Arta si oniric

Umanitatea a incercat mereu sa isi explice mecanismul si scopul viselor,

interesul pentru acestea traversand deopotriva stiinta si arta. In antichitate, zeul
Morfeu era initiatorul acestui fenomen, omenirea aflandu-se inca in stadiul in care
inexplicabilul era personificat si atribuit unor entitati superioare. Mai tarziu, iesind
din acest confort, vom intalni diverse abordari asupra lumii onirice, care va suscita
un interes cu atat mai mare cu cat niciunul dintre biologii, psihologii, filozofii si
artistii care l-au studiat nu il vor putea cuprinde in intregime. Doua dintre curentele
artistice care au integrat visul in insusi procesul de creatie sunt romantismul si
suprarealismul. Viziunea lor este diferita, dar se va simti in ambele perioade
dorinta de a lega ziua si noaptea, misterul si constiinta intr-un tot unitar.
Visul si romantismul
Romanticii vad visul ca pe o cale a cunoasterii, un limbaj poetic, diferit de
cel al starii de veghe, prin care se poate ajunge la unitate. Visul este cu siguranta
ireal, dar este compus din imagini care au o ordine, desi alta decat cea dictata de
constiinta. Lumea onirica exista, doar functioneaza dupa alte reguli. Arta este, la
randul ei, o insiruirea de imagini, de simboluri, care sugereaza intelesuri subtile,
acesta fiind punctul in care visul si arta se vor intersecta. Una dintre limitarile
acestei abordari este insa faptul ca in cunoasterea suprema, spre care tinde fiinta
omeneasca, nu exista imagine, nu exista poezie. Odata echilibrul atins, drumul spre
el va fi distrus. Astfel, fundamentul de cercetare se va autodistruge, asa cum
suprinde si Albert Beguin in Sufletul romantic si visul: A vrea sa faci din poezie
calea cunoasterii, care duce la totala despuiere de imagini, iseamna sa o incarci cu
cele mai nobile sperante omenesti. Dar totodata inseamna sa o conduci spre
propria-i negare. In mod similar, Kafka afirma in Prometeu ca a incerca sa explici
inexplicabilul, desi folosind un substrat de adevar, te va conduce la un rezultat care
nu poate fi explicat, paradox care se naste pe drumul spre cunoastere. Cu toate
acestea, el nu anuleaza conceptual de unitate, de echilibru, de integrare a
individului in univers.
O alta trasatura a operelor romantice este caracterul deschis, neterminat.
Artistul cauta modalitati de a ajunge la cunoastere, constient fiind de limitarile

sale. Ca si visul, opera sa lasa impresia sensului care scapa printre degete, este
prezent dar nu va putea fi niciodata fixat, definit complet; va fi abandonat, nu
finalizat si mereu deschis spre perfectionare.
Dar viziunea asupra lumii onirice in aceasta perioada decurge in primul rand
din conditia artistului. El este vazut ca vasul prin care curge cunoasterea, nu un
dumnezeu creator. El este cel care comunica intelesuri dintr-o lume care ii este in
acelasi timp exterioara si parte integranta, asa cum in vis suntem cei care genereaza
o lume asupra careia insa nu detinem controlul.
Pe de alta parte, scopul artistului este de a ajunge la opera transmisibila.
Astfel, desi ea il reflecta pe artist, nu poate sa dezvaluie mecanismul prin care
acesta creeaza deoarece nu va fi inteles. Visul, fiind un limbaj foarte specific,
individual, trebuie folosit ca o cale spre crearea unor imagini comune celor
sensibili la adevar. Altfel, transpus direct din subconstient in mecanismele de
operare ale constiintei, nu va fi semnificativ pentru nimeni, va fi doar o insiruire de
imagini fara sens. Logica simbolica a visului nu poate fi tradusa in cea din starea
de veghe, poate de aceea este uitat atat de repede. Acesta este insa punctul in care
romantismul si suprarealismul se diferentiaza complet.
Visul si suprarealismul
In timp ce romantismul se baza pe a aduce la suprafata fondul, sursa viselor
ca mijloc cercetare a profunzimii naturii universului si de unificare inspre
perfectiune, suprarealismul trateaza visul din perspectiva freudiana. Astfel, starea
de visare este un mecanism al subconstientului de a aduce la suprafata intr-o forma
initial de neinteles a unor straturi reprimate ale individului. Forma pe care acestea
o iau este determinata asociativ, aceasta fiind si modalitatea prin care Andre Breton
defineste in primul sau Manifest al suprarealismului actul creatiei: Automatism
psihic prin care isi propune sa exprime fie verbal, fie in scris, fie in orice alt chip,
functionarea reala a gandirii, in absenta oricarui control exercitat de ratiune, in
afara oricarei preocupari estetice sau morale. Astfel, adevarul si arta se afla in
forme de asociatie bazate pe atotputernicia visului, pe jocul gandirii eliberate de
constrangeri.
Ideea de vis care constituie un fundament comun tuturor indivizilor, din care
patrund intelesuri in mod individual, dar comune intregii umanitati este

abandonata. Actul artistic trebuie vazut ca o explorare libera a subconstientului si

transpus in arta este mecanismul superficial de producere a visului, asa cum este
inteles la momentul respectiv, simbolul ocupand un rol important.
Incursiunile artistului in lumea oniricului nu s-au oprit la suprarealism si
fascinatia fata de aceasta parte misterioasa a fiintei umane isi va face mereu loc in
arta, indiferent de perspectiva din care este privita. Albert Beguin avertizeaza totusi
asupra granitei dintre vis si realitate, usor de confundat in acest demers: Scapand
din inchisoarea eului constient, trebuie sa ai grija sa nu te lasi prins in inchisoarea
visului, de unde nu exista intoarcere (Sufletul romantic si visul).