optional IV: Analiza economica

04-2013
saptamana 9 [curs 7]

23-

Finantarea investitiilor
Regulile fundamentale ale echilibrului financiar sunt doua:
1. nevoile permanente pentru constituirea utilitatilor permanente (a
activelor fixe) trebuie finantate din surse permanente mobilizate pe
termen lung sau pe termen nelimitat
2. nevoile temporare trebuie acoperite din surse temporare iar fondul de
rulment sa fie mai mare decat nevoia fondului de rulment pentru a
degaja o trezorerie neta pozitiva.
Pentru finantarea investitiilor in decizia de alegere a serselor proprii sau
imprumutate, criteriul de selectie il reprezinta costul procurarii capitalului
urmarindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului
Situatia patrimoniala (bilant contabil)
ACTIV (alocatii)
Alocatii
{Active fixe
permanente { Active circulante
alocatii { - stocuri
temporare { - creante
TN { disponibilitati banesti
Total Activ
TN trezorerie neta
regula 1:

PASIV (surse de finantare)

Capitaluri proprii
} surse
permanente
Datorii
(financiare) pe termen lung } surse
permanente
pe termen scurt (de exploatare)
furnizori
} surse
beneficiari } temporare
Total Pasiv

FR=Surse Alocatii=( cap proprii+datorii TL ) (active fixe)

permanente
regula 2:

NFR=AlocatiiSurse=( stocuri +creante )(datoriiTS)

temporare

FR fondul de rulment
1

NFR nevoia fondului de rulment

Tot ce este pe termen lung este credit bancar.
In cadrul surselor proprii, finantarea investitiilor are de ales intre
autofinantare si aporturi de noi la capital (surse proprii externe).

Autofinantarea

este determinata de politica de divident

adoptata de conducerea firmei (a intreprinderii). Capacitatea de
autofinantare este influentata (definita) de marimea amortizarilor si
rezervelor financiare calculate si neconsumate inca.
In acelasi timp, capacitatea de autofinantare este determinata si de
marimea profiturilor nerepartizate precum si veniturile rezultate din
activitatea dezinvestirii.
Amortizarea reprezinta recuperarea treptata din cifra de afaceri a
capitalului alocat in active fixe. In functie de sursa de provenienta, capitalul
initial este remunerat fie prin dividende (adica capitalul social) fie prin
dobanzi (adica prin capitalul imprumutat). Amortizarea si previzioanele sunt
cheltuieli calculate si care se scad la plata impozitului pe profit.
Profitul net. Dupa deducerea impozitului pe profit ramane o sursa
gratuita de finantare. Dupa distribuirea de dividende, autofinantarea devine
generatoare de costuri pentru remunerarea partiala a dividendelor si a
amortizarii.
Dezinvestitia ofera si ea o sursa interna de capital la nivelul profitului
rezultat din vanzarea de active fixe. Economiile fiscale obtinute din
deducerea valorii dezinvestitiilor determina diminuarea corespunzatoare a
costului autofinantarii.
Fiind o sursa interna cu un cont mai mic, autofinantarea este cea mai
eficienta solutie de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri (sursa).
Capacitatea de autofinantare este adesea insuficienta si de aceea se
apeleaza la surse externe de capital:
1. sursele imprumutate prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni sau prin
contractarea de credite bancare pe termen mediu si lung
2. prin noi aporturi de capital in natura sau in numerar si prin subventii de
la bugetul statului
2

3. prin posibilitatea inchirierii activelor fixe la un pret prestabilit si cu

posibilitatea cumpararii ulterioare (leasing-ul)
Subscrierea detinatorilor de fonduri la cresterea capitalului
intreprinderii este motivata de politica dividendelor (rentabilitatea asigurata
fiecarei actiuni) si de pozitia pe piata a intreprinderii (cresterea valorii de
piata a actiuninilor).
Firmele care coteaza la bursa realizeaza mai usor subscrierea la
cresterea de capital deoarece actiunile lor sunt negociabile ceea ce le face
mai atractive decat actiunile intreprinderilor care nu coteaza la bursa.
Cresterea de capital determina efectul de diluare (de micsorare a
rentabilitatii actiunilor intreprinderii prin impartirea profitului net la un numar
mai mare de titluri de capital). In compensare, cresterea capitalului propriu
determina cresterea bonitatii si garantiei intreprinderii (solvabilitatea
patrimoniala si lichiditatea se impune sa fie ambele mai mari de 50%).
Cresterea de capital se poate face fie prin emisiunea de actiuni noi, fie prin
majorarea valorii nominale a actiunilor vechi.
Emisiunea de actiuni noi presupune doua alternative:
1. emisiunea la o valoare majorata in functie de valoarea bursiera a
actiuilor vechi
2. emisiunea lor la valoarea nominala a actiunilor vechi
Cresterea capitalului
incorporarea rezervelor.

social

poate

avea

ca

surse

de

finantare

Imprumuturi obligatare
Obligatiunile sunt titluri de capital negociabile reprezentand un drept
de creanta asupra capitalurilor imprumutate unei societati. Imprumuturile
obligatare au in principiu un cont mai mic decat subscrierile la capitalul social
si nu afecteaza dreptul de proprietate al actionarilor.
Imprumutul obligatar se defineste prin mai multe caracteristici privind
conditiile de emisiune, dobanda, durata si modalitatea de rambursare.
Deczia pentru emisiunea de obligatiuni apartine adunarii generale a
actionarilor daca intreprinderea este autorizata legal sa lanseze obligatiuni.
Emisiunea si vanzarea obligatiunilor se fac prin institutii ale pietei de capital
care actioneaza ca intermediar in nume propriu, adica cumpara ferm
obligatiuni emise sau ca garant al emisiunii.

Marimea imprumutului obligatar se stabileste in functie de necesitatile

de finantare a investitiilor intreprinderii dar si in functie de gradul de
lichiditate a pietei de capital.
Valoarea de emisiune a obligatiunilor poate fi egala cu valoarea
nominala sau mai mica decat aceasta astfel diferenta dintre valoarea
nominala si valoarea de emisiune formeaza prima de emisiune si care
actioneaza ca posibilitate de ajustare a conditiilor de emisiune specifice unei
obligatiuni cu cele ale pietei de capital.
Rambursarea unui imprumut obligatar se poate face in mai multe
modalitati, in functie de prevederile contractului de emisiune:
1.
2.
3.
4.

prin amortizari constante

prin amortizari variabile
integral, la scadenta
prin rascumparari la bursa

1. Prin amortizari egale (constante)

Intreprinderea imprumutata va rambursa in fiecare an transe egale din
imprumut si va plati dobanzi proportional cu imprumutul ramas nerambursat.
2. Pentru rambursarea variabila
Intreprinderea imprumutata prezinta avantajul dispunerii de capital
imprumutat pe toata durata de acordare a acestuia, trezoreria nefiind
afectata decat de plata dobanzilor.
3. Cea prin integral, la scadenta
Intreprinderea este influentata de complexitatea variatiei de dobanda si
de marimea imprumutului obligatar. Avantajul acestei rambursari este acela
ca dobanda se plateste la sfarsitul perioadei de rambursare impreuna cu
capitalul obligatar imprumutat fiind la dispozitia firmei pe toata perioada de
imprumut.
4. Rascumpararea prin bursa
Este interesanta pentru intreprinderea imprumutata atunci cand cursul
bursier al acestora este inferior valorii de rambursat (valoarea nominala +
prima de rambursare).

Leasing-ul
Finantarea investitiilor determina adesea, atunci cand sunt de valori
mari, un efect dezechilibrat asupra trezoreriei intreprinderii.
4

Leasing-ul este o adaptare a pietei de capitaluri la capacitatea limitata

de finantare a investitiilor. Leasing-ul este o forma specifica de inchiriere a
bunurilor imobiliare prin care chiriasul obtine avantajele legate de folosinta
bunului inchiriat in timp ce finantarea achizitiei acestuia si amortizarea
investitiei de capital sunt facute de societatea de leasing.
In schimbul obtinerii avantajelor legate de folosinta bunului,
intreprinderea care l-a inchiriat plateste societatii de leasing o redeventa (o
chirie) care cuprinde:
1. amortizarea bunului inchiriat
2. costul de oportunitate
3. marja de profit a societatii de leasing
Chiriasul (utilizatorul) poate intra in posesia (proprietatea) bunului
inchiriat la incheierea contractului de leasing prin plata valorii reziduale a
bunului stabilita dinainte.
Pe durata contractului, redeventa (chiria) se inregistreaza ca o
cheltuiala de exploatare iar la incheierea acestuia valoarea reziduala se
inregistreaza la activele fixe.
Durata contractului de leasing este in general de 75% sau 80% din
durata de viata a bunului inchiriat (dar de cele mai multe ori se poate
negocia).
Contractul de leasing este in general irevocabil, astfel societatea de
leasing ramane proprietara a bunului pana la scadenta contractului.
Exista trei tipuri de leasing-uri:
1. operational
2. financiar
3. de vanzare
1. Leasing-ul operational ofera atat inchirierea bunului cat si serviciile de
intretinere si de asigurare dar costurile intretinerii si asigurarii se includ
in chiria echipamentelor. De aceea leasing-ul operational se mai
numeste si leasing-ul de mentenanta (de intretinere).
2. Leasing-ul financiar este o forma de finantare a bunului in folosinta
chiriasului pentru toata durata de viata a obiectului inchirierii.
In contractul de leasing financiar, de obicei nu se asigura intretinerea si
asigurarea echipamentelor si nu se ofera optiunea de anulare prematura a
leasing-ului iar bunul va fi complet amortizat la incheierea contractului.
5

3. Leasing-ul prin vanzare prin care o intreprindere vinde unei societati de

leasing sau altui investitor bunuri din proprietatea sa la valoarea lor de
piata si in acelasi timp incheie un contract de inchiriere a respectivelor
bunuri in conditiile specifice ale leasing-ului financiar.
Interesul deosebit pentru leasing (indiferent prin ce forma este) ca
forma de finantare pe termen lung este motivat de avantajele fiscale pe care
autoritatile financiare le confera (le asigura):
a) chiriile sunt cheltuieli de exploatare deductibile din profitul
neimpozabil
b) inchirierea terenurilor prin vanzare poate fi o masura de
amortizare a valorii lor. Pe langa recuperarea valorii terenurilor,
prin vanzare se obtin economii fiscale din includerea amortizarii
lor inchirierii.