Referat - Profilaxia delicventei

Conceptul de `delicventa juvenila` cuprinde doua notiuni distincte, care trebuie precizate, si
anume conceptul de `delicventa` si cel `juvenil`. Desi ambii termeni au intrat in limbajul
comun si par sa aiba semnifictii bine determinate si univoce, ei sunt folositi adesea cu
intelesuri diferite, nu numai in vorbirea curenta, ci si in limbajul stiintific.

Discutii similare pe forum

SECTIUNEA I
DELICVENTA JUVENILA
1 CONCEPTUL DE DELICVENTA JUVENILA
Lipsa unei definitii unitare si unanim acceptate constituie o sursa de confuzii care pot
distorsiona rezultatele investigatiilor criminogene.
Termenul de "delicventa juvenila" nu este intalnit nici in legislatia penala din tara
noastra, nici in dreptul pozitiv din alte tari. El este o creatie a doctrinei penale si teoriilor
criminologice sau sociologice, in incercarile lor de a grupa o serie de infractiuni in functie de
criterii de varsta, considerandu-se in mod justificat, ca faptele penale prezinta o serie de
particularitati determinate de nivelul de maturitate biologica si cu precadere mintala a
subiectului activ al infractiunii.
Conceptul de "delicventa juvenila" este sinonim in anumite limbi cum sunt italiana,
germana si franceza, cu notiunea de "criminalitate juvenila" : criminalita giovanile,
criminalit juvnile, jugendkriminalitat. Cu toate acestea, la origine, si anume in limba latina,
aceste cuvinte aveau intelesuri diferite. Verbul "delinquere" avea acceptia de "a gresi", "a
scapa din vedere", "a lipsi", in timp ce prin "crimen" se intelegea "crima" la care se asociau
semnificatiile de "acuzare", "imputare", "pricina a unui rau".
Prin delicventa se intelege o serie de fapte ilicite, indiferent daca au sau nu un caracter
penal (fuga de la domiciliu, absenta repetata si indelungata de la scoala, abandonul scolar
nemotivat de cauze obiective, precum si anumite fapte imorale care nu constituie
infractiuni).

2 CONSIDERATII TEORETICE
Drumul foarte lung si complex pe care il parcurge copilul de la existenta biologica la cea
sociala este, in esenta, drumul umanizarii si socializarii acestuia. Acest fenomen de adanca
transformare a copilului se realizeaza treptat prin extinderea si perfectarea continua a
relatiilor cu mediul, ceea ce echivaleaza cu ridicarea sa de la conduitele primare, inferioare,
la conduitele superioare, sociale. Procesul de umanizare si socializare a fiintei umane nu este
un fenomen simplu, supus unei coordonari totale si certe. In acest proces intervin un
complex de factori care favorizeaza dezvoltarea conduitelor fie in sens pozitiv, fie in sens
negativ. Ca urmare, diversele manifestari exprimate in conduita copilului constituie criteriul
de evaluare a nivelului de constiinta pe care l-a atins in dobandirea sensului social al vietii,
precum si gradul devierilor de conduita contractate (asimilate).
In societate exista concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale,
religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise,transmise, raspandite si
sanctionate prin legislatie sau prin traditii, obiceiuri si opinia publica, orice abatere sau
atitudine contrar acestora se incadreaza in fenomenul de devianta.
Fenomenul delincventei juvenile este larg dezbatut antrenand cercetatori din diverse
domenii: sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui
fenomen o investigatie interdisciplinara. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri:

copii cu tulburari de comportament (termen medical); tineri inadaptati (termen sociologic);

"copii - problema (termen psiho-pedagogic); minori delincventi (termen juridic) etc. Toti
acesti termeni se refera la minori care, intr-un fel sau altul, au ajuns in conflict cu normele
morale si juridice, valabile pentru comunitatea in care traiesc. Conduita normala este
reprezentata de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale
ale societatii din care face parte minorul.
Organizarea si functionarea societatii depinde de conformitatea indivizilor si grupurilor
sociale ce o compun fata de modelul sau etic, normativ si cultural. Acest model, alcatuit
dintr-un ansamblu articulat si ierarhizat de valori, norme, reguli si indatoriri asigura, in cele
din urma, stabilitatea, continuitatea si progresul societatii. Normele sociale contin reguli de
comportament mai mult sau mai putin obligatorii, in functie de care isi ghideaza actiunile
indivizii sau grupurile sociale. Astfel, pot aparea diferite tipuri de comportament, atat
conformiste, inovatoare, cat si nonconformiste, evazioniste sau deviante. Societatea
apreciaza diferentiat comportamentele, stimuland pe unele si respingand pe altele.
Modalitatea concreta de apreciere (pozitiva sau negativa) a comportamentelor se face prin
intermediul "controlului social, care reprezinta in esenta, un ansamblu de mijloace si
mecanisme sociale si culturale, prin intermediul carora: a) sunt impuse individului o serie de
interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor
dezirabile; b) sunt permise anumite actiuni, fiind apreciate si recomandate conduitele care
sunt conforme cu modelul normativ si cultural (Banciu, 1992).
Controlul social este un factor principal de organizare si ordonare a conduitelor
individuale si a raporturilor sociale, asigurand consistenta si coeziunea interna a societatii,
continuitatea si stabilitatea sa interna, orientarea si reglarea comportamentului social,
integrarea individului in societate. Prin intermediul sau, societatea formeaza si impune
indivizilor motivatia asimilarii si respectarii valorilor si normelor sociale dezirabile,
recompensand conduitele conforme cu modelul sau etico-juridic si respingand pe cele care
se abat de la acest model.
In orice societate controlul social poate sa fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct
sau indirect (Banciu, 1992).
Controlul social pozitiv se fundamenteaza pe asimilarea si cunoasterea de catre indivizi
a valorilor, normelor si regulilor de convietuire sociala, ca si pe motivatia acestora de a le
respecta din convingere. In schimb, controlul social negativ se bazeaza, in speciall, pe
temerile individului ca va fi sanctionat in cazul nerespectarii sau incalcarii normelor si
regulilor sociale. Incluzand o serie de tabuuri si interdictii de natura morala, culturala,
religioasa, administrativa, juridica, aceasta forma a controlului social consta in dezaprobarea
si respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare,
ridiculizare, marginalizare, izolare, detentie etc. In acest caz, indivizii se vor conforma fata
de regulile de conduita nu din convingere, ci din teama de a nu fi sanctionati.
In functie de instantele de la care emana, controlul social poate fi organizat
(institutionalizat), exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor organisme si
organizatii specializate, statale si sociale si neorganizat (neinstitutionalizat), realizat de
anumite grupuri de apartenenta (de prieteni, vecinatate, cartier, etc.). Din aceeasi
perspectiva controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi si prescriptii
de natura morala, administrativa, juridica etc. si informal, intemeiat pe aprobare difuza si
spontana.
Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune si
persuasiune, organizate si neorganizate, implicite si explicite, directe si indirecte, formale si
informale, constiente si difuze etc. menite sa influenteze indivizii pentru a respecta normele
morale si juridice.
Mijloacele controlului social pot fi grupate in:
1)
psihosociale, prin care se incearca realizarea conformitatii actionandu-se asupra
reprezentarilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor si comportamentelor indivizilor,

astfel incat sa se realizeze o internalizare morala si o respectare din convingere a normelor

si valorilor sociale;
2)
institutionalizate, prin care se exercita presiunea sociala si este impusa ordinea
sociala si juridica, prin interventia organizata a diferitelor organisme statale, juridice,
politico-administrative etc.;
3)
neinstitutionalizate, reprezentate de obiceiuri, traditii, moravuri, uzante, cutume
etc. care, datorita evolutiei cultural-istorice si recunoasterii de catre majoritatea membrilor
unei societati, devin adevarate etaloane de conduita.
In mod obisnuit copilul dobandeste propria personalitate prin invatarea si asimilarea
treptata a modelului socio-cultural pe care societatea il promoveaza. Socializarea devine
pozitiva sau negativa ca urmare a influentei factorilor sociali, a interactiunilor dintre individ
si mediul social. In multe cazuri procesul de socializare se desfasoara pe fondul unor
conflicte intre individ si societate, intre aspiratiile legitime si mijloacele pe care societatea le
pune la dispozitie pentru indeplinirea lor, intre conditii, aptitudini si fapte, ceea ce duce
adesea la anumite forme de inadaptare si implicit la formarea unor personalitati dizarmonic
structurate, pretabile sa comita acte infractionale. Continutul fenomenologic al conduitelor
deviante nu s-a schimbat prea mult in decursul timpului, in schimb frecventa lor a continuat
sa creasca intr-un mod care in prezent ridica probleme deosebite cu privire la integrarea
sociala a viitorului adult. In unele situatii, devierile de conduita pot lua forma unor
manifestari antisociale grave, ca aceea a delicventei infantilo-juvenile.
Delicventa juvenila reprezinta un fenomen ce include totalitatea incalcarilor de norme
sociale savarsite de catre tinerii sub 18 ani, ancalcari sanctionate penal (Popescu-Neveanu,
1978). Ea se refera asadar la activitatile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler,
1989).
Din perspectiva psihofiziologiei varstelor se considera ca perioada minoratului coincide
cu copilaria si adolescenta. Intre aceste doua perioade nu exista granite cronologice precis
determinate. Adolescenta cuprinde doua etape, preadolescenta, de la 11-12 la 14-15 ani si
adolescenta propriu-zisa, de la 14-15 ani pana la 18 ani, cand de regula, s-au produs toate
modificarile psihofiziologice si biologice care marcheaza trecerea la maturitatea normala.
Acest proces de transformare si evolutie a copilului insotit adesea de momente de criza,
de indoieli, de nelinisti etc. se desfasoara in medii si contexte sociale diferite, cu propriile lor
particularitati, influentand dezvoltarea si formarea personalitatii minorului.
Odata cu varsta adolescentei incep sa apara conflictele de autoritate, conflictele de idei,
conflictele afective etc. Adolescenta este considerata "varsta contestatiei (Vincent, 1972).
Adolescentul se revolta impotriva atitudinii "protectioniste si "paternaliste.
Preocuparea lui majora in relatia cu adultul este sa stabileasca raporturi de egalitate si nu
raporturi de tipul celor dintre cel educat si educator. Contestarea reprezinta, de fapt, o etapa
de maturizare psihologica. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decat
reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regandi totul independent si de a nu
accepta nici o idee "de-a gata, fara ca mai intai sa o fi trecut printr-un rationament
personal.
Termenul de delicventa juvenila este o creatie a doctrinei penale si a teoriilor
criminologice sau sociologice in incercarile lor de a grupa infractiunile in functie de criteriul
de varsta a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferentiaza in cadrul categoriei largi de minori cateva
subcategorii. Astfel, minorii pana la varsta de 14 ani nu raspund penal, chiar daca ei comit
infractiuni (pentru acestia se iau masuri cu caracter de ocrotire prin incredintarea familiilor
ori altor persoane pentru supraveghere deosebita sau de internare in scoli speciale de
reeducare). Cei care au varsta intre 14 si 16 ani raspund juridic limitat numai daca se

stabileste existenta discernamantului la expertiza medico-legala psihiatrica, iar minorii cu

varsta intre 16 si 18 ani, avand discernamant raspund in fata legii.
Definirea delicventei juvenile a preocupat un numar mare de cercetatori, pornind de la
evidentierea caracteristicilor specifice personalitatii delicventului minor. Astfel, s-a ajuns la
conturarea unui "profil psihologic al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): inclinatia catre
agresivitate, fie latenta, fie manifestata, ce este bazata pe un fond de ostilitate, de negare a
valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu); instabilitatea emotionala generata de
carente educationale si, in ultima instanta, de fragilitatea eului; inadaptarea sociala,
provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul cauta sa-l suprime
prin schimbarea frecventa a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de
viata si munca; duplicitatea conduitei, manifestata in discordanta dintre doua planuri: unul,
cel al comportamentului tainic, intim in care se pregateste infractiunea si celalalt, nivelul
comportamental de relatie cu societatea, prin care isi tradeaza de cele mai multe ori
infractiunea; dezechilibrul existential, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni etc.
Alte cercetari sustin ca in definirea delicventei sa se porneasca de la conceptul de
maturizare sociala (Preda, 1981). Din aceasta perspectiva, delicventul ne apare ca un individ
cu o insuficienta maturizare sociala si cu dificultati de integrare in societate, care intra in
conflict cu cerintele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice.
Delicventul prezinta un deficit de socializare, determinat de perturbarea sau
insuficienta proceselor de asimilare a cerintelor si normelor mediului socio-cultural si a
proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduita acceptabile din punct de vedere
social-juridic. La majoritatea delicventilor se manifesta in diverse moduri, un caracter
disonant al maturizarii sociale si implicit , al dezvoltarii personalitatii. Astfel, intalnim
decalaje intre nivelul maturizarii intelectuale, pe de o parte, si nivelul dezvoltarii afectivmotivationale si caracterial-actionale, pe de alta parte, decalaje intre dezvoltarea
intelectuala si dezvoltarea judecatilor si sentimentelor morale sau atat o perturbare
intelectuala cat si o perturbare afectiv-motivationala si caracteriala.
Caracteristicile individuale ale adolescentilor care tin de comportamentul delincvential
includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. si judecatile morale, precum si aspecte ale competentei
sociale, incluzand abilitatile sociale, abilitatile in rezolvarea de probleme si imaginea de sine
(self-esteem) (Henggeler, 1989).
Competentele sociale se refera la abilitatile de a utiliza mediul si resursele personale
pentru a achizitiona o buna dezvoltare ulterioara. Fiecare din aceste caracteristici se
formeaza prin influenta mediului social asupra adolescentului, care la randul sau
influenteaza mediul social. Este vorba de un feed-back. De exemplu, familia si grupul social
interactioneaza sinergic in influentarea acestor competente sociale ale adolescentilor, iar
rezultatele acestor influente se rasfrang asupra relatiilor cu familia si grupul social. Aceste
variabile se interrelationeazs, Q.I. fiind asociat cu fiecare dintre ele. Cercetarile sugereaza ca
asocierea dintre delincventa si Q.I. este dependenta de relatiile disfunctionale si de
variabilele de personalitate ale adolescentului.
Quay (1987) concluzioneaza ca delicventii juvenili au un Q.I. mai scazut decat subiectii
nondelincventi. Un Q.I. ridicat ajuta la protejarea riscului de a fi implicat in cazuri de
delicventa.
Abilitatile intelectuale scazute predispun copiii la dificultati de adaptare scolara si
fiecare dintre acestea este asociata cu un comportament delicvent. Abilitatile intelectuale
scazute sunt asociate cu dificultati psihosociale, delicventa crescuta reprezentand o
manifestare a acestor dificultati (Rutter & Giler, 1984).
Exista cercetari (Henggeler, 1989) care atesta faptul ca minorii delicventi poseda o
deficienta morala care-i impiedica sa inteleaga ce e bine si ce e rau si ca limitele acestei
aprecieri raman la latitudinea lor.

Kohlberg (1969) a formulat un model conform caruia comportamentul delicvent este

rezultatul unor intarzieri in dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenta a
cinci stadii in dezvoltarea judecatilor morale la copii.
In stadiul 1 si 2 (preconventional) binele si raul sunt larg determinate in termenul
contingentei externe (intariri pozitive sau negative).
In stadiul 1 copiii cedeaza in favoarea autoritatii doar pentru a nu fi pedepsiti.
In stadiul 2, copiii au o constiinta naiva asupra a ceea ce altii doresc de la ei si apreciaza
notiunea de "bine (pozitiv), doar in sensul actiunilor ce le satisfac dorintele personale si
cateodata si dorintele altora.
Stadiul 3 si 4 (conventional) asimileaza regulile si asteptarile familiei si societatii.
Stadiul 3 defineste binele ca pe niste actiuni care vin in intampinarea asteptarilor celorlalti.
In stadiul 4, binele reprezinta acele actiuni care vin sa ajute la mentinerea ordinii sociale.
Stadiul 5 (postconventional) recunoaste caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale si
apreciaza ca aceste legi pot fi schimbate.
Gibbs (1987) apreciaza ca in stadiul 2, adolescentii sunt mai predispusi activitatilor
delicventiale decat in stadiul 3, deoarece gandirea lor este egocentrica si pragmatica,
evaluand avantajele si dezavantajele actiunii doar prin punctul lor de vedere.
Arbuthnot (1987) concluzioneaza ca aceasta asociere intre judecatile morale si
comportamentul antisocial nu este mediata de varsta, clasa sociala sau severitatea
infractiunii.
In completarea judecatilor morale, teoreticienii (Goldstein & Glick, 1987) au sugerat ca
empatia este un factor important in decizia adolescentilor de a fi morali. Empatia are un rol
important in ameliorarea comportamentului antisocial.
In general, stima de sine (self-esteem) se refera la perceptia individului asupra lui insusi
sub aspectul competentei si al succesului, cat si asupra propriului potential.
Cercetarile arata ca o stima de sine (self-esteem) scazuta favorizeaza un comportament
delicvent (Gold & Kaplan, 1980). Adolescentii care au avut experienta de succes relativ se
pot angaja in savarsirea unui comportament delicvent in incercarea de a-si imbunatati stima
de sine.
Stima de sine scazuta a adolescentului delicvent reprezinta o apreciere realista a
experientelor negative de viata ale acestuia si a esecurilor concomitente si nu cauza acestor
dificultati. De asemenea este logic faptul ca o slaba apreciere a propriei competente va duce
in mod cert la exacerbarea propriilor probleme de catre adolescent.

3 Factorii de risc pentru comportamentul deviant al minorului

Cu toata complexitatea si varietatea lor, factorii implicati in determinarea deviantei
comportamentale a minorilor pot fi sistematizati in doua mari categorii:
a)
factori individuali, de personalitate din care fac parte particularitatile si structura
somato-fiziologica si neuro-psihica, structura psihologica particulara a minorului,
posibilitatile intelectuale, particularitatile afectiv-temperamentale etc.

b)
factori externi, sociali ,in care se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi si
educationali, socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele doua categorii de factori, ponderea fiecaruia in determinarea
deviantei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera
rolul unei categorii de factori. Acesti factori nu actioneaza izolat, unilateral, ci concertat,
delicventa fiind rezultatul interactiunii la un nivel scazut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali si cei sociali este defavorabil structurarii unor conduite
concrete. Dezacordul poate sa apara fie prin cresterea solicitarilor de mediu la un nivel care
depaseste posibilitatile minorului, fie cand acestea sunt sub nivelul posibilitatilor sale reale.
Devianta comportamentala rezulta din "intalnirea specifica a diferitilor factori pentru fiecare
caz in parte (Mitrofan & colab., 1992).

3.1 Influenta factorilor prenatali

Este greu de presupus ca poti intalni copii sau adolescenti care sa nu fi comis cel putin o
fapta nedorita, fapta care vizeaza un comportament antisocial sau care se afla in imediata
sa apropiere.
S-a demonstrat ca, copiii mamelor adolescente sunt mult mai dispusi sa devina
delicventi. Asa de exemplu, Merry Morash si Lila Rucker au analizat rezultatele obtinute in
urma a patru cercetari intreprinse in America si Anglia si au descoperit ca mamele tinere
sunt asociate cu familii care se afla in contradictie cu legile, cu lipsa unui suport al bunastarii
si absenta biologica a tatilor . Aceste mame au tendinta de a folosi metode de educatie
neadecvate si insuficiente, iar copiii lor, deseori, lipsesc perioade mari de timp de la scoala
si comit fapte ce vizeaza incalcarea legii. De asemenea, se pare ca prezenta biologica a
tatalui are, in general, un efect de protectie si diminueaza mult faptele copiilor.
S-au realizat mai multe studii din care a rezultat faptul ca femeile care s-au casatorit din
adolescenta, sunt expuse dublu sa aiba copii, care, la 32 de ani pot deveni infractori,
procentul pe care-l avanseaza fiind de 49% . Din aceleasi studii s-a dedus faptul ca,
consumul de droguri, alcool si tigari pe timpul sarcinii vor avea o influenta negativa asupra
dezvoltarii ulterioare a copilului. Asa de exemplu, mama care fumeaza in perioada celor 9
luni este supusa riscului de a da nastere la copii cu deficiente, performantele scolare ale
acestora fiind mult diminuate. Totodata, consumul excesiv de alcool va conduce la nasterea
unor copii care vor fi predispusi la hiperactivitate, cu inteligenta scazuta si cu o vorbire
defectuoasa .
Mamele care au consumat droguri pe timpul sarcinii au dat nastere la copii prematuri, cu
modificari ale circumferintei capului, fiind intr-un cuvant anormali pentru varsta lor.
Nasterea de copii sub greutatea normala, in conditiile puse in discutie, si care mai au si
alte complicatii, perinatale, predispune mai tarziu la probleme de devianta
comportamentala.

3.2 Hiperactivitate si impulsivitate

In cercurile stiintifice s-a conturat tot mai pregnant opinia potrivit careia, factorii de
personalitate, care mai tarziu pot duce la delicventa, sunt hiperactivitatea si impulsivitatea.
S-a mai demonstrat ca hiperactivitatea incepe, de regula, inainte de implinirea varstei de
5 ani, iar unii specialisti apreciaza ca ea debuteaza chiar inaintea varstei de 2 ani, apoi va
marca momente de progres pe perioada copilariei, tinzand sa persiste chiar si in anii

adolescentei. Aceasta este asociata cu stari de neliniste, impulsivitate si atentie dificila, de

aceea, momentul este consemnat ca sindromul hiperactivitate-impulsivitate-atentie dificila
(HIA).
Sindromul HIA presupune, in opinia specialistilor, ca cei care il au este de asteptat ca pe
viitor sa aiba comportamente care sa cada sub incidenta legii penale, chiar daca sunt si
opinii potrivit carora se fac delimitari intre hiperactivitate sau impulsivitate si comiterea
delictelor. Astfel, un grup de cercetatori suedezi a descoperit ca hiperactivitatea la 13 ani
prezice infractiuni violente la 25 ani, fapt confirmat si de alte studii.
Intr-o masura combinata a HIA la copii cu varste intre 8 si 10 ani, in care s-a urmarit
incidenta comiterii de infractiuni juvenile, independent de problemele care apar la aceasta
varsta ca H.I.A ar fi o posibila cauza a dezvoltarii secventiale de mai tarziu spre delicventa.
Asa de exemplu, un alt studiu realizat la Londra a descoperit ca acei copii irascibili si agitati
in permanenta la varsta de 3 ani sunt predispusi sa comita delicte la 8 ani.

3.3 Influenta inteligentei in obtinerea performantelor

Teoriile potrivit carora inteligenta scazuta este un important factor care duce la
comiterea de delicte si poate fi identificat foarte devreme in decursul vietii, castiga tot mai
mult teren.
In urma unui studiu efectuat de specialistii din Stokholm s-a stabilit ca, inteligenta scazuta la
varsta de 3 ani ar putea sa reflecte predispozitia pentru comiterea de delicte in jurul varstei
de 30 ani.
Proiectul "Perry Prescool" din Michigan reliefeaza ca inteligenta scazuta la varsta de 4
ani anunta un posibil infractor care, la varsta de 27 ani va avea la activ cel putin o arestare
pentru comiterea unor infractiuni.
Aceleeasi studii apreciaza ca este destul de riscant sa te raportezi separat la o
inteligenta scazuta fara a lua in calcul si performantele scolare destul de slabe. Inteligenta
verbala scazuta este asociata cu performantele scolare slabe, toate precizand un
comportament deviant al minorului.
De asemenea, se apreciaza ca delicventii tind sa paraseasca scoala inca de la varste
fragede, media fiind la 15 ani.
Inteligenta non-verbala scazuta este caracteristica, indeosebi, recidivistilor minori, care
comit delicte inca de la varsta de 10-13 ani.
Masurarea inteligentei si a performantelor scolare a demonstrat ca, copiii mai putin
dotati intelectual pot comite delicte indiferent de alte variabile, ca de exemplu marimea
familiei de origine. Alte studii au demonstrat ca delicventii obtin rezultate mai bune la
testele de performanta non-verbala, decat la cele verbale, sugerand ca ei gasesc mai usor
sensul obiectelor concrete decat cel al conceptelor abstracte.
Este foarte posibil ca inteligenta scazuta sa favorizeze aparitia factorului esec scolar.
Mai multe studii longitudionale au demonstrat legatura indisolubila care exista intre esecul
scolar si comiterea delictelor. O explicatie plauzibila este abilitatea de a manipula conceptele
abstracte. Indivizii cu capacitati reduse de a obtine rezultate bune la testele verbale vor
comite delicte pe timpul scolarizarii datorita abilitatilor lor inadecvate de a prevedea
consecintele faptelor lor si de a aprecia sentimentele victimelor lor.

3.4 Rolul parintilor in dezvoltarea disciplinei si atitudinii juvenile

Despre rolul pe care il are familia in educarea tinerilor s-a vorbit destul de mult, iar in
societatea romaneasca "cei sapte ani de acasa" a devenit un criteriu unanim acceptat,
atunci cand in comportamentul unor indivizi se manifesta carente grave in ceea ce priveste
educatia.
Studii de specialitate prezina ca intre protectia parinteasca, disciplina, atitudine si
delicventa exista o stransa legatura. Astfel, intr-o cercetare facuta in Londra pe un esantion
de 120 de baieti si familiile lor, constatand ca cea mai importanta corelatie cu condamnarile
pe care acestia le aveau era lipsa supravegherii parintesti la varsta de 10 ani. Intr-un alt
studiu efectuat asupra minorilor de 14-15 ani si a mamelor lor s-a descoperit ca
supravegherea scazuta a parintilor a fost principala cauza a delictelor comise de tinerele
fete, iar pentru baieti a fost a doua cauza.
In "Studiul Cambridge" s-a evidentiat ca severitatea parintilor practicata intr-un mod
haotic, excesiva sau prea diminuata, cat si supravegherea defectuoasa a minorilor si
conflictele parintesti au dus mai repede la cresterea numarului de infractiuni comise de
copiii in cauza, decat la o diminuare a ratei criminalitatii in randul acestora. In general,
prezenta in educatia copiilor a unor factori care se adauga celor parintesti dubleaza riscul de
a comite delicte mai tarziu.
S-a stabilit ca, comportamentul parintilor, atunci cand el este neadecvat, poate constitui
unul dintre principalii factori care duc la comiterea delictelor. Sustinatorii teoriei apreciaza ca
aceasta influenta nu este totusi caracteristica pentru toti cei care au comis infractiuni ca
adulti si pentru prima oara, insa un procent de 55% din baietii supravegheati defectuos la 8
ani au comis infractiuni la 32 de ani.
Este important sa se tina seama si de transmiterea genetica a comportamentului violent
de la parinti la copii.
In Indianapolis, intr-un studiu efectuat pe 900 de copii agresati fizic de parintii lor la
varsta de 11 ani, s-a stabilit ca acestia au fost si sunt predispusi a deveni delicventi in
urmatorii 15 ani. Aproape similar, si in "Studiul Cambridge" se apreciaza ca disciplina severa
si atitudinea prea toleranta a parintilor fata de copii la varsta de 8 ani predispun la violenta
la 21 ani.
Cercetari si mai recente au evidentiat ca severitatea neadecvata a parintilor sau o
toleranta prea larga fata de problemele minorilor poate sa predispuna copiii la violenta si la
comiterea repetata de infractiuni in jurul varstei de 32 ani.
In Romania, preocuparea pentru indentificarea mecanismelor care ar permite prevenirea
abandonului familial si scolar pare sa demareze abia acum, la inceput de secol XXI .
Problema de baza care trebuie inteleasa la nivelul autoritatilor romanesti este aceea de a nu
se astepta pana cand comunitatea are probleme reale si copiii ajung in strada ci sa faca tot
posibilul ca acestia sa fie indrumati catre scoala. Fiind ca, din pacate, in Romania acest
demers intampina numeroase dificultati, existand serioase semne de intrebare cu privire la
profesionalismul si chiar, buna credinta a celor implicati in sistemul de protectie a copilului.
Fundatiile cu activitati de profit, tot mai numeroase pe zi ce trece, sunt preocupate de
castigul propriu, in timp ce, din cauza lipsei de fonduri, majoritatea centrelor directiilor
pentru protectia copilului sunt nevoite sa se ocupe de asigurarea conditiilor minime de hrana
si viata, renuntand in mare parte la orice rol educativ.
Romania are o situatie economica dificila si, in majoritatea tarilor unde economia nu
merge, protectia copilului este lasata la urma listei de prioritati. Cu toate aceste neajunsuri,
este absolut necesar de inteles ca, daca dorim sa avem cat mai putini copii implicati in acte
criminale, este foarte important pentru un copil ca el sa ramana in familie, mai ales cat
siguranta educatiei lui este garantata acolo. Societatea nu poate schimba doar copilul, ci
trebuie sa lucreze la fel de mult si cu familia.

Din pacate, situatia din unele judete pare a contrazice aceasta concluzie. Asa de
exemplu, un bilant al starii infractionale din judetul Suceava privind anul 2001 este de-a
dreptul terifiant, parchetul de pe langa Curtea de Apel Suceava semnaleaza cresterea
criminalitatii in randul minorilor, intr-un singur an, cu 90%, iar in randul tinerilor cu 47%. De
asemenea, 44 de copii au fost omorati de parintii lor, iar 36 de copii au fost violati,
intocmindu-se totodata dosare penale pentru rele tratamente aplicate minorilor in 39 de
cazuri .
Numarul cazurilor de abuz asupra copiilor a crescut in ultimii ani. Astfel de situatii fiind
intalnite atat in cadrul familial, cat si in institutiile de ocrotire a minorilor, releva un studiu
realizat de agentia guvernamentala pentru protectia copilului, impreuna cu organizatiile
"Salvati copiii" si UNICEF Romania.
Studiul face referire la toate formele de abuz asupra minorilor (emotional, fizic sau
sexual), precum si la modalitatile de exploatare a acestora : prostitutia, turismul sexual si
altele. Numarul infractiunilor sexuale s-a dublat, in 2000-2005 fata de anii precedenti, 30%
fiind copii cu varste sub 14 ani. Totodata, in ceea ce-i priveste pe copiii din familii, aproape
90% dintre ei au fost macar o data supusi abuzurilor emotionale, in timp ce trei sferturi
dintre ei au suferit abuzuri fizice.
Acelasi studiu releva ca marea majoritate a copiilor strazii se prostitueaza pentru a
supravietui, dar peste 90% dintre ei refuza sa vorbeasca despre abuzurile la care sunt
supusi. In jur de 10% dintre fetele care traiesc pe strada se prostitueaza de la varste foarte
fragede, noua-zece ani. Pedofilia este din ce in ce mai des intalnita in randul copiilor strazii,
avand o tendinta de dezvoltare si organizare. Multi dintre ei, mai ales baietii, sunt victime
ale unor prieteni de pe strada sau ale unor persoane care ii racoleaza pentru a-i pune in
legatura apoi cu anumiii clienti. Autorii studiului sustin ca, in Bucuresti, exista tn jur de 60-70
de clienti adulti, in majoritate straini veniti in Romania sub pretexul afacerilor sau al
turismului. Acestia detin mai multe apartamente in Capitala, in care ii duc pe copii, cei mai
multi cu varste intre 8 si 15 ani, dupa care ii filmeaza ori ii fotografiaza in timp ce intretin
relatii sexuale cu ei.
Studiul a relevat si existenta, in institutiile de ocrotire, a tuturor formelor de abuz asupra
copiilor, fie din partea colegilor mai mari, fie din partea personalului centrelor. Astfel,
apropape jumatate dintre cei 3000 de copii institutionalizati intervievati au confirmat
practicarea pedepselor cu bataia, admitand insa ca aceasta a fost mai putin aplicata in
ultimii doi-trei ani. Mai mult de o treime dintre minorii din centrele de ocrotire au spus ca au
cunostiinta despre obligarea altor copii la practici sexuale, dar putini au recunoscut ca au
fost supusi unor astfel de abuzuri ori ca ele s-au intamplat in institutiile lor.
Situatia din Olanda, de exemplu, ar putea fi un bun ghid pentru cei care-si propun sa
faca educatie. Acolo, a inceput sa se desfiinteze progresiv institutiile abilitate in domeniu iar
asistentii sociali merg in familia copilului, unde lucreaza nu numai cu copilul, dar si cu
parintii si fratii sai .

3.5 Influenta familiilor dezmembrate si al separarii cuplurilor asupra comportamentului

devian al minorului
Majoritatea studiilor intreprinse in legatura cu influenta dezmembrarii familiilor si
separarii cuplurilor asupra comportamentului deviant al minorului au fost focalizate mai mult
pe pierderea tatalui, fiindca, pur si simplu, pierderea acestuia se intampla mult mai des.
In America, la Boston, s-a efectuat un studiu cu privire la relatia care exista intre familiile
care au suferit pierderea din diverse motive a tatalui si comiterea mai tarziu, de catre copiii
lor, a unor delicte severe. Astfel, s-a descoperit ca baietii care provin din aceste familii comit
60% din delictele juvenile, iar cei care provin din familii unde starile conflictuale sunt
acutizate, fara insa ca parintiii sa se fi despartit, comit 52% din aceste delicte. Comiterea

delictelor este intr-un procent semnificativ mai redus la familiile unite 22% si aproape la fel
de scazut in cazul lipsei tatalui, dar unde mama are o atitudine afectuoasa.
Aceste progrese sugereaza ca o familie dezmembrata dar unde mama este afectuoasa
nu reprezinta un factor criminologic mai important decat o familie cu conflicte intre parinti,
dese sau foarte dese. Mai mult, o mama iubitoare poate fi capabila intr-un anumit sens de a
compensa lipsa tatalui.
Rolul familiilor monoparentale (cu ambii parinti), cu conflicte in predispunerea la
violenta, este accentuat de datele oferite de cercetarile intreprinse in cadrul Institutului
National Britanic, asupra a 500 de copii nascuti intr-o saptamana, in 1990. La aceste
cercetari au fost exclusi copiii nelegitimi, "din flori", asa ca toti copiii supusi studiului si-au
inceput viata intr-o familie cu parinti casatoriti.
S-a stabilit ca copiii din familiile dezmembrate prin divort sau separate au un risc
potential mult mai crescut sa inceapa sa comita infractiuni la varsta de 21 ani, in comparatie
cu cei din familiile unite.
De asemenea, s-a constatat ca in familiile care s-au destramat in timp ce copiii aveau 04 ani, acestia erau mult mai predispusi la delicventa fata de copiii carora, de exemplu, li se
dezmembrau familiile la varsta de 11-15 ani.
Recasatoria (care se intampla mai adesea dupa divort decat dupa moarte) a fost, de
asemenea, asociata cu un risc crescut de delicventa, fapt care ar putea sugera un posibil
efect negativ al parintelui vitreg. Familiile monoparentale sunt mult mai puternic expuse la
delicventa atunci cand au drept cauze separarea sau divortul parintilor, decat moartea.
"Studiul Cambridge" subliniaza faptul ca parintii separati permanent sau temporar,
inainte de varsta de 10 ani a copilului, cand de obicei se despart total, pot constitui una din
cauzele importante care conduc catre delicventa, insa, cu conditia ca separarea sa nu fie
cauzata de spitalizare sau de moarte. Acelasi studiu, totusi, a scos in evidenta si faptul ca
familiile dezmembrate la varsta mai mica de 5 ani a minorului, chiar si in aceste situatii
(moarte sau spitalizare prelungita), prezinta un potential criminogen, sustinand ca, in
asemenea cazuri, 56% dintre copiii separati de un membru al familiei au fost condamnati.
Cercetari mai recente sustin ca, intr-o proportie semnificativa si in anumite conditii, si
minorii crescuti intr-o familie monoparentala prezinta riscul de a ajunge sa comita delicte.
Cercetarile care au fost intreprinse au sesizat faptul ca sunt dificil de descifrat efectele
specifice ale familiilor dezorganizate si ale familiilor cu un venit mic, fiindca si familiile
monoparentale traiesc adesea in saracie.

3.6 Privarea socio-economica

Multe teorii criminologice apreciaza ca delicventii provin din clasele joase ale societatii.
Albert Cohen, in urma cu peste 40 ani, sustinea ca minorii din clasele de jos (sarace) reusesc
cu greu sa ajunga la standardele de mijloc, fiindca parintii lor tind sa nu-i invete sa amane
satisfactiile imediate in favoarea celor pe termen lung .
Copiii din clasele de jos traiesc subcultura delicventei acestora, deoarece, pentru ei
standardele clasei de mijloc sunt de neatins. Ca urmare, se sustine ca pentru acesti copii a
ajunge la statutul social si material al clasei de mijloc prin mijloace proprii si legale devine
un tel imposibil si, de aceea, ei recurg la incalcarea legii. In general vorbind, clasele sociale
si statutul socio-economic al familiilor, in cultura americana, se masoara dupa prestigiul
ocupational al familiilor cu venit scazut. Astfel, persoanele cu slujbe profesionale sau
manageriale sunt plasate in clasele superioare, in timp slujbele care necesita abilitati
manuale sunt considerate ca fiind specifice claselor inferioare. Mai mult, datele se refera la
cativa ani in urma, cand era unanim acceptat ca tatal era capul de familie si mama casnica.

Acest fapt poate face dificila masurarea realista a statutului socio-economic pentru familia
monoparentala sau cu 2 parinti care muncesc.
In multe cercetari criminologice, delicventii sau non-delicventii sunt egali in fata
statutului socio-economic. De altfel, despre relatia dintre statutul socio-economic si
comiterea de delicte exista un volum impresionant de literatura care, insa, este
caracterizata de contradictii, desi multe alte opinii inclina sa creada ca intre statutul socioeconomic si comiterea de delicte nu exista o corelatie.
In America se afirma de catre unii teoreticieni ca aceste clase sociale joase pot fi
asociate cu comiterea de delicte, dar nu si cu auto-marturisirea faptelor proprii. Prin aceasta,
se sugereaza ca acuzarea delicventilor de catre politie si tribunale este, de fapt, o masura
restrictiva impotriva claselor sociale sarace tinere. Totusi, unele studii britanice au identificat
sau au raportat ca au gasit legatura intre clasele sociale joase si comiterea de delicte. Asa
de exemplu, intr-un studiu intreprins in 1990, cercetarile au evidentiat ca delicventa juvenila
predomina in functie de prestigiul ocupational si educativ al parintilor. La nivelul societatii
romanesti, unde saracia aproape ca s-a generalizat, delicventa juvenila nu este neaparat
legata de prestigiul ocupational si educativ al parintilor. Aici, problema pare a fi mult mai
complicata deoarece parintii, multi cu studii superioare, au o instructie care ii determina sasi supravegheze si sa-si educe copiii intr-un alt alineat decat cel al crimei. Problema, daca
exista, este mult mai subtila ai implica mult mai multi factori, nu neaparat doar prestigiul
ocupational si veniturile parintesti.
Alte sutdii au masurat mai multi indicatori ai statutului socio-economic plecand de la
familiile de origine, incluzand si venitul familiei, prestigiul ocupational, instabilitatea
angajarii intr-o slujba. Multe dintre masurile care au fost facute prestigiului ocupational nu
duceau in mod semnificativ la comiterea de delicte, iar obtinerea unui venit scazut pe
familie s-a stabilit ca expune la comiterea de infractiuni atat pe minori cat si pe adulti.
De asemenea, incercand sa afle daca un statut socio-economic scazut al parintilor
influenteaza delictele copiilor, s-a stabilit ca multe dintre masurile prestigiului ocupational
nu duceau in mod semnificativ la comiterea de acte delictuale, chiar daca, uneori, un venit
scazut al familiei poate favoriza incalcarea legii, atat de minori cat si de adulti .
Privarea parintilor de un statut socio-economic adecvat este asociata deseori si cu o
posibilitate largita, oferita copiilor de a comite infractiuni.
Se apreciaza ca, si dupa ce copilul creste si se dezvolta, se mai poate inca observa in
comportamentul sau, care este unul normal, obisnuit, privarea socio-economica pe care a
avut-o in copilarie.
Aceleasi studii apreciaza ca o mare parte din copiii observasi, cu varste intre 15-18 ani,
au suferit condamnari cand nu erau angajati si mult mai putin atunci cand aveau o slujba.
Constatarea vine sa sugereze ca, intr-un anumit fel, neangajarea tinerilor intr-o activitate
utila societatii poate fi una din cauzele comiterii de infractiuni si ca, avand un serviciu, ei pot
fi indepartati de la comiterea altor delicte.
In tarile unde economia de piata functioneaza, privarea socio-economica constituie un
important factor de risc pentru producerea crimei, in general pentru incalcarea legii, iar
copiii din familiile cu un venit scazut sunt mai expusi la a comite crime, decat copiii celor cu
un prestigiu ocupational scazut dar cu posibilitati financiare.

3.7 Influenta actului de scolarizare in producerea delicventei

Sunt tot mai dese vocile in domeniul cercetarii criminologice care sustin ca comiterea de
delicte variaza si in functie de scoala unde invata copilul . Exista scoli care au o ridicata rata
a delicventei si unde, de la inceput, se instaleaza un inalt nivel de neincredere intre profesori
si elevi. Desigur, in asemenea cazuri se pune problema clarificarii urmatoarelor situatii : ce

procent din diferentele dintre scoli trebuie atribuit organizarii scolare, climatului si practicilor
interne si ce procent diferentelor personale ale elevilor ?
"Studiul Cambridge" a investigat copiii care intrau in scolile primare si urmau cursurile
pana ajungeau la scolile secundare, efectele scolii asupra comiterii de delicte. Astfel, la
copiii de 8-10 ani, profesorii au constatat o inclinatie a acestora de a continua
comportamentul antisocial pe care l-au avut pana la urmarea cursurilor scolare, in mediul
familial sau intr-un alt mediu in care au fost crescuti copiii pana la varsta de 8 ani.
In delicventa juvenila trebuie luate in considerare alterarile complexului somato-psihic,
intarzierile de maturizare intelectuala sau social-morala, profundele perturbari in
dezvoltarea afectiva, alaturi de rolul unor factori de macro si microclimat social (trairi
confictuale in familie, traume psihice, educatie incorecta etc.), nefavorabil unei dezvoltari
armonioase si unui comportament adecvat.
Din anul 1990 delicventa juvenila se inscrie pe o linie ascendenta. Factorii care au
determinat aceasta crestere sunt in general de ordin economic, social, cultural etc. Perioada
de tranzitie in care ne aflam genereaza in mod obiectiv unele efecte economice
imprevizibile, care la randul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfunctile aparute
pe plan social. Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei
de piata a dat nastere unei inflatii galopante, necontrolabile, cu consecinte negative pentru
standardul de viata al oamenilor. In aceasta perioada apare in societate un fenomen nou,
necunoscut majoritatii cetatenilor, fenomenul somajului, cu impact asupra venitului familial
si implicit asupra individului. Se contureaza o disproportie intre nivelul preturilor si puterea
de cumparare, efectul resimtindu-l, in primul rand, categoriile sociale cu venituri mici.
Afectarea generala a conditiilor de viata le determina pe unele persoane sa caute solutii
de obtinere a unor venituri compensatorii prin care sa-si poata ameliora conditiile de
existenta, folosindu-se de cai ilegale. Are loc o diminuare a autoritatii si functiei de control
social al familiei. Se contureaza tot mai pregnant aparitia unor stari permisive accentuate
fata de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea in asociere cu indiferenta
fata de viitorul propriilor copii, influenteaza negativ personalitatea acestora, determinandu-i
chiar sa comita acte infractionale.
Conditiile de viata precare ale unor familii au contribuit la aparitia fenomenului social
cunoscut sub denumirea de "copiii strazii, care se adapostesc prin gari, autogari,
subsolurile cladirilor, retele de termoficare si a caror sursa de existenta o reprezinta
cersetoria, furtul etc., devenind in mod frecvent victime ale unor pedofili.

4 Genuri de infractiuni comise de minori

Comportamentul, luat ca rezultanta dinamica a interactiunii complexe organism-mediu,
are la baza multiple asocieri psihologice, elaborate in functie de dinamica mediului, de
conditiile de viata si de educatie. Cand mediul actioneaza organizat, stabil si asigura
satisfacerea trebuintelor minorului, atunci comportamentul sau este pozitiv, iar cand
actiunea mediului este nefavorabila, comportamentul va fi negativ, deviant.
In procesul socializarii, minorul opereaza relational cu atitudini adoptate dupa modelul
oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolideaza si se organizeaza in
comportamente ce se pot modifica in functie de motivatie si interes. Psihologic,
manifestarea exterioara a comportamentului apare ca o modalitate de actiune tipic umana
influentata de insusirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infractional al minorului este greu de precizat. Acesta capata semnificatie intr-un
anumit context familial, scolar, social, reprezentand o perturbare a raportului relational al
copilului cu obiecte sau persoane, constituind intotdeauna un raspuns la atitudinea altora.
La varsta prescolara incep sa apara manifestari cu adresa relativ conturata. Ele apar cu
precadere in mediul familial si pot lua expresia unei ostilitati la adresa unora dintre membrii

familiei, ostilitate obiectivata in gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de

obiecte, impolitete, obraznicie, uneori chiar injurii si loviri etc.
La varsta scolara pot sa apara tulburari de comportament, cu semnificatie morala, care
merg de la forma preinfractionala pana la cea infractionala propriu-zisa. Chiar daca minorii
nu comit in toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil,
atitudinile lor in dezacord cu exigentele scolare, lasa deschisa ori grabesc aceasta
posibilitate. La aceasta varsta incep sa apara unele conduite discordante: nesupunerea,
obraznicia fata de profesori, violenta fata de colegi, absenteismul, minciuna, fuga si
vagabondajul, furtul etc.
In ceea ce priveste infractiunile de furt din avutul public si privat, numarul deosebit de
mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, marimea grupurilor de minori si
valoarea pagubelor, presupune o analiza cauzala mai atenta. Este de remarcat faptul ca, in
timp ce furturile in dauna avutului public inregistreaza o usoara tendinta de scadere, cele
din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala explicatie a acestor tendinte consta
in cresterea patrimoniului privat al unor persoane fizice dupa anul 1990, prin achizitionarea
de bunuri si valori care suscita interesul minorilor.
Infractiunile de furt comise de minori au anumite particularitati, astfel:
furturile savarsite de minori se disting in primul rand prin valoarea mai redusa a bunurilor
furate. Ei sustrag obiecte mici si usor vandabile (radiocasetofoane, casete audio si video,
minicalculatoare etc.), manifestand o anumita predilectie pentru furtul dulciurilor, tigarilor
fine si chiar bauturilor;
manifesta multa fantezie si ingeniozitate in comiterea furturilor, patrund prin locuri
inaccesibile unui infractor major;
de regula nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spargatorilor profesionisti, ci
improvizeaza si utilizeaza mijloace gasite intamplator;
in foarte putine situatii devin violenti; in conditiile in care sunt descoperiti de cele mai
multe ori folosesc fuga;
nu manifesta prea multa grija pentru a-si proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor
rapida;
infractorii minori manifesta multa precipitare in a se debarasa de bunurile furate, astfel
incat pot fi intalniti la scurt timp dupa comiterea faptei, oferind spre vanzare bunurile
insusite, la preturi derizorii;
de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de
infractori recidivisti.
Dupa anul 1990 se manifesta o recrudescenta a infractiunilor comise de minori
indreptate asupra vietii si integritatii persoanelor (omor, tentativele de omor si lovirile
cauzatoare de moarte). Cea mai mare parte din aceste infractiuni au fost savarsite in grup,
avand ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate persoane varstnice, lipsite de aparare,
care locuiesc in case izolate. Anterior savarsirii infractiunii, se remarca o anumita
predispozitie a minorilor spre consumul de bauturi alcoolice sau spre inhalarea unor
substante halucinogene.
O alta categorie de infractiuni cu violenta care a inregistrat o evolutie constant
ascendenta este cea a talhariilor. Se constata ca tot mai multe infractiuni de acest tip sunt
savarsite de minori constituiti in grupuri, care, noaptea sau ziua in diferite medii si locuri
actioneaza cu violenta asupra unor persoane presupuse sau studiate ca ar poseda bani sau
bunuri de valoare. Uneori talhariile savarsite de minori se soldeaza cu obtinerea unor sume
derizorii sau bunuri de mica valoare, dar impotriva victimelor se foloseste o violenta

extrema. Talhariile sunt comise mai mult in mediul urban si pe strada decat in mediul rural
sau in imobile, uneori participand si infractori majori.
Violurile savarsite de minori (Pitulescu, 1995), in afara faptului ca inregistreaza cresteri
alarmante, dobandesc si unele caracteristici specifice, cum sunt:
numarul infractorilor este de regula mai mare decat cel al infractiunilor, ceea ce denota
existenta mai multor participanti la comiterea violului;
intr-un procent de 58% din totalul infractiunilor savarsite, faptuitorii nu au cunoscut
anterior victimele;
32% din numarul violurilor s-au comis in imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat in
case parasite, pe camp sau alte locuri;
in 32% din cazuri, violurile au fost insotite de perversiuni sexuale;
infractiunile de viol au fost comise atat asupra victimelor foarte tinere, cat si asupra celor
varstnice.
Infractorii minori care actioneaza in mediul urban au posibilitatea de a receptiona
experienta negativa cu mult mai repede decat cei din mediul rural, datorita multitudinii
locurilor si mediilor favorabile savarsirii de infractiuni. Minorii frecventeaza barurile, salile de
jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, salile de sport, practica jocurile de
noroc, avand astfel posibilitatea sa-si studieze victimele si sa comita furturi din buzunare,
furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar in timpul noptii chiar talharii.
Minorii infractori din mediul urban se cunosc intre ei, se asociaza in grupuri, cunosc
gazdele de infractori la care uneori dorm si prin intermediul carora valorifica bunurile
provenite din infractiunile comise. La aceste grupuri actioneaza si minorii fugiti din scolile de
reeducare, centrele de primire, scolile ajutatoare, casele de copii etc.. De cele mai multe ori
locuiesc in conditii insalubre la cate un minor fara familie sau unde exista familii
dezorganizate, alcoolice, cu parinti infractori, fosti condamnati etc. Constituirea in grupuri se
realizeaza pe baza de amicitie (cartiere, strazi etc.), pe baza de legaturi infractionale
anterioare. Se constituie si in grupuri mixte minori-adulti, conduse de lideri periculosi cu
experienta infractionala. Dupa savarsirea infractiunii, parasesc localitatea de domiciliu si
tranziteaza in alte judete unde comit noi infractiuni, uneori incearca sau trec fraudulos
frontiera de stat. Sunt buni cunoscatori ai oraselor, fiind la curent cu locurile vulnerabile ale
unitatilor comerciale, precum si cu marfurile care pot fi sustrase. Isi formeaza locuri de
intalnire in subsolurile blocurilor, in holurile cinematografelor, in pasajele subterane etc.,
unde isi planifica actiunile si elaboreaza ipotezele.
Din grupul de infractori fac parte si minorele care se grupeaza, de obicei, pe langa
barurile particulare deschise toata noaptea, acostand diferite persoane, cu care intretin
relatii sexuale in schimbul unor foloase materiale. De cele mai multe ori aceste persoane
ajung victime ale diferitelor genuri de infractiuni comise de grupul din care fac parte
minorele.
In mediul rural ponderea infractiunilor comise de minori este mult mai scazuta decat in
mediul urban. In acest mediu exista posibilitatea ca infractorii sa fie recunoscuti de victime
si mai usor de depistat.

5 Sistemul sanctiunilor aplicabile minorilor

Legiuitorul roman a instituit pentru infractorii minori un sistem sanctionator special si mixt,
alcatuit din masuri educative si pedepse. Trasatura caracteristica a acestui sistem este data,

in principal, de componenta masurilor educative, sanctiuni de drept penal cu caracter

eminamente educativ, destinate unor personalitati in formare si susceptibile de influentare.
5.1 Cadrul sanctiunilor
Acesta este alcatuit, pe de o parte, din masuri educative, iar pe de alta parte din pedepse.
Masurile educative sunt sanctiuni de drept penal care se aplica de sine statator, in cazul
savarsirii unor infractiuni de catre faptuitorii minori, avand o functie preponderent sau in
exclusivitate educativa. Pedepsele sunt si ele sanctiuni de drept penal, ce se aplica si ele de
sine statator, dar care au o functie de constrangere, intimidare si reeducare. Ambele
categorii de sanctiuni urmaresc prevenirea savarsirii de noi infractiuni in viitor. Aplicarea
unei categorii de sanctiuni exclude aplicabilitatea celeilalte. Regimul de sanctionare este
unic pentru toate categoriile de minori care raspund penal.
Legea, art.101 C. Penal, prevede patru masuri educative: a) mustarea; b) libertatea
supravegheata; c) internarea intr-un centru de reeducare si d) internarea intr-un institut
medical- educativ.
Ca pedepse aplicabile minorilor, legea prevede , art. 109, inchisoarea si amenda, in limite
reduse la jumatate in raport cu cele aplicate adultilor. Nu se aplica minorilor pedeapsa
detentiunii pe viata. De asemenea, nu se aplica minorilor pedepsele complementare, iar
condamnarile pronuntate pentru infractiunile savarsite in timpul minoritatii nu atrag
incapacitati sau decaderi. In schimb, pedeapsa accesorie prevazuta in art. 71 raportat la art.
64 lit. a si b si art. 71 alin. 3 cu referire la art 64 lit.d C. pen. este aplicabila si infractorilor
minori, pedeapsa a carei executare va incepe la implinirea varstei de 18 ani, atunci cand
minorul urmeaza sa devina major in cursul procesului penal sau in timpul executarii
pedepsei.
Sanctiunile de drept penal sunt guvernate de principiul de baza al individualizarii, care
impune cerinta alegerii si adaptarii lor ca natura si durata incat acestea sa corespunda
gravitatii faptei savarsite, imprejurarilor in care a avut loc precum si persoanei faptuitorului.
In cazul sanctiunilor prevazute pentru infractorii minori operatia de individualizare se
efectueaza in doua etape. In prima etapa, pe baza anumitor criterii trebuie sa se aleaga
dintre sanctiunile de drept penal masuri educative sau pedepse, care sanctiune este mai
adecvata. In a doua etapa, trebuie sa se aleaga felul sanctiunii si anume care dintre
masurile educative sau pedepse urmeaza sa fie luata sau, respectiv, aplicata. Dupa
efectuarea acestor doua operatii prealabile, de alegere a sanctiunii, se individualizeaza
concret aceasta, in raport cu datele cauzei.
Pentru alegerea categoriei si apoi a felului sanctiunii aplicabile in speta, legea prevede
anumite criterii speciale de individualizare pe care instanta de judecata este obligata sa le
foloseasca. Astfel, in dispozitia din art. 100 alin 1 C. pen se prevede ca la alegerea sanctiunii
se tine seama de gradul de pericol social al faptei savarsite, de starea fizica, de dezvoltarea
intelectuala si morala a minorului, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si
in care atrait, precum si de orice alte elemente de natura sa caracterizeze persoana
minorului.
La alegerea felului sanctiunii aplicabile instanta foloseste si criteriile generale de
individualizare prevazute in art. 72 C. penal, in masura in care nu sunt incluse in criterii
speciale. Legea prevede ca instanta trebuie sa recurga la pedepse numai daca apreciaza ca
luarea unei masuri educative nu este suficienta pentru indreptarea minorului. Se subliniaza
prin aceasta dispozitie caracterul exceptional pe care trebuie sa-l aiba aplicarea pedepsei
fata de minorul infractor, deoarece recurgerea la pedeapsa inchisorii, fara suficiente
temeiuri pentru aceasta, poate face ca un tanar sa lunece definitiv pe panta criminalitatii.
In ultima etapa a procesului de individualizare, la determinarea concreta a sanctiunii alese,
instanta se foloseste in continuare de criteriile speciale de individualizare, care sunt
determinante mai ales in situatia in care ea a optat pentru una din masurile educative

prevazute de lege. Daca a optat pentru o pedeapsa, prioritate vor avea criteriile generale,
deoarece cele speciale au fost suficient valorificate prin alegerea pedepsei.

5.2. Criteriide individualizare a sanctiunilor

Aceasta masura consta in dojenirea minorului de catre instanta de judecata, cu aratarea
pericolului social al faptei pe care el a savarsit-o, cu aratarea modului cum trebuie sa se
poarte in viitor pentru a dovedi ca s-a indreptat si cu avertizarea ca, daca va savarsi din nou
o infractiune, se va lua fata de el masura educativa mai severa sau i se va aplica o
pedeapsa.
Fiind masura educativa cea mai putin severa, mustrarea se aplica in cazul faptelor de o
gravitate scazuta, avand in vedere si comportarea anterioara a minorului. Mustrarea se
aplica de catre instanta de judecata, executandu-se imediat dupa pronuntarea sa, in
prezenta minorului. Lipsa minorului de la judecata face imposibila aplicarea si executarea
masurii, intrucat nu s-ar realiza finalitatea urmarita de lege, eficienta sa fiind conditionata de
contactul nemijlocit al minorului cu organul de judecata in vederea admonestarii sale.

6. Masurile educative
6.1 Mustrarea art. 102 C. pen.
Aceasta masura consta in dojenirea minorului de catre instanta de judecata, cu aratarea
pericolului social al faptei pe care el a savarsit-o, cu aratarea modului cum trebuie sa se
poarte in viitor pentru a dovedi ca s-a indreptat si cu avertizarea ca, daca va savarsi din nou
o infractiune, se va lua fata de el o masura educativa mai severa ce i se va aplica.

6.2 Libertatea supravegheata art. 103 C. pen.

Masura consta in lasarea minorului in libertate, insa sub o supraveghere deosebita, timp de
un an socotit de la data punerii in executare a hotararii. Pentru supraveghere, minorul este
incredintat de instanta parintilor sau, eventual, celui care l-a adoptat sau tutorelui. Daca se
apreciaza ca persoana careia i-ar reveni supravegherea nu ar putea-o indeplini in conditii
satisfacatoare, instanta va dispune incredintarea supravegherii minorului unei persoane de
incredere, de preferinta unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, ori unei institutii legale
insarcinate cu supravegherea minorilor.
Legea penala prevede ca instanta pune in vedere persoanei careia i s-a incredintat
supravegherea, indatorirea de a-l veghea indeaproape pe minor in scopul indreptarii lui si de
a instiinta de indata instanta daca minorul se sustrage de la supraveghere, are purtari rele
ori a savarsit din nou o fapta prevazuta de legea penala.
Totodata, instanta poate sa impuna minorului respectarea uneia sau mai multora din
urmatoarele obligatii: a. Sa nu frecventeze anumite locuri stabilite, b. sa nu intre in legatura
cu anumite persoane, c. sa presteze o activitate neremunerata intr-o institutie de interes
public fixata de instanta, cu o durata intre 50 si 200 ore, de maxim 3 ore pe zi, dupa
programul de scoala, in zilele nelucratoare si in vacanta. Instanta atrage atentia minorului
asupra consecintelor comportarii sale.
Dupa luarea masurii libertatii supravegheate, instanta incunostinteaza scoala unde minorul
invata sau unitatea unde este angajat precum si, atunci cand este cazul, institutia la care
presteaza activitatea stabilita de instanta.

Daca inauntrul termenului de un an de la data punerii in executare a libertatii

supravegheate, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercita asupra lui sau are
purtari rele ori savarseste o fapta prevazuta de legea penala, instanta revoca libertatea
supravegheata si ia fata de minor masura internarii intr-un centru de reeducare. Daca fapta
savarsita constituie infractiune, instanta ia masura internarii sau aplica o pedeapsa
Asistenta si consilierea persoanelor condamnate si a minorilor sanctionati cu masura
educativa a libertatii supravegheate au ca scop reintegrarea acestora in societate, intarirea
gradului de siguranta sociala si prevenirea savarsirii din nou a unor infractiuni. In derularea
acestei activitati serviciile de reintegrare sociala si supraveghere urmaresc:
a) corectarea comportamentului infractional prin constientizarea de catre minori sau de
catre persoanele condamnate a faptei savarsite, a consecintelor acesteia si asumarea
responsabilitatii pentru fapta comisa;
b) motivarea minorului sau a persoanei condamnate in vederea dezvoltarii responsabilitatii
si autodisciplinei;
c) elaborarea si derularea unor programe eficiente de asistenta si consiliere a persoanelor
condamnate sau a minorilor, in functie de nevoile identificate ale acestora;
d) sprijinirea condamnatului sau a minorului in vederea satisfacerii nevoilor sociale
referitoare la educatie, pregatire profesionala, loc de munca, locuinta sau altele asemenea.
Ori de cate ori instanta de judecata dispune supravegherea unei persoane condamnate sau
a unui minor de ctre serviciul de reintegrare sociala si supraveghere, cu ocazia primei
intrevederi cu persoana supravegheata i se va face cunoscuta posibilitatea de a solicita
asistenta si consiliere pe perioada supravegherii, explicandu-i-se modalitatile practice in
care poate fi sprijinita in vederea reintegrarii in societate.
Pentru a beneficia de serviciile de asistenta si consiliere persoana supravegheata depune o
cerere scrisa la serviciul de reintegrare sociala si supraveghere.
In termen de 10 zile lucratoare de la primirea cererii scrise din partea persoanei
supravegheate, prin care aceasta solicita asistenta si consiliere, serviciul de reintegrare
sociala si supraveghere va lua masurile necesare in vederea includerii acesteia intr-un
program specializat, stabilit in functie de nevoile identificate ale persoanei respective.
Activitatea de asistenta si consiliere se va desfasura si in unitatile penitenciare, includerea in
astfel de programe a persoanelor condamnate fiind posibil numai cu acordul acestora.
In activitatea de asistenta si consiliere se acorda o atentie deosebita condamnatilor minori si
tineri, persoanelor condamnate care intampina dificultati in mentinerea legaturilor cu
familia, precum si pregatirii pentru liberare a persoanelor condamnate.

6.3 Internarea intr-un centru de reeducare (art. 104 C. pen.)

Internarea intr-un centru de reeducare constituie masura educativa cea mai severa, care are
caracter privativ de libertate si se aplica in situatia in care celelalte masuri educative,
datorita gravitatii faptei si persoanei faptuitorului nu pot asigura indreptarea acestuia.
Este o masura educativa privativa de libertate ce consta in internarea minorului infractor
intr-un centru de reeducare. Desi este numita educativa, ea este in realitate o masura de
reeducare, deoarece scopul ei este reeducarea minorului. Acest scop urmeaza sa fie realizat
prin posibilitatea asigurata minorului internat de a dobandi invatatura necesara si o
pregatire profesionala potrivit cu aptitudinile sale. Masura internarii intr-un centru de
reeducare se ia pe timp determinat, insa nu poate dura decat pana la implinirea varstei de

18 ani. Legea prevede totusi ca, la data cand minorul devine major, instanta poate dispune
prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta este necesara pentru
realizarea scopului internarii.
Legea prevede si posibilitatea incetarii executarii masurii prin liberarea minorului inainte de
a deveni major. Potrivit dispozitiilor din art.107 C. pen., daca a trecut cel putin un an de la
data internarii minorului in centru de reeducare, daca el a dat dovezi temeinice de
indreptare, de sarguinta la invatatura si la insusirea pregatirii profesionale, instanta poate
dispune liberarea lui inainte de a deveni major. Daca in perioada liberarii minorul are o
purtare necorespunzatoare, se poate dispune revocarea liberarii.
In cazul in care minorul savarseste din nou, in perioada internarii sau in aceea a liberarii
inainte de a deveni major, o infractiune pentru care se apreciaza ca este necesara aplicarea
pedepsei inchisorii, instanta revoca masura internarii. Daca insa nu este necesara aplicarea
unei pedepse, instanta revoca liberarea minorului si mentine internarea intr-un centru de
reeducare

6.4 Internarea intr-un institut medical-educativ ( art. 105 C. pen)

Aceasta masura, caracterizata prin restrangerea libertatii, are un caracter mixt,
medical-educativ, si se ia, asa cum prevede art. 105 C. pen., fata de minorul care, datorita
starii sale fizice sau psihice, adica unor deficiente sau maladii, are nevoie de un tratament
medical si de un regim special de educatie adecvat maladiilor de care sufera. Masura se ia
fata de minorii infractori, deci care raspund penal, iar nu fata de cei iresponsabili, in privinta
carora nu pot fi luate nici un fel de masuri educative. Specific acestora este doar faptul ca
starea lor fizica sau psihica reclama atat ingrijiri medicale, cat si un regim educativ, care se
aplica concomitent cu tratamentul medical. Prin aceasta, masura educativa a internarii intrun institut medical-educativ se deosebeste de masura de siguranta a internarii medicale,
care consta exclusiv in tratament medical.
Masura se ia pe o durata determinata, neputandu-se stabili aprioric perioada necesara
ingrijirii medicale, dar nu poate dura, in principiu, decat pana la implinirea varstei de 18 ani.
Totodata, insa, intrucat masura internarii intr-un institut medical-educativ este conditionata
de starea fizica sau psihica maladiva a minorului, legea prevede ca ea trebuie sa fie ridicata
de indata ce a disparut cauza care a impus luarea ei si aceasta inainte de implinirea varstei
de 18 ani.
In acelasi timp insa, legea prevede posibilitatea ca instanta sa dispuna, la data cand minorul
devine major, prelungirea internarii pe o durata de cel mult 2 ani, daca aceasta este
necesara pentru realizarea scopului internarii.
Instanta care dispune ridicarea masurii internarii in institutul medical-educativ poate, atunci
cand considera ca este necesar, sa ia fata de minor masura internarii intr-un centru de
reeducare.
Ca si masura internarii intr-un centru de reeducare, si internarea in institutul medicaleducativ poate inceta prin revocare, daca in perioada internarii, minorul savarseste din nou
o infractiune si instanta apreciaza ca este necesara aplicarea pedepsei inchisorii. Intr-o astfel
de situatie, ca si in aceea in care instanta a aplicat pedeapsa inchisorii unui minor care avea
nevoie si de tratament medical, se vor aplica dupa caz dispozitiile din art. 113 sau 114
C.pen., tratamentul medical efectuandu-se in coditii de detentie. In cazul in care nu este
necesara o pedeapsa, se mentine masura internarii.

SECTIUNEA A II - A
REPERE PSIHO-SOCIALE - DIMENSIUNILE PERSONALITATII

DELICVENTULUI MINOR
1 Notiuni introductive
Importanta acestui studiu nu rezida in scopul de informatie psihologica, sociologica sau
axiologica asupra problematicii personalitatii in contextul stiintelor contemporane despre
om. Justificarea reala rezulta din faptul ca intr-o viziune strict stiintifica asupra temei , (de
factura interdisciplinara ) personalitatea umana este locul de confluenta a tuturor
disciplinelor care concura la rezolvarea problemei infractionalitatii juvenile. Acest adevar nu
are numai o legitimitate teoretica, ci din contra isi revendica pozitia de cheie de bolta, a
complexului proces de reeducare, recuperare si integrare socio-profesionala a delincventului
minor.
Problematica personalitatii umane abordata multidisciplinar cunoaste azi un interes deosebit
in cercetarile teoretice si aplicative din numeroase domenii stiintifice si practice, inclusiv in
ce priveste personalitatea minorului infractor. O vasta literatura de specialitate releva
convingator eforturile care se fac in acest domeniu spre intelegerea cat mai profunda si mai
cuprinzatoare a comportamentului antisocial la minor. Ideea dupa care nu ne preocupa
infractorul, ci omul - in esenta personalitatea acestuia supusa transformarii in scopul
recuperarii acelui care a incalcat legile pentru a fi redat societatii ca element util devine
vitala in cazul delincventilor minori care aflandu-se inca in faza de formare sunt mult mai
receptivi, mai sensibili la actiunile factorilor de mediu social, ceea ce sporeste si accelereaza
sansele de influentare pozitiva a evolutiei personalitatii acestora si implicit a
comportamentului lor moral si social. In aceeasi masura pot avea influenta experientele
negative cu repercusiuni uneori destul de tarzii. In esenta ambele aspecte intaresc ideea ca
trebuie sa ne preocupe mai mult ceea ce va deveni minorul (viitorul lui) decat ceea ce
acesta a facut (faptele comise).
Este, de altfel, perspectiva prin prisma careia poate fi remarcata importanta pe
care o reprezinta personalitatea delincventului minor pentru toti cei care au preocupari in
sfera reeducarii, reintegrarii sociale si implicit a prevenirii, inclusiv pentru comunitate.
Problema cunoasterii personalitatii subiectului asupra caruia se actioneaza reeducativ are in
pedagogie o lunga traditie. Ea nu este noua, desigur, nici in sistemul reeducarii infractorilor.
Savantul roman. C.I. Parhon, inca in urma cu mai bine de 70 de ani - incadrandu-se in
exigentele secolului XX impuse oamenilor de stiinta, cu privire la studiul personalitatii pleda pentru un studiu amanuntit biologic, psihologic si social al fiecarui delincvent vizand
un dublu scop : acela al cercetarii stiintifice pure si acela al terapeuticii si profilaxiei
criminale.
Pe de alta parte ar fi justificat ca particularitatile personalitatii minorului (legate de varsta,
nivel de dezvoltare fizica si psihica, etc.) hotaratoare in ce priveste diferentierea
responsabilitatii penale si a individualizarii legale si judiciare a sanctiunilor de drept penal,
sa fie avute in vedere, cel putin in aceeasi masura si atunci cand se organizeaza si
desfasoara procesul de modelare a delincventului minor.
Este regretabil ca procesul de cunoastere calificata a unui minor, paralel cu actiunea
instructiv-educativa din scoala, de regula, in colaborare cu familia sau din activitatea
productiva in unele cazuri, este adeseori intrerupt atunci cand acesta paraseste scoala sau
locul de munca. Aspecte noi pot interveni in structura psiho-individuala, in atitudinea sociala
a minorului si pe itinerariul urmat de el de la parasirea scolii sau a locului de munca si pana
la savarsirea infractiunii, (inclusiv inceperea executarii sanctiunii). De altfel, o asemenea
intrerupere conduce la pauze educative care deschid larg poarta unor influente nocive mai
ales cand acestea sunt prea mari.
Un sistem eficient de cunoastere a minorului ar trebui sa includa in sine o conceptie si
practica unitara incat actiunile de cunoastere a personalitatii acestuia, sa se infatiseze ca un
proces neintrerupt in toate fazele prin care minorul trece atat inainte cat mai ales dupa
savarsirea infractiunii.

In aceasta viziune, dialectica integrativa, cele doua categorii de procese, reeducare

reintegrare sociala (care in situatia reeducarii in mediu inchis se succed) ar constitui in
esenta doua faze ale aceluiasi proces de cunoastere, puse in relatii de interactiune la nivelul
personalitatii in perspectiva orientarii acesteia in continuare in directia in care sansele ei de
realizare sunt mai mari si dimensiunile de valorificare a posibilitatilor de care dispune
optime.
Esecul minorului in impactul sau cu viata reala poate fi privit si ca efect al unei rupturi in
acest proces de cunoastere (deschiderea personalitatii spre socializare normala prin
procesul de reeducare si inchiderea acesteia spre acelasi proces prin masuri si actiuni
inadecvate in mediul de reintegrare). S-ar putea vorbi de un fel de conflict de devenire,
susceptibil sa conduca la o personalitate insuficient restructurata in starea initiala.
Unele elemente semnalate prin studiul complex al structurii personalitatii delincventului ,ar
trebui sa fie valorificate chiar in procesul de formare, de socializare initiala a individului.
Graitoare in aceasta privinta este si opinia unui remarcabil autor roman, potrivit careia
"Procesul cunoasterii este unic si unitar, chiar daca se desfasoara in trepte, faze, etape. El
nu poate fi segmentat; daca prin stiintific intelegem tot ceea ce este veridic, atunci atributul
stiintific nu poate fi rezervat numai unui tip, unei portiuni a procesului cunoasterii.
Desigur, asemenea procedee pe care le presupune o conceptie unitara in ce priveste
studierea si cunoasterea personalitatii delincventului nu se opune si nu exclude alte
demersuri stiintifice sau practice in domeniu ele se doresc mai mult complementare.
Solutiile mentionate sunt necesare, dar nu si suficiente mai ales acum cand formele
fundamentale ale procesului de invatare (instruire si educatie) si socializare initiala si
relatiile de toate tipurile institutionale si neguvernamentale, capata valente noi si exigente
sporite in contextul transformarilor si modernizarii implicate in procesul de aderare a tarii
noastre la Uniunea Europeana.
Activitatea de exploatare si cunoastere a personalitatii delincventului minor poate sa asigure
dupa parerea noastra, atat remodelarea fiecarui delincvent conform naturii sale, in functie
de vocatia si posibilitatile de care dispune, cat si organizarea unui cadru si mediu pedagogic
apte sa raspunda permanent la nevoile de adaptare a minorului la munca si viata sociala
reala, numai daca aceasta activitate educativa este integrata si tine seama de procesele de
modernizare si perfectionare ce au loc in viata reala. In alt mod proiectele cu privire la
viitorul miorului delincvent ar putea intra in contradictii cu cerintele si exigentele societatii
fata de minor, ceea ce s-ar traduce pana la urma in esecuri pe linia reintegrarii sociale a
acestuia si implicit a prevenirii savarsirii de fapte antisociale.
In concluzie:
- Studiul personalitatii minorului delincvent apare in primul rand, ca o introducere a
subiectului in munca de reeducare tinand seama si de calitatea sa de obiect al acestui
proces.
- In al doilea rand, o astfel de activitate se configureaza ca o modalitate practica de
optimizare a actiunilor educative, de mentinere permanenta, cu alte cuvinte a acestora, la
nivelul cerintelor reale de recuperare sociala a minorului.
- In al treilea rand, prin studiul personalitatii ajungem la cauzele interne (directe) ale
delincventei factorii ce pot lamuri in mare masura angajarea unui minor in acte antisociale.
Asadar, nu vom putea sa ne referim niciodata la o reeducare reala fara sa cunoastem
"materia prima supusa acestui proces personalitatea infractorului - si ca urmare nici la o
organizare judicioasa si eficienta a actiunilor educative . Asemenea activitati nici nu si-ar
avea rostul daca fapta penala savarsita nu ar reflecta nemijlocit persoana infractorului asa
cum orice fapta omeneasca il reflecta pe autorul ei.

Pe buna dreptate se sustine in literatura de specialitate ca ceea ce trebuie sa ne retina

atentia in mod deosebit nu este explicarea comportamentului infractional ca atare ci
personalitatea autorului infractiuni in care trebuie gasita explicatia unui astfel de
comportament.

2 Personalitatea umana. Notiune. Consecinte practice.

2.1. Personalitatea umana ca realitate specifica, originala, ramane sistemul fundamental de
referinta pentru toate relatiile si activitatile sociale, inclusiv pentru cele pe care le implica si
determina delincventa juvenila.
De altfel, varsta minoritatii (inclusiv cea in intelesul legii penale) nu este altceva decat un
reper al unui stadiu de evolutie al oricarui individ spre starea de adult (dezvoltare
ontogenica), a unei existente care-si face loc in societate o etapa cronologica mai bine
spus. Este ceea ce ne trimite la observatia lui H. Wallon potrivit careia "copilul creste nu
conform cu ceea ce este el in fiecare moment, ci conform tipului pe care trebuie sa-l
realizeze ca adult.
Conceptul de personalitate ( in sensul sau generic ) circumscrie si include in structura sa o
realitate pe care o parcurge orice individ pe traiectoria procesului dialectic al devenirii si
afirmarii sale in viata sociala (nu poti ajunge matur inainte de a fi minor), bineinteles cu
particularitatile date de imensa variabilitate si infinitate umana, "caci prima asemanare
dintre oameni este aceea ca sunt fiecare unici.
Minorul delincvent , ca personalitate si in functie de particularitatile ce le reflecta in conduita
sa, se incadreaza in mod firesc in aceeasi schema de evolutie. Ca atare, el nu poate fi
dislocat din cadrul sau normal de viata si din contextul personalitatii umane atunci cand i se
analizeaza comportamentul anormal, dupa cum minorul nu poate fi izolat, de regula, nici
de colectivitatile scolare sau de munca deci de societate atunci cand face obiectul
reeducarii.

2.2 Evaluarea fenomenului delincventei juvenile pretinde in mod necesar ca delincventul

minor , atat ca subiect al infractiunii, cat si ca obiect si subiect al cunoasterii si reeducarii
sale , sa fie raportat deopotriva la normele si modelul de personalitate promovate de
societate, cat si la posibilitatile reale ale acesteia de realizare a personalitatii.
Asupra modelului de personalitate corespunzator fiecarei tip de societate s-au facut in
decursul timpului numeroase si interesante reflectii, atat in sfera cercetarilor psihologice;
domeniu in care conceptul a fost si este cel mai mult utilizat, cat si in sfera altor stiinte care
au ca obiect de cercetare omul. Aproape ca nu exista lucrare de psihologie in care sa nu
gasim contabilizate definitiile pe care le-a primit conceptul in decursul timpului si trasaturile
"identificate de unul sau altul dintre cercetatori. Abundenta si varietatea literaturii in acest
domeniu releva convingator atractia pe care o exercita obiectul supus cercetarii asupra
omului de stiinta.
Multe din aceste cercetari includ in sine si achizitii stiintifice care au precedat afirmarea
psihologiei ca stiinta deoarece, omul constituie obiect de cercetare din timpurile cele mai
indepartate. "Antropologia filozofica contemporana (scria Tudor Vianu) nu mi se pare a
aduce totdeauna in definirea omului trasaturi pe care istoria sa nu le cunoasca.
Daca aspectele teoretice ale personalitatii au fost indelung cercetate "exista o discrepanta
mare intre principiile explicative ale personalitatii si penuria datelor faptice, riguros
verificate in diferite conditii de viata umana.
Este greu daca nu imposibil sa inchidem omul intr-o definitie precisa, categorica, definitiva.

Sugestiva in acest sens ni se pare opinia lui Lucien Goldman care arata ca "definitiile sunt
esentiale in logica, in matematica si stiintele fizice, dar imposibile in stiintele umane. "Cuprul
se poate defini parizianul nu (afirma autorul francez). Insasi notiunea de proces il situeaza
pe om in dimensiunea lui concreta, temporara, istorica nedeterminata. Aceste concluzii
sceptice au fost contrazise de cercetarile moderne. Teoriile moderne in materie pe baza unei
abordari complexe si complete a problematicii personalitatii si intr-o viziune integrativa,
evolutiva a fenomenului de personalitate este in masura sa explice profund continutul si
formele acesteia, ca si efectele interactiunii dintre componentele personalitatii
( temperament, caracter, aptitudini ) in contextul conditiilor de viata concreta.
Personalitatea este un fenomen bio-psiho-social si cultural - se are in vedere, atat
dimensiunea psihologica a personalitatii care "este prin excelenta una de diferentiere, de
interiorizare a individului social, de surprindere a trairilor subiective, in corelatie cu realitatea
naturala si sociala, cu obiectivitatea faptelor de cultura, cat si dimensiunea in care
personalitatea apare ca relatie sociala, ca angajare concreta, activa si integrala in amplul
proces de transformare a societatii.
Participarea activa a omului la viata sociala face ca si viata psihica sa capete un aspect
social, reflectarea (ca proces biologic si psihic) sa releve relatia stransa dintre subiect si
obiect, dintre act si motiv, iar prin interactiunea factorilor interni cu cei externi se ajunge la
un "rezultat al dezvoltarii depline si unitare a insusirilor persoanei si ca urmare la un
comportament "tipic si unic care pune in evidenta personalitatea.
Cu alte cuvinte, "structura psihologica a persoanei umane nu poate fi inteleasa fara
infrastructura biologica, pe care ea se cladeste, si fara suprastructura sociala, in care ea se
integreaza.
Altfel spus, "persoana nu poate fi modelata inlauntrul unicitatii sale, ci doar prin
intermodelare, care reprezinta modalitatea cea mai adecvata pentru intelegerea naturii
sociale a fiintei omenesti angajata intr-o tripla activitate modelanta : a naturii, a oamenilor si
a sa insasi.
Ambele structuri, personalitatea ca supersistem sau ca sistem supraordonat si societatea,
evolueaza intr-o structura stransa interdependenta, creand o unitate dialectica.
In esenta personalitatea umana se prezinta ca o sinteza, o rezultanta a interactiunilor ce
apar in procesul organizarii sale prin intermediul socializarii reflectand, insa unele
particularitati date de actiunea mediului social, cunoscut fiind faptul ca exista tot atatea
medii pe cat indivizi. Modul in care reactioneaza fiecare subiect la mediul lui, pune in
evidenta semnificatia conduitei.
De altfel, complexitatea personalitatii si limitele in cunoastere sunt date, de diferentele
individuale si nu de ceea ce le este comun. Dupa cei mai multi autori, definitorii pentru
personalitate sunt insusirile de unitate, individualitate, stabilitate, irepetabilitate,
indivizibilitate, si bine inteles, o realitate istorica.
Echilibrul personalitatii se face mai ales prin dinamica sa care e data in mare masura de
rolurile sociale (existand si un anumit coeficient de plasticitate), personalitatea nici nu poate
fi inteleasa decat ca personaj, ca rol social.

3 Orientari practice ce decurg din studiul personalitatii pentru munca cu delincventi minori
Intelegerea dialecticii devenirii fiintei umane de catre toti cei cu preocupari in
sfera reeducarii (cercetatori, educatori, profesori, etc.) deschide calea spre intelegerea
propriei lor deveniri, a propriei personalitati (adancirea procesului de autocunoastere), in
perspectiva valorificarii propriilor reactii si experiente in procesul de cunoastere si
transformare a minorului delincvent.

E importanta si sugestiva in aceasta privinta, opinia potrivit careia " in domeniul

stiintelor despre societate si om e vorba nu pur si simplu de cunoastere ci de
autocunoastere: subiecti umani studiaza subiecti umani.
Apoi, avem in vedere posibilitatea de surprindere a personalitatii minorului in
toate determinarile sale pentru a-i sesiza trasaturile si intelege astfel in mod corect,
dialectic, particularitatile individuale, structura sa negativa profilul cu deducerea
concomitenta a mijloacelor ce vor permite deopotriva recuperarea si prevenirea.
Retinem de asemenea, si posibilitatea intocmirii unor programe de perspectiva
necesare (predictive) in sistemul de reeducare (la nivelul modelului de personalitate
promovat in societate) si posibile avand in vedere punctul de plecare diferit pentru fiecare
delincvent intr-o asemenea competitie.
Se prefigureaza in acest context doua dimensiuni ale aceluiasi fenomen care se
gasesc in relatii concordante in cazul evolutiei unei personalitati normale si in relatii
discordante in cazul delincventilor minori sau chiar si a altor cazuri de devianta mai putin
grava.
Se observa astfel ca, raportul dintre nivelul de personalitate posibil al unui minor
si nivelul de personalitate real al delincventului, chiar in conditii egale de varsta si mediu,
arata distanta pe care acesta din urma o are de recuperat, in procesul transformarii sale,
paralel cu cerintele de a face fata unor performante normale la nivelul varstei la care se
gaseste.
Un delincvent mai ales in cazurile unei persistente in activitatea infractionala
invata in procesul executarii masurilor educative, recuperand mereu fara a avea practic
posibilitatea reala de timp dar si de practica si experienta a muncii sa ajunga la
performante asemanatoare cu cei de o varsta cu el dar care nu s-au abatut de la cursul
normal al vietii. Cat despre depasirea acestora lucrurile raman si mai discutabile.
Intr-o opinie mai transanta "delicventul este intr-o permanenta competitie cu un
model pe care nu-l va putea realiza niciodata.
Chiar daca ar fi supradotat un delicvent nu poate depozita in mintea lui (chiar de
catre cei mai avizati pedagog) tot ce nu s-a facut intr-o etapa de viata care in multe situatii
este echivalenta cu perioada scolarizarii obligatorii.
Procesul de transformare a delicventului este lent si chiar si atunci cand
beneficiaza de timpul necesar, minorul nu este scutit de reveniri spectaculoase sau mai
putin evidente fiindca, se intelege ca el nu-si poate schimba asa usor conceptia de viata.
Insasi educatia are limite "deoarece asa cum sustine H. Salvat ea nu poate face sa
dispara, cu o stersatura de guma toate "inegalitatile toate "singularitatile.
Nu trebuie ignorat nici faptul ca uneori minorul chiar dupa ce a fost supus
reeducarii si munceste corespunzator, continua sa ramana un candidat permanent la locuri
de munca modeste, ceea ce atrage nu numai consecinte de ordin material, dar si o anumita
stare de inferioritate cu repercusiunile ce pot decurge din ea.
Pe drept cuvant s-a sustinut ca "procesul de realizare este cel mai dramatic proces
psihologic al personalitatii umane. Ramanand in spiritul aceleiasi terminologii, este greu sa
reorientezi acest proces fara sa cunosti piesele care formeaza resorturile dramei.
In acelasi timp, nici riscul reiterarii unor fapte penale sau al unui trai parazitar nu
este de neglijat mai ales in conditiile in care subiectul in cauza este inca receptiv la
influentele nocive.
Cu alte cuvinte, nu numai prevenirea unor forme acute de recadere trebuie sa fie
avute in vedere ci si aspectele mai subtile care ar putea deveni cronice nesesizate la timp.

S-ar putea spune ca daca in ansamblul personalitatii umane nu putem cunoaste

inca totul, noi nu putem ignora nimic din ceea ce este posibil de cunoscut.
Prin observatiile de mai sus, se incearca o patrundere in intimitatea unor zone mai
putin avute in vedere in procesul de cunoastere a personalitatii minorului si in cel de
restructurare a acestuia, cu intentia de a incuraja ( pe suportul faptelor si situatiilor
descifrate din practica )dezvoltarea unor teme de reflectare in vederea gasirii unor solutii
care sa duca la optimizarea activitatii de reducere a delicventei juvenile.
Analiza evolutiei personalitatii delincventului de pe pozitia situatiilor concrete de
viata in care acesta poate fi surprins, ofera informatii care sugereaza, intr-o anumita masura,
insasi posibilitatile si limitele activitatii de reeducare.
Cu privire la acest ultim aspect ar merita sa fie retinut faptul ca avem de a face cu
personalitati a caror evolutie, chiar in situatii normale de viata nu este incheiata.
Cu alte cuvinte, personalitatea delincventului poate determina in ultima analiza,
sensul, semnificatia, dimensiunile, continutul, tactica si strategia sistemului de reeducare si
reintegrare sociala, dupa cum tot personalitatea le poate pune in evidenta limitele si in
discutie perspectiva.
O ultima remarca priveste valoarea teoretica si practica a informatiilor furnizate
de analiza in discutie, in intelegerea si definirea a insasi conceptului de personalitate a
minorului delincvent de care ne vom ocupa in continuare, caci asa cum sustine un alt autor
"ascensiunea catre treptele superioare de abstractie implica un contact strans cu realitatea
concreta.
Pentru a conchide se poate spune ca aspectele de ordin practic care pot fi deduse
din studiul stiintific al personalitatii minorului delincvent in contextul personalitatii umane,
chiar daca nu reprezinta concluzii definitive, releva elemente specifice domeniului cercetat
si dezvaluie unele realitati si o problematica care dupa parerea noastra ar merita sa fie
adancite intr-o maniera interdisciplinara, in perspectiva corectarii si imbogatirii observarii
empirice a practicii cu alte cuvinte in raport cu care s-au structurat.
4 Personalitatea delincventului
particularitati consecinte, practice.

minor

concept

(delimitari),

continut,

4.1. Dificultati in actul de analiza pe care-l implica descifrarea si definirea categoriei

criminologice complexe de personalitate a delincventului minor.
In literatura de specialitate, intalnim observatii judicioase cu privire la discrepanta care mai
exista intre dimensiunile reale ale fiintei umane si posibilitatile concrete de definire
integrala, deplina si definitiva a acesteia.
Preocuparile si dezbaterile stiintifice din sfera si cu mijloace proprii criminologiei nu ating
inca, proportiile pe care le sugereaza si asigura alte domenii stiintifice ( indeosebi cele
psihologice) prin prisma carora putem elucida notiunea de personalitate a delicventului
minor.
Aceste afirmatii, nu exclud insa ceea ce am aratat in cele ce preced cu privire la existenta
unor ample preocupari stiintifice in sfera delincventei juvenile inclusiv pe linia cunoasterii
minorului delincvent.
Dar acest din urma aspect daca este necesar tinand seama ca intreaga problematica ce se
refera la concept face trimitere la cunoasterea umana el nu este insa si suficient.

A unii studiul personalitatii minorului delincvent, sub toate aspectele, cu experienta practica
in domeniu, in contextul si pe suportul datelor si teoriilor oferite de diferite ramuri ale stiintei
despre om si societate, consideram un demers metodologic dialectic, adecvat realitatilor
care trebuie sa-si gaseasca expresia in conceptul pe care-l abordam.
De altfel, "si in cel mai simplu act euristic exista o corelatie intre observational si teoretic
intre explorativ si creator .
In acelasi timp "se pastreaza in stiinta un anumit echilibru intre experienta si sistem pentru
ca datele sa fie prelucrate si ordonate in lumina a ceea ce este general.
In aceasta conceptie, conceptul de personalitate a delincventului minor traduce in limbaj
criminologic dupa cum vom vedea in cele ce urmeaza deopotriva, notiuni abstracte ale
teoriei si realitatii concrete si diverse ale vietii fapt ce-i confera atat autoritatea stiintifica cat
si capacitatea necesara acoperirii cerintelor de ordin practic.
Se poate spune ca aceasta ultima insusire, generata si presupusa de cele doua demersuri
reciproce si complementare existente in orice stiinta (practica-teorie, teorie-practica)
face posibila, la nevoie, insasi corectarea conceptului (in urma confruntarii lui cu viata), si in
consecinta o reflectare mai nuantata a procesului studiat si, corelativ, o valoare operationala
(functionala) necesara.
Dealtminteri, acesta si este scopul incercarii noastre de a pune la indemana practicii, un
astfel de model teoretic de personalitate a delincventului minor.

4.2. Structura conceptului criminologic de personalitate a delicventului minor

In viziunea de abordare in care ne incadram, conceptul criminologic de personalitate a
delincventului minor include in structura sa, notiunea biopsihosociala si culturala de
personalitate notiunea de minor, si notiunea juridica penala de delincvent pe care o retinem
in acceptia ce o are prin definitia data in alt context.
Pentru un spor de claritate, ultimele doua elemente ale conceptului impun unele precizari
suplimentare. Astfel notiunea de minor trebuie inteleasa atat in spiritul dispozitiilor din
articolul 99 alin.2 si 3 cod penal (ca subiect al raspunderii penale si al sanctiunii) cat si ca
stadiu de structurare a proceselor si functiilor psihice ale personalitatii dar si ca proces prin
care se ajunge la acest stadiu - reflectat deopotriva prin capacitatea psihica de a fi subiect
de drept penal si printr-un tratament juridic special si specific al acestuia.
Notiunea de minor indica in general nivelul de dezvoltare a notiunii biopsihosociale de
personalitate, dupa cum aceasta din urma pune in evidenta insusirile esentiale ale notiunii e
minor.
Cat priveste notiunea de delincvent in acceptie juridica ,aceasta implica, prin insasi natura
ei, notiunea de infractiune - realitate, de care se leaga definirea infractorului ca si
constrangerea juridica la care acesta este susceptibil.
Aceste elemente pe care le presupune in mod necesar notiunea de delincvent
argumenteaza, in ansamblul lor, originea juridica a conceptului criminologic de personalitate
a delincventului minor.
O prima consecinta, care decurge din cele de mai sus, este aceea ca notiunea mentionata
prin caracterul sau strict, legal, delimiteaza ferm conceptul analizat de alte categorii
conceptuale.
Acest aspect are o importanta majora deoarece "daca nu exista frontiere intre normal si
anormal, intre sanatos si patologic intre adaptat si inadaptat (R.Lafon), decat in mod

conventional, exista in schimb, potrivit politicii penale a statului nostru, frontiere riguroase
intre infractor si noninfractor.
De altfel, mijloacele folosite in realizarea acestei politici "trebuie sa fie ele insele intemeiate
pe lege.
O a doua consecinta, este aceea ca notiunea juridico-penala de delincvent, care in esenta
exprima prin infractiune intotdeauna, o fapta concreta rezultata dintr-o activitate constienta
a autorului ei, aduce in prim plan personalitatea minorului deci primele doua elemente ale
conceptului privite in structura lor unitara.
Se intelege astfel, ca explicarea notiunii analizata, sub raportul trasaturilor sale esentiale,
este conditionata de existenta acestor doua elemente ea nefiind posibila in afara fiintei
umane.
Legatura dintre primele doua notiuni ale conceptului si ultima (cea pe care o analizam),
reflecta in aceasta viziune legatura dintre psihic si comportament (nu poate fi desprins
continutul de forma de manifestare a lui si nici invers).
Revenind din nou la practica , un nou comportament, preconizat prin sistemul de reeducare
nu este posibil fara schimbari fundamentale in zona sistemului psihic al minorului traduse
prin modul sau de a gandi, de a judeca si de a trai.
Legat de acest aspect, se poate considera ca in esenta notiunea de delincvent (infractor)
desi juridic este delimitata in sens psihologic, aceasta, prin insusirile de personalitate care o
reflecta si care, dupa cum se stie, se structureaza in timp, se integreaza in sistemul de
personalitate a minorului (primele doua elemente ale conceptului) in multe situatii cu mult
timp inainte ca aceasta personalitate sa fie marcata juridic.
In unele cazuri un potential delincvential serveste si dupa ce conceptul pe care-l analizam isi
pierde pozitia sa - subiectul nemaifiind considerat delincvent.
Esecurile in procesul de reintegrare sociala a minorilor si mai ales reiterarea faptelor
antisociale, sunt argumente convingatoare in acest sens. Asa, de pilda, 20% din minorii
aflati in scolile speciale de munca si reeducare la 1 martie 1983 mai fusesera cercetati si au
mai executat diferite sanctiuni pentru fapte antisociale.
De altfel, intelegerea comportamentului delincvent, clasificarea etiologiei complexe a
acestuia (cauzele individuale in special), prevenirea lui si reeducarea minorului impun o
cunoastere aprofundata a ansamblului de trasaturi a personalitatii acestuia inclusiv a
acelor insusiri care s-au reflectat in cadrul procesului de formare initiala a subiectului si care
in realitate pregatesc comportamentul antisocial.
Cu alte cuvinte, "activitatea psihica in intregul ei este inclusa in mod necesar in
determinarea conduitei omului fapt ce largeste si orizonul reeducatorului si adanceste
caracterul sau profilactic inscriindu-se astfel in sistemul educational general al societatii
noastre.
Spre un atare inteles ne conduce si parerea autorului, potrivit careia :orice influenta trece
ca printr-o prisma prin intreaga noastra experienta; prin lumea noastra interna, dobandind
sens individual, specific si deosebit de la o persoana la alta.
Aceasta nu inseamna insa ca intreg comportamentul unui delincvent este antisocial. Multe
aspecte esentiale ale comportamentului nu sunt totusi de nici o importanta pentru
criminalitate spun autorii americani E.H. Sutherland si Donald R. Cressey (op.cit. p.85).
Si in literatura noastra de specialitate se sustine ca "intereseaza nu atat natura orientarii
personalitatii si a intereselor acesteia cat pozitia, locul ocupat de interesul respectiv in
ierarhia dinamica a individului aspect esential care ar trebui sa preocupe, dupa parerea

noastra, pe toti cei cu atributii in domeniul controlului combaterii si prevenirii delincventei

dar mai ales pe educatori (incluzand in sens larg si pe cei care au preocupari in sfera
reintegrarii sociale a minorului).
In aceasta ordin de idei pe buna dreptate se subliniaza in literatura criminologica ca atat in
cazul comportamentului delincvent cat si in cel al delincventei ca fenomen "ceea ce este
necesar si suficient pentru stiinta dreptului penal este necesar dar insuficient pentru
criminologie.
Exista in realitate interferente complexe intre aceste doua stiinte in elucidarea aspectelor
majore pe care viata le ridica, amplifica si complica permanent.

4.3. Interconexiunea elementelor care configureaza conceptual criminologic de personalitate

a delicventului minor
Se remarca faptul ca elementele care configureaza conceptul criminologic de personalitate a
delincventului minor au evolutii si trasaturi caracteristice si sunt legate intre ele prin
multiple interdependente.
Toate, separat sau impreuna, raportate la realitatile pe care le reflecta, amplifica si adancesc
complexitatea conceptului si totodata ii confera acestuia un continut si insusiri specifice.
Ceea ce trebuie retinut astfel, ca fiind foarte important, in aceasta ordine de idei, este faptul
ca relatia dintre aceste elemente este reciproca, complexa si necesara.
Ca urmare, operand cu teoria sistemelor ajungem la concluzia ca interdependenta exprima
continutul (notele sale definitorii) si nu suma lor; care, se intelege ca nu ar putea exprima
aceleasi proprietati.
O asemenea interconexiune directa este determinata pe de o parte de unitatea persoanei iar
pe de alta parte de caracterul sistemic si dinamic al personalitatii.
Unitatea conceptului ne apare astfel drept un rezultat al relatiilor dialectice dintre
elementele sale structurale.
Conceptul analizat reflecta in esenta atat aspectele generale cat si cele particulare si
singulare ale personalitatii delincventului minor. El se prezinta astfel ca o sinteza pe plan
material, social, uman, moral si juridic aspecte pe care le imprima personalitatii minorului
delincvent, in interpretarea pe care o da criminologia.

4.4 Particularitati
a) Pozitia conceptului de personalitate a delincventului minor, in cazurile in care minorul
internat intr-un centru de reeducare (ca sa luam exemplul in care sanctiunea este delimitata
expres in lege) isi pierde aceasta calitate in timpul executarii masurii educative, poate fi:
neschimbat pana la executarea masurii educative, tinand seama ca numai privit in
integralitatea sa (deci cu cele trei notiuni interdependente) , conceptul justifica regimul
special sanctionator si reeducativ specific minoritatii
-

a aceluia de delincvent tanar sau a aceluia de delincvent adult,

are un caracter restrans, dat fiind faptul ca, un numar foarte redus de minori ajung
delincventi.

are un caracter episodic, temporar, deoarece conceptul reflecta o etapa tranzitorie

din viata acelui minor care a savarsit o infractiune.
b) Cateva particularitati biopsihosociale si culturale al delincventului minor
1. Este indeobste admis ca delincventul minor acest trist necunoscut al criminologiei
contemporane, cum ar spune Marc Le Blanc, (criminolog) si Marcel Frechette, (psiholog)
prezinta unele particularitati ale personalitatii sale, particularitati ce se reflecta in
comportament, in reactia pe care o are si manifesta fata de situatiile de viata in care,
traieste si se dezvolta si in final, in faptele infractionale savarsite.
Introducerea minorului in procesul de reeducare, presupune prin insasi natura lucrurilor
patrunderea in intimitatea personalitatii sale, acolo unde poate fi gasita o cale (se poate
deschide o portita) - de comunicare mai eficienta in atragerea acestuia la propria-i
transformare, la cultivarea interesului minorului pentru castigarea demnitatii personale in
perspectiva unei readaptari reale la munca si viata sociala.
Crearea anticipata din partea factorilor instructivi educativi din sistemul de reeducare a
constiintei necesitatii unei noi (alte) existente sociala, pe care minorul sa o doreasca, sa si-o
construiasca cu forte proprii si sa si-o apere.
2. Cateva din particularitatile rezultate in urma unor constatari empirice, facute pe baza
observatiei in derularea procesului de reeducare ca si din analiza unor teste psihologice
aplicate pe delincventii minori:
- Comportamentul delincvent este un amestec de credulitate, vanitate, mitomanie, etc.
- Braveaza cu inteligenta nativa, unii dintre ei (cu abilitatea care se reflecta si in faptele
savarsite cu care dealtfel, avand in cele mai multe cazuri si experienta familiei, pot trai fara
munca, mananca fara munca, se imbraca fara munca, etc.)
- Au o sensibilitate destul de puternica la reactii din partea societatii, cu o susceptibilitate
uneori bolnavicioasa (neincredere in societate dar mai ales in fortele proprii) care poate
duce la statutul de delincvent pe care si-l insusesc uneori cu usurinta.
- In general sunt lipsiti de instruire prin invatamant si de educatie prin instruire.
- De regula, minorul delincvent are un handicap scolar (nescolarizare, scolarizare
intrerupta), social (neintegrat, lipsa educatiei, incapacitatea educativa a familiei, iesirea de
sub incidenta educativa a scolii, anturaj delincvential) si psihic (intampinarea unor greutati
in invatarea unor cunostinte elementare, memorie foarte slaba, incapabili de efort, de
vointa, atentie, etc. In cea mai mare masura handicapul, legat de procesele intelectuale,
inlesneste si grabeste intrarea in delincventa caci, aceasta, de regula, incepe cu fuga de la
scoala.
Apare si un handicap de performanta si familial care-l determina pe minor sau
tutor in mod protestatar spre delincventa.
La datele de mai sus s-ar mai putea adauga si alte elemente care in proportii si intensitati
diferite si variabile sunt reflectate de comportamentul delicvent cum sunt : aspecte de
anxietate morbide; hipersusceptibilitate ; sensibilitate la stimuli neplacuti ; stari confuzionale
; resurse sarace de sanatate, intelectuale si culturale ; indoieli care nu au nici un
fundament ; intarzieri in dezvoltarea limbajului (tulburari de limbaj); vocabular redus ;
dificultati multiple de comunicare verbala ; vocabular obscen, vulgar; imaturitate afectiva
(infantilism afectiv); anxietate, ambivalenta afectiva; tulburari de atentie; stari de agitatie;
crize afective; memorie vizuala si audiovizuala; memorie imediata; impulsivitate;
agresivitate; lipsa de toleranta la frustrari; incetineala in gandire; baraje ale gandirii sau
lapsururi; intampinarea greutatii in scris si in citit; lipsa de stapanire, autocontrol; nivel de
aspiratie scazut; neincredere in sine; isi traiesc rolul de elevi fara placere.

Reeducarea si reintegrarea sociala trebuie sa evolueze pana acolo pana unde se

poate vorbi de masuri care reflecta viata autentica, reala, nu, sau nu numai, un univers
construit si inzestrat cu aparatura moderna greu de utilizat in conditiile materialului uman
dat, sa inlocuiasca cu viata autentica masurile stipulate in numeroase programe, multe din
ele bifate la termenele stabilite pentru indeplinirea lor. Se vorbeste inca mai mult decat
timpul si realitatea ar permite acoperindu-se uneori cu vorbe ceea ce practic s-ar fi impus.
Este de dorit ca in loc de utilizarea unor modele pe care tarile avansate le vor
parasi ca fiind depasite sa gasim forta necesara de a elabora o viziune noua a ceea ce se
cunoaste deja in sistemul romanesc de reeducare, sa ne ferim de actiuni fara masura sau de
masuri din care rezulta ca ne lipseste masura in sensul ca trebuie sa ne limitam la ceea ce
se poate in conditiile unui buget auster si a unor prioritati pe care le are tara noastra intr-o
etapa sau alta .
Printr-un efort suplimentar de analiza s-ar gasi credem solutii ca minorii
delincventi sa invete realmente sa munceasca, sa fie obisnuiti inclusiv cu constrangerile pe
care trebuie sa le admitem atunci cand in joc sunt interese majore. Sa-i facem sa inteleaga
ca in momentul in care primesti ceva trebuie sa incepi sa platesti.
Exista in sistemul de reeducare (includem si Penitenciarul de minori si tineri), tineri sanatosi,
voinici, cu carte putina, dar buni de munca unii aflati la varsta de 18-19 ani sau chiar peste
aceasta varsta. Cum vor fi reintegrati acestia in societate, daca inca de pe acum nu sunt
supusi unor activitati care sa-i invete si sa-i obisnuiasca cum se traieste ca sa nu ajungi
infractor?
Ar fi posibila, in perspectiva si organizarea unor exploatatii agricole sau/si forestiere unde
minorii si tinerii sa poata si invata carte si sa munceasca. Acest lucru, nici macar nu-i o
noutate. A fost stipulat inca in Legea inchisorilor din 1874.
Privita din acest unghi, reeducarea si reintegrarea sociala ar gasi sensul vietii si in acelasi
timp s-ar realiza o destructurare a experientei persoanelor supuse reeducarii, formata prin
repetarea acelorasi greseli si s-ar iesi din zona banalului, in care se traieste comod.
4.5. Consecinte
Prin personalitatea delincventului minor se intelege, in esenta, rezultanta unor permanente
si multiple raporturi de conditionare reciproca si de interdependenta atat intre trasaturile
definitorii ale personalitatii acelui minor care a comis o infractiune - aflata in plin proces de
structurare, sub presiunea factorilor individuali si sociali si care-l fac sa se manifeste
specific, cat si intre personalitatea lui ca sistem (structura biopsihosociala si culturala
evolutiva, unica) si conditiile concrete de mediu in care minorul se formeaza si traieste.
Astfel de legaturi intra in intersistemele de fapt apreciate in literatura de specialitate drept
legaturi de tip informational pe care se bazeaza intreaga viata cum afirma un alt autor.
In cele din urma, personalitatea umana inclusiv cea a delincventului minor nu este altceva
decat efectul si totodata sistemul unor astfel de legaturi.
Aceasta constructie abstracta, ne ajuta sa sesizam ca delincventii minori care sunt fiinte
umane variate si infinite ca toate celelalte au cateva lucruri comune intre care cel mai
sigur este acela ca toti au savarsit infractiuni si cei mai multi dintre ei se formeaza fara
scoala si traiesc o viata fara munca.
In efortul de sinteza, s-a avut in vedere inca de la inceput sa includem in concept in primul
rand ceea ce nu trebuie sa lipseasca din el pentru a-l face aplicabil pe multiple planuri
apropiindu-l astfel in mod consecvent de domeniile activitatii practice in procesul elaborarii
lui.

In acest context, s-a avut in vedere orientarea in probleme de cercetare, cunoastere si

restructurare a personalitatii delincventului minor si de suscitarea unui interes mai mare
pentru organizarea stiintifica a activitatilor din domeniile care au astfel de preocupari.
Literatura de specialitate atesta faptul ca "de la nici un fel de metode, modele sau teorii nu
se poate pretinde exhaustivitate, adevar definitiv, marturie irecuzabila.
Oricum, niciodata eforturile nu pot fi considerate suficiente, atunci cand iti propui si te
angajezi sa elucidezi un asemenea subiect, care se prezinta pe cat de greu de descifrat pe
atat de atractiv si pasionant fiind vorba de fiinta umana.

4.6. Domeniile activitatii

infractorului minor

practice

in

procesul

elaborarii

conceptului

personalitatii

Conceptul ne introduce in practica a numeroase domenii de activitate cum ar fi:

- Domeniul criminologiei ca obiect al cercetarilor etiologice si al actiunilor de prevenire dat
fiind rolul factorului subiectiv in geneza infractiunii.
- Domeniul dreptului penal in procesul de individualizare juridica in care personalitatea
minorului orienteaza spre cele mai realiste si mai adecvate masuri de constrangere penala.
- Domeniul penologiei ca obiect al studiului sanctiunilor de drept penal, a eficientei acestora.
- Domeniul politicii penale al carui obiectiv fundamental il reprezinta cum se sustine si in
literatura de specialitate "Organizarea stiintifica a activitatii de prevenire si combatere a
fenomenului infractional..
- Un domeniu important il constituie activitatea de perfectionare a legislatiei penale in
sensul optimizarii solutiilor juridice in perspectiva cresterii eficientei reeducative si a
posibilitatilor de resocializare si reintegrare sociala (individualizare legala si, bineinteles,
prevenire generala).
- Domeniul executarii sanctiunilor de drept penal (al reeducarii) avand ca scop o mai
eficienta pregatire pentru readaptare sociala.

SECTIUNEA A III - A
PREDICTIA COMPORTAMENTULUI DELICVENTIAL SI A RECIDIVELOR
1 Cercetari privind predictia comportamentului dissocial si antisocial

Pentru a lua masurile profilactice care sa duca la scaderea considerabila a delicventei

juvenile, trebuie mai intai detectati factorii cauzali interni (neuro-psihici) si externi (de
mediu), care sa fie studiati in interrelatiile lor multiple, asa cum de altfel actioneaza in
dezvoltarea psihica a copiilor si tinerilor si in maturizarea lor sociala.
Factorii interni sunt factorii ce tin de potentialitatile si structura neuro-psihica a copilului
si tanarului, de unele particularitati care s-au format sub influenta factorilor externi, de
mediu, indeosebi a celor familiali. Dintre factorii externi, mai importanti sunt cei socioculturali, economici, socio-afectivi si educationali din cadrul microgrupurilor si

macrogrupurilor umane in care trebuie sa se integreze, treptat, copilul si tanarul - incepand

cu familia, care constituie "celula sociala de baza pentru formarea personalitatii acestora.
Mai multi cercetatori au studiat posibilitatile de predictie si profilaxie a delicventei
juvenile. Dintre studiile mai cunoscute le amintim, mai intai, pe cele ale sotilor Sheldon si
Eleanor Glueck (1950), G.H. Gough (1960) si ale lui W. Kwaraceus (1966), efectuate in S.U.A.
Sheldon si Eleanor Glueck au elaborat asa-numitele "tabele de predictie a delicventei,
care se bazeaza in principal pe depistarea timpurie a copiilor proveniti din familii unde
relatiile socio-afective dintre soti, ca si cele dintre parinti si copii, prezinta carente
remarcabile. Acest instrument de predictie se bazeaza pe studiul comparativ a 500
delicventi minori si a 500 nedelicventi, corespunzatori ca varsta, sex, statut socio-economic,
apartenenta etnica. Rezultatele sotilor Glueck, confirmate si de alte cercetari, arata ca
principalele deosebiri dintre delicventi si nedelicventi trebuiesc cautate in relatiile socioafective intrafamiliale. Sh. si E. Glueck, considera ca principalii factori cauzali ai delicventei
juvenile rezida in variabilele care reflecta: a) disciplina impusa de tata; b) supravegherea
copiilor de catre mama; c) afectiunea tatalui; d) afectiunea mamei; e) coeziunea familiei.
Acesti indicatori sunt considerati a avea o suficienta valoare predictiva si ar permite o
prognoza indeajuns de certa pentru a ne pronunta daca minorul este sau nu in pericol de a
deveni delicvent.
Desigur, aceste opinii si respectiv "tabelele de predictie ale sotilor Glueck au un
fundament stiintific, dar noi consideram ca in predictia delicventei juvenile trebuie sa tinem
seama si de particularitatile neuro-psihice (tipul de activitate nervoasa superioara,
temperamentul, firea introvertita sau extrovertita, structura afectiva etc.), ale minorilor si
tinerilor, intrucat intotdeauna factorii externi actioneaza prin intermediul conditiilor interne,
influentand in acest mod dezvoltarea psihica si socializarea indivizilor.
Pornind de la consideratia ca delicventa are la baza un "defect de socializare a
individului, G.H. Gough propune utilizarea unei scari de socializare ("So) cu 54 itemi, pentru
predictia comportamentului antisocial al predelicventilor si delicventilor. O "masurare
psihologica a socializarii, asa cum este propusa de autor, presupune ca dimensiunile
sociologice si psihologice sunt interdependente. G.H. Gough se ridica impotriva dihotomizarii
social - asocial si considera socializarea ca o dimensiune continua, indivizii plasandu-se in
diverse puncte ale acestei linii continue. Autorul a aplicat scara de socializare ("So) la 41 de
esantioane, totalizand 2.000 delicventi de toate categoriile, si 18.000 subiecti-martori
(nedelicventi). G.H. Gough arata ca scorul mediu de socializare distinge net grupele de
delicventi si nedelicventi. Scara de socializare indica nivelul de maturitate sociala, integrarea
si capacitatea de a judeca si respecta normele sociale. Fiecare grup (de delicventi sau
nedelicventi) se gaseste, astfel, plasat pe un punct precis al scarii de socializare.
W. Kwaraceus si alti cercetatori au propus pentru predictia comportamentului antisocial
o alta cale metodica, si anume cea a analizei retrospective ("postdictive- T. Bogdan) a unor
cariere infractionale, urmarind decelarea unor factori comuni, care se manifesta deschis in
comportament. Acesti factori sunt sesizabili si pentru persoanele care nu au o pregatire
speciala in studiul delicventei (parinti, profesori etc.). Desprinsi din analiza carierelor
infractionale ei au nu numai o valoare constativa - ca factori criminogeni generali -, ci,
totodata, se pot considera si ca indicatori cu mare valoare predictiva. Astfel, W. Kwaraceus a
stabilit ca in orice cariera infractionala apar comportamente care prin frecventa si gravitatea
lor pot da indicatii asupra tendintei minorilor si tinerilor spre delicventa. Asemenea indicatori
ar fi: absente frecvente de la scoala, o atitudine indiferenta fata de invatatura, atitudine
rebela fata de autoritatile scolare si reprezentantii ordinii, reactii disproportionate si violente
fata de diferite situatii si fata de colegi, tendinta de a se asocia cu elemente depravate,
utilizarea precoce si frecventa a unui limbaj obscen si violent, minciuni si furturi frecvente
chiar inainte de varsta de 9 ani, preocupari sexuale precoce, "consumare de literatura
pornografica, vizionarea frecventa a filmelor cu un continut necorespunzator din punct de
vedere educativ etc. "Delinquency Proneness Check List elaborata de W. Kwaraceus
cuprinde, astfel, un numar mare de comportamente usor identificabile atunci cand se
manifesta si care au o mare valoare predictiva pentru tendinta spre devianta sociala. Acest
instrument a fost experimentat si la noi in tara, cu rezultate multumitoare. Dupa cum spune

T. Bogdan, acesti indicatori (factori), alaturi de cei de natura familiala, socio-economica etc.,
pot da un tablou cu suficienta forta de predictie privind delicventa juvenila, pentru a lua
masurile profilactice necesare.

2 Relatiile dintre disfunctiile maturizarii sociale si recidivarea comportamentului

antisocial
Dupa cum se stie, valorile semnifica standardele culturale care genereaza norme
institutionalizate. In acest sens, valoarea exprima o relatie sociala cu un anumit specific, prin
care comunitatile umane, respectiv societatea, vizeaza concordanta dintre idei, fapte sau
procese si necesitatile sociale, istoriceste conditionate de praxis.
Maturizarea sociala se refera la insusirea de catre tineri a valorilor si a modalitatilor de
comportament dezirabile social, la dezvoltarea unei perceptii sociale adecvate, la
intelegerea corespunzatoare a problemelor sociale din mediul sociocultural, la realizarea
adecvata a statusului si rolurilor sociale. Desigur, in conditile societatii democrate exista
premise si conditii pentru ca socializarea, ca parte esentiala a educatiei ce se realizeaza dea lungul unor etape succesive, sa atinga cote valorice adecvate. Astfel se ajunge la
dezvoltarea capacitatii individului de a mentine un echilibru dinamic intre trebuintele
personal-individuale, personal-sociale, intre trebuintele si aspiratiile sale si nevoile si
proiectele societat, ca expresie a maturizaii psihosociale. Dar, datoritaunor disfuncti de
diverse naturi ale socializaii unor copii si tineri, se poate ajunge in unele cazuri individuale la
dezarticulari grave ale valorilor, la predominarea pentru anumite perioade de timp a unor
atitudini negative fata de societate, fata de unele institutii, ceea ce denota neinteriorizarea
sau insuficienta interiorizare a valorilor morale, dar si a celor economice, ajungandu-se la
incalcarea normelor de convietuire sociala si a legilor tarii.
Individualizarea masurilor de resocializare (de socializare concordanta) este o cerinta
fundamentala in reeducarea delincventilor, masurile "terapeutice psihopedagogice si
sociologice fiind adecvate fiecarui caz. Astfel se stie ca delicventii care se afla pe nivelurile
inferioare ale maturizarii sociale nu pot fi reeducati doar prin masuri psihoterapeutice sau
prin metoda convingerii cu diversele ei variante verbale, aceste incercari agravandu-le
uneori tendintele dissociale sau antisociale. Dupa T. Bogdan (1973), agravarea dezadaptarii
in asemenea cazuri se explica prin insuficienta capacitate de a stabili relatii interpersonale
adecvate, ceea ce face sa aiba relatii indezirabile social cu semenii lor, sa nu inteleaga
intentiile educative ale altora si in cele din urma, pur si simplu, sa nu simta nevoia de a se
incadra in normele sociale si juridice. La aceste atitudini isi aduc contributia mediile
delictogene sau mediile cu potential educativ redus, anturajul cu preocupari indezirabile
social in cadrul carora isi petrec o mare perioada de timp cei ce ajung sa comita diverse
infractiuni.
Iata de ce trebuie sa ne dea mai mult de gandit anturajul in care isi petrec timpul liber
tinerii care au fost eliberati din centrele de reeducare sau din penitenciare, ca si alti tineri ce
pot veni in contact cu medii delictogene. Se stie, de altfel, ca dezvoltarea psiho-sociala a
unei persoane depinde de dezvoltarea psiho-sociala a celorlalti indivizi cu care se afla in
interactiune. In urma unor cercetari efectuate asupra delicventilor s-a constatat ca acestia
aveau in mare parte "prieteni care nu erau incadrati in munca, vagabondau, frecventau des
restaurantele si barurile, se ocupau de spargeri, furturi si alte acte antisociale.
Este interesant de mentionat faptul ca multi delicventi, care au savarsit talharii, violuri,
furturi, in timpul liber practicau sporturi cu nuanta agresogena mare (box, karate, etc.),
avand prieteni care si ei practicau astfel de sporturi. De aici rezulta ca exista un potential
agresogen la acesti tineri, determinat de anumite particularitati temperamentale, iar acesta
nefiind socializat la timp a dus, in anumite situatii disfunctionale, de multe ori si sub
influenta alcoolului, la acte antisociale grave. Prin actiuni educationale bine concepute,
individualizate, se poate ajunge la "socializarea pulsiunilor, combativitatea si agresivitatea
fiind si ele educabile, posibil de socializat, prin masuri fundamentate stiintific, indeosebi din
punct de vedere psihologic, pedagogic si sociologic.

Dupa cum sustine Karl-Dieter Opp (1979), resocializarea delicventilor este posibil de
realizat in conditiile detentiei, iar acest scop al sanctiunii penale, de nuanta educativformativa, are prioritate. O resocializare reala nu va avea loc decat atunci cand se iau in
considerare principalii factori frenatori ai recidivei in cadrul masurilor "metafilactice aplicate
dupa eliberarea acestor indivizi din locurile de detentie, masuri care trebuie sa contribuie in
mare masura la dezvoltarea maturizarii sociale a acestora, la integrarea lor optima in
diverse locuri de munca.
G. Basiliade (1983) a investigat predictia recidivarii comportamentului antisocial la fostii
delicventi minori si tineri (pana la 26 ani), relevand cativa factori sociali de risc. Acestia
rezida mai ales in ineficienta unor forme de control social si a unor masuri educative folosite
in procesul de socializare concordanta. Unii factori de risc rezulta si din indicatorii relevanti
pentru neintegrarea functionala si normativa a fostilor infractori in cadrul unitatilor
productive.
Pentru precizarea importantei si rangului factorilor sociali de risc, G. Basiliade a procedat
la o analiza a probabilitatii - verificata empiric - a tuturor variabilelor independente studiate,
punand in evidenta urmatoarea gradare a factorilor de risc:
1) Instabilitatea intr-o activitate social-utila, cu perioade frecvente de viata parazitara.
2) Instabilitate in acelasi loc de munca.
3) Preocupari in timpul liber cu un continut "neutru din punct de vedere al utilitatii sociale,
preocupari cu un continut contrar regulilor de convietuire sociala sau chiar cu un continut
antisocial (hoinareala, activitati ilicite etc.).
4) Compozitia si comportamentul grupului de prieteni caracterizate prin prezenta unor
persoane cu antecedente penale sau care duc o viata parazitara.
5) Nivelul redus de scolarizare si lipsa unei calificari profesionale.
6) Controlul social postpenal si indrumarea educativa, moral-religioasa nesistematice,
discontinue si partiale atat in cadrul mediului familial cat si scolar.
Dintr-o cercetare efectuata de V. Tantas (1995) rezulta ca 42% dintre recidivisti si 78%
dintre minorii delicventi din penitenciarul Gherla nu au nici un fel de calificare, pe baza
careia sa le fie garantate venituri, pentru a duce un trai decent dupa liberare. Este de retinut
neincrederea recidivistilor in ajutorul social pe care il pot primi de la stat si de la asociatiile
nonguvernamentale. Delicventii minori asteapta ajutor, dupa depunerea in libertate, de la
familie (72%), de la asociatii de ajutor special guvernamentale si nonguvernamentale (18%),
de la prieteni (8%), iar 2% afirma ca nu au de la cine sa primeasca ajutor. Minorii aspira sa
ocupe un loc de munca in 38% din cazuri, iar 22% isi exprima dorinta de continuare a
studiilor si obtinerea unei calificari intr-o meserie.
O cercetare interesanta, bazata pe studierea longitudinala (timp de 5 ani) a evolutiei
comportamentului delicventilor minori, din care se pot deduce unii factori cu caracter
predictiv privind tendinta spre recidivism, a fost realizata in Polonia de F. Zabczynska (1977).
Un numar de 100 de copii in varsta de 10 - 11 ani din zona Varsoviei, care au savarsit furturi,
au fost supusi in anul 1966 unei investigatii pluridisciplinare (psihologice, pedagogice,
medicale, sociologice si juridice) cu scopul depistarii factorilor cauzali ai delicventei juvenile
si a recidivei. Dupa 5 ani, cand varsta medie a subiectilor era de cca. 16 ani, s-a procedat la
un studiu catamnestic, ce viza eventualele delicte savarsite in perioada celor cinci ani,
masurile de reeducare luate, situatia scolara, comportarea subiectilor acasa si la scoala,
dificultatile in educare, starea sanatatii etc. Datele catamnestice arata ca in perioada celor
cinci ani, 70% dintre subiecti au comis noi delicte. Astfel, 37% dintre subiecti au avut in cei
cinci ani una sau doua acuzatii de furt, iar 33% au avut intre trei si zece acuzatii de furt sau
chiar mai multe.

Cei mai semnificativi factori predictivi privind delicventa minorilor si tendinta spre
recidivism sunt urmatorii: fuga de acasa si furturile precoce (multi recidivisti au inceput sa
fure de la varsta de 9 ani), consumul timpuriu de alcool, absenteismul scolar inaintea varstei
de 10-11 ani, avand drept consecinta intarzierea scolara sau abandonarea scolii. De
asemenea, autoarea mentioneaza faptul ca si intarziatii mintal erau intalniti in grupurile
delictogene. Alcoolismul tatalui, infractionalitatea in familie si neglijarea extrema a copilului
erau frecvent intalnite in grupul delicventilor minori studiati.
Cu toate incercarile care s-au facut, totusi, pana in prezent predictia empirica si chiar
predictia stiintifica in domeniul delicventei juvenile ramane o problema dificila. Acest lucru
pare insa firesc, avand in vedere faptul ca - dupa cum spune G. Berger - "varietatea umana
este infinita.
Deci, se poate spune ca in domeniul comportamentului uman previziunea este strict
probabilistica, datorita multitudinii si eterogenitatii factorilor externi (economici, socioculturali, socio-afectivi din microgrupurile sociale si din macrogrupurile sociale) si a factorilor
interni (neuro-psihici, de personalitate), precum si datorita caracterului dinamic al
interrelatiilor dintre acestia.
Din problemele teoretice expuse si din analiza rezultatelor investigatiilor efectuate,
rezulta ca principalii indicatori ai maturizarii sociale sunt reprezentati prin nivelul relatiilor
interpersonale ale subiectului, privite sub unghiul dezirabilitatii sociale, precum si prin
capacitatea sa de interactiune psiho-sociala, care presupune obiectivarea unor valori. Prin
exteriorizarea conduitei in familie, la locul de munca si, in general, in societate, a valorilor
interiorizate (morale, economice, ecologice, estetice) individul uman isi releva totodata
gradul sau de maturizare sociala.
Maturizarea sociala se leaga, deci, de competenta sociala a unui individ, formata in
cursul socializarii sale prin interiorizarea dintr-un sistem de valori a acelora care devin
atitudini - valori. Tocmai prin aceasta, competenta sociala reprezinta capacitatea omului de a
intrebuinta, conform evolutiei individuale, independenta personala si, conform necesitatii
sociale, responsabilitatea individuala si raspunderea sociala.

3 Rolul psihodiagnozei in profilaxia comportamentului delicvential si a recidivelor

Legislatia penala prevede efectuarea examinarilor medico-legale pentru minorii care au
savarsit diferite delicte, inclusiv prin aplicarea si interpretarea unor probe de
psihodiagnostic. Psihologul trebuie sa surprinda, pe de o parte, specificul unor distorsiuni ale
relatiilor interpersonale din grupul familial, scolar, grup de "prieteni etc. cu repercusiuni
negative asupra structurarii personalitatii si respectiv asupra comportamentului minorului
sau tanarului. Pe de alta parte, in urma examinarilor psihodiagnostice, se va alcatui portretul
psihic al fiecarui delicvent.
Situandu-se pe pozitiile determinismului probabilist, W. Gutjahr (1974) arata ca orice
actiune umana poate fi exprimata printr-o formula in care un anumit act comportamental (A)
reprezinta o relatie functionala intre factorii situationali (S), trasaturile de personalitate (P) si
factorii intamplatori (I), respectiv: A = f(S,P,I). W. Gutjahr atrage atentia asupra faptului ca
fiecare element al formulei are un caracter hipercomplex, ceea ce confera nota strict
probabilista a oricarei predictii.
Utilizarea de catre psiholog a unor instrumente de predictie a deviantei - cu toate
dificultatile unui astfel de demers - este o necesitate de prim ordin. Datorita faptului ca la
delicventa ajung mai ales acei minori ale caror trebuinte biologice, afective, intelectuale,
educative si sociale nu au fost satisfacute la timp si in mod corespunzator, multe
instrumente de predictie se pot aplica inca de la varsta de 6 ani.
Indicatori predictivi ai delicventei pot fi: utilizarea precoce si frecventa a unui limbaj
obscen si violent; atitudine rebela fata de autoritatile scolare si fata de reprezentantii ordinii

publice in general; atitudinea indiferenta fata de invatatura; reactii agresive fata de diferite
situatii si persoane; preocupari sexuale precoce.
Valoarea predictiva a factorilor sociologici, psihosociali si ai celor de personalitate,
precum si valoarea predictiva a unor deficiente de ordin educativ, urmeaza sa fie
interpretate cu multa precautie, caci un factor predictiv nu este in mod necesar si un factor
cauzal potential. Se impune, deci, ca pe langa astfel de instrumente de predictie sa se
utilizeze si metode de psihodiagnostic pentru cunoasterea personalitatii. Probe psihologice
ca: testul Rosenzweig, Testul Tematic de Aperceptie (T.A.T.), testul Szondi, Inventarul
psihologic California s. a. releva si tendintele spre agresivitate ale unor minori si tineri, chiar
inainte ca agresivitatea sa treaca din starea latenta in starea manifesta, ceea ce este util
pentru luarea unor masuri psihologice, pedagogice, psihiatrice etc. menite sa atenueze
agresivitatea si sa socializeze pulsiunile indezirabile. Astfel, T.A.T.-ul aplicat copiilor
caracteriali evidentiaza nu numai frustrarea afectiva, privarea materiala, sentimentul de
nesiguranta etc., ci si dificultatile de identificare, ambivalenta afectiva in raport cu parintii,
precum si tendintele agresive. De asemenea, testul Rorschach releva insuficientul control al
reactiilor, instabilitatea afectiva, impulsivitatea, descarcarile emotionale fara elemente
stabilizatoare si fara control logic. Or, exacerbarea unor astfel de trasaturi, in conditii
disfunctionale de viata, faciliteaza trecerea copiilor caracteriali spre predelicventa si spre
delicventa. Tocmai de aceea - pe baza informatiilor obtinute prin probele psihodiagnostice si
pe alte cai - se impune interventia precoce, prin masuri individualizate de nuanta
psihopedagogica, sociologica si neuro-psihiatrica atunci cand este cazul, pentru prevenirea
delicventei, la care in mai mare masura sunt "predispusi copiii cu tulburari caracteriale.
Pe baza coroborarii informatiilor psihologice cu cele psihosociale si cu cele sociologice
se selectioneaza din timp copiii si tinerii care necesita educatie compensatorie preventiva. In
stabilirea "riscului delicvential se are in vedere faptul ca in cazul delicventei avem de-a face
cu o etiologie multicauzala. In cadrul acestei etiologii, sentimentele de nesiguranta, de
frustrare afectiva, egocentrismul exacerbat, instabilitatea emotiva, impulsivitatea si
agresivitatea, criza de identitate si confuzia de roluri apar, evolueaza si se manifesta la
adolescenti indeosebi in conditiile educative precare din unele familii si din unele case de
copii. Or, dupa cum arata T. Bogdan (1983), o multipla si cumulativa stare de frustrare,
conjugata frecvent cu concomitenta altor factori familiali sau/si extrafamiliali incompatibili
cu structura echilibrata a personalitatii produce "fixatia anormala disociala sau antisociala.

3.1. Cunoasterea perturbarilor din structura si dinamica relatiilor socio-afective

Examinarile psihologice ale delicventilor cu TAT, testul Rorschach, testul Szondi,
chestionarul de anxietate Cattell, inventarul de personalitate Eysenck s. a. releva
dizarmoniile afectivitatii acestora, exprimate, printre altele, in instabilitatea emotiva,
sentimente de frustrare afectiva, ambivalenta afectiva, inversiune afectiva, neincredere,
ostilitate, agresivitate. In dinamica relatiilor delicventului cu mediul social se produc
perturbari, care se exprima indeosebi prin comportamente negative. Izvoarele perturbarii se
afla in viata de familie, in cadrul careia minorul a trait sub semnul a numeroase carente
socio-afective. In diverse contexte disfunctionale de viata se produc distorsiuni periculoase
din punct de vedere social, ce duc la edificarea de catre delicvent a unei false intelegeri a
modului de a trai printre oameni. Astfel, relatiile interpersonale promovate de delincventi, in
loc sa fie orientate spre deschiderea afectiva tonifianta (allocentrism), se bazeaza pe un
egocentrism exacerbat, pe "golire afectiva, pe ambivalenta sau inversiune afectiva. La
delicventi nevoia de afiliere, de prietenie, de incredere in altii se converteste in neincredere.
Nevoia de dragoste se poate converti in ura, prin procesul destructurant al ambivalentei si
inversiunii afective.
Delicventii ajung, deci, la respingerea si denigrarea sentimentelor umanitare, ca
expresie a unei profunde distorsiuni in sfera afectiv-motivationala. In aceste conditii isi face
loc usor comportamentul agresiv, care la delicventi este in mare masura invatat, dobandit
indeosebi in contextul unui climat familial agresogen sau sub influenta grupurilor
delictogene. Cercetarile efectuate cu T.A.T. de catre M. Cristescu (1972), V. Preda (1981) au

pus in evidenta o corelatie pozitiva intre agresivitatea proiectata de delicventi in istorioarele

T.A.T. si comportamentul lor agresiv.
Proba T.A.T., testul Rorschach, Inventarul psihologic California s.a. permit descoperirea
agresivitatii latente, ceea ce este util si pentru diagnosticarea si dispensarizarea precoce sau
spitalizarea unor persoane cu simptome de psihopatie impulsiva, intrucat stim ca de multe
ori aceasta boala psihica are un debut infractional.
Printr-un studiu efectuat in legatura cu etiologia infractiunilor savarsite prin acte
agresive deosebit de violente, de tineri in varsta de 18-26 de ani, s-a constatat ca psihopatia
impulsiva cu pastrarea discernamantului sta la baza infractiunilor savarsite de 28,57% din
cazuri. In astfel de situatii, in terapia educationala trebuie sa-si gaseasca locul si masurile
psihiatrice, pentru evitarea recidivismului. Depistarea precoce a agresivitatii latente este
utila intrucat - cu exceptia unor cazuri patologice - cunoscandu-i originile, agresivitatea
delicventilor poate fi in mare masura ingradita, inhibata sau socializata (J. Chazal, 1967; R.
Pruschy si R. Stora, 1975).

3.2. Cunoasterea
delicventilor

distorsiunilor

de

la

nivelul

diferitelor

substructuri

ale

moralitatii

Dupa cum se stie, dezvoltarea substructurilor intelectuale, afective, motivationale si

caracterial-actionale ale moralitatii individului isi pune amprenta asupra nivelului maturizarii
sociale a acestuia. Scalele de maturizare sociala, cum sunt cele elaborate de M.Q. Grant si J.
Grant (1957), B.T. Palmer (1969), L. Kohlberg (1968), W. Kay (1970), releva nivelurile scazute
ale "maturizarii interpersonale a delicventilor, ca expresie a perturbarilor din sfera
moralitatii. Prin aceste scale de maturizare sociala se pot stabili unele grade de
functionalitate optima, grade ce in procesul reeducarii delicventilor sunt date de un raport
adecvat intre nivelul si stadiul de maturizare interpersonala a educatorului pe de o parte si
pe de alta parte de nivelul si stadiul de maturizare interpersonala a delicventilor cu care
acesta poate lucra (B.T. Palmer, 1969). Informatii utile privind diferitele aspecte ale
disfunctiilor maturizarii sociale a delicventilor pot fi obtinute si prin Inventarul Psihologic
California (C.P.I.). Cercetarile efectuate de M. Minulescu (1963) cu C.P.I. la un lot de 54 de
delicventi recidivisti releva, printre altele, grave disfunctii la nivelul factorilor de socializare
si adaptabilitate, precum si dificultati majore in planul autocontrolului. C.P.I. scoate in
evidenta si insuficienta dezvoltare a judecatilor morale la delicventii recidivisti. De altfel,
informatiile obtinute prin scale de atitudini ca si prin metoda biografica si metoda
convorbirilor dirijate scot in evidenta perturbarea intregului sistem de constructe personale
al delicventilor, care ajung sa-si interiorizeze o serie de non-valori moral-relationale, in
deosebi la varsta adolescentei.
Prin observarea comportamentului delicventilor in cadrul institutiilor de reeducare si
prin intermediul probelor de personalitate se releva tulburarile diferitelor substructuri ale
moralitatii acestora, o "falsa morala formata prin interiorizarea unui sistem de non-valori (C.
Paunescu, 1984).
Factorii cauzali ai constituirii unei "morale false trebuiesc cautati in istoria vietii fiecarui
delicvent, indeosebi in cadrul familiei, incepand din mica copilarie si pana la adolescenta. In
cazul in care familia nu isi indeplineste tripla functie in educatia copiilor - reglatoare,
socializatoare si individualizatoare (P. Osterrieth, 1973) -, precum si datorita altor imprejurari
de viata perturbatoare pentru echilibrul psihic, adolescentul nu poate ajunge la un sens al
identitatii personale (E.R. Erikson, 1968). In aceste conditii adolescentul manifesta, intr-o
anumita masura, o confuzie de roluri; nu stie cine este, unde ii este locul, cui ii apartine. O
asemenea confuzie reprezinta, dupa E. R. Erikson (1968), un simptom frecvent la tinerii
delicventi. Unii tineri sunt in cautarea unei "identitati negative, adica opusa celei prescrise
lor de catre institutiile sociale si, in general, de catre adulti. Pe aceste temeiuri, delincventul
se dezangajeaza socio-moral, manifestand o libertate arbitrara in comportare. Intelegerea
denaturata a libertatii individuale duce la structurarea unei "hiperautonomii morale si
sociale (C. Paunescu, 1984).

Delicventul aplica in relatiile interpersonale convingerea sa ca cele mai multe disensiuni

sau conflicte se pot rezolva doar prin forta, si, totodata, isi insuseste un sistem de motivare
a dreptului la o asemenea existenta si libertate agresogena, neavand suficient dezvoltate
franele etico-sociale si capacitatea de rezistenta la frustrare.

3.3. Cunoasterea tolerantei la frustrare si a tipului reactiilor la frustrare

Cercetarile bazate pe examinarea delicventilor cu testul de frustrare Rosenzweig releva
dificultatile de adaptare sociala, de conformare cu grupul social. Toleranta la frustrare este
scazuta, majoritatea delicventilor conducandu-se dupa principiul placerii, al satisfacerii
imediate a oricaror trebuinte. Reactiile de frustrare sunt, de regula, de tip extrapunitiv,
predominand cele de aparare a eului.
Avand in vedere rolul major al starilor de frustrare in etiologia multifactoriala cumulativa
a delicventei, precum si importanta evidentierii gradului de toleranta la frustrare si a
tipologiei reactiilor la frustrare, redam in cele ce urmeaza rezultatele unei investigatii
coordonate de T. Kulcsar (1977).
Testul Rosenzweig ne informeaza despre modalitatea de reactie predominanta in situatii
de frustrare.
Ipoteza de la baza testului este ca subiectul se identifica cu personajul frustrat si
raspunsul sau indica modul in care ar reactiona in locul acestuia. Situatiile din proba pot fi
impartite in doua grupe principale: situatii de obstacol pentru eu, in care un obstacol
frustreaza pe subiect si situatii de obstacol pentru supra-eu, in care subiectului i se aduce o
acuzare. Testul nu informeaza despre tensiunea provocata de frustrare, ci despre
comportamentul extern, manifest. In interpretare, fiecare raspuns este cotat in functie de
directia agresiunii (extrapunitiv, intrapunitiv sau impunitiv) si tipul de reactie, care poate fi:
a) de predominare a obstacolului (OD), obstacolul fiind mentionat fie in sensul accentuarii
severitatii sale (E), fie este indicat ca non-frustrare, sau chiar favorabil (I), fie este
considerat fara importanta (M); b) de aparare a eului (ED); subiectul fie atribuie altuia vina
(E), fie accepta responsabilitatea (I), fie declara ca nimeni nu este vinovat (M); c) de
persistenta a trebuintei (NP); subiectul fie incearca rezolvarea apeland la serviciile altei
persoane (e), fie rezolva singur (i), fie asteapta ca timpul si circumstantele sa rezolve
situatia (m).
Caracterul adecvat sau neadecvat al reactiei la situatiile frustrante este conditionat de
eficienta reglarii comportamentului. Presupunand ca reglarea conduitei la indivizii cu
comportament deviant prezinta deficiente, s-a urmarit identificarea tipurilor mai frecvente
de reactie la frustrare la subiectii din scoala de reeducare comparativ cu cei din scoala de
masa.
Raspunsurile extrapunitive la situatiile frustrante se oglindesc si in atitudinea tinerilor
fata de pedeapsa penala aplicata. Legat de aceste aspecte, V. Dragomirescu (1976) arata ca
pentru a obtine date semnificative diagnostice, prognostice si cu semnificatie terapeuticeducativa, momentul optim de aplicare a testului de frustrare Rosenzweig este imediat dupa
comiterea delictului. Testul trebuie aplicat in etape, pentru a cunoaste modificarile pragului
de rezistenta la frustrare si a unor indicatori ca: nocivitatea agresogena a reactiilor la
frustrare si gradul de adaptabilitate sociala a delicventului. Indicatorii respectivi sunt utili in
elaborarea actiunilor terapeutice educationale si corectiv-compensatorii pentru prevenirea
recidivelor.
In cadrul procesului de reeducare minorul si tanarul delicvent va fi pus in situatia de a
constientiza faptul ca imprejurarile de viata negative si frustrarile suferite nu pot constitui
motive si scuze pentru incalcarea legii sau pentru abateri de la regulile de convietuire
sociala si ca aceste frustrari oricum nu se pot compara cu frustrarea pe care o reprezinta
privarea de libertate.

3.4. Cunoasterea nivelului si orientarii inteligentei

Inteligenta este pusa in functie de factorii emotiv-activi ai personalitatii, care ii imprima
si orientarea spre activitati dezirabile sau indezirabile social. Majoritatea delicventilor, desi
sunt normali din punct de vedere intelectual, au totusi o personalitate dizarmonica datorita
perturbarilor din sfera afectiva, motivationala si atitudinala, utilizandu-si inteligenta pentru
savarsirea actelor infractionale, de multe ori prin modalitati ingenioase.
Nivelul mintal scazut reprezinta o premisa a delicventei si a recidivarii comportamentului
antisocial, mai ales atunci cand este asociat cu perturbari emotiv-active ale personalitatii si
cu conditii defavorabile de mediu. La intrebarea: de ce gasim un numar mare de debili
mintal si de copii si tineri cu intelect de limita printre delicventi si printre recidivisti, se pot
da mai multe raspunsuri: criticismul redus al gandirii; dificultatea sau imposibilitatea de
anticipare pe plan mintal a urmarilor inevitabile ale unor infractiuni; nedezvoltarea
capacitatii de inhibitie voluntara, a "franelor conditionate , "etico-sociale; sugestibilitatea
marita etc. Avand in vedere cele de mai sus, se impune, evitarea includerii copiilor cu
tulburari caracteriale, dar normal intelectual, in scolile ajutatoare, intrucat acesti caracteriali
pot deveni lideri ai unor grupuri delictogene in care ii atrag usor si pe debilii mintali. Pentru a
preveni caderea debililor mintali pe panta delicventei, si pentru a evita instalarea unui
comportament infractional recidivist, se impune evitarea supraadaugarii peste deficienta
mintala a tulburarilor caracteriale.
Cand examinam psihologic un delicvent nu ne intereseaza doar nivelul sau intelectual, ci
si potentialitatile sale aptitudinale, in vederea dezvoltarii unor aptitudini profesionale,
reorientand astfel in sens social inteligenta, aptitudinile lui, fireste, pe baza restructurarii
pozitive a factorilor afectivi-motivationali si atitudinali. In cadrul procesului de reeducare,
prin decristalizarea atitudinilor negative fata de invatare si munca si, in general, prin
decristalizarea atitudinii de devalorizare de sine, se realizeaza si o terapie socioprofesionala, pe baza continuarii instructiei scolare obligatorii si pe baza masurilor de
calificare profesionala. Terapia socio-profesionala presupune, printre altele, luarea in seama
a nivelului de dezvoltare a inteligentei, a aptitudinilor si a preferintelor profesionale, precum
si apelarea la unele elemente ergoterapeutice si de socioterapie, astfel incat minorii si tinerii
sa ajunga la o revalorizare a personalitati lor.

3.5. Importanta cunoasterii gradului devalorizarii de sine si a mecanismelor defensive

In procesul de reeducare, pentru a evita recidivele, se impune luarea unor masuri
psihopedagogice si psihoterapeutice. Ele vizeaza combaterea si inlaturarea devalorizarii de
sine a delincventului si a mecanismelor defensive, de aparare a eului la care apeleaza spre a
- si pastra "identitatea de delicvent, deoarece delicventul, "constient de numeroasele sale
delicte, se autopercepe ca reincarnarea insasi a raufacatorului sau, daca vrem, ca raufacator
prin natura (N. Mailloux, 1971, p. 140). in aceste conditii se instaleaza usor mecanismele de
aparare care au o directionare dissociala sau antisociala.
Pe baza examinarii psihologice, la delicvent se poate detecta un sistem specific de
aparare, bazat pe anumite structuri defensive caracteriale. De multe ori, acestea fac
inoperante tehnicile psihoterapeutice clasice. De aceea, trebuie sa se apeleze la alte tehnici,
cum este de exemplu terapia prin realitate ("Realy therapy) preconizata de P.
Schmiderberg, care a dat rezultate bune in multe cazuri, inclusiv in conditii de detentie (T.
Bogdan, 1973).
Structurile defensive caracteriale rezida in: mecanisme defensive ce urmaresc gasirea
mijloacelor de a scapa de o culpa; mecanisme defensive prin care se cauta un aliat, un
sustinator al atitudinilor delictuale; mecanisme defensive pentru opozitia la schimbari;
mecanisme defensive obiectivate in actiuni directe impotriva agentilor de schimbare
(educatori, reprezentanti ai justitiei etc.). C. Lavale si N. Mailloux (1965) mentioneaza

existenta a doua mari categorii de mecanisme defensive la minori si tineri: a) Mecanisme de

aparare care intra in actiune cand este amenintata supravietuirea si coezivitatea grupului
delictogen. in aceasta categorie intalnim: glorificarea delictului si propagarea delicventei ca
mod de viata; intarirea solidaritatii grupului prin recurgerea la intimidare; "imunizarea
treptata si progresiva impotriva sentimentelor tipic umane, ajungand sa le denigreze;
consolidarea imaginii negative despre sine (consolidarea devalorizarii de sine). b)
Mecanisme de aparare care intra in actiune atunci cand delicventul se apara de influentele
reformatoare ale mediului social. Din aceasta categorie fac parte: deprecierea si
abandonarea expresiilor socializante ale activitatilor umane; elaborarea "unei lumi
imaginare; denigrarea persoanelor care raspund de ordinea publica si de educatie;
neincredere in adulti (educatori, parinti etc.); ideea preconceputa de a trai in dezacord cu
normele sociale.
Recurgerea de catre delicventi la astfel de mecanisme de aparare are drept consecinta
diminuarea efectelor tehnicilor de reeducare, inclusiv a celor psihoterapeutice. Se impune,
deci, ca prin observarea comportamentului si prin investigatii psihodiagnostice sa se
depisteze precoce astfel de mecanisme de aparare, pentru ca neinlaturarea lor la timp
submineaza procesul de reeducare ai de resocializare a delicventilor, crescand riscul
recidivelor.
Convorbirile dirijate evidentiaza faptul ca, la primele contacte cu mediul de detentie,
majoritatea delicventilor incearca sa se disculpe, facandu-le vinovate pe alte persoane de
situatia in care au ajuns (grupul de "prieteni, parinti etc.) sau dand vina pe alti factori,
indeosebi pe alcool. Deci, mecanismele defensive, care au drept scop evitarea unei culpe, se
manifesta frecvent la delicventi. Pe acesti tineri cu comportament antisocial ii caracterizeaza
insuficienta dezvoltare sau lipsa mecanismului de autocontrol, pe baza caruia ar trebui sa-si
faca un examen critic de constiinta si sa traiasca sentimentul de culpabilitate, insa la
majoritatea delicventilor sentimentul de culpabilitate este slab dezvoltat sau abolit.
In timpul anchetei, sau atunci cand este obligat sa-si puna problema delictului comis
sub unghiul tuturor urmarilor sale, cel mai frecvent delicventul se retrage in "turnul sau de
fildes si refuza sa mai comunice cu educatorul sau raspunde violent, respingand acuzatia
ce i se aduce. In asemenea cazuri, se impune ca prin tehnici psihoterapeutice explicative si
prin metode psihopedagogice bazate pe persuasiunea rational-afectiva sa trezim mai intai
sentimentul culpabilitatii, facandu-i pe delicventi sa constientizeze partea lor de vina in
declansarea comportamentului antisocial. Trezirea sentimentului de culpabilitate va da
sanse de reusita interventiilor terapeutice educationale, in care pot fi incluse si diverse
tehnici psihoterapeutice de grup sau individuale.
Tehnicile psihoterapeutice faciliteaza reactualizarea sau structurarea fortelor echilibrante
sociocentrice ale eului, prin intermediul carora, in multe cazuri, devine posibila o veritabila
reeducare si socializare concordanta a minorilor si tinerilor. Reactualizarea fortelor eului, in
cadrul unui mediu terapeutic integral, duce la restructurarea adecvata a laturii afective,
motivationale, volitive si atitudinale a personalitatii minorilor si tinerilor, care treptat vor
putea ajunge la autonomie morala.
Scopul reeducarii, in toate conceptiile psihoterapeutice, ergoterapeutice si
socioterapeutice este acela de depasire a imaturitatii sociale a delicventilor, de socializare
concordanta si dezvoltare a unui grad de autonomie morala optimal, absolut necesar
reintegrarii lor sociale.

SECTIUNEA A IV - A
PROFILAXIA DELICVENTEI JUVENILE
Profilaxia delicventei juvenile se realizeaza prin interventia asupra cauzelor, conditiilor si
circumstantelor care pot genera acte infractionale, actionandu-se atat asupra minorilor cat si
asupra mediului micro si macrosocial caruia ii apartin. Prevenirea si combaterea delicventei

juvenile presupune cercetarea stiintifica a fenomenului, perfectionarea cadrului legal de

sanctionare a comportamentului deviant al minorilor si elaborarea unui sistem unitar si
coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea stiintifica a infractionalitatii in randul minorilor implica studii complexe,
interdisciplinare, care sa abordeze etiologia comportamentului infractional la nivel individual,
de grup si la nivel social, global. Trebuie avuti in vedere factorii de control social, asistenta
sociala si educativi care concura la activitatea profilactica si la ocrotirea minorilor aflati in
situatia de a savarsi acte infractionale. In functie de complexitatea factorilor care genereaza
comportamentul infractional al minorilor trebuie formulate si orientate masurile de
prevenire.
Prevenirea eficienta a delicventei juvenile poate fi realizata numai printr-o interventie
educativ-coercitiva a unor institutii specializate, exercitata printr-un control social strict, iar
in cazuri de exceptie, in institutii inchise, anume create, profilate pe un sistem corespunzator
de scolarizare, de pregatire profesionala si de redresare morala, pe o durata care sa poata fi
individualizata de instantele judecatoresti in functie de gravitatea faptei savarsite si de
particularitatile individuale ale minorului.
Prevenirea delicventei juvenile reclama necesitatea elaborarii unei strategii noi si
unitare, cu actiuni concertate din partea tuturor institutiilor, organismelor si organizatiilor
care pot contribui la reducerea fenomenului infractional, avandu-se in vedere:
infiintarea unor organisme nationale si locale, care sa contribuie la cunoasterea exacta a
situatiilor familiilor cu multi copii, indeosebi a celor cu greutati materiale si insuficient
consolidate moral;
cunoasterea familiilor care isi neglijeaza indatoririle fata de copii, ii abandoneaza,
maltrateaza sau ii expun unor riscuri sociale;
avandu-se in vedere deficitul de experienta pedagogica existent in prezent in interiorul
unei familii, indeosebi a celor recent constituite, institutiile specializate vor trebui sa
elaboreze impreuna cu alti factori educativi, actiuni menite sa deprinda parintii in legatura
cu indatoririle ce le revin in domeniul ingrijirii si educarii copiilor, relatiile care trebuie sa
caracterizeze o familie, perioadele critice din viata copiilor, metodele care trebuie folosite
pentru depasirea momentelor dificile etc.;
cunoasterea riguroasa, pe fiecare localitate si unitate teritoriala a minorilor care prezinta
tulburari de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel incat sa se poata lua
masurile care se impun (medicale, educative etc.);
cunoasterea pe baza de analiza a starii infractionale in randul minorilor si elaborarea unor
strategii de diminuare a acesteia;
instituirea unui sistem de pregatire a unor specialisti in probleme de prevenire si
combatere a delicventei juvenile;
asigurarea necesarului de institutii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din
diverse motive nu au nici un fel de camin, traind in strada;
organizarea de catre autoritatile publice locale a unor actiuni de cuprindere in procesul de
invatamant a copiilor care provin din familii de romi.
In prezent, mai mult ca oricand, institutiile de invatamant trebuie sa coopereze intr-o
mai mare masura cu familia, organizatiile comunitare si toti factorii implicati in sistemul
educativ al societatii. Invatamantul trebuie sa raspunda unitatilor socio - profesionale
actuale si de perspectiva, astfel incat toti tinerii sa aiba posibilitatea de a se incadra in
munca.

Majoritatea cercetarilor (Knopp, 1985) implicate in prevenirea delincventei juvenile

opereaza cu strategii derivate din paradigme, conditionari operante, cognitivcomportamentale si invatare sociala. Se propun cateva modele generale, avand drept tinta
caracteristicile cognitiv-comportamentale:
a).reducerea neincrederii si stimularea motivatiei in vederea unei integrari sociale adecvate;
b).stimularea capacitatii empatice, cultivarea relatiei si dezvoltarea intelegerii pentru
situatia victimelor;
c).furnizarea unor modalitati de actiune fata de evenimente, situatii neasteptate;
d).consilierea tinerilor victimizati;
e).educatia sexuala, modificarea distorsiunilor cognitive in privinta comportamentului sexual
inadecvat; f).utilizarea unor procedee de conditionare fata de modelele de comportament
alterate;
g).dezvoltarea abilitatilor sociale si controlul anxietatii;
h).terapia familiala.
Mass-media exercita o influenta deosebita asupra personalitatii in
De aceea, se impune chiar interzicerea difuzarii, unor materiale (scene,
furtul, violenta, amoralul, nefirescul si excentricul in raport cu firescul,
imaginea relatiilor interpersonale, contamineaza deosebit de
comportamentul minorului.

formare a minorului.
cazuri) care elogiaza
ceea ce degradeaza
periculos viata si

Se impune o reconsiderare a conceptiei de organizare atat a centrelor de primire, cat si

a celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi conditii corespunzatoare de cazare, hrana,
educatie, supraveghere si formare profesionala, elemente definitorii in reintegrarea sociala a
delicventului minor.
Unitatile de politie trebuie sa-si infiinteze formatiuni distincte specializate pe probleme
de minori, formatiuni incadrate cu specialisti din domeniul sociologiei, psihologiei,
pedagogiei, criminologiei etc., care sa studieze acest fenomen sub toate aspectele
(etiologia, evolutia si tendintele sale) pentru a intreprinde cele mai adecvate masuri de
prevenire a delicventei juvenile.
Programa de invatamant preuniversitar trebuie sa cuprinda activitati de educatie
morala, juridica si pregatire antiinfractionala a minorilor.
Directiile pentru munca si ocrotire sociala si autoritatile tutelare sa fie incadrate cu
psihologi si asistenti sociali in mod corespunzator pentru a gasi cele mai optime solutii in
problema minorilor.

http://www.avocatura.com/academica/referat335-profilaxia-delicventei.html

ASPECTE PSIHO-PEDAGOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT

AL ELEVILOR
Munca de prevenire presupune cunoaterea i eliminarea cauzelor i a condiiilor care
genereaz tulburrile de comportament, la nivel microsocial (familie, coal, grup de
prieteni), dar i la nivel macrosocial. La nivelul colii, activitatea profesorilor va trebui
perfecionat prin absolvirea unor cursuri de psihologia copilului, sociologia familiei,
sociologia moralei, metode i tehnici de intervenie psihologic (pentru cazuri mai deosebite). De asemenea, este necesar nfiinarea centrelor i a cabinetelor de consultan
familial i colar, specializate n tratarea "elevilor-problem" (de exemplu, a celor cu
tentative de suicid, a celor care se drogheaz, a celor care recurg la vagabondaj etc.).
Ceea ce trebuie s se sublinieze ntotdeauna atunci cnd se pune problema prentmpinrii
(sau a combaterii devierilor comportamentale) este faptul c elevul nu este un primitor
pasiv al cerinelor sau al constrngerilor venite din exterior, crora el trebuie doar s li se
supun. Elevul i are propriul su sistem de preferine i de referine care, ntocmai unei
prisme, va selecta i aprecia ntr-un anumit fel influenele venite din exterior. Aa se explic,
de altfel, marea diversitate a rspunsurilor umane la una i aceeai situaie de via. Este
insuficient, deci, explicaia adaptrii-dezadaptrii doar prin factorii externi, ignorndu-se
particularitile "echipamentului adaptativ individual". Copilul, ca i adultul, este un "agent"
al propriei sale dezvoltri, este o entitate activ care contribuie la conturarea specificului
su psihologic n ontogenez, i nu este doar o fiin "manipulat" de factorii externi.
Apoi, trebuie luat n considerare i nivelul de vrst al elevului, deoarece fiecare etap
cronologic de dezvoltare are resurse, motivaii i mecanisme diferite de adaptare, n
adolescen, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioar, nivelul de dezvoltare psihic
face posibile noi procese i modaliti de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amnare
sau evitare, realizate printr-o analiz prealabil a situaiilor (i pe baz de control mental al
activitii posibile). Dac nu se ine cont de aceste diferene psihologice dintre etapele
dezvoltrii i se suprasolicit posibilitile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la
cristalizarea unei personaliti refractare sau revoltate, care va intra frecvent n situaii de
conflict cu cei din jur. Perioada cu frecvena maxim de izbucnire a conduitelor dezadaptate
este pubertatea (10/11-14/15 ani), stadiu psihologic contradictoriu, n care coexist trsturi
psihologice specifice copilriei (atitudini puerile), cu cele caracteristice adolescenei
(capaciti sporite de abstractizare i anticipare). Criza de originalitate, proprie acestei
perioade, se explic prin situaia ambigu a puberului n societate : nici copil, nici adult; el
nu are un statut precis i rmne nesigur n ceea ce privete rolul su : dac ncearc s-i
afirme ntr-un mod mai ferm independena, atunci va ntmpina rezistena adulilor (un fapt
similar petrecndu-se i n mprejurarea n care el refuz s-i asume o serie de
responsabiliti). Atta timp ct strile de criz nu duc la blocaje, la stagnarea dezvoltrii
copilului, nu sunt motive majore de ngrijorare din partea adulilor, n schimb, cronici-zarea
strii de criz, prelungirea excesiv sau chiar rmnerea ntr-o perpetu stare de inadaptare
a copilului, impun msuri de atenuare sau schimbare a acestui egocentrism individual al
puberului, determinat de criza de dezvoltare.
Se tie c o principal cale de prevenire a riscurilor de eec adaptativ este alegerea unor
sarcini sau profesiuni n acord cu interesele i aptitudinile proprii reale. Dar, pentru a-l ajuta
pe elev s fac alegeri sau opiuni adecvate, trebuie s se intensifice n coli activitile de
elaborare a unor metode i procedee diagnostice i formative, prin care elevul i va
dezvolta att capaciti de autocunoatere i autoevaluare obiective, ct i abiliti de
nvare i de prelucrare creativ a informaiilor acumulate. La realizarea tuturor acestor
capaciti contribuie astzi i psihologul colar, pentru formarea cruia s-au creat n ar,
dup Revoluia din decembrie 1989, faculti sau secii de psihologie n cadrul universitilor.

http://psiholog.proeducation.md/general/7.html
http://grup2sv.ro/documente/Masuri%20prevenire%20devianta.pdf ASPECTE PSIHOPEDAGOGICE PRIVIND PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT AL ELEVILOR

Munca de prevenire presupune cunoaterea i eliminarea cauzelor i a condiiilor care

genereaz tulburrile de comportament, la nivel microsocial (familie, coal, grup de
prieteni), dar i la nivel macrosocial. La nivelul colii, activitatea profesorilor va trebui
perfecionat prin absolvirea unor cursuri de psihologia copilului, sociologia familiei,
sociologia moralei, metode i tehnici de intervenie psihologic (pentru cazuri mai deosebite). De asemenea, este necesar nfiinarea centrelor i a cabinetelor de consultan
familial i colar, specializate n tratarea "elevilor-problem" (de exemplu, a celor cu
tentative de suicid, a celor care se drogheaz, a celor care recurg la vagabondaj etc.).
Ceea ce trebuie s se sublinieze ntotdeauna atunci cnd se pune problema prentmpinrii
(sau a combaterii devierilor comportamentale) este faptul c elevul nu este un primitor
pasiv al cerinelor sau al constrngerilor venite din exterior, crora el trebuie doar s li se
supun. Elevul i are propriul su sistem de preferine i de referine care, ntocmai unei
prisme, va selecta i aprecia ntr-un anumit fel influenele venite din exterior. Aa se explic,
de altfel, marea diversitate a rspunsurilor umane la una i aceeai situaie de via. Este
insuficient, deci, explicaia adaptrii-dezadaptrii doar prin factorii externi, ignorndu-se
particularitile "echipamentului adaptativ individual". Copilul, ca i adultul, este un "agent"
al propriei sale dezvoltri, este o entitate activ care contribuie la conturarea specificului
su psihologic n ontogenez, i nu este doar o fiin "manipulat" de factorii externi.
Apoi, trebuie luat n considerare i nivelul de vrst al elevului, deoarece fiecare etap
cronologic de dezvoltare are resurse, motivaii i mecanisme diferite de adaptare, n
adolescen, de exemplu, spre deosebire de etapa anterioar, nivelul de dezvoltare psihic
face posibile noi procese i modaliti de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amnare
sau evitare, realizate printr-o analiz prealabil a situaiilor (i pe baz de control mental al
activitii posibile). Dac nu se ine cont de aceste diferene psihologice dintre etapele
dezvoltrii i se suprasolicit posibilitile limitate ale unui stadiu, atunci se ajunge la
cristalizarea unei personaliti refractare sau revoltate, care va intra frecvent n situaii de
conflict cu cei din jur. Perioada cu frecvena maxim de izbucnire a conduitelor dezadaptate
este pubertatea (10/11-14/15 ani), stadiu psihologic contradictoriu, n care coexist trsturi
psihologice specifice copilriei (atitudini puerile), cu cele caracteristice adolescenei
(capaciti sporite de abstractizare i anticipare). Criza de originalitate, proprie acestei
perioade, se explic prin situaia ambigu a puberului n societate : nici copil, nici adult; el
nu are un statut precis i rmne nesigur n ceea ce privete rolul su : dac ncearc s-i
afirme ntr-un mod mai ferm independena, atunci va ntmpina rezistena adulilor (un fapt
similar petrecndu-se i n mprejurarea n care el refuz s-i asume o serie de
responsabiliti). Atta timp ct strile de criz nu duc la blocaje, la stagnarea dezvoltrii
copilului, nu sunt motive majore de ngrijorare din partea adulilor, n schimb, cronici-zarea
strii de criz, prelungirea excesiv sau chiar rmnerea ntr-o perpetu stare de inadaptare
a copilului, impun msuri de atenuare sau schimbare a acestui egocentrism individual al
puberului, determinat de criza de dezvoltare.
Se tie c o principal cale de prevenire a riscurilor de eec adaptativ este alegerea unor
sarcini sau profesiuni n acord cu interesele i aptitudinile proprii reale. Dar, pentru a-l ajuta
pe elev s fac alegeri sau opiuni adecvate, trebuie s se intensifice n coli activitile de
elaborare a unor metode i procedee diagnostice i formative, prin care elevul i va
dezvolta att capaciti de autocunoatere i autoevaluare obiective, ct i abiliti de
nvare i de prelucrare creativ a informaiilor acumulate. La realizarea tuturor acestor
capaciti contribuie astzi i psihologul colar, pentru formarea cruia s-au creat n ar,
dup Revoluia din decembrie 1989, faculti sau secii de psihologie n cadrul universitilor.

http://psiholog.proeducation.md/general/7.html http://www.escoala.ro/psihologie/comportamentul_deviant_adolescenti.html FACTORI

IMPLICAI N
MINORILOR

DETERMINAREA

OMPORTAMENTULUI

DEVIANT

AL

Acesti factori se mpart n doua mari categorii:

a) factori interni, individuali,
b) factori externi, sociali
Factorii interni cuprind particularitatile si structura neuropsihica,
particularitati ce caracterizeaza personalitatea n formare si care sunt
strns legate de o serie de factori externi - mai ales cei familiali. Un rol
important l joaca aici si frustrarea.
Printre cei mai importanti factori externi citam factorii socio-culturali,
economici, socio-afectivi si educationali din cadrul microgrupurilor umane
n care trebuie sa se integreze treptat copilul si tnarul.
Daca psihologii pun mai mult accentul pe particularitatile psihice n adaptarea minorului la mediu, sociologii acorda un
rol determinant factorilor socio-culturali precum si conditiilor vietii sociale n general.

n ultima vreme, referitor la etiologia delincventei juvenile, s-a

conturat un punct de vedere intermediar. Este vorba despre cauzalitatea
"multipla" care concepe delincventa ca fiind rezultatul unui mare si variat
numar de factori. [1] Adeptii acestei perspective considera ca delincventii
pot apare fie la intersectia a doi fac 454j97e tori majori, fie la convergenta a
sapte sau opt factori minori.
III.1.1. Factori neuro-psihici

a) Disfunctiile cerebrale relevate prin EEG

n Romnia ample cercetari n legatura cu acest factor au fost

efectuate de catre V. Dragomirescu [2] care a realizat si o comparatie a
frecventei si aspectelor anomaliilor de traseu EEG la psihopati si de
aspectele ntlnite la un lot de 111 minori cu tulburari de comportament
traduse n conduite deviante delictuale (91 din cazuri au prezentat trasee
EEG cu anomalii electrografice).
V. Dragomirescu recomanda sa se acorde atentie deosebita
minorilor de 14 si 15 ani (vrsta pubertatii), ntruct ei reprezinta procentul
cel mai ridicat de delincventi (din cei 111 minori studiati, 30 aveau 14 ani,
30 - 15 ani, 8 - 12 ani, 12 - 17 ani). De asemenea, data fiind frecventa

relativ mare a anomaliilor de traseu EEG la preadolescentii si adolescentii

delincventi, apare necesitatea semnalizarii acestora din timp (chiar n
momentul descoperirii lor), n scopul dispensarizarii acestor subiecte, a
supravegherii de specialitate si aplicarii tratamentului adecvat (medical si
psihopedagogic).
n plus, examenul EEG, trebuie nsotit si de alte investigatii medicale
(endocrinologice) si examinari psihologice, studiindu-se n paralel,
antecedentele heredocolaterale precum si climatul familial n care traieste
subiectul.

b) Deficientele intelectuale

Cercetarile efectuate - att la nivel mondial, ct si national - au scos

n evidenta aspecte cu caracter mai general.
n rndul delincventilor, procentajul ntrziatilor mintal creste pe
masura ce se trece de la delicte usoare la delicte grave si foarte grave; n
ceea ce-i priveste pe recidivisti - procentajul debililor mintal este mult mai
ridicat dect nerecidivistii; procentajul infractorilor cu deficiente intelectuale
este cam la fel de ridicat ca si cel al infractorilor cu tulburari emotional afective.
Nu trebuie nsa nici aici absolutizat rolul acestui factor (n rndul
delincventilor se gasesc si minori cu o inteligenta normala sau chiar
superioara). Este cazul mai ales a unor furturi si excrocherii care nu pot fi
comise de cei cu un accentuat nivel de dezorganizare psihointelectuala.
c) Tulburari ale afectivitatii
Este arhicunoscut rolul afectivitatii n viata si activitatea individului uman si orice abatere de la normal duce imediat la
serioase probleme de adaptare.

Delincventii minori (dupa cum afirma majoritatea cercetatorilor) se

caracterizeaza fie printr-un nivel insuficient de maturizare afectiva, fie prin
diferite stari de dereglare a afectivitatii.
Insuficienta maturizare afectiva (caracterizata prin lipsa unei
autonomii afective ce conduce la cresterea susceptibilitatii, prin insuficienta
dezvoltare a autocontrolului afectiv si prin slaba dezvoltare a emotiilor si
sentimentelor superioare, ndeosebi a celor morale) conduce la
nerealizarea unei capacitati de autoevaluare si de evaluare adecvata.

(Delincventii prezinta o ntrziere a maturitatii afective de 2 ani fata de

nedelincventii de aceeasi vrsta cronologica).
Starile de dereglare a afectivitatii includ:

starile de frustrare afectiva, conflictele

afective

instabilitatea (labilitatea) afectiva

ambivalenta afectiva

indiferenta afectiva

absenta emotiilor si
altruiste si simpatetice.

nclinatiilor

Datorita nivelului crescut al egocentrismului si al egoismului si,

totodata, datorita existentei unui nivel scazut al tolerantei la frustratie,
formularea si atingerea unor obiective actionale se face prin apelul la
mijloace ilegale.
T. Bogdan arata ca una dintre cele mai frecvente caracteristici
psihice ale delincventilor minori este instabilitatea emotiv-actionala care se
asociaza frecvent cu agresivitatea, apreciind ca aceasta rezida n acele
forme de comportament ofensiv consumat pe plan actional sau verbal, care
obisnuit, dar nu n mod necesar, constituie o reactie disproportionala la o
opozitie reala sau imaginara.
d) Tulburari caracteriale
La nivelul personalitatii, trasaturile caracteriale ndeplinesc n special functia de reglare a caracterului, determinnd un mod
constant de manifestare. Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau negativ, trasaturile prezentndu-se n cupluri polare
(pozitiv - negativ).

Cercetarile efectuate asupra delincventului minor au scos n evidenta

faptul ca acesta se caracterizeaza printr-un nivel de imaturitate
caracterologica care se manifesta prin:
- autocontrol insuficient
- impulsivitate si agresivitate
- subestimarea greselilor si a actelor antisociale comise

- indolenta, indiferenta si dispret fata de munca

- opozitie si respingere a normelor social-juridice si morale
- tendinte egocentrice
- exacerbarea unor motive personale egoiste, a unor trebuinte si tendinte
nguste, de nivel redus
- absenta sau insuficienta dezvoltare a unor motive superioare de ordin
social, si a sentimentelor etico-morale
- dorinta realizarii unei vieti usoare, fara munca.
III.1.2. Climatul educational familial

Acesta este o formatiune psihosociala foarte complexa, cuprinznd

ansamblul de stari psihice, moduri de relationare interpersonala, atitudini,
etc., ce caracterizeaza grupul familial o perioada mai mare de timp. Acest
climat (pozitiv sau negativ) se interpune ca un filtru ntre influentele
educationale exercitate de parinti si achizitiile comportamentale realizate
de catre copil. Drumul de la influenta educationala la achizitia
comportamentala nu este un drum direct, nemijlocit, ci parcurge
"meandrele" climatului educational familial. O aceeasi influenta educativa
exercitata ntr-un climat bun va avea cu totul alte efecte (evident pozitive)
dect atunci cnd este exercitata ntr-un climat rau sau negativ, bazat, de
exemplu, pe relatii conflictuale si pe ignorarea totala a particularitatilor
psihoindividuale ale copiilor.
Climatul educational familial poate fi analizat dupa mai multi
indicatori:

modul de raportare interpersonala a parintilor

sistemul de atitudini parentale n raport cu diferite
norme si valori sociale
modul n care este perceput si considerat copilul
modul de manifestare a autoritatii parentale (unitar
sau diferentiat)
gradul de acceptare a unor comportamente variate ale
copiilor

 dinamica aparitiei unor stari conflictuale si tensionale

modul de aplicare a recompenselor si a sanctiunilor

gradul de deschidere si sinceritate al copilului n raport

cu parintii

Familiile dezorganizate
S-a crezut destul de multa vreme ca familia dezorganizata constituie
cauza aproape sigura a comportamentului deviant. n ultimul timp un astfel
de punct de vedere a fost depasit, considerndu-se ca n cazul familiilor
dezorganizate nu structura familiei ca atare se face vinovata de aparitia
conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri, carenta familiei, incapacitatea sa
psihologica, pedagogica si morala.
Studiile asupra delincventei juvenile au aratat ca, n mare masura,
atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autoritatii parintesti, a
controlului, precum si a afectiunii acestora, ca urmare a divortului, i-au
determinat pe copii la comiterea unor acte antisociale si antisociale.
Divortul poate determina serioase tulburari afective si de comportament ce
duc la neadaptare sociala sau tulburari psihiatrice. n aceste cazuri dispare
autoritatea parinteasca, ceea ce duce la vagabondajul copiilor, la
frecventarea de adunari rau famate ale infractorilor, ce determina
savrsirea de catre minori a unei game largi de infractiuni. n cazul
minorilor crescuti de un singur parinte, 1/4 din acestia comit infractiuni.
n urma unei anchete care a confruntat un grup de 297 minori
delincventi cu un grup de 170 subiecti normali, s-au constat urmatoarele:
- cazul separarii de parinti a fost ntlnit la 22,8% din delincventi si numai la
9,4% din normali;
- despartirea parintilor a fost ntlnita la 42% din delincventi si la 5,8% din
subiectii normali;
- imoralitatea mediului familial - 58,5% la delincventi, 9,4% la normali;
- mediu familial normal - 7,7% la delincventi, 75,2% din normali. [3]
Climat familial conflictual
Exista si familii care, desi sunt "organizate", se caracterizeaza prin
accentuate stari conflictuale care pot fi de intensitate diferita si se pot
ntinde pe perioade diferite de timp (plecnd de la forme mai simple -

cearta, nentelegerile, contrazicerea, refuzul unor obligatii conjugale sau

familiale, si ajungnd la forme grave - agresivitatea fizica, alungarea de la
domiciliu, existenta unor relatii adulterine).
n aceste familii, copiii, datorita marilor
traiesc deosebit de intens orice "eveniment"
"Coparticiparea" lor mai ales la certurile,
agresivitatea si violenta manifestate n cadrul
nefavorabila.

sensibilitati, recepteaza si
intervenit ntre parintii lor.
nentelegerile, conflictele,
familiei le este totalmente

Se vorbeste n aceasta situatie de devalorizarea modelului parental

si, totodata, de pierderea posibilitatii de identificare cu acest model. n
astfel de cazuri modelul parental poate fi respins de copil, devenind
"modelul negativ" care, treptat, conduce la stimularea agresivitatii si a
comportamentului antisocial.
Copiii care resimt puternic influentele climatului conflictual familial fug
de acasa si cauta sa gaseasca diferite grupuri de apartenenta care, la
rndul lor, pot fi orientate antisocial. V. Dragomirescu gaseste n cadrul
lotului de minori studiati (111) un procent de 62% ce provin din familii n
care existau relatii socio-afective neadecvate, caracterizate prin stari
tensionale, conflicte repetate si comportament violent.
Situatia este si mai dramatica n familiile n care se nregistreaza
cazuri de alcoolism, imoralitate, promiscuitate. (Alcoolismul n familiile din
care provin delincventii se manifesta ntr-o proportie de aproape 3 ori mai
mare dect n celelalte familii. n cazul minorilor ce au savrsit furturi,
parintii acestora erau alcoolici n 70% din cazuri.
Climat familial hiperautoritar
Atitudinea hiperautoritara poate fi adoptata de unul dintre parinti (cel
mai frecvent de catre tata) sau de ambii. Trebuie diferentiata situatia n
care parintii hiperautoritari sunt "bine intentionati", n sensul ca au o
anumita "conceptie pedagogica" n care autoritarismul este asociat cu
agresivitatea, inclusiv fizica, si cu un nalt potential conflictual n familie.
Mentinerea copilului ntr-un climat hipersever determina treptat
modificari serioase n una dintre cele mai importante dimensiuni ale
personalitatii: cea atitudinal - relationala - traduse n fenomene de apatie si
indiferenta accentuata fata de ceea ce trebuie sa ntreprinda sau n ceea
ce priveste relationarea cu cei din jur, atitudini de protest si revolta chiar
fata de noile influente exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei
suite de frustrari acumulate n timp.

Tensiunea acumulata n timp, ca urmare a frecventelor stari de

frustrare datorate regimului hiperautoritar si hiperpermisiv impus se va
elimina prin descarcari bruste prin forme de conduita agresiva si exploziva
la adresa altora. De aici pna la conduita delincventa este doar un pas.
V. Dragomirescu arata ca 72% dintre delincventii minori studiati
provin din familii n care se practica un sistem disciplinar strict sau haotic.
Climat familial hiperpermisiv
Hiperpermisivitatea creeaza - n mod exagerat - conditii de "aparare"
a copilului mpotriva pericolelor si prejudiciilor. Eforturile exagerate ale
parintilor de a proteja copilul i inhiba acestuia tendintele de a iesi singur n
lume, pentru a-si ncerca "fortele" proprii, forte care - n virtutea unei
tendinte logice a dezvoltarii personalitatii - trebuie confruntate ntr-un cadru
echilibrat pentru a-si putea contura dimensiunile lor reale si, treptat, n
urma confruntarilor cu lumea, cu altii, sa realizeze o concordanta
corespunzatoare ntre imaginea de sine si ceea ce exista si este n
continua formare si devenire (capacitati, nsusiri, aptitudini, etc.).
Parintii hiperpermisivi si hiperprotectori opereaza cu imagini mintale
de tipul copilului - idol sau copilului - rege, ale carui dorinte sunt porunci
care sunt ntotdeauna ndeplinite.
Dar, spre marea surpriza a parintilor superprotectori, un astfel de
tratament conduce la conditiile delincvente explicabile - n cea mai mare
masura - prin rezistenta scazuta la frustrare.
Cercetarile au gasit o atitudine superprotectoare si excesiv de
afectuoasa din partea mamei la 40 - 45% dintre delincventii minori, iar din
partea tatalui la 30% dintre acestia.
III.1.3. Mediu scolar - esec si abandon

Strategiile educationale utilizate n cadrul familiei sunt validate (n

cea mai mare parte) prin scoala. Nivelul de adaptare si integrare scolara
poate fi analizat n functie de doi indicatori importanti:
a) randamentul scolar (note, ,medii, rezultate, procedee etc.)
b)gradul de satisfactie resimtit de elev (motivatie intrinseca, interese,
atitudini pozitive, atractie - preferinta n raport cu viata si activitatea
scolara).

Exista, evident, un nivel maxim de integrare (randament scolar

crescut si grad nalt de satisfactie) si, la celalalt pol, inadaptarea scolara
(randament scolar foarte slab si lipsa satisfactiei).
Copiii inadaptati sau dezadaptati scolar intra n categoria copiilor
"problema" care adopta o conduita devianta n raport cu cerintele vietii si
activitatii scolare.
Comportamentul infractional al multor tineri a fost favorizat de esecul
si abandonul scolar: peste 55% din minori au avut rezultate slabe si foarte
slabe la nvatatura, iar 15%, desi au absolvit 5-6 clase, nu stiau sa scrie si
sa citeasca dect cu mare greutate; 37,6% lipseau frecvent de la scoala.
Mai exista - desigur - si alte aspecte ale neintegrarii scolare precum
insubordonarea n raport cu regulile si normele scolare, lipsa de interes fata
de cerintele si obligatiile scolare, absenteism, chiul de la ore, repetentie,
conduita agresiva n raport cu colegii si cadrele didactice, etc.
Fata de aceste fenomene, cercetarea arata ca n peste 50% din
cazuri, corpul profesoral a adoptat o atitudine de indiferenta, ceea ce
contravine codului de deontologie profesionala.
Solicitate sa se pronunte n privinta comportamentului copiilor cu
probleme, cadrele didactice - 80% - i-au calificat drept "copii dificili", ceea
ce nseamna ca, din punct de vedere comportamental, ei se manifesta
astfel: chiulesc de la scoala - 75%; neastmparati si turbulenti - 58%; nu
lucreaza independent, nu-si fac temele acasa niciodata - 29%; sunt
nesistematici - 55%; prezinta un comportament agitat, zgomotos, avnd
conflicte cu colegii - 52%; tendinte agresive ce au atras dizgratierea si
excluderea din grup - 36%.