Iata de ce zeul Eros, cel din epoca elenistica, si zeul indian Kamadeva erau

reprezentati stauar ca niste superbi adolescenti, de o desavarsita nuditate. Sa

spunem deci ca iubirea e direct legata de corpoliate si frumusete. Frumusetea fiintei
iubite transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce
eterniatea pe pamant. Orice iubire adevarata este absoluta si nepieritoare, chiar
daca ea se cladeste pe teritoriul celei mai flagrante perisabilitati. Frumusetea e
trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul imbatraneste. Aceste adevaruri au fost
intelese de timpuriu si transpuse in simboluri mitologice. Nu intamplator, Afrodita,
zeita iubirii la vechii greci, s-a nascut din spuma marii, dintr-un element aproape
imaterial ce-si reveleaza splendoarea intr-o clipa, pentru ca apoi sa dispara. De cele
mai multe ori iubirea moare o data cu tineretea. O zeita a iubirii batrana este de
neconceput. Dar cu toate acestea, iubirea nu poate fi redusa la conditia noastra
fizica imediata.
Exista multe alte aspecte ale acestui mare joc existential. Nu doar trupul si simturile
sunt liantul iubirii, ci si sufletul, spiritul. Noul Testament e o carte impreganta de
iubirea aproapelui si de imperativul slavirii bunatatii si intelepciunii lui Hristos.
Descoperim aici principiul iubirii neconditionale fata de miracolul dumnezeirii,
iubirea mistica. Ulterior lirica medievala, trubadururile ne vor pune in fata unei
paradoxale metamorfoze: iubirea carnala si procreatoare pentru femeie s-a
preschimbat in adoratie platonica, si asta fara a-si pierde nimic din motivatie
initiala. Identificata cu fecioara Maria, femeia iubita devine un ideal ca si intangibil
de puritate si frumusete. Idealizarea in iubire e insa o caracteristica de permanenta
a literaturii. E suficient sa deschidem marile carti, incepand cu Dafnis si Hloe de
Longos, continuand cu Romeo si Julieta de Shakespeare si terminand cu un roman
ca Maitreyi de Mircea Eliade, pentru a constata ca lucrurile stau intr-adevar asa.
Idealismul si idealitatea, dar si idilicul, pastoralul, feericul sunt elemente mereu
asociate cu sentimentul iubirii. E adevarat ca uneori, iubirea poate fi subiectul unor
cari sentimentale, edulcorate, melodramatice, de o calitate artistica indoielnica. E
unul dintre riscurile implacabile ale marilor teme, un risc pe care o carte simpla si
directa, cum este Love story de Eric Segal, reuseste sa-l evite prin autenticitatea
tonului si adevarului ei imediat de viata.
Literatura ne arata insa si altceva: felul in care noi interpretam sentimentul erotic se
afla limpede in cuvintele noastre. La o prima privire ar fi inutil sa diferentiam
cuvinte precum iubire sau dragoste. Dca il citim pe Eminescu ( Ce e amorul?
Un amic), cuvantul amor pare pentru noi neserios, frivol. In realitate, e vorba
de cu totul altceva. Limba s-a schimbat, a evoluat; mentalitatile noastre nu mai
putin. Erosul este intotdeauna un produs al diferentei, el exista si se manifesta prin
nuante si mutatii (pe care de multe ori le gasim in sensurile schimbate ale
cuvintelor).
Continuand aceste distinctii, putem lesne descoperi ca dragostea e inferioara iubirii.
Una e o fiinta dragastoasa si alta o fiinta iubitoare. Erosul care a depasit simturile si
s-a instalat in suflet e sinonim cu iubirea iar nu cu dragostea. Pe Dumnezeu il

iubesti, de o fiinta pamanteana te poti indragosti. Cuvantul amor pare astazi

potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale erosului. Amorul e pasager si comun.
La vechii greci el e un sentiment aflat in grija zeitei Afrodita Pandemos, protectoare
a iubirii instinctuale.