INTRODUCERE

Scriu aceasta carte, nu pentru profit, nu pentru a ma lauda cu multe

lucruri invatate aici, nu pentru a ma plange de suferintele pe care le-am
indurat in Academie, doar pentru a ii da dreptate unui om care mi-a spus
odata, inainte de a alege aceasta cale, ca nu conteaza ce ies dupa ce termin
o facultate sau ce scrie pe diploma, conteaza mai mult cum te schimbi tu in
acei ani si cum o sa fii dupa ce termini si te vezi un om implinit pe plan
profesional.
Cand am auzit aceste cuvinte, eu, ca un om satul de sfaturi si de
oameni care cred cu tarie ca le stiu pe toate, am afisat un zambet fals, am
dat un raspuns pozitiv, nesigur, un da fals, dorind totodata sa scap de inca
o predica plictisitoare despre viitorul meu, predica pe care o auzeam tot mai
des de la parinti. Gandeste-te bine inainte sa faci alegerea asta!. Cuvintele
acestea le auzeam prea des, mult prea des si parca imi rasunau in cap si imi
dadeau impresia ca as fi vrut sa faca altii aceasta alegere pentru mine. Nu
de alta, dar noi ca oameni ne simtim mai bine cand dam vina pe cineva
decat sa recunoastem ca am facut o greseala. In acel moment nu imi
dadeam seama ca si eu sunt un om prefacut, ca vreau ca intotdeauna sa am
eu dreptate si nu altcineva. Aceasta parte a firii umane am descoperit-o si
am incercat sa o inteleg mai in profunzime in anii urmatori liceului (spun am
incercat pentru ca nici acum nu sunt sigur ca am inteles-o la perfectie).
Dintotdeauna am fost un individ care considera ca drumul lui este cel bun.
Chiar daca in unele cazuri ma convingeam singur ca acea cale aleasa de
mine nu e chiar cea mai corecta, continuam sa merg pe ea. Auzeam si aud si
acum tot mai des vorbele batranesti: Daca ai intrat in hora, trebuie sa
dansezi. In cazul in care aveam vreun esec, dadeam vina pe altii si in
acelasi timp considerand ca totul a fost o intorsatura a destinului. Asa a fost
sa fie imi spuneam si continuam sa merg mai departe stiind ca orice ar fi,
eu tot o sa ajung unde imi doresc, totul depinzand de timp. Ma simteam
imun la orice. Nimic nu ma putea darama. Eu eram perfect si orice esec,
orice nota proasta, orice greseala era doar o eroare a sortii. Din fericire miam schimbat aceasta viziune in anii ce au urmat din fericire sau din
nefericire, inca nu stiu. Uneori ma gandesc ca poate era mai bine sa raman
in orasul meu, sa urmez o facultate plictisitoare, la fel cum a urmat toata
lumea din clasa mea din liceu, sa ma angajez intr-un loc la fel de plictisitor,
sa imi iau o nevasta nici urata, nici frumoasa si sa traiesc o viata modesta,
asteptand sa imi cada din cer cate ceva si multumindu-i divinitatii pentru

toate lucrurile bune de care sunt mereu inconjurat. Ar fi fost o cale asa de
simpla, sa ma multumesc cu putinul pe care il am, sa ma inconjor de prieteni
falsi, sa ma prefac ca sunt fericit, sa traiesc o viata falsa, la fel cum, din
pacate, multa lume o face. Niciodata nu am putut sa ii inteleg pe acei
oameni care traiesc doar de dragul de a trai. Se trezesc dimineata la 5, beau
o cafea, mananca un sandvish pe fuga, tot pe fuga iau si autobuzul care ii
duce la servici si muncesc pe branci pana la ora 3-4-5 pentru un salariu prost
care deobicei nu le ajunge nici macar sa iasa la o bere in oras pe data de 20.
In Romania sunt din ce in ce mai multe persoane care traiesc asa. Partea cea
mai frumoasa este ca nici nu incearca sa faca ceva ca sa scape din aceasta
rutina. S-au obisnuit si nu cunosc alt drum. Ei sunt constienti ca drumul pe
care merg este unul care nu duce nicaieri, dar se gandesc ca alta varianta nu
au. Ii apreciez foarte mult pe oamenii care, chiar si trecuti de prima varsta,
parintii nostrii, oamenii de dupa 40 de ani, care fac unele cursuri de
calificare, fac o facultate, cauta sa faca o afacere si nu se dau batuti pana nu
au ceea ce au visat atunci cand au fost mici. Cred ca asta e marea problema
a noastra: renuntam prea usor la vise. Vedem modele la televizor, sportivi de
renume, actori, antreprenori, oameni de succes. Primul lucrul care ne vine in
minte cand ne uitam la ei este: Au avut noroc ca au ajuns asa, Au fost
vazuti de cineva ca altfel nu aveau nici o sansa. Nu este adevarat! Daca nu
incerci sa faci ceva, niciodata nu o sa ai o sansa sa iti atingi visele. Mi-a venit
in minte un exemplu al unui colonel care a trecut in rezerva la 55-60 de ani.
El facand Scoala Militara in alti ani, nu a avut sansa sa faca un master sau un
doctorat. Iesind din sistem si avand mult timp liber, el s-a apucat acum si a
terminat un master si a vrut sa se apuce de un doctorat. A reusit si si-a
implinit visul. Multa stima pentru un astfel de om. Din pacate, majoritatea
celor din ziua de azi renunta la multe si se bucura de acele doua zile din
weekend in care au posibilitatea sa traga un pui de somn dupa-masa si sa
faca un gratar. Nu am inteles niciodata cum poate un om sa se trezeasca la
5, sa manance pe fuga, sa ajunga la un servici pe care il uraste, sa ia pozitia
ghiocelului in momentul in care seful tipa la el, sa primeasca un salariu
penibil si tot el sa fie multumit ca macar are un loc de munca. Mi se pare mai
degraba un chin, decat o fericire. In ceea ce ma priveste pe mine, eu
consider ca cea mai buna investitie este cea in educatie. In momentul in care
un om deschide o carte, nu are ce pierde. La scoala generala, l-am intrebat
pe profesorul de matematica de ce avem nevoie sa invatam operatii mai
complicate decat inmultirea si impartirea, unde or sa ne foloseasca noua
radicalii sau integralele. El mi-a raspuns pe buna dreptate ca matematica,
daca o inveti si daca esti bun la ea, iti formeaza un stil de gandire rational si
calculat, iti deschide mintea. Aceeasi treaba este valabila si la romana si la

biologie, la orice carte. Odata ce ai descoperit lucruri noi intr-o carte, iti da
posibilitatea sa vezi noi orizonturi, te face sa te gandesti de doua ori la un
anumit eveniment si sa vezi mai usor unele lucruri pentru ca daca tu chiar
intelegi ceea ce citesti, inveti din greselile altora si stii cum sa le eviti pe ale
tale sau macar sa diminuezi efectele lor.
Oricum, poate ca inainte nu era deloc multumit cu alegerea pe care am
facut-o, aceasta cu armata, dar daca stau sa ma gandesc la ce am castigat si
ce am pierdut, a meritat sa o fac. Cel putin mi-a deschis ochii si m-a calit pe
plan psihologic astfel ca am vazut cum este lumea cu adevarat. Pe langa
acest lucru, din prisma mea de vedere, armata este un loc unde nu muncesti
pe branci, ai timp la birou sa mai citesti sau sa mai faci si altceva si pe de
alta parte, castigi un salariu decent, fata de salariile de acum. Ma tot
gandesc si ii fac in ciuda mamei, care la vremea ei a facut Scoala Postiliceala
de Asistente 4 ani, unde a invatat pe branci si acum castigi mai putin de
jumatate cat castig eu. Eu pe de alta parte, am facut Academia, unde pe
langa faptul ca nu am invatat nimic serios, nu am stat la nici o materie sa imi
pierd noptile uzand cartile, acum stau linistit la locul de munca si castig bani
fara a face, practic, nimic stresant. Am fost destul timp stresat in Academie,
ca sa fiu stresat si acum.
In urmatoarele capitole, voi relata povestea mea, cu bune si rele si, asa
cum am scris si la inceput, nu sper sa primesc vreo lauda pentru acest lucru,
nu vreau sa fiu plans sau preamarit, scriu cartea pentru simplul fapt ca am
prea multe ganduri in cap si vreau sa fac loc altora noi.

CAPITOLUL I SFARSITUL UNEI VIETI VECHI, INCEPUTUL

ALTEI VIETI NOI
1. INCEPUTUL CLASEI A XII-A. O ALEGERE COMPLICATA.

Se facea ca era anul 2011, intr-o toamna ca intarzia sa vina, o vreme

calduroasa si un nou an scolar ce abia incepuse. Majoratul abia trecuse si
crestea un pic inima in mine si respectul de sine gandindu-ma ca sunt trecut
de 18 ani acum. Simteam ca a trecut vacanta prea repede, simteam ca nu
am apucat sa fac tot ce trebuia, dar totusi stiam ca am tot timpul din lume sa
fac ceea ce am ratat atunci, in timpul anului scolar. Vizibil plictisit de liceu,
ma aflam in autobuzul 300 care ma ducea in fiecare dimineata in jurul orei 7

in dreptul strazii Ion Neculce pe unde urma sa merg aproximativ 1 km, timp
in care ma gandeam la tot ce se putea gandi un om de dimineata: cum ar fi
fost daca as fi dormit mai mult? Acea dimineata simpla nu era cu nimic mai
diferita decat orice alta dimineata: stateam in statia inghetata alaturi de inca
cativa elevi si de o gramda de batrani. Cum a venit autobuzul, eu am dat sa
urc si un mos grabit sa prinda un loc pe scaun a intrat in mine numai-numai
sa prinda el primul. Trebuie sa il inteleg, este omul obosit, a stat 5 minute in
picioare in statie. Era genul tipic de mos: a trait in regimul comunist unde nu
a trebuit sa gandeasca, a muncit intr-o fabrica, a iesit in strada pe 21
decembrie cand a fost manipulat de altii sa iasa si acum, la batranete, a
ramas doar sa se planga de pensia mica pe care o are si sa regrete timpurile
demult apuse. Astfel de oameni vezi pe la toate colturile: oameni care au
murit inainte de 30 de ani si de atunci tot asteapta sa fie ingropati. Acestia
sunt oamenii care se deplaseaza cu turma, acei oameni care aleg
presedintele in locul nostru si tot acei oameni pe care ii vezi scandand
violent pentru demisia vreunui ministru dupa ce au primit inainte un tricou, o
sapca sau o galeata. E trist dar adevarat. Nu m-as vedea niciodata la
batranete fiind un mos care abia se misca, hoinarind fara tel prin oras,
oprindu-ma din 5 in 5 minute ca sa imi trag rasuflarea si alergand dintr-un
capat in altul al orasului pentru a prinde reducerea de 5 bani la ulei. Lucrurile
acestea ma deprima. E rau ca s-a ajuns asa.
Ca sa revin la ideea mea, la relatarea unei zile normale de liceu, doresc
sa continui cu faptul ca si in aceasta dimineata, ca si in toate celelalte
dimineti, trebuia sa suport aglomeratia din masina, lumea care isi manifesta
lipsa de sociabilitate prin priviri scurte si urate aruncate in graba reflectand
starea lor de spirit si placerea de a incepe inca o zi de munca. Fiind inca in
prima saptamana de scoala, mi-am cumparat un abonament pe o luna la
autobuz pentru ca acum, la inceput, stiu sigur ca vor veni controlorii, niste
lupi care abia asteapta un elev sau un student pe care sa il manance de viu.
Nu dureaza mult, nu merg doua statii si ei nu ma dezamagesc. Ii recunosc
intotdeauna dupa pantalonii de stofa prost calcati si pantofii cumparati de la
magazine de produse pana in 10 lei. Sunt trei la numar, indiferent daca
sunt doi barbati si o femeie sau un barbat si doua femei, conditia obligatorie
este sa depaseasca toti greutatea normala pentru unii de varsta lor. Practic,
sa o spunem pe bune, putea vedea oricine trei grasi cu fete de betivi seriosi,
urcandu-se fiecare pe la cate o usa si asteptand sa se inchida usile pentru a
face dreptate. Fiind aproape de usa, m-au verificat si spre mirarea lor chiar
am avut abonament. Spun ca s-au mirat pentru ca, deobicei, nu imi cumpar
abonament. Nu il cumpar nu pentru ca nu as avea bani, doar pentru simplul

fapt ca nu vreau sa dau banii pe ceva ce ar trebui sa fie gratis. Mi s-ar parea
normal sa fie transportul in comun gratuit, la fel cum este si in alte tari. In
tara noastra draga, in patria mama, treaba cu transportul in comun merge
astfel: patronii acestei firme trebuie sa plateasca angajatii care vand bilete si
abonamente, controlori, sofer, carburanti si alte costuri suplimentare, toate
aceste plati fiind asigurate de bravii cetateni care calatoresc regulamentar.
In tarile civilizate treaba sta altfel: transportul public e gratuit si firma trebuie
sa plateasca soferii, combustibilul si celelalte costuri suplimentare (cele pe
care nu doresc sa le detaliez), facturile fiind platite de numeroasele reclame
amplasate atat in exteriorul autobuzelor, precum si in interiorul acestora. De
ce in alte tari se poate si aici nu?
Dupa ce le prezint grasilor abonamentul, acestia trec indiferenti de
mine si se duc la o fata ce parea de clasa a 9-a, cu castile in urechi, care, din
cate se pare, inca nu i-a vazut. In momentul in care a vazut-o, controlorul nici
macar nu s-a sinchisit sa se mai opreasca la restul batranilor care se uitau cu
o plictiseala in privire, de parca asteptau sa iasa vreo cearta ca sa aiba
despre ce discuta; acesta s-a indreptat direct catre fata, ca un lup ce a vazut
o prada sigura si a inceput verificarea. Biletul sau abonamentul a spus
barbatul imbracat ieftin. Daca l-a vazut sau nu, inca nu stiu, dar cert este ca
fata care statea cu spatele la el a tresarit in momentul in care el i-a pus
mana greoaie pe umarul sensibil al ei. S-a intors incet, cu o anumita latenta
in miscari si cu o voce tremuranda i-a spus: Nu am. Atat a asteptat lupul.
Imediat i-a chemat si pe ceilalti lupi flamanzi, care au venit intr-o clipa, si au
inconjurat saraca prada. Si acum incepe partea cea mai amuzanta:
momentul in care controlorii se prefac uimiti si o intreaba cum de s-a
intamplat sa nu aiba bilet sau abonament, iar fata se preface afectata de
acest lucru si pleaca privirea in timp ce le spune cu o falsa parere de rau ca
nu a avut timp. Acest moment este unul interesant intrucat acum controlul
stie ca au inceput sa isi faca norma pe ziua de azi, iar fata este resemnata ca
o sa primeasca o amenda. Pur si simplu, participantii ambelor parti sunt
constienti de ceea ce o sa urmeze, dar iau alte masti: controlorii iau o masca
de oameni seriosi, duri, dar spunand cu regret enorm : Nu am ce iti
face...trebuie sa platesti amenda, iar fata isi pleaca privirea si baga mana in
buzunar sa ii dea buletinul pentru a primi amenda, incercand sa para
suparata pentru ca va trebui sa plateasca o suprataxa, pe care, in cele din
urma, o va plati din banii acelorasi parinti care ii vor cumpara un BMW de
majorat. Cunosc stilul...
In cazul meu treaba e simpla: vin controlorii, nu am bilet sau
abonament, ei imi arunca celebra intreabare: De ce nu ti-ai cumparat?, iar

eu le raspund ca nu am avut bani. Fara nici o rusine ma uit la ei, ei se uita la

mine, ma intreaba de buletin, le spun ca nu il am la mine si in acel moment
scot un telefon din generatia de telefoane fara camera video si se prefac ca
suna la politie ca sa trimita o masina si sa ma legitimeze, ca sa imi pot primi
amenda. Bineinteles ca stau 10 minute de vorba cu ei, incercand sa ma
convinga sa le dau datele, timp in care nu vine nici o politie. Mi se pare
normal... de ce s-a deplasa politia pentru un amarat ca mine, sa ma
legitimeze, ca sa pot primi o amenda de 50 de lei? Toata povestea se termina
tragic pentru ei cand ma observa ca plec fara sa le spun nimic, linistit,fara sa
alerg, ei mirati strigand dupa mine sa ma intorc. Ce ar putea sa imi faca? Sa
alerge dupa mine? Pe ei ii alearga foamea acasa, nu ar fi corect sa ma
alerge. Si pe de alta parte, cine a vazut om imbracat in pantaloni de stofa si
in pantofi alergand? Aceasta dimineata, se pare, ca este una linistita pentru
mine, fara vreun eveniment deosebit inca. Fata coboara impreuna cu
controlorii si incep sa discute in statie, iar eu imi continui drumul in voie.
Linistea este brusc tulburata de batranii care incep sa discute din ce in ce
mai tare despre noua generatie, tineretul din ziua de azi, care sta toata ziua
cu prostiile alea in urechi si carora le lipseste respectul pentru cei mai in
varsta. Astfel de lucruri le auzi zi de zi. In discutie mai intervine o batrana
care face o remarca referitoare la stilul de imbracare a fetelor de varsta mea:
Le mai vezi imbracate si cu pantalonii taiati si cu tatele la vedere! Parca iti
vine sa le dai jos din autobuz!. Asta asteptau batranii. Acum au inceput o
discutie foarte captivanta si par sa nu renunte la ea prea curand. Din fericire
pentru mine, ma strecor prin multimea furioasa, care parca astepta sa
linseze pe cineva, si ajung la usa asteptand cu nerabdare statia. In timp ce ii
ascultam pe batrani, tot incercam si nu reuseam sa ii inteleg. Eu nu ii inteleg
pe ei, ei nu ma inteleg pe mine. Ma resemnez, dar totusi cand ii aud ma
incearca un sentiment de dezgust fata de ei si ma gandesc deseori cum ar fi
daca as exploda si as reactiona violent fata de ei. Decide ca nu merita efortul
meu si cobor in final la statia care parca nu mai venea. Se deschid usile si,
imediat cum pasesc afara, ma loveste un vant incet si rece in plina figura, la
fel ca o directa in timp ce eu stateam cu garda jos. Imi ridic gulerul de la
geaca un pic mai sus, imi aranjez ghiozdanul in spate si imi verific daca mai
am portofelul, fara nici o graba pentru ca, daca stau sa ma gandesc, am tot
fost in ultimii 3 ani la acelasi liceu simplu, pe care il cunosc pe dinafara, asa
ca nu o sa vad nimic nou acum daca ma grabesc. In cele din urma ma decid
sa pornesc pe strada liceului pe care trebuie in fiecare dimineata sa o strabat
de la un capat la altul.

Curios, ma uit stanga-dreapta sa vad daca este cineva cunoscut. In

unele dimineti se intampla sa ma intalnesc cu doua colege ori in autobuz ori
pe strada. Este vorba despre Georgiana si Andreea. Aceste doua fete erau
prietene foarte bune inca din clasa a 9-a, prietenia dintre ele se baza in mare
parte pe invatat. Cele doua erau intotdeauna pe locul 1 si locul 2 ca medie
din toata clasa. Cand ma uitam la ele, intotdeauna imi venea in minte
proverbul demult spus: Cine se aseamana, se aduna. Asemanarea dintre
ele se referea doar la caracter, caci la fizic erau total diferite. Georgiana
locuia in Snagov si provenea dintr-o familie instarita si zilnic venea la scoala
mai plina de energie ca multi care faceam doar 10-15 minute pana la scoala.
Lua masina din localitatea natala, facea 30 de minute pe drum pana in
Bucuresti si de aici mai facea inca pe atat pana la liceu. Este o fata inalta si
bruneta, draguta la fata, genul de fata care, daca stia sa se aranjeze, putea
sa se urce pe podium fara probleme. Din pacate, din ce am observat, era
preocupata mai ales de ceea ce avea in cap si de multe ori ignora fizicul, nu
se aranja atat cat ar fi trebuit sa bage orice barbat in boala. Cand vorbeam
cu ea, intotdeauna incerca sa para tipul de fata greu de impresionat si care
parca iti spunea: Le-am vazut pe toate la viata mea. Nu ma impresionezi!.
Pe langa aceasta falsa aparenta, punctul forte al ei il reprezenta faptul ca
zambea tot timpul. Chiar daca era suparata, chiar daca poate atunci a avut o
zi proasta, cand vorbeam cu ea, imi afisa un zambet indeajuns incat sa ma
faca sa uit de orice lucru de care eram preocupat atunci si sa ma angajez
intr-o conversatie cu ea. Odata inceputa conversatia, la fel ca multe din
fetele care stau toata ziua cu nasul in carte, descopeream ca stia multe
lucruri teoretice, multe definitii si pagini intre pe dinafara, dar partea practica
lipsea cu desavarsire. Ea, la fel ca si prietena ei, mi-au lasat impresia ca au
trait in alta lume pana atunci, o lume a cartilor. Ele sunt genul de fete
cuminti, care renunta la o iesire la cafea cu fetele sau la un film la cinema
pentru o carte buna. Genul acesta de fete m-a atras intotdeauna. Andreea,
asemeni Georgianei, era o fata care a trait tot timpul intr-o biblioteca. Nu stia
decat sa invete. Parca ar fi pedepsit-o parintii sa stea numai in casa si sa
citeasca. Oricum, nu imi bateam prea mult capul la acea vreme. Diferita total
fata de prietena ei, Andreea era cu un cap mai scunda, cu un par despletit si
cret, ce lasa impresia de nearanjat, iar machiajul nu stiu daca l-am observat
de prea multe ori pe fata ei. Probabil ca s-a machiat in unele perioade, dar,
ca sa nu dau vina pe sarmana fata, dau vina pe mine si spun ca nu i-am dat
eu destula atentie incat sa ii fac o descriere mai buna aici. Cu ea nu am
vorbit mai deloc. De fiecare data cand erau ambele prezente si mergeam
alaturi de ele pana la liceu, vorbeam numai cu Georgiana, in timp ce Andreea
pastra linistea si in acelasi timp incingea conversatia cu cuvinte de genul:

Mai zi!, Si cum a fost?, Chiar asa?. Nu am vorbit deloc cu ea pentru

simplul fapt ca nu ma interesa asa mult persoana ei. Parea o fata simpla si
plictisitoare, cu care nu aveam foarte multe in comun.
Am scris mai sus ca aceste fete sunt genul care m-au atras
dintotdeauna. In profilul psihologic al acestor fete scrie ca sunt fete cuminti,
nu se incurca cu oameni dubiosi, au avut putini iubiti (unele nu au avut
deloc), nu se baga in seama singure, nu atrag atentie asupra lor, evolueaza
pe plan profesional, in timp ce uita de partea emotionala. Deobicei sunt fete
greu de impresionat, cu care trebuie sa stai mai mult sa le convingi, nu sunt
genul pe care le agati cu un pahar de vin la ele acasa si la care te duci
special cu gandul ca nu o sa dormi in patul tau la noapte. Partea buna este
ca odata ce le-ai impresionat, ele se ataseaza foarte mult, iubesc puternic,
nu renunta usor odata ce le-ai spus ca le iubesti si cel mai important, nu te
inseala. Hai sa facem un exercitiu de gandire: daca dai peste o fata cu un
astfel de caracter, care pe deasupra este si frumoasa si stie sa se si
aranjeze, cu ce te-ai ales? Ai o asigurare pe partea fiziologica incat ai o fata
frumoasa, o asigurare pe partea psihologica intrucat e desteapta, ii place sa
invete si sigur o sa ajunga cineva si o asigurare pe partea emotionala
deoarece, dupa cum am zis mai sus, majoritatea fetelor despre care am
vorbit, au avut iubiti putini, nu atrag atentia incat sa se bage in seama cu
orice baiat disperat si odata ce te iubeste, acea fata nu te va lasa decat daca
incerci tu sa scapi de ea.
Se pare ca in aceasta dimineata nu sunt un om norocos. Va trebui sa
parcurg toata strada alaturi de gandurile mele. Nici urma de fetele mele pe
strada. Incet, parca cu frica, am inceput sa pasesc pe asfaltul rece si ud de la
roua diminetii, fara nici o graba, neputand inca se concep faptul ca vacanta
s-a terminat si va trebui iar sa ma trezesc zilnic la ora 7. Trec pe langa xeroxul din coltul strazii unde nu se vede nici o activitate si imi fac loc printre
masinile parcate pe trotuar. Doar la acest lucru puteam sa ma gandesc
dimineata: cum ar fi fost daca ar incepe programul orar mai tarziu si eu as
putea sa dorm mai mult. In fiecare zi muncitoare, la aceeasi ora, imi treceau
prin cap aceleasi ganduri. Ma inundau visele la vremurile ce vor veni dupa
liceu si facultate, vremurile cand eu o sa dorm pana la ora 10 si o sa ma
trezesc de dimineata numai ca sa beau putina apa si sa ma pun inapoi la
somn. Aveam sa aflu in anii ce urmeaza ca viata nu este asa pentru toata
lumea. De fapt, viata este asa doar pentru cei care au primit odata ce s-au
nascut o astfel de viata. Atunci nu stiam astfel de persoane, dar acum
cunosc cateva persoane care, la 18 ani, au primit cadou, pe langa nelipsitul
BMW si o anumita suma de bani pentru a isi deschide propria afacere.

Convenabil nu? In acele clipe ma gandeam ca poate mai tarziu o sa il pot

ajuta pe tata cu firma lui de transport, poate sa o preiau eu candva si sa o
dezvolt, sa fie ceva mai serios. Atunci firma mergea foarte bine, castigul era
generos, munca era putina, iar datoriile aproape nule. Ca tot vine vorba de
datorii, asa credea toata lumea, ca datoriile erau nule. O sa se afle mai tarziu
ca din cauza unor greseli in acte, banii pentru a achita impozitele si taxele
pentru firma pur si simplu au disparut, au fost dati degeaba si banii in minus
se tot adunau de un an si ceva. Cu toate aceste ganduri nici nu observ ca a
trecut timpul asa repede. Inchid ochii o data, ma gandesc la cum ar fi sa
dorm mai mult, ii deschid si vad ca am parcurs 10 metrii. Inchid ochii de
doua ori, ma gandesc ca mai incolo voi avea un venit sigur, pentru ca nu va
trebui sa muncesc foarte mult si in nici un caz sa ma trezesc de dimineata, ii
deschid si mai parcurg 20 de metrii. Descopar ca am trecut de service-ul
auto de la jumatatea strazii si incepea sa se vada sectia de politie de
aproape de liceu. Dimineatile intotdeauna trec foarte repede, orele de dupa
desteptare par a fugii, iar eu nu pot decat sa ma bucur de faptul ca dupa
amiaza vine cu repeziciune si eu nici nu am inceput cursurile si abia astept
sa ajung din nou acasa.
Ajung cu greu la sectia de politia si vad 3 agenti stand plictisiti afara in
timp ce se roaga de o cafea sa ii trezeasca. Binecunoscuta tigara arde incet
intre degetele a doi dintre baieti, in timp ce al treilea se pare ca a scapat din
capcana ispititoare a nicotine. Ocazional, cel care nu fuma mai arunca cate o
privire la tigarile colegilor si incerca sa evite fumul care se ridica si care are
proprietatea de a il inconjura intotdeauna pe nefumator. I se citea pe fata
dezgustul fata de cafeaua ieftina si de tigara istovitoare. Discutia este
aproape inexistenta, exista doar remarci cu privire la vreme sau la starea de
oboseala: Ce frig e in dimineata asta!, Ce obosit ma simt!. Toata lumea
din jur, inclusiv eu, suntem antisociali de dimineata. Nici nu am observat
daca a trecut vreo masina pe strada cat timp am parcurs drumul spre liceu.
Cum as putea sa observ, cand ma inunda atatea ganduri? Trebuie sa ma
intelegeti, nu am avut timp si de altceva (este randul meu sa dau vina pe
soarta si astfel eu sa nu fiu vinovat de nimic). Las in urma sectia si ma
apropii cu repeziciune de liceu. Vad in fata acestuia cativa colegi de an mai
mic stand la tigara. Ma uit spre ei, ei privesc la mine indiferenti, toata lumea
inca doarme la ora aceasta. Intru pe poarta liceului fara a scoate un cuvant,
fara a schita un gest, si il vad pe paznicul liceului: un batran care parea tot
timpul suparat si deranjat de cate ceva, dar pe care il trada fata ca a dus o
lupta crancena cu o seara in urma cu o sticla de vin ieftin, o tuica cu gust de
spirt sau o bere din cele mai ieftine. Nu ma intreaba nimic, nu ii spun nimic.

Nici nu cred ca m-a vazut. Avea o privire obosita, cearcanele il dadeau de gol
ca nu a dormit prea mult aseara. Odata trecut de poarta, pot admira
splendoarea liceului, o cladire veche dar totusi ingrjita, care se ridica falnic si
care domina clar peisajul. La parterul acestuia, langa usa de la intrare, vad
doi colegi de ai mei care isi pierd timpul la fel ca toata lumea: fumand. Ajung
in dreptul acestora si ma indrept spre ei pentru ca ii saluta. M-au observat si
s-au intors catre mine. S-au intors imediat cum m-au vazut pentru ca oricum
nu discutau si pot doar sa imi dau cu parerea ca ei cautau o persoana care sa
ii provoace la o discutie nevinovata de dimineata, o discutie pe cat de
nevinovata, pe atat de ispititoare incat sa faca incalzirea la creier pentru
orele ce urmau sa se petreaca in decursul zilei. Pur si simplu ma asteptau.
Este vorba despre Strut si despre Bojica. Acest cuplu imi aducea
aminte permanent de Stan si Bran. Niciunul dintre acestia nu se pricepeau la
nimic, erau stangaci complet, aveau cateva glume pe care le faceau
intotdeauna si doar ei radeau la ele, iar ceea ce le tinea prietenia, pe langa
pofta de fumat, era placerea cu care jucau jocuri pe calculator si mai ales
pasiunea cu care si le povesteau in gura mare. Practic, ei toata ziua discutau
despre jocuri si despre cum si ce or sa joace ei in momentul in care ajung
acasa. Am facut mai sus o remarca referitoare la Stan si Bran deoarece Strut
era inalt si slab, iar ochelarii de pe nas alaturi de latura lui permanent
prezenta de glumet, ii dadeau un aer de copil slab. Bojica era mic de inaltime
si gras si era genul de baiat care sta chiar toata ziua pe calculator, mancand
shaorma si avand doza de Coca-Cola in mana. Pe bune dreptate, cam asta
facea toata ziua. Cand nu statea in fata monitorului si eventual socializa, ori
ne povestea niste fapte care nu erau ale lui ori mintea de rupea. Astfel in
scurt timp a ajuns bataia de joc a clasei. Despre acest lucru o sa discutam
mai tarziu.
Ajung langa ei si le intind politicos mana. Strut imi prezinta un zambet
fortat, dar totusi un zambet....mult prea rar intalnit la oameni de dimineata. Ii
raspund cu un mic suras si ma intorc sa dau mana si cu prietenul lui,
asteptand parca sa scap de ei cat mai repede. Acesta din urma este insa
ocupat cu tigara, din care mai trage inca un fum inainte de a imi accepta
gestul de buna dimineata. Ma lasa sa stau un moment cu mana intinsa
pana sa ma salute si el, ma priveste de sus si apoi se intoarce cu tot corpul
in cealalta directie. Inca un om care nu stie ce cauta in aceasta viata, dar
este totusi arogant imi spun eu in sinea mea si imi vad de drum. Ii las pe cei
doi colegi ai mei sa continue cu privitul in gol si decid sa intru pe usa liceului.
Apuc cu hotarare usa rece din metal si trag de ea cu putere. Astept sa treaca
si ziua aceasta. Astept urmatoarea vacanta...

Inainte de a putea intra, sunt aproape daramat de un grup mic de 3

elevi nu mai mari de 13 ani care se imping unii in altii pentru a iesi cat mai
repede. Macar ei erau fericiti ca au venit la scoala si ca si-au vazut colegii.
Cred ca erau singurii care mai insufleteau atmosfera moarta din jur. Am
strigat Aveti grija! si am ramas o clipa sa privesc ce fac ei. Fara sa isi dea
seama ca au deranjat pe cineva, fara sa se simta in vreun fel afectati,
continua sa se alerge intre ei pana intr-un teren cu iarba de alaturi, unde
incep sa se impinga si sa isi puna piedica unul altuia. Nici nu au inceput bine
orele si deja incep sa se murdareasca. Petele de iarba si de noroi de pe haine
nu se scot chiar asa de usor. Acest lucru urma sa il aflu in urmatorii 3 ani
dupa finalizarea liceului. Erau atatea lucruri pe care nu le stiam atunci... Intru
intr-un final in cladirea in care mi-am petrecut ultimii 3 ani si unde il voi
petrece acum pe ultimul. Odata cu traversarea unui mic hol de la intrare, ma
loveste un val de caldura si ma provoaca sa imi desfac fermuarul gecii pe
care o aveam pe mine, pana la jumatate. Imi las ghiozdanul doar pe un umar
si continui mersul spre clasa ce o aveam la etajul 3. Brusc, linistea
sufleteasca mi-a fost deranjata de alti elevi de aceeasi varsta ca cei care au
iesit afara, probabil din aceeasi clasa, care tipau si se impingeau unul in
celalalt. Atmosfera s-a transformat ca intr-un basm, dintr-un cadru mort,
dintr-o liniste ca de mormant, intr-un cadru plin de viata si tot diferit fata de
cel de afara, parca pus in antiteza cu acela. De cand s-a terminat clasa a 11a, am uitat cum era in liceu. Uitasem total ca la parter sunt clasele mici si ca
aici e o alta lume, plina de sunet, de miscare si mai ales de culoare.
Imi amintesc cu uimire ca asa eram si eu cand eram mai mic, in clasele
5-6. Ma trezeam dimineata fara nici o problema, ajungeam la scoala, imi
aruncam ghiozdanul pe banca si incepeam sa alergam unii dupa altii, sa ne
batem sau pur si simplu sa ne jucam ceva. Sfarsitul acestor activitati il
reprezenta aparitia profesorului pe hol, care, in mod ciudat, in fiecare zi era
mirat sa ne gaseasca la fel de energici. Nu o sa inteleg niciodata acest lucru.
In fiecare zi saream, alergam si ne bateam si profesorul se mira de fiecare
data cand ne vedea facand acelasi lucru pe care il faceam si ieri. Poate ca
daca intr-o zi ne-ar fi prins ca dormeam toti cu capul pe banca, i s-ar fi parut
normal si nu ar mai fi ramas surprins. Ar fi fost o idee interesanta, un mic
experiment, sa ne gaseasca intr-o zi pe toti in clasa, in cerc, incercand sa
stam in maini. Atunci ce ar fi zi? Acum, ce pot sa spun....profesorii sunt un soi
aparte de oameni. Dupa ce incepea sa tipe la noi ca suntem pe hol, ne
strangea pe toti si ne baga in clasa si, depinzand de dascal, ne alinia pe toti
care eram prinsi pe picior gresit si ne asculta sau ne lasa in pace. Ajungeam
in banca si acolo incepeam sa vorbim intre noi si sa radem pana incepea sa

se uite urat la noi. Toata treaba se termina in momentul in care se auzea

baiatul care era de servici pe scoala si suna din clopotel. In acel moment,
profesorul constientiza ca trebuia sa plece, noi stiam ca trebuia iar sa iesim
pe hol si sa ne alergam sau sa facem ceva pentru a obosi si totul o lua de la
capat.
Asa erau si acesti copii la care ma uitam cu placere deoarece imi
aminteau de mine in trecutul nu foarte indepartat. Nu stiu cum se facea ca
majoritatea celor de pe hol erau baieti. Probabil genetica poate rezolva acest
mister. Fetele au fost dintotdeauna programate sa fie mai cuminti, sa fie
submisive si sa asculte de o autoritate. Acest lucru l-am crezut atunci si
acest lucru il cred si acum. Imi intorc rapid privirea spre drumul meu. In
stanga usii de la intrare vad ce a mai ramas dintr-un magazin ce a functionat
timp de 2 ani in liceu: o carcasa goala de plastic. Inainte nu aveai loc in acest
loc de gloata de elevi prezenta aici in pauze. Imi amintesc ca stateam la
coada si toata pauza pana sa imi cumpar ceva, dar placerea nu era produsul
in sine, ci faptul ca stateam la coada, vedeam oameni noi si gaseam un rost
pauzei. Acum arata ca un loc bantuit. Geamurile transparente ne permite sa
vedem golul si praful adunat pe rafturile nefolosite de mult timp, peretii albi
de plastic sunt acum mazgalite de markerul elevilor si sunt plini de scrisuri
neinteligibile. Acum, fiind un loc atat de izolat si nebagat in seama, serveste
doar unui singur scop. Trecand pe langa el observ intre peretii magazinului si
peretii liceului un baiat si o fata, care stateau feriti de privirile curioase ale
trecatorilor si, pe masura ce discutau, isi furau timizi cate un sarut unul
altuia. Dragostea dintre ei se citeau in ochii indragostitilor; trebuie sa
recunosc acest lucru, cu toate ca eu nu cred in dragoste din priviri. Zambetul
inocent al iubirii dintre acesti doi amorezi l-am trait cu totii. Baiatul o tinea pe
fata strans in brate cu o mana, iar cu cealalta ii mangaia parul, in timp ce
fata isi rezema capul de pieptul lui si cu palmele ii incalzea spatele. Parul
blond al fetei, lung pana mai jos de umeri, lasat in voia sortii, era permanent
mangaiat si pieptanat de bratul puternic, dar atent al baiatului. Se pare ca in
acel colt domnea iubirea si pe aceasta, nici macar oboseala de dimineata,
vremea rece sau cerul intunecat nu o puteau inlatura. Soptindu-i ceva la
ureche fetei, am putut observa din partea acesteia, un mic zambet si vorbele
te iubesc soptite alaturi de un sarut scurt. Era curios cum un spatiu de o
marime asa redusa era cel mai luminos loc din tot liceul.
Decid sa ii las in urma si, fara sa ii deranjez, fara sa ma observe, plec
de langa ei si calc holul tare spre scarile inguste, pe unde trebuie sa imi fac
loc pe langa colegii mei pentru a ajunge in banca. Abia astept sa imi revad
putini prieteni pe care ii am in clasa si sa schimb cateva idei cu ei. La urma

urmei, cu ei m-am mai vazut in vacanta, ne-am intalnit deseori, dar

intotdeauna ramane cate un subiect neabordat, cateva cuvinte nespuse.
Asadar, fac cativa pasi pe hol si ma opresc pentru o clipa. Aud o voce
cunoscuta. Nu era unul dintre colegii mei, nu era unul dintre prietenii mei, nu
era nicidecum unul dintre profesori. Era ceva mai mult de atat. Vocea rasuna
in sufletul meu cu o rezonanta puternica. Imi atingea o coarda sensibila, imi
facea pielea de gaina, imi dadea o senzatie de vulnerabilitate. Sentimentul
puternic de vinovatie ma apasa, iar mie nu imi venea sa cred ce aud. Era o
voce de fata, calma, nici puternica, nici slaba, o voce calda care ma facea sa
maresc pasul. Timpanul imi vibra neincetat, sunetul imi inunda mintea, nu
mai puteam sa gandesc limpede si vroiam sa fac orice pentru a scapa de
aceste sentimente pe care le incercam acum. Timpul parca vroia sa stea in
loc, tragea de mine sa mai raman si sa sufar, secundele deveneau minute si
minutele deveneau ore. Imi fac curaj si trec peste tot si dupa ore intregi
ajung in dreptul usii. Langa ea statea o fata bruneta, cu ochelari la ochi, cu
un par lung si negru ce ii acoperea partial fata, iar un zambet al acestei fete
m-a facut sa tresar. Nu era un zambet destinat mie, dar totusi si-a facut
efectul asupra mea. Corpul ei tras ca prin inel era rezemat de caloriferul de
acolo si era indreptat spre o colega din dreapta ei. Se afla cu fata spre usa si
nu aveam cum sa ma strecor pe acolo fara sa ma observe...
Imi fac curaj si imi continui drumul spre scari. Intr-un moment ea si-a
intors privirea din curiozitate si m-a vazut. A uitat practic toata conversatia in
care era antrenata si, profitand de faptul ca vorbea prietena ei, a inceput sa
o asculte pasiv, dand doar din cap in semn de apreciere fata de ceea ce zice,
insa fara a asculta de fapt nimic. Ochii ei mari si negri ma privesc direct iar
durerea din sufletul ei ma strapunge ca o sageata. Mai fac un pas si ma
apropii si mai mult spre ea si o vad cum isi tine rasuflarea in piept, parca
fiindu-i frica de confruntarea de priviri. Ochii ei se indreapta incet-incet spre
picioare, avand in aria de acoperire a lor doar pamantul. Incerca sa ascunda
o parte din durere, dar eu stiam. Eu o provocasem. Mai fac un pas si trec de
ea, ca un diavol, fara a spune nici macar o vorba. Colega ei o intreaba ceva,
iar ea, ii raspunde, cu o voce total diferita de cea pe care o avea inainte.
Acum puteam auzi o voce slaba, o soapta putin mai puternica, un glas
tremurand care incerca sa poarte o conversatie normala. Ea este Micky. Cea
pe care odata o sarutam cu drag, cea a carei privire imi incalzea inima, a
carei imbratisare ma facea sa iau foc si a carei glas imi alina gandurile, acum
nici nu mai privea. Eram doi straini acum. Nu ne mai cunosteam.
Trec de ea si o las in urma. Trecutul e trecut. Chiar daca a fost greseala
mea, eu tot nu am sa recunosc. O sa dau vina tot pe soarta si nu o sa simt

nimic. Cu ea, treaba a fost mai complicata. In acest moment toate amintirile
imi inundau mintea, totul revenea la suprafata de parca nu a fost niciodata
ingropat in adancul memoriei. Cum ar spune unii scriitori seriosi: Imi
amintesc de parca ar fi fost ieri. Am vazut-o pentru prima oara in clasa a 10a. Imi cumparam o cafea de la un automat si ea statea la rand. Ea era cu un
an mai mica decat mine si era cu doua persoane in spatele meu. Am
observat-o din momentul in care a pasit in sala in care se afla aparatul. Am
vazut in ea ce nu am vazut in altele: o fata serioasa, fara fite si, pe langa
aceste calitati, era si foarte frumoasa. Vroiam sa o am. Stiam ca o voi avea.