Universitatea Transilvania din Braov

Relaia dintre moral i drept

Facultatea de Sociologie i Comunicare
Specializarea Asisten Social

Student: Pricop Alexandra Geanina

ndrumtor: Lect. univ. dr. Borcoman Mariana

Braov
2014

CUPRINS:
1) Definiie.
2) Morala.
3) Influena direct a moralei asupra dreptului
4) Raportul dintre moral i drept.
5) Asemnri i deosebiri ntre moral i drept.
6) Ideile lui Mircea Djuvara fa de moral i drept.
7) Normele juridice i normele religios-morale n Roma
Antica.
8) Biserica-Moral.
9) Teoreticienii dreptului romnesc.
10) Concluzii.

Relaia dintre moral i drept

1. Definiie
Morala reprezint "un ansamblu de idei, precepte, reguli cu privire la bine i ru, la corect i incorect, cu privire la just i
injust". Morala, ca sistem de norme, se bazeaz pe convingerea intim i pe contiina personal a fiecrui individ n
comportamentul su. Mobilul regulii morale este datoria persoanei fa de sine nsi. Oamenii i raporteaz comportarea
la valorile morale de bine sau ru, din care decurge i definirea acestui comportament ca moral sau imoral. Morala are deci
ca valori fundamentale principiile binelui, dreptii, justiiei i adevrului, valori promovate i aprate de drept. Normele
morale sunt dotate cu sanciuni de aceeai natur, sanciuni care pot fi exterioare subiectului, ca de exemplu oprobiul
public, sau pot fi interioare, adic din sfera contiinei subiectului, de exemplu: preri de ru, regrete, mustrri de cuget,
scrupule de constiinta etc. Dreptul "reprezint un ansamblu de reguli de comportare n relaiile sociale, al cror principal
caracter este obligativitatea - la nevoie impus - pentru toi membrii societii organizate."
2. Morala
Sunt autori care consider c morala este totalitatea regulilor de comportare a oamenilor. Alii consider morala ca un
ansamblu de reguli i concepii despre bine i ru, despre just i injust, despre admisibil in interzis. Atat dreptul, ct i
morala se ocup de comportarea oamenilor, stabilind reguli sociale. Numai c aria de referin a moralei este mult mai larg
decat cea a dreptului. De aici i o serie de opinii care au susinut i susin c dreptul este nglobat n moral. Aa cum am
artat, diferena ntre drept i moral se circumscrie naturii constrangerii: material n cazul dreptului i psihic n cazul
moralei. Exist i autori care susin c deosebirile ntre drept i moral se relev nu numai sub aspectul naturii sanciunii, ci
i al scopului si coninutului sanciunii. Cu toate acestea s-a ajuns la concluzia c ntre drept i moral nu exist o deosebire
fundamental ci una formal, care se refer la caracterul sanciunii. Pentru c ntre drept i moral nu exist deosebire nici
de natur, nici de scop i nici de coninut. Sunt i autori care susin c deosebirea dintre drept i moral const, in primul
rand, n faptul c morala este unilateral, fiindc se adreseaz unui singur subiect, pa cand dreptul este ntotdeauna bilateral.
n al doilea rand, se suine c judecata moral are n vedere un proces interior, pe cand aprecierea juridica presupune un
punct de vedere exterior. De asemenea morala reprezint o etic subiectiv, pe cand dreptul, o etica obiectiv.
3. Influena direct a moralei asupra dreptului
C pan i un drept "politic" trebuie s in seama de principiile enunate de "legea religios-moral", ne adeveresc chiar si
unii teoreticieni ai dreptului, pentru care "statul" este "o persoana moral politico-teritorial".
Firete, normele morale nu au o valoare juridic, i nici nu opereaz prin msuri coercitive (de constrangere). i, totui, ele
au un caracter obligatoriu pan i n dreptul internaional, fiind adeseori respectate sub presiunea opiniei publice.
Principiile legii morale influeneaz de altfel toate ramurile dreptului international, civil, penal etc. De pild, "morala
internaional" - indiferent de ce principii religioase ar fi ea strabatut (mozaice, budiste, cretine, islamice etc.)
-"influeneaz dreptul internaional, n sensul c tot mai multe reguli
ale moralei i echitaii, fiind respectate de state, au imbogait dreptul internaional, transformandu- se n reguli ale sale.
nclcarea regulilor moralei i echitii exercit, dimpotriv, o aciune negativ asupra dreptului internaional. Invers,
respectarea dreptului internaional - scrie prof. I. Diaconu - asigur promovarea unui element de moralitate n relaiile
dintre state, n care i valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate".
4. Raportul dintre moral si drept
Vechimea moralei este tot att de mare ct i societatea, pentru c ea a jucat i joac un rol deosebit de important n
reglementarea relaiilor sociale i n asigurarea ordinii sociale.

Raportul dintre moral i drept este o problem mult discutat de-a lungul timpului, pentru c n multe privine normele
morale erau confundate cu normele juridice. nc din antichitate, gndirea juridico-politic a fost preocupat de raportul
dintre drept i moral. Dac n Grecia antic nu se fcea o distincie bine precizat ntre cele dou categorii de norme
sociale, doctrina juridic roman a fcut pai nsemnai n sensul conceperii dreptului independent de moral. Ch.
Thomasius (16551728) a separtat pentru prima dat, din punct de vedere teoretic, dreptul de moral. La analiza acestui
raport i-a adus o mare contribuie filozoful german Kant, care a relevat caracterul absolut, aprioric al legii morale. Unii
filozofi au mers pn la identificarea naturii normelor juridice i morale, iar alii au considerat c tiina dreptului trebuie s
fac abstracie de influena moralei ca i a politicii i a altor factori extrajuridici asupra dreptului. Juritii n cvasitotalitatea
lor, sunt de prere c ntre drept i moral exist o corelaie organic deoarece principiile morale ale binelui, dreptii,
justiiei i adevrului sunt aprate i promovate i de drept. Dar fiecare din cele dou categorii, respectiv dreptul i morala,
i pstreaz identitatea.
5. Asemnri i deosebiri ntre moral i drept
a) Att dreptul ct i morala reprezint un ansamblu de norme de conduit.
b) Normele morale dintr-o societate nu sunt neaprat unitare. Ele variaz n funcie de grupul social, de colectivitatea
naional, social, religioas. Nu exist valori morale absolute, ntruct se schimb dup epoc, dup clase (chiar n
aceeai epoc), dup categorii sociale sau profesionale.
c) Dreptul n schimb este i trebuie s fie unitar, asigurnd o ordine juridic unic n societate ntr-o ar dat.
d) Normele morale au un caracter spontan n apariia lor - normele de drept sunt rezultatul unei creaii contiente i
organizate.
e) Legtur strns exist ntre moral i religie, cci religia a sacralizat preceptele etice i unele instituii sociale.
Dezvoltarea dreptului a dus la desacralizarea i laicizarea instituiilor, dar procesul este difereniat de la o religie la
alta. Sistemul juridic islamic, de exemplu, este i azi puternic influenat de morala religioas. Coranul este att
cartea sfnt, ct i codul popoarelor islamice.
f) Din punct de vedere al sanciunii, deosebirea dintre drept i moral este foarte mare. Normele de drept pot fi
asigurate prin fora coercitiv a statului, normele morale au ca sanciune: oprobiul public, marginalizarea,
desconsiderarea, regretul, mustrarea de contiin. Eficiena sanciunilor morale depinde de profilul moral al
persoanei respective.
g) Numeroase norme cu un coninut identic au att o natur moral ct i una juridic. De exemplu, normele penale
care cer persoanelor s aib o comportare de respect fa de viaa, demnitatea i proprietatea altora sunt n acelai
timp i norme cu un puternic coninut moral. Fora dreptului se gsete att n justificarea sa logic, raional, ct i
n aprobarea i susinerea sa moral. Sau: orice injustiie este implicit imoral.
h) Exist ns i norme morale care n-au relevan juridic (de pild relaiile de prietenie sau relaiile dintre soi pn la
un anumit punct), precum i invers (de pild unele norme cu caracter procedural, cele tehnice sau cele
organizatorice).
n general, sfera de aciune i cuprindere a moralei este mai extins dect cea a dreptului, dar reglementarea este mai puin
concret. n concluzie, este obligatoriu s subliniem c dreptul ajut la promovarea principiilor morale, dar i morala i
exercit influena asupra elaborrii dreptului, ct i asupra aplicrii sale.
6. Ideile lui Mircea Djuvara fa de moral i drept
Apoi, distana dintre realitate i conceptele umane mai cere , s transformm pentru trebuinele dreptului fiecare aspect al
realitii n construciuni logice. Pentru Mircea Djuvara, statul i individul nu apar cu interese antinomice, sanciunea nu
intr n elementele obligatorii ale raportului juridic. i prin aceasta, el apropie dreptul mai mult de moral decat de politic.
Corespunztor tuturor acestor ample activiti, n care a predominat gandirea juridic, Mircea Djuvara a scris i a vorbit, iar
parte din vorbe i s-au stenografiat ori i s-au conspectat. O bibliografie complet a operei lui Mircea Djuvara, n care ar intra
i cursurile sale universitare litografiate, i interveniile sale din ntrunirile tiintifice ori politice, din ar ori internaionale,
care au primit lumina tiparului, trece de 500 de titluri. Autorul, ntr-o ultim autobibliografie selectat, publicat n iunie
1941, enumera 144 de lucrri, care din pcate au fost notate din memorie.
Caracteristica principal a atitudinii filozofice a lui Mircea Djuvara a fost aceea c el considera c problemele specifice
filozofiei dreptului nu pot fi soluionate fr o concepie de ansamblu, epistemologic si filozofic; aceasta ntrucat
filozofia dreptului este o parte integrant a filozofiei n genere. n acest spirit, Mircea Djuvara scria c filozofia dreptului

constituie unul dintre elementele indispensabile unei culturi adevrate. De ea nu se pot lipsi mai ales acei care pretind a
avea o cultur juridic. Printre problemele cele mai importante ale filozofiei dreptului ar trebui enumerate cele referitoare
la fundamentul dreptului, esena i specificul acestuia n raport cu alte domenii ale activitaii umane, finalitile dreptului,
coninutul i specificul contiinei i cunoaterii juridice. Soluionarea unor astfel de probleme necesit depirea oricrei
analize ,,pur tehnice a dreptului, a textelor de lege pentru c iinele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind
n privina principiilor lor de o concepie integral, totalizatoare care este filozofia general. Analiza teoriilor ce vizeaz
structura, dinamica, finalitile dreptului evideniaz ideea c orice tiin a dreptului este ridicat pe un sistem filozofic,
este dependent de o atitudine n raport cu marile probleme ale omului i societii. De aceea tezele folozofiei dreptului vor
servi ntotdeauna pentru explicarea i aplicarea dreptului pozitiv.
Mircea Djuvara a fcut o distincie principal ntre cunoaterea dreptului i tiina lui. Mult ceteni acumuleaz cunotine
despre drepturile i obligaiile lor i ale semenilor. Astfel de cunotine disparate nu sunt tiin. Vor deveni tiin doar
acele cunotine juridice care descriu procesele reale din societate prin mijlocirea unor noiuni generale, a legilor aa ncat
s reueasc s le lege ntre ele prin caracteristici eseniale: n acest sens nu se numete tiin decat o cunoatere bine
sistematizat. Prin urmare, constituirea i progresul tiinei juridice nu e ns posibil decat prin mijlocirea unei filozofii
juridice pe care dealtfel oricare jurist o are i o practic, fie c tie fie c nu -i d seama de ea.
Ca neokantian, Mircea Djuvara a respins empirismul i pozitivismul juridic n favoarea postulrii coexistenei
determinismului fenomenelor naturale cu libertatea persoanei care constituie premisa fundamentrii dreptului.in spiritul
concepiei neokantiene, Djuvara concepea dreptul ca modalitate de coexistena a voinelor libere; negarea libertii ar ruina
atat dreptul, cat i morala. Libertatea este postulatul oricror probleme de drept, este fundamentul dreptului. De pe o astfel
de pozitie Mircea Djuvara definea dreptul ca avand ca obiect constatarea drepturilor i obligaiilor privitoare la activitile
sociale exteriorizate; el ar arata astfel actele permise, interzise sau impuse n societate pe baza ideii de justiie. Dreptul se
deosebete de moral, dei i acesta are ca obiect corelaia dintre drepturi i obligaii, prin aceea c el reglementeaz numai
activitile sociale exteriorizate, adic realizate prin fapte ale membrilor societii, pe cad morala reglementeaza asa zisul
for intern. Exista dupa convingerea sa doua nivele in totalul dreptului: unul este cel al dreptului pozitiv - alctuit din
normele i regulile dispuse prin lege, din obiceiul juridic, i altul este cel al dreptului raional care exist independent de
orice referire la vreo norm de drept pozitiv ntrucat noi putem emite judeci de drept chiar fcand cu desvarire
abstracie de dispoziiile pozitive.
Concluzia filozofic esenial la care a ajuns Mircea Djuvara a fost aceea c e posibil cunoaterea unei justiii obiective,
valabil pentru raiune la fel ca i aceea a realitilor naturii. Prin ea se va ntemeia nsi aplicarea regulilor dreptului
pozitiv.
Filozofia dreptului ar trebui s se preocupe de problema interpretrii dreptului pozitiv, de metodologia tiinelor juridice, de
nelegerea tiinific a ideii de justiie elaborata raional, de afirmarea temeinic a valorilor juridice n lumina crora va
trebui indrumata lumea. Pentru toate acestea, Mircea Djuvara aprecia c filozofia dreptului ar trebui s devina un curs
sintetic care s se predea la sfarsitul studiilor universitare de drept, cu atat mai mult cu cat ,, nu e legislator si nu e om
politic care s nu fac filozofie a dreptului.
O problema importanta reluat de Mircea Djuvara este cea referitoare la natura cunoaterii juridice si mecanismul formrii
ei. In acest plan de gandire, Djuvara considera c ideile i cunostintele juridice sunt distincte, chiar opuse celor despre
natura. Cunostiinta juridica se constituie astfel printr-o aplicare la cunostinta morala pentru ca ideea de societate juridica se
suprapune in mod necesar celei de societate moral si aceasta celei de societate umana ca parte a naturii. Ideea de justiie
poate fi obtinu sau elaborata numai printr-o analiza comparativa a realitatilor sociale, juridice si morale. Legea de formare
a cunostintele juridice, conchidea Djuvara, este insasi legea generala de formare a oricarui fel de cunoasterea despre
realitate.
Cunostina juridic va conine doua elemente: o constatare a faptelor si o apreciere a acestora. Doar aprecierea faptelor
sociale le va ridica la rangul juridic. Mircea Djuvara a afuns la concluzia ca judecile morale i juridice au obiectivitate, ca
aplicatiile ideii de justitie pot afirma caracterul de adevar obiectiv. Prin urmare, cunostinta juridica are aceasi valoare
obiectiva ca si aceea a stiintelor exacte, iar adevarul cunostintelor juridice consta in caracterul lor coerent.
Noncontradictoriu, in sistematizarea si ordonarea lor rationala.
n justiie, adevrul este prin excelana coerent; acesta nu este ceva dat in mod absolut, nu este definitiv, ci este n continu
formatie si perfectionare. Adevarul cunostintelor juridice inseamna acordul acestora cu cerinele legilor logicii.
O interesant contribuie adusde Mircea Djuvara la dezvoltarea filozofiei dreptului vizeaza raporturile dreptului cu morala.
El considera c judecile noastre la adresa valorii rationale a activitatilor pot fi de un ordin moral si juridic. In morala,
judecata se face asupra unui act interior; este deci scopul subiectiv al agentului care trebuie sa fie binele insusi, pe cand in

cazul dreptului judecata se face asupra actiunii exteriorizate in integralitatea ei, inclusiv asupra scopului sau. Radacina
adanc a dreptului i a moralei trebuie gasita in orice act de ratiune obiectiva care presupune ideea de libertate, pe de o
parte, si pe cea de necesitate a legilor logice, pe de alta parte. Aceste doua aspecte reprezinta ideea de drept si cealalta ideea
de obligatiune.
Asadar, dreptul nu poate fi despartit de morala; orice afirmatie juridica opusa acesteia din urma n-ar putea fi decat o eroare.
Specificul dreptului este evidentiat si de scopul lui. Dupa Djuvara, acesta ar consta in infaptuirea justitiei care este un
imperativ categoric si nu ipotetic, impus de ratiunea noastra; el este dezvoltarea progresiva a valorilor spirituale urmarite
prin activitatea libera a persoanelor. Justitia si dreptul sunt garantia exterioara a activitatii morale. Justitia este valoarea
suprema in ierarhia juridica. Acesteia nu I se pot sunstitui alte scopuri, fie ele utilul, solidaritatea sociala, asa cum s-a
incercat pe parcursul mileniilor de filozofie a dreptului. Valorile sociale pot fi considerate ca scop al dreptului in situatia in
care se identifica cu valorile supreme ale spiritului, cand apar ca valori etice, compunand ideea directoare a sitemului
social. In fond, scopul ultim al dreptului trebuie sa fie dezvoltarea morala a fiecaruia prin activitatea libera a spiritului
creator. Binele comun material nu este decat un mijloc, si nu un scop.
Dreptul exista prin justitie in favoarea statului si in acelasi timp in favoarea individului; statul si individul trebuie sa fie
considerati ca persoane juridice distincte dar nu antinomice.
In concluzie, dreptul si morala sunt strans corelate, intregindu-se reciproc. Cunostintele acestora au aceeasi structura logica
si sunt paralele cu informatiile apartinatoare stiintelor naturii. Orice realitate juridica cuprinde o directiva de gandire care
corespunde ideii de drept sau de justitie si care se aplica normarii pozitive a fenomenelor schimbatoare ale vietii sociale.
Dreptul constituie astfel conditia formala a activitatii sociale curente. Ideea de justitie este in fond o metoda prin care se
armonizeaza cu coerenta rationala, scopurile actiunilor exteriorizate ale persoanelor, in timp ce ideea binelui moral este o
metoda de armonizare logica a scopurilor interne ale acelorasi actiuni. Mircea Djuvara a analizat specificul dreptului si
pornind de la compararea planurilor de realitate corespunzatoare stiintelor care le studiaza.
Specificul dreptului ca realitate sociala in comparatie cu universul extrasocial ar consta in urmatoarele: legile naturii sunt
inviolabile, pe cand normele moralei si ale dreptului sunt violabile prin insasi natura lor; fenomenele naturii nu pot fi
supuse dreptului decat in masura in care vor putea fi puse in legatura cu activitatea persoanelor in societate; o norma
juridica nu poate avea ca obiect imposibilul; normele juridice si etice nu se desfiinteaza prin faptele care le violeaza. Aceste
elemente care releva specificul dreptului stau la originea modului special de cunoastere utilizata in stiintele juridice.
7. Normele juridice si normele religios-morale in Roma Antica
Dreptul natural i legea moral, sdit n inima omului de la creaie, sunt deci afirmate prin puterea raiunii umane, cu care
este hrzita fiina umana, indiferent dac este sau nu una religioasa sau moral. S-a spus ca vechile popoare (babilonienii,
egiptenii, romanii etc.) au facut o "confuzie intre drept i morala...". Dar ca, "spre deosebire insa de celelalte popoare,
romanii au depasit aceasta confuzie, dovada ca, inca din epoca veche normele de drept erau desemnate prin intermediul de
Jus, iar cele religioase prin termenul de Fas".Aceiai specialisti in dreptul roman afirma ca,"... in textele clasice, cu
deosebire in scrierile jurisconsultilor, se reflecta vechea confuzie dintre drept, pe de o parte, morala si religie, pe de alta
parte".In primul rand trebuie sa precizam ca nu este vorba de o asa-zisa "confuzie" intre numele juridice si cele moralreligioase, ci de o exprimare veridica a conceptiei acestor popoare despre ideea de drept, si, ipso facto, a conceptiei lor
despre raportul intre divinitate si om.
De altfel, gandirea romanilor, despre drept, a fost chintesentiata in acele rostiri despre natura si rostul dreptului, exprimate
de jurisconsulti in acele formule lapidare si concise, unice, care adeveresc de fapt ca, pentru ei, principiile dreptului si ale
moralei isi au un izvor comun. Aceasta realitate ne-o confirma atat Celsus, cat si Ulpianus. Pentru Cels, de pilda, conform
caruia ' "jus est ars boni et aequi" (dreptul este arta binelui si a echitatii), cuvantul drept are atat un sens moral, cat si
juridic. De asemenea, pentru Ulpian, principiile dreptului roman se ingemaneaza - in rostirea sau definirea lor - cu cele de
natura morala in chip osmotic si organic. Intr-adevar, pentru el, "Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alteram non
laedere, suuiti cuique tribuere" (principiile dreptului sunt acestea: a trai in mod cinstit, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia
ce este al sau).
Dupa parerea unor specialisti, in teoria dreptului roman, in definitia lui Ulpian aflam ca "un principiu de morala este pus
alaturi de doua principii juridice, caci, daca a nu vatama pe altul si a da fiecaruia ce este al sau sunt principii de drept, a trai
in mod onorabil (sic) este un principiu moral". Or, dupa cum se poate lesne constata, in definitia lui Ulpian nu putem insa
identifica "un principiu de morala,...", pus alaturi de doua principii juridice, asa dupa cum afirma respectivii romanisti, ci
trei principii cu un fond comun, si mai precis, cu un continut moral-juridic. De altfel, a nu vatama pe altul este inainte de
toate un principiu al legii morale - consfintit si de Legea Decalogului (Exod 20, 1-17) - si apoi un principiu invesmantat in

rostirea juridica. Tot un principiu moral - inainte de a fi unul de natura juridica - este si a da fiecaruia ce este al sau. Iata de
ce, si in celebra definitie a lui Ulpian trebuie sa vedem o exprimare fericita a ambelor principii, atat juridice si morale, care,
la vremea respectiva, defineau insasi conceptia romanilor despre relatia intre sacru si teluric, de unde si obligativitatea
"divanarum atque humanorum notitia" (cunoasterii lucrurilor divine si umane), si, ipso facto, "a ceea ce este just si a ceea
ce este injust" (insti atque injusti) (Ulpian, in Institutele lui Justinian, cartea intai, titlul intai).
De altfel, din definitia aceluiasi celebru jurisconsult roman, Ulpian (sec. II), rezulta in chipul cel mai graitor posibil ca
insasi stiinta dreptului este "justi atque injusti scientia" (stiinta a ceea ce este drept si nedrept). Or, pentru a distinge intre
ceea ce este drept si nedrept - atat conceptual, cat si faptic - presupune intai de toate a avea o conceptie bine definita despre
ceea ce este moral si imoral, bun si rau, permis si nepermis etc, adica in conformitate cu preceptele legii morale naturale.
Iata, asadar, ca si din aceasta definitie a lui Ulpianus trebuie sa retinem aceasta legatura organica, intrinseca, care exista
intre legea morala si legea juridica, si de care trebuie tinut seama atunci cand evaluam, categorisim sau judecam fapta
umana, si nu s-o raportam doar la aspectul ei social.
8. Biserica-Morala
Pentru ca principiul moralitii, al interioritatii, proclamat odinioara de Socrate, s devina constiinta generala, a avut nevoie
de timp. Fara indoiala, de timp vom avea si noi nevoie pentru ca principiile moralei sa devina o constiinta civica, al carei
spirit sa se exprime bineinteles si in legile cetatii. Fireste, de-abia atunci vom putea vorbi si de o respectare si aplicare a
legilor ca stare si constiinta civica si juridica, luminata si de principiile religios-morale enuntate de "Cartea sacra" a iudeocrestinilor, adica Biblia, pe care "marile literaturi europene" au cunoscut-o inca din zorii afirmarii lor, si in care si neamul
nostru si-a gasit insasi trezvia "constiintei nationale romanesti".
Sub aspectul sau vazut, de institutie umana, Biserica crestina a avut si are si ea nevoie - pentru indeplinirea misiunii sale de norme juridice. De aceea, "mijloacele pe care Biserica le are spre realizarea scopului sau, se supun in parte formelor de
drept... Din atingerea cu statul pe de alta parte - scria un canonist ortodox, roman, la sfarsitul secolului al XlX-lea - cum si
din contactul unei biserici cu alta rezulta iarasi oarecare raporturi, care trebuie stabilite dupa principii de drept". Dar,
Biserica, fiind o institutie divino-umana, cu caracter spiritual, "legile ei, bazate pe drept, au putere obligatorie, nu insa si
constrangatoare ca legile civile,...". De aceea, din punct de vedere al caracterului legilor, "dreptul bisericesc isi intemeiaza
autoritatea sa pe partea morala a actiunilor...", si nu pe aspectul coercitiv (constrangator), ca legile civile. De altfel, trebuie
stiut ca, in Biserica, orice infractiune se judeca mai intai ca pacat, si, dupa gravitatea acestuia, se apreciaza si gravitatea
infractiunii, de unde deci si evaluarea acestuia prin prisma legii moral-crestine.
Spre deosebire de drept - care asiguta respectarea normelor juridice, inscrie in legi, prin forta de constrangere - morala
asigura respectarea normelor convietuirii umane, de obicei nescrise, prin obicei, prin traditii seculare. Or, tocmai prin acest
obicei au fost statuate si relatiile morale dintre oameni, care au gasit in credinta lor religioasa suportul si criteriul judecatii
faptelor lor. Dar, aceiasi doctrinari ai "religiei" marxiste tineau sa ne invete ca, "in opozitie cu conceptiile nestiintifice (sic)
care explica originea si esenta moralei prin "vointa divina", "spiritul absolut" sau "natura umana eterna", marxismul a
dovedit ca morala are o origine si esenta sociala... Morala comunista, morala clasei muncitoare (sic), reprezinta conchideau ei - treapta cea mai inalta a progresului moral al omenirii".
Nu de mult, un specialist in dreptul administrativ roman, considera si el, cu indreptatire, ca nu putem vorbi despre
"redresarea morala a tari fara redresarea morala a guvernarii si a administratiei, iar acestea din urma - remarca Domnia Sa nu sunt posibile fara elite profesionale si alese caractere". De unde si exprimarea convingerii sale ca "... cei care vin spre
facultatea de drept, spre "studiul "dreptului despre cetate", sunt oameni cu alese trasaturi morale, constienti de rolul lor in
procesul redresarii nationale".
Printre altele, in manualele destinate studentilor Facultatii de Drept se mentioneaza ca cel care a contribuit "la desprinderea
dreptului international de morala si teologie" a fost juristul italian A. Gentilis, profesor de drept la Oxford (1552-1608),
care a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic ("Despre legatii"). Apoi, ni se spune ca Hugo Grotius (1503-1645),
socotit parintele stiintei dreptului international, a eliminat "elementele teologice si de morala" din dreptul international,
facand "sa decurga dreptul natural din ratiunea umana,...". Or, prin pacea de la Westfalia (1648) se stabilea principiul "cujus
regio ejus religio" (cui ii apartine domnia ii apartine si religia), afirmandu-se astfel inca pe o anumita vreme starea de
coabitare a elementului teluric cu cel religios, si implicit, a dreptului international cu morala religioasa.

9.

Teoreticienii dreptului romanesc

Iat, deci, i printre teoreticienii dreptului romanesc, contientizarea faptului c, fr principii morale, insuite i aplicate
atat de guvernani, cat i de cei care sunt chemai s mpart sau s apere dreptatea, nu putem ajunge la o redresare moral a
naiei romane si, a guvernarii Statului.
Asadar, legatura osmotica intre drept si morala, intre ce este drept si ce este bine (bun), intre drept si religie etc. este
adeverita nu numai de realitatea istorica a vietii umane, de ieri si de azi, cat si de unii teoreticieni ai dreptului, de unde deci
si concluzia fireasca: nu trebuie sa existe drept fara morala, fara afirmarea principiilor unei morale umaniste, sanatoase,
care sa aiba intotdeauna in vedere binele, dreptatea si echitatea, valori scumpe umanismului, asa cum sunt ele de altfel
prevazute si de legea morala, de sorginte biblica, iudeo-crestina, si cerute si de drepturile universale ale omului, apreciate
ele insele ca o "religie" a omului de azi si de maine.
Trebuie sa pastram insa masura realitatii noastre si sa nu credem ca, in lumea juristilor romani, va fi usor sa se vorbeasca
despre drept si religie, despre raportul intre legea juridica si legea religios- morala etc, fiindca cei infeudati unei gandiri
potrivnice, de dinainte de decembrie 1989, continua sa gandeasca inca la asa-zisele "raporturi de drept civil si de drept
muncitoresc,...", si sa considere ca proprietatea privata ar fi incompatibila cu proprietatea de stat, asa cum au prevazut de
altfel si Constitutiile din 1948, 1952 si 1965. Nu este deci de mirare nici faptul ca, si in Constitutia din 1991, reglementarile
constitutionale in privinta proprietatii lasa de dorit. Cei care au participat la formularea ei admit de altfel ca, in textul acesti
Constitutii,"... se vorbeste despre doua forme de proprietate: a) proprietatea privata si b) proprietatea publica, fata de care
statul nu are aceeasi pozitie,...", fiindca aceasta din urma are "ca titular -justifica respectivii - fie statul, fie unitatile
administrativ-teritoriale".
In loc de concluzii la aceasta succinta prezentare a raportului dintre legea de drept si legea morala, tinem sa amintim ca la
noi, la romani, "legea romaneasca" - de care fac mentiune expresa Pravilele Tarii (de la Govora, 1640; de la Targoviste,
1652 etc.) - presupunea intai de toate observarea si aplicarea legii moral-crestine, asa cum era ea prevazuta de Revelatia
neo-testamentara. Mai mult, stim ca odinioara, in Tarile Romane, Domnitorii n-au avut asupra lor decat "pe Dumnezeu si
legea", adica legea dumnezeiasca (religios-crestina), si legea omeneasca; nomo-canonica (de Stat si bisericeasca), ambele
rezultate insa dintr-o vointa sinergetica (divino-umana).
10. Concluzii
Astfel observm c morala i dreptul are o strns interdependen , dar ,mai bine zis, practic corespund. n antichitate
dreptul fiind reprezentat de dreptul cutumian, care se baza pe legile nescrise, deseori el era reprezentat de moral, aprnd
n societate n primul rnd morala i apoi dup o organizare a societii, dup apariia ginilor, triburilor, formaiunilor
statale ncepe s se delimiteze o ramur aparte ca dreptul. Chiar n zilele de azi n drept este prezent i chiar este influenat
de moral ntr-o mulime de ramuri ale lui ca: D.Internaional, D.Penal, D.Civil , D.Familiei ect. Fiind prezent n drept ca
o parte a contiinei, a voinei, ea prin urmare este parte component a dreptului.

Bibliografie:

1. "Tratat de etic[", ed.: Peter Singer; trad. coord. de prof. univ. dr. Vasile Boari ;i Raluca Marincean; cuv. ]nainte de
Vasile Boari, Ia;i; Polirom, 2006.
2. "Tratat de moral[", ed. Humanitas, Alasdair MacIntyre, trad. Catrinel Ple;u; cuv. ]nainte Aurelian Craiutu, Bucure;ti,
1985.
3. www.fiatiustitia.ro (accesat n data de 07.05.2014 la ora 10:30)
4. www.dexonline.ro (accesat n data de 07.05.2014 la ora 11:05)
5. http://www.revistatransilvania.ro/arhiva/2006/pdf/numarul8-9/p136-137.pdf (accesat n data de 07.05.2014 la ora
10:45)