr. 60.
365 Ibidem, p. 41-42, nr. 62.
j66 Ibidem, p. 42, nr. 63.
j67 CDM. S 1, p. 92, nr. 207; Iorga, Studii și documente, XI, p. 275, nr. 17.
368 DIR, A, XVII/1, p. 43, nr. 65.
J<59 Ibidem, p. 44-45, nr. 67.
14 mai - Iași ’70

17 mai - Iași370
371
26 mai - Iași372
29 mai — Iași'’7’
10 iunie - Iași374
*378
12 iunie - Iașij76
16 iunie - Iașij77
18 iunie - Iașij78
21 iunie - Iași379
27 iunie - Iașij81
1 iulie - Iași”83
387
386
8 iulie - Iașij85
9 iulie - Iașij86
11 iulie - Iașij87
12 iulie - Iași388*390
18 iulie - Iașij89
25 iulie - Iașij9°
28 iulie - Iașij91
370 CDM, I, p. 266, nr. 1130.

371 DIR, A, XVII/1, p. 45, nr. 68.
j72 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 160-161, nr. LXXXIII.
373 CDM, I, p. 266, nr. 1132.
j74 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 166-168, nr. LXXXVII.
375 DIR, A, XVII/1, p. 49, nr. 73; Din tezaurul documentar sucevean, p. 84, nr. 136; Bălan,
Documente, VII, p. 86-87, nr. 44.
376 DIR, A, XVII/1, p. 49, nr. 74.
j77 Ibidem, p. 51, nr. 76.
378 Corfus, Documente, 1983, p, 18-19, nr. 8.
379 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 171, nr. LXXXIX.
j8° Iorga, Studii și documente, XI, p. 85, nr. 177.
381 CDM, I, p. 267, nr. 1134.
382 Iorga, Studii și documente, VI, p. 142, nr. 8; DIR, A, XVII/1, p. 52, nr. 78.
383 DIR, A, XVII/1, p. 52-53, nr. 79.
j84 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 172-173, nr. XC.
385 Ibidem, p. 178-179, nr. XCI.
386 Ibidem, p. 175-177, nr. XCII; DIR, A, XVII/1, p. 54, nr. 82.
387 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 177-178, nr. XC1II.
388 DIR, A, XVII/1, p. 54-55, nr. 83.
j89 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 181-182, nr. XCVI.
390 DIR, A, XVII/1, p. 55-56, nr. 84.
j91 Ibidem, p. 56, nr. 85; Călători străini, IV, p. 240.
2 august - Iașij92
14 august - Iașij9j
7 octombrie - Suceava ’94
9 octombrie - Suceava ’95
21 octombrie - Suceava’96
31 octombrie — Suceava^97
22 noiembrie - lașf’98
2 decembrie - Iași
*393
400
399
398
397
396
395
1603
7 ianuarie - lași
9 ianuarie - Iași
408
407
Π· · t -406
ianuarie - Iași
· -t Iași
ic· ianuarie
15 -407
17 ianuarie - Iași
3 1 ianuarie - Iași410
3 februarie — Iași411
j92 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, ρ. 187-188, nr. XCIX.

393 Ibidem, p. 191-193, nr. CI.
394 Ibidem, p. 227-230, nr. CXIII.
395 Ibidem, p. 231-232, nr. CXIV.
396 Ibidem, p. 234-235, nr. CXVI.
397 Panaitescu, Călători poloni, p. 13.
398 Veress, Documente, VII, p. 90, nr. 76.
399 DIR, A, XVlI/l,p. 64, nr. 96.
400 Corfus, Documente, 1983, p. 22, nr. 11.
401 DIR, A, XVII/1, p. 65-66, nr. 97.
402 Ibidem, p. 66, nr. 98.
404 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 244-245, nr. CXX.
405 Ghibănescu, Surete, XX, p. 112-113, nr. 88: DIR, A, XVII/1, p. 68-69, nr. 103.
406 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 245-247, nr. CXXI.
408 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 247-248, nr. CXXII.
409 DIR, A, XVII/1, p. 71, nr. 107.
410 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 254-256, nr. CXXV.
411 Panaitescu, Călători poloni, p. 13.
412 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 259—260, nr. CXXVIII.
5 februarie - Iași41 J
*
422
421
1 -, 4.· T -420
12 martie - Iași
*421
15 martie t- lași
1 f ·
18 martie — Iași “
21 martie - lași “
*
432
431
13 aprilie - Iași4j0
15 aprilie - Iași4j'
413 Ibidem, p. 260-262, nr. CXXIX; Doc. Iași, I, p. 83, nr. 58; DIR, A, XVII/1, p. 71, nr. 108.
414 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 7-8, nr. XII; Colecția „dr. Constantin I. Istrati", p.
49-50, nr. 24.
415 DIR, A, XVII/1, p. 72, nr. 109.
417 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 266-267, nr. CXXXII.
418 Ibidem, p. 268-272, nr. CXXXIV; CDM, I, p. 269, nr. 1147.
419 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 274-275, nr. CXXXVII.
420 Ibidem, p. 275-277, nr. CXXXVIII.
421 DIR, A, XVII/1, p. 72-73, nr. 110.
422 Ibidem, p. 74, nr. 111.
42j Ibidem, p. 76, nr. 114.
424 Ibidem, p. 77, nr. 116.
425 Ibidem, p. 78, nr. 117.
426 Ibidem, p. 79-80, nr. 119.
427 Ibidem, p. 82-83, nr. 121.
428 CDM, I, p. 271, nr. 1153.
429 Ghibănescu, Surete, XX, p. 113-115, nr. 89; DIR, A, XVII/1, p. 84-85, nr. 123.
430 DIR, A, XVII/1, p. 87-88, nr. 126.
431 Ibidem,?. 88-89, nr. 127.
432 Ibidem,?. 91-92, nr. 131.
4j3 Ibidem, p. 92-93, nr. 132.
4’4 Ibidem, p. 93-94, nr. 133.
28 aprilie - Iași4’5
436
16 mai - Suceava4j8
20 mai - Suceava440
25 mai - Suceava: se căsătorește fiica sa, Irina (Regina)441
30 mai — Suceava44"
(?) 11 iulie - Iași453
435 Ibidem, p. 97, nr. 136.

4j6 Ibidem, p. 98, nr. 138.
4j7 Ghibănescu, Surete, XX, p. 115-116, nr. 90.
438 lorga, Studii și documente, XI, p. 275, nr. 19.
439 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 283-284, nr. CXLI.
440 Ghibănescu, Surete, XX, p. 116-119, nr. 91; DIR, A, XVII/1, p. 101, nr. 142.
441 Nunta a avut loc la Suceava, fiica domnului căsătorindu-se cu Mihail Korybut, principe
de Wisnowiecki (Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 40-41).
442 CDM, I, p. 272, nr. 1158.
443 DIR, A, XVII/1, p. 103, nr. 145.
444 Ibidem, p. 104-105, nr. 147.
445 Ghibănescu, Surete, XX, p. 120, nr. 92; DIR, A, XVII/1, p. 105, nr. 148.
447 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 285-286, nr. CXLIII.
448 DIR, A, XVII/1, p. 106-107, nr. 151.
w Ibidem, p. 107-108, nr. 152; CDM. S 1, p. 94, nr. 215.
450 Ioan Caproșu, Documente moldovenești din arhive vieneze, în AIIAI, X, 1973, p. 402-M03,
nr. 4; Bălan, Documente, I, p. 137, nr. 57; CDM. S 1, p. 94, nr. 216; Din tezaurul documentar
sucevean, p. 85, nr. 139.
451 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 288-289, nr. CXLV.
452 DIR, A, XVII/1, p. 108, nr. 153.
454 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 290-294, nr. CXLVI.
455 DIR, A, XVII/1, p. 112, nr. 161.
28 august - Averești456457
3 septembrie - Vercicani437
10 septembrie - Brăteni458
12 septembrie - „camp d’Avéreszt (Averești)”459
17 septembrie - Hârlău460
23 septembrie - Hârlău461
30 septembrie - „du camp près de Hyrlov”462
6 octombrie - Hârlău463
6 octombrie - Jugani464
25 octombrie - „au camp sur la Deja”465
29 octombrie - „au camp sur Deja”466
1 noiembrie - Rezina467
28 noiembrie - „du camp à Sapotanie (Șipote)”468
29 noiembrie - „du camp de Sapotamy”469
4 decembrie - Văsiani470
21 decembrie - Văsiani472
26 decembrie - Tipeteni473
1604
18 ianuarie - Dulcești477
456 Ibidem, p. 113-114, nr, 163.

457 Ibidem, p. 115, nr. 165.
458 Ibidem, p. 115, nr. 166; Doc. Iași, 1, p. 83, nr. 59.
459 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 296-297, nr. CXLVIII.
460 Bălan, Documente, II, p. 58-59, nr. 18.
461 DIR, A, XVII/1, p. 117, nr. 169.
402 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 302-306, nr. CLII.
403 Melchisedec, Chronica Romanului, I, p. 228.
464 DIR, A, XVII/1, p. 118, nr. 170.
465 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 308-309, nr. CL1V.
466 Ibidem, p. 311-312, nr. CLVI.
467 DIR, A, XVII/1, p. 118-119, nr. 171.
468 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 318-320, nr. CLVIII.
469 Ibidem, p. 321-322, nr. CLX.
470 DIR, A, XVII/1, p. 119, nr. 172.
471 Ibidem, p. 120-121, nr. 174.
474 DIR, A, XVII/1, p. 124-125, nr. 179.
' ' Ibidem, p. 125, nr. 180.
" 6 Ibidem, nr. 181.
Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II. 2, p. 327-328, nr. CLXIII.
26 ianuarie — Iași478
(?) 30 ianuarie - Suceava479
24 februarie - Iași48J
3 martie - Iași484
(?) 27 martie - Suceava486
30 martie — Iași487
(?) 16 aprilie - Suceava489
2 mai - Iași49’
4 mai - Iași494
10 mai - Iași495
15 mai - Iași496
16 mai - Iași497
18 mai - Iași498
20 mai - Iași499
478 DIR, A, XVII/1, p. 126, nr. 182.

m Ibidem, p. 126, nr. 183.
480 Ibidem, p. 127-128, nr. 185.
481 CDM, I, p. 276, nr. 1181.
482 DIR, A, XVII/1, p. 128, nr. 186.
483 CDM, I, p. 276, nr. 1182.
484 DIR, A, XVII/1, p. 129-130, nr. 188.
™ Ibidem, p. 133, nr. 191.
486 Ibidem, p. 133-135, nr. 192.
™ Ibidem, p. 135-136, nr. 193.
4SS Ibidem, p. 138, nr. 197.
489 Ibidem, p. 139, nr. 199.
490 Ibidem, p. 141, nr. 203.
491 Ibidem, p. 141, nr. 204.
492 Ibidem, p. 142-143, nr. 205.
493 Ibidem, p. 143-144, nr. 207.
494 Ghibänescu, Surete, XX, p. 125, nr. 97; DIR, A, XVII/1, p. 145, nr. 209.
495 Ghibänescu, Surete, XX, p. 125-126, nr. 98.
496 Ibidem, p. 126-127, nr. 99; DIR, A, XVII/1, p. 146, nr. 211.
497 DIR, A, XVII/1, p. 146-147, nr. 212.
498 Ibidem, p. 151-152, nr. 215.
499 Ghibänescu, Surete, XX, p. 128, nr. 100; DIR, A, XVII/1, p. 153, nr. 218.
23 mai - Iași500
26 mai - Iași501
30 mai - Iași502503
c ■ τ -503
5 iunie - Iași
8 iunie - Iași504
10 iunie - Iași505
16 iunie - Iași506
18 iunie - Iași507
21 iunie - Iași508
22 iunie - Iași509
24 iunie - Iași510
25 iunie - Iași511
26 iunie — Iași512
27 iunie - Iași513
2 iulie - Iași514
3 iulie - Galata515
3 iulie - Băiceni516
11 iulie - Băiceni5'9
500 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 335-336, nr. CLXVII; DIR, A, XVII/1,
p. 155-156, nr. 221.
501 DIR, A, XVII/1, p. 156-157, nr. 223.
502 Doc. Iași, I, p. 84, nr. 60.
503 DIR, A, XVII/1, p. 159, nr. 227.
504 Ghibănescu, Surete, XX, p. 129, nr. 101.
505 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 337-338, nr. CLXVIII.
506 DIR, A, XVII/1, p. 160, nr. 229.
507 Ibidem, p. 161-162, nr. 231.
508 Iorga, Studii și documente, XI, p. 48, nr. 7.
509 DIR, A, XVII/1, p. 162, nr. 232.
510 Ibidem, p. 163-165, nr. 233.
511 Ibidem, p. 166-167, nr. 236.
512 Ibidem, p. 167, nr. 237.
513 Ibidem, p. 168-169, nr. 239.
514 Bălan, Documente, I, p. 138-139, nr. 59; CDM. S 1, p. 95, nr. 219.
515 DIR, A, XVII/1, p. 170, nr. 241.
516 CDM. Sl,p. 95, nr. 220.
517 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 9, nr. XIII.
518 Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 50, nr. 26.
■ 9 Doc. Iași, I, p. 87, nr. 61; Ghibănescu, Surete, XX, p. 130, nr. 102.
520 DIR. A, XVII/1, p. 171, nr. 243.
‘ Ibidem, p. 171-172, nr. 244; Bălan, Documente, VII, p. 90-91, nr. 48.
ITINERARELE MOVILEȘTILOR 341
20 iulie - Bäiceni52?
27 iulie - Iași524
14 august - Hărmănești526527
8 septembrie - Mitești
13 septembrie - Mitești528
17 septembrie - Mitești pe Moldova529
18 septembrie - Mitești5j0
octombrie - Buciulești5^1
8 octombrie - „au camp au de là de la rivière Moldova”532
9 octombrie - Buciulești533
16 octombrie - Buciulești534
20 octombrie - Buciulești5^
29 octombrie - Davideni536537
538
10 decembrie - Suceava5j7
14 decembrie - Suceava5j8
28 decembrie - Suceava5’’9
1605
Ghibănescu, Surete, XVI, p. 9—10, nr. XIV; Colecția ,,dr. Constantin I. Istrati", p.
50, nr. 27.
523 CDM, 1, p. 281, nr. 1209.
524 Iorga, Studii și documente, XI, p. 49, nr. 9; DIR, A, XVII/1, p. 172-173, nr. 246.
525 DIR, A, XVII/1, p. 174, nr. 248.
526 D. Constantinescu, Documente moldovenești din secolele XV-XVII, în AIIAI, VII, 1970,
p. 339, nr. 4; DIR, A, XVII/1, p. 175-176, nr. 251.
527 CDM, I,p. 282, nr. 1213.
528 Colecția „dr. Constantin I. Istrati", p. 51, nr. 30.
529 DIR, A, XVII/1, p. 179-180, nr. 256.
"’'° Din tezaurul documentar sucevean, p. 86, nr. 143.
531 Bălan, Documente, VII, p. 91-92, nr. 49.
532 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 340-342, nr. CLXX
533 DIR, A, XVII/1, p. 182, nr. 259.
534 Ibidem, p. 182-185, nr. 269.
535 Ibidem, p. 185, nr. 261.
536 Ibidem, p. 186-187, nr. 264.
537 Ibidem, p. 188-189, nr. 268.
538 CDM, I, p. 284, nr. 1219.
539 DIR, A, XVII/1, p. 189-190, nr. 270.
540 Ibidem, p. 190-191, nr. 271.
541 Ibidem, p. 191, nr. 272.
542 Ibidem, p. 193, nr. 276.
26 februarie — Suceava546
6r martie - Suceava549
· γί
545 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 343-344, nr. CLXXII.

544 DIR, A, XVII/1, p. 194-195, nr. 278.
545 Ibidem, p. 195-196, nr. 279; Bălan, Documente, VII, p. 92-94, nr. 50.
546 DIR, A, XVII/1, p. 196-197, nr. 280.
547 Ibidem, p. 198-199, nr. 282.
548 Ibidem, p. 201, nr. 286.
549 Ibidem, p. 204-205, nr. 291.
550 CDM. SI, p. 96, nr. 223.
551 DIR, A, XVII/1, p. 206, nr. 293.
552 Ibidem, p. 208, nr. 295.
553 Ibidem, p. 208-209, nr. 296.
554 Ibidem, p. 210, nr. 298.
555 Ibidem, p. 214, nr. 301.
556 Ștefan Gr. Berechet, Documente vechi (1490-1827), II, Chișinău, 1928, p. 14-16, nr. V;
Documente din Basarabia, p. 71-72, nr. XLIV.
559 DIR, A, XVII/1, p. 221-222, nr. 306.
560 Ibidem, p. 225, nr. 311.
561 Ibidem, p. 225-227, nr. 312.
56~ Ibidem, p. 228-230, nr. 314.
563 Doc. Iași. I, p. 89, nr. 63: DIR, A, XVII/1, p. 230-232, nr. 315.
564 DIR. A, XVII/1, p. 235-238, nr. 319.
12 mai - Suceava567
18 mai - Suceava568
23 mai - Suceava569
(?) 22 iunie - Iași573
1 iulie — Suceava576
30 august - Suceava58j
565 Ibidem, p. 238-239, nr. 320.

566 Ibidem, p. 239-240, nr. 322.
567 Ghibănescu, Surete, XX, p. 141-143, nr. 116; DIR, A, XVII/1, p. 240-241, nr. 323;
CDM. S 1, p. 96-97, nr. 225.
568 DIR, A, XVII/1, p. 243, nr. 326.
570 DIR, A, XVII/1, p. 245-247, nr. 330; Din tezaurul documentar sucevean, p. 86, nr. 144.
571 CDM. S 1, p. 97, nr. 225 bis.
572 DIR, A, XVII/1, p. 247-248, nr. 331.
573 Doc. Iași, I, p. 94, nr. 65; Din tezaurul documentar sucevean, p. 88, nr. 145.
574 Colecția „dr. Constantin I. Istrati", p. 51, nr. 32.
575 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 11, nr. XVII; DIR, A, XVII/1, p. 249-250, nr. 334.
576 DIR, A, XVII/1, p. 252-253, nr. 336.
578 Ghibănescu, Surete, XXIV, p. 196-197, nr. 172; CDM, I, p. 290, nr. 1247.
580 DIR, A, XVII/1, p. 254, nr. 339.
581 Ibidem, p. 255, nr. 340.
582 Ibidem, p. 255-256, nr. 341.
583 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 345-346, nr. CLXX1V.
585 CDM, I, p. 292, nr. 1256.
586 DIR, A, XVII/1, p. 259-260, nr. 346.
9 noiembrie — Suceava589
1606
(?) 27 februarie - Suceava599
4 martie - Iași600
7 martie - Iași601
587 Ibidem, p. 260, nr. 347.

588 Ibidem, p. 260-261, nr. 348.
589 Ibidem, p. 261, nr. 349.
590 Veress, Documente, VII, p. 254-255, nr. 223; Din tezaurul documentar sucevean, p.
88-89, nr. 148.
591 Veress, Documente, VII, p. 255—256, nr. 224.
592 Bălan, Documente, II, p. 59-65, nr. 19; Din tezaurul documentar sucevean, p. 89, nr. 149.
593 Bălan, Documente, II, p. 66-67, nr. 20.
594 Iorga, Studii și documente, VII, p. 75, nr. 6.
595 DIR, A, XVII/2, p. 3-4, nr. 2.
596 Ibidem, p. 5, nr. 4.
597 Ibidem, p. 6—7, nr. 6.
598 Ibidem, p. 8-9, nr. 9.
599 CDM, I, p. 294, nr. 1264.
600 CDM S 1, p. 99-100, nr. 230.
601 DIR, A, XVII/2, p. 10, nr. 11; Bălan, Documente, VII, p. 95, nr. 52.
602 DIR, A, XVII/2, p. 10-11, nr. 12.
603 CDM, I, p. 294, nr. 1266.
604 DIR, A, XVII/2, p. 12, nr. 14.
005 Iorga, Studii și documente, VI, p. 126, nr. 3; Ghibănescu, Surete, XX, p. 154-157, nr.
125: DIR. A, XVII/2, p. 13-16, nr. 16.
CDM. I.p. 295, nr. 1270.
Doc. Iași, I, p. 95, nr. 67.
2 aprilie - Iași
609
3 mai - Iași617
7 mai - Iași618
8 mai - Iași619
10 mai - Iași620
11 mai - Iași621
12 mai - Iași622
17 mai -Iași623
19 mai - Iași624
25 mai — Iași625
12 iunie - Iași626
14 iunie - Iași627
22 iunie - Iași628
30 iunie: moare; este înmormântat la Sucevița629.
608 DIR, A, XVII/2, p. 20-21, nr. 20.

609 Ibidem, p. 22, nr. 22.
610 Ibidem, p. 22-23, nr. 23.
611 Ibidem, p. 24, nr. 24.
612 Ibidem, p. 25, nr. 26.
613 CDM, I, P-296, nr. 1273.
614 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 347-348, nr. CLXXV (data de an propusă
de autor în cazul acestui act este greșită).
615 DIR, A, XVII/2, p. 31, nr. 32.
616 Ibidem, p. 32, nr. 34.
617 Ibidem, p. 34, nr. 38.
618 Ibidem, p. 35-36, nr. 40.
619 Ibidem, p. 37-38, nr. 42.
620 Ibidem, p. 39, nr. 44.
621 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 12, nr. XVIII; Colecția „dr. Constantin I Istrati", p. 52, nr. 34.
DIR, A, XVII/2, p. 40—43, nr. 45; Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 52, nr. 35;
Melchisedec, op. cit., p. 22-31.
623 DIR, A, XVII/2, p. 43, nr. 46.
624 Ibidem, p. 43-44, nr. 47.
627 Veress, Documente, VII, p. 283—284, nr. 245.
628 DIR, A, XVII/2, p. 47-50, nr. 50.
629 Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 52-53.
SIMION MOVILĂ
1600
21 septembrie - în tabără, „mai sus de Suceava”6j0
22 septembrie - „din tabăra de la Suceava spre Transilvania”630
631
23 septembrie - „se trece râul Moldova”6’2
24 septembrie - „în fața târgului Neamț”63j
25 septembrie - „dincolo de târgul Roman”6’4635
26 septembrie - „în fața târgului Bacău”6j5
27 septembrie - la „râul Bistrița”636637
*639
30 septembrie - „în fața pădurii zise Lunca Mare”6j7
1-2 octombrie - la „râul Răcăciuni”6jS
3 octombrie - la „râul Bekaczin” (Trotuș)6j9
4 octombrie - la „râul Tatrus” (Zabrauți)640
5 octombrie - Focșani641
6-7 octombrie - „Lanerest” în Muntenia642643
8 octombrie - „la o mila înainte de Buzău”64j
9 octombrie - „sub orașul Buzău”644
10-12 octombrie - Buzău645
16 octombrie - spre Ploiești646
20 octombrie - spre tabăra lui Mihai din apropierea muntelui647
după 22 octombrie - spre Târgoviște648
25 noiembrie - „aproape de Argeș”649
630 Călători străini, IV, p. 230. Textul Ziarului de campanie din care cităm nu precizează
faptul că Simion se afla împreună cu Jan Zamoyski, însă, având în vedere că scopul expediției polone
era acela de a-1 numi domn în Țara Românească, prezența pretendentului era firească.
6jl Ibidem.
632 Ibidem, p. 231.
633 Ibidem.
634 Ibidem.
635 Ibidem.
6j6 Ibidem.
637 Ibidem, p. 232.
б·*8 Ibidem, n. și nota 24.
639 Ibidem, p. 233.
640 Ibidem, v și nota 34.
641 Ibidem.
642 Ibidem.
643 Ibidem.
644 Ibidem.
645 Ibidem, p. 234.
646 Ibidem, p. 227.
647 Ibidem.
Ibidem, p. 228-229.
Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. I, 2, p. 651-652, nr. CCCXLVII.
5 decembrie - Târgoviște630
652
651
1601
26 ianuarie - Târgoviște653654
26 februarie - Târgoviște634
29 martie - Târgoviște655
10 aprilie - Târgoviște656
5 mai - Târgoviște662
5 iulie - Agiud663
24 iulie - Râmnic666
1 noiembrie - „au camp sous Pitechti (Pitești), sur la rivière Argis”667
5 noiembrie - „au camp sous Pitechti (Pitești), sur la rivière Argis”668
13 noiembrie - Târgoviște669
650 DRH, B, XI, p. 572, nr. 423; DIR, B, XVI/6, p. 392, nr. 404.
651 DRH, B, XI, p. 573-574, nr. 424; DIR, B, XVI/6, p. 392-393, nr. 405.
652 DRH, B, XI, p. 574, nr. 425; DIR, B, XVI/6, p. 393, nr. 406.
653 DIR, B, XVII/l,p. l,nr. I.
654 Ibidem, p. 2-3, nr. 2.
655 Ibidem, p. 4-5, nr. 4.
656 Ibidem, p. 5-6, nr. 5.
657 Ibidem, p. 6-7, nr. 6.
658 Ibidem, p. 7, nr. 7.
659 Ibidem, p. 7-8, nr. 8.
660 Ibidem, p. 9-10, nr. 9.
661 Ibidem, p. 10-11, nr. 10.
662 Ibidem, p. 13-14, nr. 12.
66j Ibidem, p. 16, nr. 16.
664 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 34-35, nr. XXII.
666 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 52-54, nr. XXXI.
667 Ibidem, p. 70-71, nr. XLI.
66i Ibidem,?. 71-72, nr. XLII.
669 Ibidem, p. 74-75, nr. XLIV.
670 DIR, B, XVII/1, p. 24-25, nr. 29.
1602
2 ianuarie - Târgoviște67'
8 ianuarie - Târgoviște671
672
1 februarie - Târgoviște67·5
7 iunie - Târgoviște682
16 iunie - Târgoviște68^
20 iunie - Târgoviște684
27 iulie - Târgoviște685
8 septembrie - „au camp de Krasny Targ (Târgu Frumos)”686
15 septembrie - Focșani687
sfârșitul lui septembrie - în Țara Românească, cu ajutor tătar688
1603
671 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 94-95, nr. LIII.

672 DIR, B, XVII/1, p. 28, nr. 33.
673 Ibidem, p. 30-32, nr. 37.
674 Ibidem, p. 33-34, nr. 40.
675 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 120-121, nr. LXV.
676 DIR, B, XVII/1, p. 36, nr. 43.
677 Ibidem, p. 40-41, nr. 49.
678 Ibidem, p. 43-44, nr. 53.
679 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 150-151, nr. LXXIX.
680 DIR, B, XVII/1, p. 44, nr. 54.
681 Ibidem, p. 45, nr. 55.
682 Ibidem, p. 47, nr. 58.
683 Ibidem, p. 48-49, nr. 60.
684 Ibidem, p. 52, nr. 63.
685 Călători străini, IV, p. 241. Domnul s-a îndreptat de aici spre Buzău și Șiret, trecând
în Moldova.
686 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 210-211, nr. CIX.
688 Ibidem, p. 537-540.
6S9 Ibidem, p. 242.
" Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 299-300, nr. CL.
1606
(?) 16 iunie - Târgoviște691
22 iulie - Iași692
28 iulie - Iași693
1 august - Iași694
3 august - Iași696
16 august - Iași697
20 octombrie - Iași70j
25 noiembrie - Iași7"
691 Iorga, Studii și documente, VII, p. 3—4, nr. 2. Editorul afirmă că, atât după înfățișare, cât
și în ceea ce privește data de an, acest document este fals (p. 4, nota iy Actul a fost tradus în 1839
„după hrisovul cel adevărat slavonesc, precât s-au putut alege, fiind rău păstrat și prăpădit”.
692 DIR, A, XVII/2, p. 53, nr. 54.
693 Ibidem, p. 55-56, nr. 57.
694 Ibidem, p. 57, nr. 59.
695 Ibidem, p. 57-58, nr. 60.
696 Ibidem, p. 59-60, nr. 63.
697 Ibidem, nr. 64, p. 60.
698 Veress, Documente, VII, p. 298-299, nr. 258.
699 DIR, A, XVII/2, p. 61, nr. 66.
700 CDM, I, p. 300, nr. 1292.
701 DIR, A, XVII/2, p. 66-67, nr. 73
703 DIR, A, XVII/2, p. 68, nr. 74.
704 Ibidem, p. 69-70, nr. 76.
705 Ibidem, p. 70-71, nr. 78; Doc. Iași, I, p. 101, nr. 69.
707 Veress, Documente, VII, p. 317-320, nr. 269.
708 Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 130-131, nr. 27.
709 DIR, A, XVII/2, p. 72-73, nr. 81.
7,0 Ibidem, p. 74, nr. 82.
711 Ibidem, p. 74-75, nr. 83; CDM. S 1, p. 101, nr. 235.
1607
9 martie - Iași726
22 aprilie - Iași7jj
712 Ibidem, p. 75-76, nr. 84.

71J Ibidem, p. 76, nr. 85.
714 Ibidem, p. 77, nr. 86.
715 Ibidem, p. 78, nr. 88; Doc. Iași, I, p. 103, nr. 71.
716 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 13, nr. XIX; Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 52, nr. 36.
7,7 DIR, A, XVII/2, p. 81, nr. 93; Doc. Iași, I, p. 105, nr. 74.
718 DIR, A, XVII/2, p. 82, nr. 95.
7,9 CDM, I,p. 302, nr. 1302.
™ Ibidem, p. 303, nr. 1304.
721 DIR, A, XVII/2, p. 84, nr. 98.
722 Ibidem, p. 85, nr. 100.
723 Ibidem, p. 88, nr. 104.
724 Ibidem, p. 89-90, nr. 106.
725 Ibidem, p. 91, nr. 108.
™ Ibidem,?. 91-92, nr. 109.
727 Ibidem, p. 92-93, nr. 110.
728 Veress, Documente, VIII, p. 5-6, nr. 6.
729 CDM. S 1, p. 103, nr. 238.
J° Din tezaurul documentar sucevean, p. 90, nr. 153.
731 CDM. I, p. 305, nr. 1317.
J2 DIR. A. XVII/2, p. 96-97, nr. 116.
" Ibidem, p. 97. nr. 117.
30 aprilie - Iași7’6
737738
3 mai - Iași*
736
735 739
4 mai - Iași7 X
10 mai - Iași7j9
13 mai - Iași740
15 mai - Iași741
18 mai - Iași742
19 mai - Iași743
21 mai - Iași744
26 mai - Iași745
31 mai - Iași746
4 iunie - Iași748
7 iunie - Iași
12 iunie - Iași75j
14 iunie - Iași754
15 iunie - Iași755
7j4 Ibidem, p. 97-98, nr. 118; Doc. Iași, 1, p. 106, nr. 75.
735 DIR, A, XVII/2, p. 102, nr. 121.
736 Ibidem, p. 103, nr. 122.
738 DIR, A, XVII/2, p. 104, nr. 124; Din tezaurul documentar sucevean, p. 90, nr. 154;
Bălan, Documente, VII, p. 100, nr. 56.
740 Bălan, Documente, I, p. 140, nr. 60; CDM, I, p. 308, nr. 1326.
741 DIR, A, XVII/2, p. 105-106, nr. 127; Paul Mihail, Documente, p. 11, nr. 1.
742 Ibidem, p. 106, nr. 128.
743 CDM. S 1, p. 103, nr. 240.
745 DIR, A, XVII/2, p. 107, nr. 130.
746 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 14, nr. XX; Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 53, nr. 37.
747 DIR, A, XVII/2, p. 109, nr. 133.
748 Ibidem, p. 109-110, nr. 134.
750 DIR, A, XVII/2, p. 112-113, nr. 137.
751 Ibidem, p. 113-114, nr. 138.
752 Ibidem, p. 114, nr. 139.
753 Ibidem, p. 114-115, nr. 140.
754 Ibidem, p. 115, nr. 141.
755 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 351-352, nr. CLXXVIII; DIR, A,
XVII/2, p. 116, nr. 143.
30 iunie - Iași
17 757
iulie - Iași756
19 iulie - Iași758
14 septembrie: moare; este înmormântat la Sucevița760.
MIHAI MOVILĂ
1607
16 noiembrie — Iași765
28 noiembrie - Iași766.
CONSTANTIN MOVILĂ
1607
27 noiembrie - Hotin768
756 DIR, A, XVII/2, p. 118-119, nr. 146.

757 Ibidem, p. 120-122, nr. 148.
758 Ibidem, p. 123, nr. 149.
759 Ibidem, p. 125, nr. 153.
760 Pe piatra sa de mormânt, așezată de fiul său Gavril, la 15 martie 1620, apare ca an al
morții domnului „71 13 (1604)”: Dan, Mănăstirea Sucevița, p. 97.
761 DIR, A, XVII/2, p. 128, nr. 157.
762 Ibidem, p. 128-129, nr. 158.
76j Ibidem, p. 129-130, nr. 159.
764 Ibidem, p. 130, nr. 160.
b' Ibidem, p. 131-132, nr. 161.
5 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 17, nr. XXIV; Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 53,
DIR. A, XVII/2, p. 133, nr. 163: Doc. Iași, I, p. 109, nr. 78.
CDM. S 1. p. 106-108, nr. 246.
1608
O ·
3 ianuarie -TIași-770
n ·
7 ianuarie -TIași-771
772
7 februarie — Iași77j
11 mai - Iași779
12 mai - Iași780
30 mai - Iași781782
t ■ T -782
3 iunie - Iași
4 iunie - Iași783
7 iunie - Iași784
10 iunie - Iași785
15 iunie - Iași786
23 iunie - lași
29 iunie - Iași789
30 iunie - Iași790
770 DIR, A, XVII/2, p. 139-140, nr. 174.

771 Bălan, Documente, I, p. 141, nr. 61; DIR, A, XVII/2, p. 140-141, nr. 176.
772 DIR, A, XVII/2, p. 144-145, nr. 183.
773 CDM, I, p. 313, nr. 1351; Paul Mihail, Documente, p. 12, nr. 2; Bălan, Documente, VII,
p. 100-101, nr. 57.
774 DIR, A, XVII/2, p. 146-147, nr. 186.
776 Iorga, Studii și documente, VII, p. 378, nr. 1 ; DIR, A, XVII/2, p. 147, nr. 187.
777 DIR, A, XVII/2, p. 148-149, nr. 189.
778 Ibidem, p. 149, nr. 190.
779 Ibidem, p. 152-153, nr. 195.
780 Ghibänescu, Surete, XVI, p. 14-16, nr. XXI; Colecția „dr. Constantin I. Istrati", p.
54, nr. 41.
781 DIR, A, XVII/2, p. 154, nr. 197.
782 Ibidem, p. 154-155, nr. 198.
783 Ibidem, p. 155, nr. 199.
784 Ibidem, p. 156, nr. 200.
785 Ibidem, p. 156-157, nr. 201.
786 Ibidem, p. 157-158, nr. 203.
787 Ibidem, p. 159, nr. 205.
788 Ibidem, p. 160, nr. 206.
Ibidem, p. 160-161,nr. 207;£>oc. Iași, I, p. 112, nr.81.
790 Ghibänescu, Surete, XX, p. 168-169, nr. 142; DIR, A, XVII/2, p. 162-163, nr. 210.
1 iulie - Iași791
5 iulie — Iași792
15 iulie - Iași793
18 iulie - Iași794
23 iulie - Iași795
27 iulie - Iași796
4 august - Iași797
6 august - Iași798
9 august — Iași799
9 septembrie - Iași80j
791 DIR, A, XVII/2, p. 165-166, nr. 214.

793 DIR, A, XVII/2, p. 169, nr. 218; Doc. Iași, I, p. 115, nr. 83.
794 CDM, I, p. 317, nr. 1370.
795 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 16, nr. XXII.
796 CDM, I, p. 317, nr. 1371.
797 Iorga, Studii și documente, VII, p. 288, nr. 9.
798 DIR, A, XVII/2, p. 170, nr. 220.
800 DIR, A, XVII/2, p. 171-172, nr. 222.
m Ibidem, p. 172-173, nr. 223.
802 Ibidem, p. 173, nr. 224; Doc. lași, I, p. 118, nr. 85.
806 DIR, A, XVII/2, p. 181, nr. 237.
807 Ibidem, p. 181-182, nr. 238.
808 Ibidem, p. 182,nr. 239.
Îbidem, p. 182-183, nr. 240.
! ' Ibidem, p. 183-184, nr. 241.
tezaurul documentar sucevean, p. 91, nr. 156.
:CDM I. p. 320, nr. 1387.
4 noiembrie - Iași8 'J

5 noiembrie - Iași*
814
1609
8 martie - Iași825
28 martie - Iași829*831
833
832
5 aprilie - Iași8jl
8 aprilie — Iași8j2
15 aprilie - Iași8jJ
81j Bălan, Documente, I, p. 62, nr. 62.

814 DIR, A, XVII/2, p. 184-185, nr. 243; Ghibănescu, Surete, XVI, p. 16-17, nr. XXIII;
Colecția „dr. Constantin I. Istrati", p. 54, nr. 42.
815 DIR, A, XVII/2, p. 185, nr. 244.
8,6 Ibidem, p. 185-186, nr. 245.
m Ibidem, p. 186-187, nr. 247.
818 Ibidem, p. 187, nr. 248; Doc. Iași, I, p. 123, nr. 90.
819 DIR, A, XVII/2, p. 187-188, nr. 249.
820 Documente din Basarabia, p. 72-73, nr. XLV.
821 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 354-355, nr. CLXXX.
822 DIR, A, XVII/2, p. 190, nr. 253.
823 Ibidem, p. 191-193, nr. 255.
824 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 355-356, nr. CLXXXI.
825 DIR, A, XVII/2, p. 194-195, nr. 258.
826 CDM, I, p. 323, nr. 1399.
827 Ibidem, p. 323, nr. 1403.
829 DIR, A, XVII/2, p. 197-199, nr. 262.
8j0 Ibidem, p. 200, nr. 264.
831 Ibidem, p. 201-202, nr. 266.
832 Ibidem, p. 202, nr. 267.
833 Ibidem, p. 203, nr. 268; Ghibănescu, Surete, XX, p. 176-177, nr. 151.
1 mai - Iași8j6
2 mai - Iași8j7
6 mai - Iași8“’8
*7 · ·839
7 mai -t Iași
8 mai - Iași840
12 mai - Iași841
15 mai - Iași842
16 mai - Iași84’
21 mai - Iași844
22 mai - Iași845
26 mai - Iași846
30 mai - Iași847
31 mai - Iași848
24 iunie - Iași851
4 iulie - Iași8’2
5 iulie - Iași833
11 iulie - Iași854
14 iulie — Iași853
844 DIR, A, XVII/2, p. 204-205, nr. 271.

8·’5 Ibidem, p. 205-206, nr. 272; Paul Mihail, Documente, p. 14, nr. 5.
836 DIR, A, XVII/2, p. 208-209, nr. 277.
837 CDM, I, p. 324, nr. 1408.
838 DIR, A, XVII/2, p. 210-211, nr. 279.
8,9 Ibidem, p. 211—212, nr. 280.
840 Ibidem, p. 213, nr. 282.
841 Ghibănescu, Surete, XVI, p. 17-18, nr. XXV.
842 DIR, A, XVII/2, p. 214-215, nr. 285.
84·’ Ibidem, p. 215-216, nr. 286.
844 Ibidem, p. 216-218, nr. 287.
845 Ibidem, p. 218, nr. 288.
846 Ibidem, p. 219, nr. 289.
847 Ibidem, p. 219-220, nr. 290.
848 Ibidem, p. 220-221, nr. 292.
849 Ibidem, p. 222, nr. 294.
850 Ibidem, p. 223, nr. 295.
Veress. Documente, VIII, p. 67-68, nr. 62.
852 DIR. A, XVII/2, p. 225, nr. 298.
Ibidem, p. 226. nr. 301.
CDM. I.p. 327. nr. 1420.
DIR. A. XVII 2. p. 227. nr. 302.
17 iulie - Iași836
20 iulie - Iași856
857858
859
23 iulie - Iași8’8
24 iulie - Iași839
26 iulie - Iași860
27 iulie - Iași861
28 iulie - Iași862
4 august - Iași863864 865
6z august. - Tlași-864
12 septembrie - Galata872
17 septembrie - Iași87’’
856 Ibidem, p. 228, nr. 303.

857 Ibidem, p. 228-229, nr. 304; Ghibănescu, Surete, XX, p. 179-180, nr. 154.
858 Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 54, nr. 44.
859 DIR, A, XVII/2, p. 229-231, nr. 306.
860 Paul Mihail, Documente, p. 12-13, nr. 3.
861 DIR, A, XVII/2, p. 231-232, nr. 307.
862 Iorga, Studii și documente, XI, p. 86-88, nr. 181; DIR, A, XVII/2, p. 232-236, nr. 309.
863 DIR, A, XVII/2, p. 237-240, nr. 311.
864 Ibidem, p. 240-241, nr. 312.
865 Ibidem, p. 241-243, nr. 313.
866 Ibidem, p. 243-244, nr. 314.
™ Ibidem, p. 245, nr. 316.
868 Ibidem, p. 246, nr. 318; Bălan, Documente, VII, p. 105-106, nr. 60.
869 DIR, A, XVII/2, p. 248-249, nr. 320.
870 Ibidem, p. 249-250, nr. 322.
871 Ibidem, p. 252, nr. 325.
872 Ibidem, p. 253, nr. 327.
87j Ibidem, p. 254, nr. 329.
874 Ibidem, p. 255-256, nr. 331.
875 Ibidem, p. 256, nr. 332.
876 Ibidem, p. 257, nr. 334.
877 Ibidem, p. 258, nr. 335.
30 octombrie - Iași88j
20 decembrie — Iași892*
27 decembrie - Iași89j
1610
879 DIR, A, XVII/2, p. 260-261, nr. 339; Iulian Marinescu, Documente bucovinene,
falciene, putnene, în BCIR, VII, 1928, p. 55, nr. 1.
880 DIR, A, XVII/2, p. 261-262, nr. 340.
881 Ibidem, p. 262, nr. 341.
882 CDM. S 1, p. 112, nr. 263; Iorga, Studii și documente, XI, p. 277, nr. 23.
883 DIR, A, XVII/2, p. 262, nr. 342.
884 Ibidem, p. 264, nr. 344.
885 Ibidem, p. 264-265, nr. 345.
886 Ibidem, p. 265-266, nr. 346.
887 Ibidem, p. 266-267, nr. 348.
888 Paul Mihail, Documente, p. 13, nr. 4.
889 DIR, A, XVII/2, p. 267-268, nr. 349.
890 Ibidem, p. 269-270, nr. 353; CDM. S 1, p. 112, nr. 265.
891 DIR, A, XVII/2, p. 270-271, nr. 354.
892 Ibidem, p. 271, nr. 355.
89j Ibidem, p. 271-272, nr. 356.
894 Ibidem, p. 273-274, nr. 359.
895 Ibidem, p. 274-275, nr. 360.
896 Ibidem, p. 275, nr. 361.
Ibidem, p. 275-276, nr. 362.
' 4 Ibidem, p. 276, nr. 363.
1 martie - Iași90j
7 martie - lași
9 martie - Iași906
(?) 5 aprilie - Suceava912
5 aprilie - Iași91 J
25 aprilie — Iași91'
11 mai - Iași918
22 mai - Iași919
25 mai - Iași920
899 Ibidem, p. 276-277, nr. 364.

900 Ibidem, p. 278-279, nr. 367.
901 Veress, Documente, VIII, p. 71, nr. 65.
902 DIR, A, XVII/2, p. 280, nr. 369.
903 Ibidem, p. 281, nr. 370.
904 Ibidem, p. 281-282, nr. 371.
905 Ibidem, p. 282, nr. 372.
906 Ibidem, p. 283, nr. 373.
907 Ibidem, p. 283-284, nr. 374.
908 Ibidem, p. 284, nr. 375.
909 Ibidem, p. 285, nr. 376.
910 Ibidem, p. 286, nr. 378.
9" Ibidem, p. 287-288, nr. 380.
912 CDM. SI, p. 113, nr. 271.
913 lorga, Studii și documente, XI, p. 277, nr. 24.
915 DIR, A, XVII/2, p. 289, nr. 382.
916 Ibidem, p. 290, nr. 383.
917 Ibidem, p. 291, nr. 385.
918 Ibidem, p. 293-294, nr. 389.
919 Ibidem, p. 294, nr. 390.
920 Ibidem, p. 295, nr. 391.
26 mai — Iași921
1 iunie-Iași922923 924
4 iunie - Iași92“’
iunie - Iași "
11 iunie - Iași925
12 iunie - Iași926
17 iunie - Iași927
20 iunie - Iași928
5 iulie - Iași929
(?) 6 iulie - Suceava9"50
12 iulie-Iași931*933936
13 iulie - Iași9 ’2
20 iulie - Iași9’5'5
27 iulie - Iași9·54
3 1 iulie - Iași9·53
6 august - Iași9’’6
7 august - Iași9’’7
10 august - Iași9j8
2 septembrie - Iași9°9
6 septembrie — Iași941
921 Ibidem, p. 296, nr. 393.

92- Ibidem, p. 297, nr. 394; Iorga, Studii și documente, XI, p. 257, nr. 3.
923 DIR, A, XVII/2, p. 299-300, nr. 398.
924 Ibidem, p. 300, nr. 399.
925 Ibidem, p. 301, nr. 400.
926 Ibidem, p. 301-302, nr. 401.
927 Ibidem, p. 302—303, nr. 402; Bălan, Documente, VII, p. 110-112, nr. 63.
928 DIR, A, XVII/2, p. 303, nr. 403.
929 Ibidem, p. 305-306, nr. 407.
950 Iorga, Studii și documente, XI, p. 277, nr. 26.
9,1 Ibidem, XVI, p. 291, nr. 4; DIR, A, XVII/2, p. 309, nr. 410; Ghibänescu, Surete, XX, p.
188-189, nr. 166.
9,2 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 358-359, nr. CLXXXIII.
933 DIR, A, XVII/2, p. 310-3 11, nr. 413.
9j4 Ibidem, p. 312, nr. 415.
955 Ibidem, p. 312-313, nr. 416.
936 Ibidem, p. 313-314, nr. 417.
9j7 Ibidem, p. 314, nr. 418.
958 Ibidem, p. 315, nr. 420.
“ Ibidem, p. 3 18-319, nr. 426.
"■ Veress, Documente, VIII, p. 98-99, nr. 83.
DIR. A. XVII/2, p. 319, nr. 427.
4~ Ibidem, p. 319-320, nr. 428.
21 septembrie - Iași94j
944945
*
1611
15 ianuarie - Iași
4 martie - Iași962
7 martie - Iași963

944 DIR, A, XVII/2, p. 323, nr. 432.
945 Ibidem, p. 326-327, nr. 437.
946 Ibidem, p. 327, nr. 438.
947 Ibidem, p. 327-328, nr. 439.
948 Ibidem, p. 328-329, nr. 440.
949 Ibidem, p. 329, nr. 441.
950 Ibidem, p. 329-330, nr. 442.
95] Ibidem, p. 331, nr. 444.
952 CDM, I, Ρ· 339, nr. 1481.
953 DIR, A, XVII/2, p. 331-332, nr. 445.
954 Ibidem, p. 332-333, nr. 446.
956 DIR, A, XVII/2, p. 335-336, nr. 449.
958 DIR, XVII/3, p. 2, nr. 2.
960 DIR, A, XVII/3,p. 5, nr. 5.
961 Veress, Documente, VIII, p. 147, nr. 111.
962 DIR, A, XVII/3, p. 9-10, nr. 13.
963 Ibidem, p. 10-11, nr. 15.
964 Ibidem, p. 11-12, nr. 16.
12 mai — Iași969
5 iunie - Iași970
12 iunie - Iași971
20 iunie - Iași972
25 iunie - Iași973
26 iunie - Iași974
8 iulie - Iași975
25 iulie - Iași976
27 iulie - Iași977
30 iulie - Iași978
10 septembrie — Iași98’
905 Ibidem, p. 12-13, nr. 18.

966 Ibidem, p. 16, nr. 25.
968 Ibidem, XVI, p. 19, nr. XXVI; Colecția „dr. Constantin I. Istrati”, p. 56, nr. 51.
969 DIR, A, XVII/3, p. 18-19, nr. 29.
971 DIR, A, XVII/3, p; 19-20, nr. 31.
972 Ibidem, p. 20-21, nr. 33.
974 DIR, A, XVII/3, p. 23, nr. 37.
977 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, supl. II, 2, p. 359-360, nr. CLXXXIV.
978 Ibidem, p. 361, nr. CLXXXV; DIR, A, XVII/3, p. 26-27, nr. 43.
979 DIR, A, XVII/3, p. 27-28, nr. 44.
980 Ibidem, p. 29-30, nr. 46.
982 DIR, A, XVII/3, p. 31-32, nr. 49.
983 Ibidem, p. 34-35, nr. 55.
985 DIR, A, XVII/3, p. 38-39, nr. 62.
986 Ibidem, p. 40, nr. 65.
martie — Hotin999
începutul lunii aprilie - Hotin: se căsătorește sora sa, Ecaterina1000
începutul lunii aprilie — Iași1001
„a doua zi” - spre Țara Românească; a trecut Șiretul și s-a oprit la Buzău10021003
*
1006
1005
1004
27 aprilie - Iașil00j
12 mai - lași
·
6Z- iunie — Tlași-1005
-7 ·
7 iunie - TIași-1006
·
13 iunie - Iași
3 august - lupta de la Drăcșani.
ABREVIERI ȘI SIGLE
Bălan, Documente = Teodor Bălan, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuți, 1933;

II (1519-1662), Cernăuți, 1934; VII, ed. îngrijită de Ioan Caproșu, indice de Arcadie Bodale, cuvânt
înainte de Dumitru Vatamaniuc, Iași, 2005.
Călători străini = Călători străini despre Țările Române, III, voi. îngrijit de Maria Holban,
M. Μ. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, 1971; IV, voi. îngrijit de Maria
Holban, M. Μ. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, București, 1972.
Corfus, Documente, 1979 = llie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese
din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, București, 1979.
din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, București, 1983.
din arhivele polone. Secolele al XVI-lea și al XVII-lea, ed. îngrijită de Vasile Matei, București, 2001.
Costin, Letopisețul = Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, în
Opere, ediție critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice și glosar de P. P.
Panaitescu, București, 1958.
Dan, Mănăstirea Sucevița = Dimitrie Dan, Mănăstirea Sucevița. Cu anexe de documente
ale Suceviței și Schitului celui Mare, București, 1923.
Doc. Iași = Ioan Caproșu, Petronel Zahariuc, Documente privitoare la istoria orașului Iași,
999 Ibidem, p. 404-407.

1000 Ibidem, p. 408.
1001 Ibidem.
1002 Ibidem, p. 408-410.
1003 DIR, A, XVII/4, p. 4, nr. 6.
1004 Ibidem, p. 5-6, nr. 8.
1005 Ibidem, p. 7-8, nr. 12.
1006 Ibidem, p. 8, nr. 13.
101 Ibidem, p. 8-9, nr. 14.
' Călători străini, IV, p. 412.
1,309 CDM, I, p. 379, nr. 1675.
I, Acte interne (1408-1660), Iași, 1999.

Documente din Basarabia = Documente din Basarabia, adunate de P. S. Visarion Puiu,
Ștefan Berechet, Constantin Tomescu, Ștefan Ciobanu, Chișinău, 1928.
Ghibănescu, Surete = Gheorghe Ghibănescu, Surete și izvoade, VIII, Iași, 1914; XI, Iași,
1922; XVI, lași, 1926; XX, Iași, 1928; XXIV, Iași, 1930.
Hurmuzaki, Documente = Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria
românilor, III, 1, București, 1880; IV, 2, București, 1884.
Hurmuzaki-Bogdan, Documente = Documente privitoare la istoria românilor, supl. II, 1, voi.
întocmit de Ioan Bogdan, București, 1893; supl. II, 2, voi. întocmit de Ioan Bogdan, București, 1895.
Hurmuzaki-Iorga, Documente = Documente privitoare la istoria românilor, XII, voi.
întocmit de N. Iorga, București, 1903.
Iorga, Studii și documente = N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor,
VI, București, 1904; VII, București, 1904; XI, București, 1906; XVI, București, 1909.
Panaitescu, Documente = P. P. Panaitescu, Documente privitoare la istoria lui Mihai
Viteazul, București, 1936.
Paul Mihail, Documente = Paul Mihail, Documente și zapise moldovenești de la
Constantinopol (1607-1806), Iași, 1945.
Veress, Documente = Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei
și Țării Românești, V, București, 1932; VI, București, 1933; VII, București, 1934; VIII, București, 1935.
■
ABREVIERI
AAR = Analele Academiei Române

AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie „A· D. Xenopol”, Iași
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie „A- D. Xenopol”, Iași
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis
AP = Analele Putnei
AR = Arhiva Românească
ArhGen = Arhiva Genealogică
ARMSI = Academia Română. Memoriile Secțiunii Istorice
AȘUI = Analele Științifice al Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
BOR = Biserica Ortodoxă Română
CDM = Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală
a Statului
CDM. S 1 = Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică a
Statului, Supliment I
CI = Cercetări Istorice
CL = Cercetări Literare
DIR = Documente privind istoria României
DRH = Documenta Romaniae Historica
HUS = Harvard Ukrainian Studies
IN = Ioan Neculce. Buletinul Muzeului Municipal Iași
MEF = Moldova în epoca feudalismului
MI = Magazin Istoric
MMS = Mitropolia Moldovei și Sucevei
OCP = Orientalia Christiana Periodica
RA = Revista Arhivelor
Rdl = Revista de Istorie
RESEE = Revue des Etudes Sud-Est Européennes
RI = Revista Istorică
RI AF = Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie
RIM = Revista de Istorie a Moldovei
RIR = Revista Istorică Română
RMI = Revista Monumentelor Istorice
RRH = Revue Roumaine d'Histoire
RRHA = Revue Roumaine d’Histoire de l’Art
68 ABREVIERI
Rsl = Romanoslavica
SCIA = Studii și Cercetări de Istoria Artei
SCIVA = Studii și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie
SEER = The Slavonie and East European Review
SMIM = Studii și Materiale de Istorie Medie
ST = Studii Teologice
TV = Teologie și Viață
SUMAR
Cuvânt înainte..................................................................................................... 5
Prefață.................................................................................................................. 7
Nicolae N. Pușcașu (t), Voica Maria Pușcașu, Rezultatele săpăturilor
de cercetare arheologică efectuate la Mănăstirea Sucevița în anii
1962-1965 și 1968 ........................................................................................... 9
ȘTEFAN S. GorOVEI, Familia lui Ieremia vodă Movilă în tablouri votive.
Contribuții la istoria Mănăstirii Sucevița......................................................... 35
OLIMPIA Mitric, Tezaurul de manuscrise din timpul domniei lui
Ieremia Movilă..................................................................................................................61
*
ANDREI Pippidi, Ieremia Movilă. Schiță de portret.............................................. 79

CONSTANTIN CrăESCU, Ieremia Movilă - calitățile suveranului........................93
OVIDIU CRISTEA, „Datoria noastră creștinească’’. Preliminarii
la o istorie a limbajului politic în epoca lui Ieremia Movilă......................... 107
MARIA Magdalena Székely, Manifeste de putere la Ieremia Movilă.......... 123
DUMITRU Nastase, Ieremia Movilă - urmaș al lui Constantin cel Mare....... 137
LlVIU PlLAT, Intre Roma și Constantinopol. Biserica și puterea în vremea
lui Ieremia Movilă............................................................................................................. 161
*
ANCA BrăTULEANU, O imagine puțin cunoscută a lui Ieremia Movilă
și însemnătatea sa în perspectiva relațiilor culturale ale Moldovei
cu Polonia....................................................................................................... 179
Florin Marinescu, Nikolaos Mertzimekis, Ieremia Movilă și ajutorul
acordat unor mănăstiri de la Muntele Athos.......................................... 187
370 SUMAR
PETRONEL ZAHARIUC, Contribuții la istoria Movileștilor.

Mănăstirea Todireni.................................................................................................... 193
*
ȘTEFAN ANDREESCU, Inițiativele politice ale lui Ieremia vodă Movilă

din vara și toamna anului 1599...............................................................................215
CRISTIAN Antim BOBICESCU, între integrare și păstrarea autonomiei.
Modelul polonez și controlul domnilor în Moldova și
Țara Românească la cumpăna secolelor XVI-XVII............................................ 227
CONSTANTIN REZACHEVICI, Dimensiunea polonă a activității lui
Ieremia Movilă în lumina izvoarelor vremii....................................................... 249
ILONA CZAMAŃSKA, Intre familie și stat. Relațiile familiale ale
dinastiei Movileștilor în Polonia............................................................................. 263
*
ȘTEFAN S. GOROVEI, Doamna Elisabeta Movilă. Contribuții pentru

o biografie nescrisă...................................................................................................... 273
*
PETRONEL Zahariuc, Florin Marinescu, Documente de la Ieremia Movilă

voievod din arhiva MănăstiriiVatoped de la Muntele Athos.......................... 303
MIHAI-BOGDAN ATANASIU, Itinerariile Movileștilor.................................................. 315
*
Abrevieri.................................................................................................................................... 367
Sumar........................................................................................................................................... 369

Movileștii Vol 2 2006

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Movileștii Vol 2 2006

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

МШфІІ

ISTORIC Șl SPIRITWWC ромтоса

Carte tipărită cu binecuvântarea înalt Prea Sfințitului PIMEN,

SFÂNTA MĂNĂSTIRE SUCEVIȚA

Coperta Ieremia Movilă și familia sa în tabloul votiv

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

MOVILEȘTI!. ISTORIE ȘI SPIRITUALITATE ROMÂNEASCĂ. -

© Sfânta Mănăstire Sucevița, 2006

Paginile istoriei vorbesc despre rosturile unor personalități cu mari

Volumul de față este rodul simpozionului pe care Sfânta Mănăstire

Conform programului simpozionului: Emil Dragnev, Programul iconografic de la

Pregătirea textelor pentru tipar a întâmpinat dificultăți mai multe și mai

Ștefan S. Gorovei, Maria Magdalena Székely

Iași, 21 noiembrie 2006

După incendiul din anul 1831, întreg ansamblul astăzi cunoscut al

au însemnat durata execuției propriu-zise a operațiilor de investigare12 .

distinct și consistent nivelul de construcție al edificiului au fost recuperate două

Cercetările arheologice - - atât cât acestea s-au operat acolo (PI. 8) - au

bisericii 1, fără să le deranjeze - este amenajată o criptă de cărămidă (Μ 6; PI. 11;

4CDM, I, doc. 697, p. 178.

și Runcul lui Berchez. Imediat la nord de actuala Mănăstire Sucevița curge un

Fig. 1. Mănăstirea Sucevița. Monedă emisă de regele Poloniei Ștefan Băthory,

Fig. 2. Mănăstirea Sucevița. Monedă emisă de confederația Țărilor de Jos,

Fig. 3. Mănăstirea Sucevița. Vedere de ansamblu asupra lucrărilor de cercetare a

Fig. 4. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 41, profilul estic (tronson sudic)

Fig. 5. Mănăstirea Sucevița. Vestigiile construcției C,

Fig. 6. Mănăstirea Sucevița. Vestigiile construcției B, restaurate

Fig. 7. Mănăstirea Sucevița. Vestigiile construcției C, restaurate

Fig. 8. Sucevița. ..Biserica satului”. Secțiunea 02, profilul estic

Fig. 9. Sucevița. ..Biserica satului”. Secțiunea 04, profilul estic

Fig. 10. Sucevița. „Biserica satului”. Secțiunea 02, vedere de la vest

Fig- 11. Sucevița. „Biserica satului”. Cripta 5

Fig. 12. Sucevița. „Biserica satului”. Cripta 6

Fig. 13. Sucevița.„Biserica satului '. Secțiunea 09, profilul estic

Fig. 14. Sucevița. „Biserica satului”. Piatra de mormânt

Fig. 15. Sucevița. „Biserica satului”. Piatra de mormânt

Fig. 16. Sucevița. „Biserica satului”.

Maica Adriana, în anul 1964 ghid al Mănăstirii Sucevița,

Maica Iulia, în anul 1964 casieră a Mănăstirii Sucevița,

Maica Veni amina

Petroniu Bulbucan, fost monah, în 1964 gestionar al șantierului de restaurare a

Umbra arheologului Nicolae N. Pușcașu, suit pe zidul sudic de incintă,

Planșa 1. Mănăstirea Sucevița. Plan de situație cu amplasarea secțiunilor

Planșa 2. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 02, profilul nordic (tronson

Planșa 3. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 02, profilul nordic (tronson

Planșa 4. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 66, profilul sudic:

Planșa 5. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 63, profilul nordic:

incintă; V. - umplutură nivelată la interiorul construcției B; Z. - sol răscolit de lucrările

Planșa 6. Mănăstirea Sucevița. Secțiunea 41, profilul estic (tronson

Planșa 7. Mănăstirea Sucevița. Plan de situație cu marcarea vestigiilor

Planșa 8. Sucevița. „Biserica satului”, amplasarea secțiunilor și casetelor

Planșa 9. Sucevița. ..Biserica satului. Profilul longitudinal:

Planșa 10 a. Sucevița. ..Biserica satului”. Profilul transversal (la est de

Planșa 10 b. Sucevița. „Biserica satului”. Profilul transversal (în axul

Planșa 11. Sucevița. ..Biserica satului”. Plan al descoperirilor arheologice:

|5ζ]nivel prog inițial MĂNĂSTIREA SUCEVlȚA

EES-a ^-c B-е S-G ЕЗ-І- EZZJ - к ШШ-м l^-o.

FAMILIA LUI IEREMIA VODĂ MOVILĂ

Tablourile votive din naosul bisericii mari a Mănăstirii Sucevița au atras

1 Μ. A. Musicescu, Μ. Berza, Mănăstirea Sucevița, București, 1958, p. 161 (capitol

Ștefanescu a presupus că frescele Suceviței ar fi fost realizate pe la 16303. în 1959,

9 Idem, Pictura Suceviței și datarea ei, p. 227.

Alexie - și nu numai a lui, ci și a acelorași copii ai lui Ieremia vodă, în aceeași

ar fi una și aceeași cu Ana.