Pr. prof. dr.

Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 1

VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN ÞINUTUL

GHERGHESENILOR1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiþilor dreptmãritori creºtini în Sfânta Bisericã a Domnului nostru

Iisus Hristos! Ne împãrtãºim — ca întotdeauna în Dumnezeiasca Liturghie a

duminicii — din cuvântul lui Dumnezeu mai întâi; precum a zis Domnul: “Cel

ce ascultã cuvântul Meu ºi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaþã

veºnicã”. Aºa sã ne împãrtãºim ºi astãzi – pentru viaþa de veci; viaþa deplinã –

din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei.

“În vremea aceea a ajuns Iisus cu corabia în þinutul Gherghesenilor,

care este în faþa Galileii. ªi ieºind pe uscat L-a întâmpinat un bãrbat din

cetate, care avea demon ºi care de multã vreme nu mai punea hainã pe el ºi

în casã nu mai locuia, ci prin morminte. ªi vãzând pe Iisus, strigând, a cãzut

înaintea Lui ºi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu

Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mã chinui! Cãci poruncea duhului necurat sã iasã

din om, pentru cã de mulþi ani îl stãpânea, ºi era legat în lanþuri ºi în obezi,

pãzindu-l, dar el sfãrâma legãturile pentru cã era mânat de demon, în pustie.

ªi l-a întrebat Iisus, zicând: Care îþi este numele? Iar el a zis: Legiune. Cãci

demoni mulþi intraserã în el. ªi-L rugau pe El sã nu le porunceascã sã meargã

în adânc.

ªi era acolo o turmã mare de porci care pãºteau pe munte. ªi L-au rugat

sã le îngãduie sã intre în ei; ºi le-a îngãduit. ªi, ieºind demonii din om, au

intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe þãrm în lac ºi s-a înecat.

124 octombrie 1999. Duminica a XXIII-a dupã Rusalii.

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 2

Iar pãzitorii vãzând ce s-a întâmplat au fugit ºi au vestit în cetate ºi prin

sate. ªi au ieºit sã vadã ce s-a întâmplat ºi au venit la Iisus ºi au gãsit pe omul

din care ieºiserã demonii, îmbrãcat ºi întreg la minte, ºezând jos, la picioarele

lui Iisus, ºi s-au înfricoºat. Iar cei ce vãzuserã le-au spus cum a fost izbãvit

demonizatul. ªi L-a rugat pe El toatã mulþimea din þinutul Gherghesenilor sã

plece de la ei, cãci erau cuprinºi de fricã mare. Iar El, intrând în corabie, s-a

înapoiat.

Iar bãrbatul din care ieºiserã demonii Îl ruga sã rãmânã cu El. Iisus însã

i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta ºi spune cât bine þi-a fãcut þie

Dumnezeu. ªi a plecat, vestind în toatã cetatea câte îi fãcuse spre binele lui

Iisus” (Luca 8, 26-39).

Iubiþilor, de atâtea ori am ascultat acest loc al Sfintei Evanghelii. ªi

Bunul Dumnezeu ne-a împãrtãºit înþelegere, luminã, spre zidirea sufletului

fiecãruia dintre noi. Sã-L rugãm ºi acum ca în lumina Lui sã vedem luminã

sfântã din aceastã tragedie a sufletului, a vieþii omeneºti (una din cele mai

triste), anume un om stãpânit de demoni mulþi – de legiune. Fapt socotit

adeseori de medici (ºi de noi ceilalþi, profani) numai o boalã mentalã. Dar

orice boalã, vãzutã mai adânc, nu e de la om… ªi, mai adânc, nu e de la

Dumnezeu. Ci, hotârât, de la cel rãu. Cum a întâmpinat Iisus atunci – cum

întâmpinã ºi astãzi – o asemenea cãdere tragicã a omului? Dacã noi am gândi,

ne-am cerceta pe noi, am simþi ºi am recunoaºte cã într-un anume fel fiecare

este atins puþin sau mai mult de lucrarea celui rãu, cãci pãcatul prin cel rãu a

intrat în lume. Originea rãului nu e în om, ci în îngerul cãzut. De aceea, cum

vom vedea, pe parcursul smerit al cuvântului vom desluºi ispitele ºi pãcatele

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 3

care vin de la noi (dar dupã cãdere, dupã ispita demonului) ºi cele care vin

continuu direct de la demon, aºa cum ne învaþã dumnezeieºtii Pãrinþi.

Am ascultat cum Sfântul Evanghelist Luca ne descrie: Mergând Iisus pe

þãrmul celãlalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre rãsãrit, într-

un þinut care era numit “al gherghesenilor” ºi “al gadarenilor”, L-a întâmpinat

sãrmanul demonizat. Cum îl descrie Sfântul Evanghelist Luca – ºi ceilalþi

evangheliºti (la Sfântul Matei e vorba de doi demonizaþi) –… cât de

înspãimântãtor era pentru lumea înfricoºatã de tot rãul. Nu mai punea hainã

pe el, nu mai locuia în casã, ci prin morminte2… Moartea unde a fost

provocatã? cum spune dumnezeiescul Pavel, cã de aceea a trimis Tatãl pe Fiul

Sãu, sã surpe pe cel ce are stãpânirea morþii, adicã pe diavol. ªi sãrmanul

demonizat îºi cãuta din timpul vieþuirii lui nefericite locul mormântului.

Oamenii încercau sã-l þinã undeva, într-o cãsuþã, închis, legat; el sfãrâma

obezile ºi alerga în pustie3. ªi, vãzându-L pe Iisus, a înaintat. Închipuiþi-vã,

toatã lumea se înspãimânta când îl privea, de departe. Se înþelege cã Iisus nu

se înspãimântã; se mâhneºte adânc ºi îl întâmpinã. ªi, uimitor poate (poate,

numai), cã demonizatul, demonul din el Îi vorbeºte Mântuitorului ºi-L

recunoaºte de Fiu al lui Dumnezeu.

Va spune mai pe urmã Sfântul Iacov: “...ºi demonii cred; ºi se

cutremurã” (Iacov 2, 19). Cred, în spaimã însã. Sã nu uitãm, sã luãm
aminte! – mai ales cei care sunt ispitiþi sã nu creadã; cãci el, care crede,

2Oricine poate fi stãpânit de un asemenea demon – bãrbat sau femeie: un

bãrbat care înjurã urât, o femeie care se exprimã urât, cu neruºinare… Cãci
dupã pãcat Adam s-a ruºinat când s-a vãzut gol. ªi una din dramele noastre de
astãzi e cã noi nu ne mai ruºinãm atunci când suntem aproape goi. Nu e un
semn de demonism acesta?
3În rugãciunile sale pentru izgonirea demonilor, Sfântul Vasile cel Mare ne
învaþã sã-i spunem demonului: “Fugi în pustie, în locuri nelocuite, unde
nimeni nu locuieºte, ci singur Duhul ºi puterea lui Dumnezeu sãlãºluieºte!”.
Asemenea locuri cãuta demonizatul..
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 4

îndeamnã pe oameni sã nu creadã. Aceasta e una din cele mai grave

ispite ale demonului.

Atât de clarã, de limpede pare credinþa lui, încât Îi spune Mântuitorului

“ cu glas mare, cãzând înaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu

Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mã chinui!. Cãci poruncea duhului necurat sã

iasã din om, pentru cã de mulþi ani îl stãpânea, ºi era legat în lanþuri ºi în

obezi...”.

“Nu mã chinui!”… Iubiþilor, ce însemna acest chin? ªi ce înseamnã

chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluºeºte

una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne dã aici un

tâlc adânc Sfântul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic cã cei chinuiþi în gheenã

vor fi biciuþi de biciul iubirii. Adicã cei ce simt cã au greºit faþã de dragoste

suferã acolo un chin mai mare decât orice chin. Cãci tristeþea întipãritã în

inimã de pãcatul faþã de iubire e mai ascuþitã decât orice chin din lume. E

nebunie sã socoteascã cineva cã pãcãtoºii se lipsesc în gheenã de dragostea

lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoºtinþei adevãrului, care, dupã

mãrturisirea de obºte, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreazã prin puterea ei

în douã feluri: pe pãcãtoºi îi chinuieºte, iar pe cei ce au fãcut cele cuvenite îi

veseleºte. ªi aceasta este, dupã judecata mea, pãrerea de rãu sau chinul din

gheenã. Dragostea îmbatã însã sufletele celor de sus cu desfãtarea ei”.

O Doamne! Înþelegem adâncul acestei mãrturii… Judecata, osânda lui

Dumnezeu, chiar cele ºase întrebãri ale Judecãþii (pe care le evocãm

întodeauna la Evanghelia din Duminica Judecãþii: “Am fost flãmând, însetat,

gol, strãin, bolnav, în temniþã… ºi nu M-aþi slujit”) tot tainã a iubirii sunt.

Atunci, care este osânda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Sã
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 5

nu greºim în veci! ºi sã nu hulim în felul acesta. Judecata, osânda, pedeapsa

lui Dumnezeu este iubire. Atunci când auzim cã vor merge cei pãcãtoºi în

osândã veºnicã, aceasta înseamnã cã vor suporta osânda iubirii. Nu este alta.

Mulþi au aplicat Dumnezeirii gândurile, pãcatele lor, judecându-L pe

Dumnezeu, socotind cã El este, în vreun fel chiar autorul morþii. Doamne

pãzeºte! Dumnezeu n-a fãcut moartea, spune Scriptura, ºi nu se bucurã de

osânda ºi de moartea celor vii. Cãci vii le-a fãcut pe toate.

Acesta este unul dintre cele mai adânci adevãruri pe care trebuie sã le

gândim; ºi sã ne împãrtãºim din el. Pentru cã împãrtãºindu-ne din iubire ne

împãrtãºim din veºnicia lui Dumnezeu. Acelaºi Pãrinte, Isaac Sirul, spune: “Cel

ce se hrãneºte cu iubirea se hrãneºte cu viaþa veºnicã a lui Dumnezeu”.

Simþi, în iubire, totdeauna, luminând în tine veºnicia, puterea vieþii de veci.

Altfel, cum au spus ºi Isaac Sirul ºi alþi Pãrinþi, sãrmanul om (ºi nefericitul

demon) nu poate suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea! care

simte “cãrbuni de foc aprinºi în inima lui”, cum spune Isaia proorocul.

Românul a înþeles ceva din aceasta, cãci zice: “Rãzbunarea cea mai mare

este când duºmanul tãu e silit sã recunoascã faptul cã tu eºti bun ºi el e rãu”.

Un mare scriitor, Dostoievski, a spus: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi”, iar

Eugen Ionescu spune: “Iadul este crima împotriva iubirii”.

Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu mã chinui!” – Nu mã chinui cu

iubirea! ªi întrebând Iisus: “Care îþi este numele?”, demonul (omul, propriu-

zis) a rãspuns:“Legiune, cã suntem mulþi”. ªi aici, la fel, se dezvãluie o faþã

întunecatã a tragediei demonizatului; a oricãrui demonizat: Nu omul a vorbit.

Sã vorbeascã demonul din tine… ªi-L rugau demonii: “De porunceºti cumva sã

ieºim, nu ne mâna în adânc!”. La Apocalipsa, dumnezeiescul Ioan vorbeºte de

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 6

“adâncimile satanei” – invenþiile demonice cu care ispiteºte din adânc. ªi

demonii nu doreau sã meargã în adânc; într-un anume fel în locul lor. Dar era

acolo o turmã de porci; ºi L-au rugat pe Mântuitorul: “Îngãduieºte-ne sã

intrãm în turma de porci!”. Nu în adânc sã mergem ci – o, nefericiþii – sã-ºi

ducã mai departe slujba lor, a distrugerii. ªi, în taina mare a libertãþii, ºi într-

un fel a “rugãciunii” lor (dacã o putem numi aºa) le-a îngãduit; revelator, ca sã

descopere lucrul lor, al demonilor, în lume. Aºa trebuie sã înþelegem partea

ultimã a acestei pericope (la care ne vom referi în final). ªi intrând în turma de

porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sãrmanul îndrãcit îl

chinuia ºi-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvântãtoare le chinuie, le

aleargã, ºi se aruncã de pe þãrm în lac. Pãzitorii se înfricoºeazã, de-o datã ºi

de priveliºtea care-i înspãimântã, ºi de prezenþa lui Dumnezeu ºi a lucrãrii Lui,

ºi de paguba pentru care socoteau cã vor rãspunde. Aleargã în cetate,

vestesc… gherghesenii vin, aflã cum a fost vindecat demonizatul (ei îl

cunoºteau)... ºi-l vãd deodatã la picioarele Mântuitorului, liniºtit. ªi, uimitor, de

spaimã, de pagubã, Îl roagã pe Iisus sã plece de la ei; sã-i lase în lumea

gândurilor lor. Scãpaserã de demonizat; dar pierduserã turma de porci. Iisus

primeºte cuvântul lor. Se retrage… Cel vindecat se apropie ºi-L roagã sã

rãmânã cu El. Dar Iisus îi spune: “Mergi ºi spune cât bine þi-a fãcut þie

Dumnezeu!”. Iisus se urcã în corabie, cel vindecat, redobândindu-ºi chipul,

zidit dupã chipul Celui care îl vindecase acum (al lui Iisus), vesteºte acolo, în

cetatea, în casa lui, în tot þinutul…

De ce l-a trimis Iisus? Altã datã, când vindeca orbi sau alþi bolnavi,

dimpotrivã, le spunea: “Vedeþi, sã nu spuneþi nimãnui!”. Tainic. Acum,

dimpotrivã, nu-l ia cu Dânsul. Avea ucenici. Îl lasã acolo sã fie apostol, sã

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 7

spunã ce-i dãruise lui. Îi redescoperise ºi-i redãruise chipul lui, dupã chip divin.

Mântuitorul l-a trimis sã vesteascã; pentru cã lumea de acolo, de bunã seamã,

avea sã audã cum turma de porci se prãvãlise în adânc, dar privindu-l acum

pe cel vindecat sã aibã în faþã taina, dacã vreþi, a binelui ºi a rãului. Rãul,

care a intrat în lume prin demon ºi care îl sluþise, fãcând – o, nefericitul de el –

din sãrmanul om un vas în care era legiune de demoni. Acum oamenii puteau

sã vadã rãul care pune stãpânire pe om, dar care poate fi scos, înlãturat de

Dumnezeu, iar omul sã-ºi redobândeascã chipul sãu. Mai mult, sã vadã cã

þinta demonului nu este numai omul, ci în întreaga fãpturã, operã divinã 4.

Pentru care pe atâþia din noi îi pãtrunde cu gândurile lor distrugãtoare. Ca sã

facã aceastã operã divinã – natura întreagã, Creaþia – irespirabilã, s-o

întineze.

De aceea cel vindecat trebuia sã fie mãrturie ºi, dacã vreþi, cuvântul,

am zice, definitoriu al binelui ºi al rãului. Binele e Dumnezeu. ªi trebuie sã ºtii,

suflete, ce înseamnã binele: ca orice gând, cuvânt ºi lucru al tãu sã fie

închinat zidirii. Dupã aceasta cunoºti cã te afli în bine – când prin toate tu

creezi, dai viaþã, salvezi. Iar rãul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot

ceea ce este deºertãciune ºi, mai grav, tot ceea ce distruge.

Zilele acestea, aflându-mã în dialog cu o personalitate, un rector al unei

universitãþi, a venit vorba despre o asemenea temã, o prelegere pe care
urmeazã sã o þinem. ªi am subliniat: “binele creeazã; rãul distruge”. Pe
bunã dreptate, în dialog, a spus: “Dar dacã rãul distruge, nu trebuie ºi

4În context iudaic, faptul cã legiunea de demoni a intrat în rândul porcilor se

referã ºi la acel concept de kuºer – de curat sau necurat – de atunci. Deci,
demonii ieºind din om n-au intrat în orice vieþuitoare, ci exact în acea turmã
de porci care întruchipau necurãþia în fire pentru iudei. ªi toatã acea turmã de
porci s-a aruncat în mare întru curãþirea ºi a firii, nu numai a omului. Deci
demonul nu a rãbdat sã rãmânã pe pãmânt. Neîntâmplãtor a intrat într-o
turmã de porci – întruchipare a necurãþiei, în contextul acela iudeic – fiind
înghiþiþi de marea cea curãþitoare. (nota d-nei Emanuela .......)
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 8

noi sã-l distrugem?”. ªi aºa este. Iar eu am rãspuns: “Tocmai aceasta a

fãcut Hristos pe Cruce: a rãstignit rãul; a rãstignit pãcatul omului”. ªi n-a
rãmas la actul distrugerii rãului. Rãul l-a distrus, dar fãptura a înãlþat-o
la Înviere. Cãci, Hristos rãstignindu-se ºi rãstignind în El rãul nostru,
pãcatul nostru, firea umanã pe care ºi-a luat-o din sânurile Fecioarei a
dus-o la Înviere. De aceea zic Pãrinþii: “Iubeºte pe pãcãtos; urãºte
pãcatele lui!”.

Iisus, pãcatul, rãul din cel demonizat l-a izgonit ºi a redescoperit chipul

divin din el, iubiþilor. Chipul divin, originar. În acel demonizat Iisus contempla

în adânc chipul zidit de El. Cãci aºa a lucrat Dumnezeu dintru început: L-a zidit

pe om dupã chipul ºi asemãnarea Lui. Mai tâlcuit: L-a zidit pe om – ºi aceasta-i

definiþia noastrã dupã Scripturã – dupã chipul lui Dumnezeu ºi în perspectiva

nesfârºitei asemãnãri cu El. ªi atunci, Iisus aºa a vindecat: a distrus rãul ºi l-a

salvat pe om. L-a trimis pe om sã spunã celor din jur, care cugetau

înspãimântaþi cã au pierdut pe bieþii porci, cã a fost salvat omul; ºi sã le arate

distincþia între bine ºi rãu.

Aceasta e – atât de limpede – distincþia între bine ºi rãu; s-o ºtim ºi s-o

mãrturisim: Atunci cunoºti cã te afli în bine ºi în adevãr, când orice gând, orice

cuvânt, orice lucru al tãu e închinat unui sens creator, binefãcãtor, de viaþã

dãtãtor. Tu poþi sã creezi ºi pentru distrugere. Sã reþinem! Sunt încredinþat

cã aceasta este mãrturia adevãrului. Ce înseamnã a fi în adevãr? Ce înseamnã

a fi în bine? Ce înseamnã, atunci, chipul lui Dumnezeu pe care l-a întipãrit în

mine? Aceasta înseamnã, repet: ca orice gând, orice intenþie a ta, orice

cuvânt al tãu, oriunde te afli – cu semenul tãu, pe stradã, în piaþã, în ºcoalã;

profesor, medic, judecãtor –, în toate dupã aceasta sã-þi fie judecata ta: cã

gândul, cuvântul, fapta ta trebuie sã fie ziditoare, sã creeze. Pentru cã suntem

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 9

creaþi dupã chipul Creatorului. ªi, dimpotrivã, când gândul, cuvântul, fapta ta

e distrugãtoare de viaþã, nu eºti în bine. Sã distrugi numai rãul!

Aici douã idei ne întâmpinã, ne cerceteazã spiritul. Erau faþã în faþã

Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu fãcut om – ºi sãrmanul demonizat. Cum s-a

sãvârºit vindecarea lui se înþelege: Mântuitorul a poruncit demonilor sã iasã.

ªi s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de câte ori gândim la chipul nostru

originar sã cugetãm ce a însemnat aceastã hotãrâre divinã: “Sã facem om

dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã”. ªi Sfântul Vasile cel Mare se întreabã:

“Cui a zis Dumnezeu «Sã facem om dupã chipul ºi asemãnarea Noastrã»? Cui

Altuia, zice el, dacã nu propriului Sãu Fiu ºi Chip?”; Cel care este strãlucirea

slavei Sale; Cel care a zis: “Eu ºi Tatãl Meu una suntem”. Deci dupã chipul

Fiului din veci ne-a fãcut. ªi când te gândeºi... o, creºtine, o suflete!... dupã

chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, în Care iubirea ºi lumina pãrinteascã s-

au revãrsat fiinþial ºi Duhul Sfânt lumineazã faþa Lui... Cãci “în Duhul Sfânt

noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, aºa ai fost plãsmuit: S-a

insuflat în tine suflare de viaþã divinã, s-a insuflat chipul divin; prin care þi se

dã adevãrul divin – prin care poþi gãsi rãspuns la o situaþie pe care nu ºtii sã

o dezlegi; de asemeni, putere divinã – sã birui în tine ispita; cunoºtinþa –

duhul cunoºtinþei, al dreptei credinþe, al temerii de a pierde lumina ºi iubirea

lui Dumnezeu... în sfârºit, toate aceste virtuþi. Zice dumnezeiescul Maxim

Mãrturisitorul cã însuºirile dumnezeieºti – mai ales cele morale – adicã

spiritualitatea divinã, înþelepciunea divinã, bunãtatea divinã, ºiinþa divinã, ºi

celelalte – le-a insuflat Dumnezeu în noi. Adam a primit aceste însuºiri divine,

ºi prin ele s-a sãdit virtutea în noi. Reþineþi ºi aceastã idee teologicã adâncã a
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 10

Sfântului Maxim Mãrturisitorul, anume cã însuºirile Dumnezeirii insuflate

în om devin virtuþile omului.

Aceasta înseamnã a fi dupã chipul divin: a te împãrtãºi din luminã

divinã, din înþelepciune divinã, din înþelegere divinã, din sfat dumnezeiesc,

din puterea de a birui rãul, din cunoºtinþã. În toate sã vezi legile lui Dumnezeu

ºi rosturile; în fiecare fãpturã sã vezi semãnatã, întrupatã acolo, o raþiune

divinã. Aºa cum sfinþii mergeau printre flori ºi auzeau grãind ºi ele mãreþia lui

Dumnezeu ºi le mângâiau cu toiagul: “Nu strigaþi aºa tare!”. Nu-L preamãriþi

cu atâta zgomot pe Dumnezeu! Noi nu auzim glasurile lor, dar sfinþii le aud.

Sau alþii care aud glasurile astrelor cereºti. Iatã, este printre noi un suflet care

face un doctorat în Astrofizicã. Sã simþi, cum simþeau mulþi, muzica sferelor

cereºti... ªi, un adânc de tainã, Adam le avea toate acestea – fericitul Adam –

fãrã un “înainte de”, fãrã ce avem noi – un trecut. Când privim în trecutul

nostru vedem atât întuneric, atâta umbrã... Adam nu avea acest trecut.

Cãderea pe urmã s-a produs. Aceastã gândire a trecutului...

Rogu-vã sã cugetãm numai la aceasta: Ce frumuseþe dã chipului tãu

aceastã luminã divinã ºi iubire divinã, bunãtate, pace ºi înþelegere! E acea

frumuseþe netrecãtoare. Cãci dacã frumuseþea trupului trece, aceastã

frumuseþe divinã, a darurilor dumnezeieºti, a virtuþilor, nu trece. Virtuþile,

gândiþi-vã, cum spun dumnezeieºtii Pãrinþi, sunt mai bãtrâne decât noi;

pentru cã sunt însuºiri dumnezeieºti. De aceea noi mãrturisim lumina, harul

dumnezeiesc necreat, veºnic. ªi te împãrtãºeºti atunci tu, vremelnicule, din

veºnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumuseþea sufleteascã. Sã cugetaþi la

ea, iubiþilor! Ea te înfrumuseþeazã la orice vârstã; cãci e din veºnicie; ea nu

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 11

are timp; ea nu are ani. Cu aceastã frumuseþe a fost zidit Adam ºi în adânc se

pãstreazã în tot omul. Iar demonul îl urâþise. Ce înseamnã cãderea!

O, Doamne, cum lucreazã demonul în cãdere? Îi insuflã omului cele ale

lui. Mai întâi uitarea – uiþi de darul lui Dumnezeu; apoi nepãsarea, credinþa

strâmbã, blasfemia, iuþimea, mânia, amãrãciunea, înfurierea (cu furie

nãpraznicã), ura de oameni, pomenirea rãului, vorbirea de rãu, osândirea,

întristarea (fãrã temei), frica, laºitatea, cearta, rivalitatea, pizmuirea, slava

deºartã, fãþãrnicia, minciuna, necredinþa, zgârcenia, iubirea de materie,

împãtimirea, trândãvirea, micimea de suflet, nemulþumirea, cârtirea,

înfumurarea, pãrerea de sine, trufia, îngâmfarea, dorinþa de a plãcea

oamenilor, viclenia, neruºinarea, linguºirea, înºelãciunea, ironia (cu gând rãu),

duplicitatea, învoirea cu pãcatele pãtimaºe, gândirea deasã la ele, rãtãcirea

gândurilor, înmulþirea gândurilor pânã la obsesie de cel rãu (obsesia cã nu

mai poþi scãpa; numai Dumnezeu te scapã). Doamne, când ai în faþã aceste

douã lumi, abia atunci (dobândind ºi înþelesul lor) simþi dorul de a te izbãvi.

Nu mai poþi suporta... ºi strigi. Desluºeºti atunci de unde vin aceste ispite,

forme ale cãderii, care te urâþesc, te schimonosesc. Dacã atât de frumos

aratã orice bãtrân chiar, strãluminat din lãuntru de virtuþi (de lumina divinã,

de iubirea divinã, de bunãtatea, de pacea divinã). O, cât te urâþesc patimile!

Dacã te-ai putea privi... Nu doresc oamenii sã fie frumoºi la chip. Dar

frumuseþea chipului doar cu sulemeneli – sã mã iertaþi cã o spun – nu e

frumuseþe, nu-þi dã frumuseþe. Dacã dorim frumuseþe, sã ne împãrtãºim din

darurile dumnezeieºti ale virtuþilor divine, care refac în noi chipul dupã care

am fost urziþi, al Mântuitorului Hristos; ºi împãrtãºiþi. ªi ori de câte ori, prin

ispitã, cel rãu încearcã sã ne întoarcã de la harul, de la lumina divinã, sã

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 12

chemãm ajutorul lui Dumnezeu; cãci, cum spune Apostolul: “Tot harul ºi darea

cea bunã de sus vin”.

Gândind la acest cuvânt mi-am zis aºa: Doamne, de unde vine ceea ce

numim noi progres, suiº continuu? Vine din lumea aceasta? Dacã progresul

(reþineþi ideea) ar fi din lumea aceasta, atunci, în chip firesc, cu fiecare copil

al nostru – care e o unicitate ºi o noutate – ar trebui sã fie un progres; ºi,

totdeauna, copiii ar trebui sã fie superiori pãrinþilor. Dacã unul e om de geniu,

fiul lui ar trebui sã fie ºi mai genial. Dar din nefericire nu-i aºa. Atunci,

Doamne, am înþeles cu adevãrat cã progresul nu este o tainã a lumii

acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evoluþia nu produce un suiº din ea însãºi;

aºa cum au încercat sã ne amãgeascã, sã ne sminteascã, sã ne înºele cei din

veacul trecut (Am înþeles cã în prezent în America nu se mai predã

Evoluþionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu). Nu-i din lumea aceasta; cãci

dacã ar fi din lumea aceasta, neîncetat am spori noi de la noi înºine. Or, nu

sporim noi; ºi e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –,

într-o operã a lui, Unicitatea omului, spune: “Constatãm evoluþia, dar numai

retrospectiv. (...) Natura nu poate evolua din ea însãºi; ea e oarbã”. ªi încheie

cartea cu urmãtorul cuvânt: “Gândul de perfectibilitate (adicã noi singuri de

am vrea sã ne perfecþionãm), ieri sau azi, nu-i decât o iluzie”. E uimitor. Dacã

l-aº întâlni l-aº îmbrãþiºa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui.

Rar s-a scris atât de cinstit de cãtre un om învãþat, care este directorul

Institutului Naþional de Antropologie ºi Istorie a Omului al Statelor Unite.

Ieri, când am sãvârºit Taina Sfântului Botez, simþeam, credeþi-mã, harul

pe care-l primeºte pruncul. ªi acest har de la botez, Doamne, e slava, chipul

Tãu, viitorul ºi progresul. Nu e cu putinþã, iubiþilor, schimbarea fãrã har.

Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 13

Oamenii reuºesc sã transfigureze într-un fel (sau sã întineze) natura; dar ei nu

se schimbã. ªi nu se pot schimba decât atunci când Mântuitorul – aºa cum a

apãrut în faþa demonizatului – apare în faþa noastrã, chemat de noi. ªi

chemãm harul Lui, sã se oglindeascã în noi chipul Lui. Aici e taina progresului

lumii. Trebuie s-o ºtim ºi s-o mãrturisim copiilor noºtri, elevilor noºtri,

studenþilor noºtri... tuturor. E o tainã a tainelor; pe care s-o mãrturisim cu

glasul tare al adevãrului.

ªi, deºi demonul Îl mãrturisea pe Hristos, în schimb, blasfemia ºi

ateismul sunt îndeosebi opera demonului. Cãci zic Pãrinþii: De pãcatele de la

trup vom rãspunde noi mai ales (desfrâul, avortul º.cl.); dar pãcatele hulirii lui

Dumnezeu, ale despãrþirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Zic Pãrinþii

acest cuvânt: “Omule, ia aminte! Totdeauna când eºti ispitit de îndoialã 5, de

hulã împotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele pãcate nu vei fi tu

osândit, pentru cã sunt de la demon”. E o mare tainã, pe care o descoperã

Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a întrebat: “Ce

sã mã fac Pãrinte Patriarh? Gânduri de hulã, de necredinþã mã bântuie”.

Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, liniºteºte-te. De la demon sunt ºi mai ales el

va fi judecat pentru aceasta. Cã ºi eu eram frãmântat, ºi am mers la Ava

Pafnutie6...”. Care i-a spus patriarhului Petru: “Când m-au prins pe mine

chinuitorii m-au dus sã mã munceascã pentru mãrturisirea lui Hristos. Când

mã munceau (era ca o judecatã a lui) – cu cârlige de fier strunjeau trupul meu

5Cine a semãnat în om sfâºierea, despãrþirea în douã? Nu demonul, când a

spus: “Oare...?”. Deci demonul lucreazã prin sfâºiere întâi, pentru ca inima
noastrã sã fie împãrþitã ºi sã ajungã apoi la atâtea gânduri urâte de care
suntem chinuiþi mereu. ªi te depersonalizeazã, încât sã ajungã ºi în tine sã fie
legiune; de gânduri.
6Un mare mãrturisitor. A supravieþuit prigoanei lui Diocleþian ºi a luat parte
la Sinodul I Ecumenic; rãmãsese fãrã un ochi, aºa de mult a fost chinuit.
Pr. prof. dr. Constantin Galeriu Vindecarea demonizatului 14

– vicleanul diavol îmi aducea gânduri de hulã spre Dumnezeu, iar eu îi

rãspundeam cu mâhnire ºi tristeþe: O, sãrmane duh viclean ºi necurat! Eu

sufletul meu ºi trupul ºi toatã viaþa mea îmi dau cbinurilor ºi morþii pentru

Dumnezeu, iar tu îmi aduci mie gânduri de hulã? Pãi de aº huli eu pe Domnul

Dumnezeul meu dupã vicleanul ºi vrãjmãºescul tãu sfat, nu mi-aº da trupul ºi

sângele meu muncilor ºi focului pentru Dânsul. ªi hula ta se va întoarce

asupra ta” (aºa cum spusese Psalmistul: “Întoarce-se-va rãutatea lui la capul

lui”).

ªi în timpurile din urmã atâþia creºtini au fost chinuiþi, în toate aceste

þãri, de la cel rãu, sã-ºi lepede credinþa; era întocmai aceeaºi temã din

vremea marilor prigoane. ªi au rezistat, au supravieþuit ºi au mãrturisit.

Bunule Doamne, aºa ne rugãm: Sã strãluceascã în noi lumina feþei Tale,

Doamne! Aºa cum Tu, în faþa celui demonizat ai strãlucit asupra lui, demonii

au fugit ºi chipul celui zidit de Tine dupã chipul Tãu l-ai arãtat în faþa

mulþimilor liniºtit, senin, luminos, redobândind dragostea ºi lumina cea dintâi,

fã, Doamne, ºi în noi sã strãluceascã frumuseþea feþei Tale, lumina Ta,

iubirea Ta, Doamne, bunãtatea Ta, pacea Ta, frumuseþea Ta. Pe feþele

acestor oameni, care poartã în ei harul Duhului Tãu cel Sfânt ºi sunt temple

ale Duhului Sfânt. Aceastã strãlucire, aºa cum tot Isaac Sirul spune:

“Strãlucirea Ta, Doamne, din adâncul inimii, este darul, plata pe care ne-o

faci”. Aceastã strãlucire sã fie pe feþele noastre, ale tuturor! ªi bucuria divinã

– aceastã ofrandã negrãitã, biruitoare asupra oricãrui rãu din lume, mãrturie a

adevãrului ºi a luminii – sã nu ne pãrãseascã niciodatã. De la Tine Pãrinte,

Fiule ºi Duhule Sfinte, cu Preacurata-Þi Maicã ºi cu toþi sfinþii. Amin.