O mare parte din controversa care a fost creată în jurul romanului cu vânzări foarte mari

„The Shack” („Coliba”) al lui William Paul Young relatează o portretizare a lui
Dumnezeu Tatăl ca fiind o femeie afro-americană şi Duh al unei asiatice. Cu această
inovaţie îndrăzneaţă, Young a băgat biserica evanghelică într-o dezbatere care s-a
desfăşurat timp de câteva decenii în principalele biserici creştine: este vreodată potrivit să
ne gândim la Dumnezeu cu o imagistică şi cu titulaturi feminine? Este vreodată nimerit să
În numim pe Dumnezeu Mamă?

Ori de câte ori chestiunea numirii lui Dumnezeu Mamă a fost pusă în cadrul bisericii,
răspunsul a fost de cele mai multe ori negativ. Într-adevăr, acuzaţiile de idolatrie şi de
închinare la o Zeiţă sunt imediate. Potrivit multor glasuri critice, includerea termenului
„mamă” în liturghie, în imnurile religioase şi rugăciuni constituie o greşeală supărătoare,
în cel mai bun caz, şi i apostazie de la credinţa creştină în cel mai rău. Dar este această
acuzaţie fondată sau ar mai fi ceva de spus în favoarea perspectivei lui Dumnezeu ca
Mamă?

Două păreri asupra termenului de mamă

Înainte de a pătrunde în miezul dezbaterii asupra noţiunii de „Dumnezeu-mamă”, ar

trebui să notăm că cineva poate argumenta în favoarea ei într-o manieră mai vehementă
sau într-una mai moderată. În cazul manierei mai vehemente, noţiunea de Mamă ar
presupune să fie inclusă în liturghiile, imnurile religioase şi rugăciunile noastre ca
supliment al noţiunii de Tată. Potrivit acestui argument, fără imagistica feminină şi
termenii corespondenţi de exprimare, gândirea noastră şi cunoaşterea de Dumnezeu este
îngreunată.

Cazul mai moderat nu pretinde că noţiunea de Mamă este necesară pentru p cunoaştere
deplină a lui Dumnezeu, însă caută în schimb să argumenteze că ea oferă o modalitate
adiţională de a te gândi la Dumnezeu, modalitate viabilă celor care nu îl pot concepe pe
El ca Tată.

Bineînţeles că aceasta duce la întrebarea: de ce ar avea cineva o problemă în noţiunea de

Tată. Din experienţa mea, mulţi evanghelişti percep că orice dificultate în a gândi despre
Dumnezeu ca Tată vine de la un spirit feminist rebel care refuză să se supună autorităţii
masculine. Marea găselniţă a cărţii „The Shack” este că dărâmă porţile acestei
presupuneri. În carte îl întâlnim pe Mackenzie Phillips, un bărbat matur care nu Îl poate
percepe pe Dumnezeu ca Tată, nu din cauza vreunei aversiuni faţă de conducerea
masculină, ci pentru că tatăl său era un om înrăit şi care se deda abuzului.

De aici se iveşte o altă întrebare: câţi oameni – bărbaţi şi femei – ar putea exista având
dificultăţi în a-L percepe pe Dumnezeu ca Tată? Oricâţi ar fi, cazul mai moderat ne cere
să le acordăm acestora premisa gândirii la Dumnezeu în termenii imagisticii şi noţiunilor
materne.

Transcendenţa lui Dumnezeu

Orice dezbatere pe tema exprimării şi a lui Dumnezeu ar trebui să înceapă cu
recunoaşterea faptului că Dumnezeu transcende percepţia şi limbajul nostru. Cuvântul
„transcendenţă” provine dintr-un cuvânt latin care are înţelesul „a urca dincolo de” şi este
utilizat de teologi ca modalitate de a sublinia faptul că Dumnezeu există dincolo de
percepţia şi înţelegerea noastră. În Isaia 66:1 proorocul descrie transcendenţa lui
Dumnezeu după cum urmează: „Aşa vorbeşte Domnul: "Cerul este scaunul Meu de
domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele! Ce casă aţi putea voi să-Mi zidiţi, şi
ce loc Mi-aţi putea voi da ca locuinţă?” (TNIV) În acelaşi fel în care Dumnezeu există
dincolo de orice loc de închinare pe care l-am putea noi construi pentru El, aşa şi El
există dintotdeauna dincolo de conceptele, ideile şi percepţia noastră.

În cazul de faţă asta înseamnă că, în timp ce noi am putea gândi despre Dumnezeu în
termeni masculini, Dumnezeu nu este mai limitat de aceşti termeni decât ar fi de cei patru
pereţi ai casei de rugăciune. Dumnezeu transcende deopotrivă masculinul şi femininul la
fel de sigur precum transcende şi arhitectura.

Odată ce am ajuns să recunoaştem deplina întindere a transcendenţei dumnezeieşti, putem

recunoaşte că ar putea fi posibil, în principiu, să gândim despre Dumnezeu în termeni
personali dincolo de cei exclusiv masculini.

Feminitatea lui Dumnezeu

În timp ce ajungem să gândim la un Dumnezeu transcendent prin intermediul termenilor

pe care îi putem concepe, trebuie să ne asigurăm că invocăm doar acele categorii de
termeni care sunt reflectate în natura perfectă a lui Dumnezeu. Astfel că mai întâi trebuie
să ne întrebăm dacă feminitatea este reflectată în natura divină.

Să începem cu Geneza 1:27, unde citim: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a
făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut.” Acest
pasaj crucial descrie înfăţişarea dumnezeiască ca ceva împărtăşit de bărbaţi şi femei
deopotrivă. Asta însemnând că imaginea femeilor ar fi după cea a lui Dumnezeu nu mai
puţin decât a bărbaţilor.

Faptul că cineva ar privi feminitatea şi maternitatea reflectate în imaginea dumnezeiască

ne face să ne aşteptăm la faptul că scriitorii biblici vor fi invocat aceste calităţi în
descrierea lui Dumnezeu. Şi într-adevăr, regăsim acest lucru. În Osea 13:8 grija posesivă
a lui Dumnezeu pentru oamenii Săi este comparată cu cea a unei mame care îşi ţine
protectiv odraslele. Aidoma, Isus îşi compară grija faţă de Ierusalim cu cea a unei cloşti
care îşi adună ocrotitor puii (Matei 23:37). Şi în Isaia 66:13 Dumnezeu declară: „Cum
mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!”
(TNIV).

Astfel, dacă este adecvat să ne referim la Dumnezeu ca Tată, deoarece El reflectă grija
paternă, de ce nu ar fi aşijderea corect să ne referim la Dumnezeu ca Mamă, dat fiind că
„ea” reflectă grija maternă?
Este „Tată” un nume adecvat?

În acest punct întâmpinăm ceea ce mulţi critici ai termenului „Dumnezeu-Mamă” privesc

ca pe o obiecţie decisivă: Isus întotdeauna a vorbit despre Dumnezeu ca Tată şi şi-a
învăţat discipolii: „Iată dar cum trebuie să vă rugaţi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri!””
(Matei 6:9, TNIV). Tată, nu mamă. Când a făcut asta, spune argumentarea, Isus nu a
oferit pur şi simplu una din multele feluri posibile de referire la Dumnezeu. În schimb, El
ne-a oferit un mod de a ne adresa dumnezeiescului sau un nume. Şi dacă Isus L-a numit
pe Dumnezeu drept Tată pentru noi, atunci noi nu avem libertatea de a schimba această
denumire.

Lăsaţi-mă să ofer două răspunsuri rapide la acest argument. Mai întâi, este posibil faptul
că Isus era acomodat cu o cultură patriarhală. Nu trebuie să insistăm asupra faptului că
statutul femeilor în Palestina primului secol era destul de inechitabil, aşa încât
introducerea unei terminologii maternale pentru Dumnezeu în acest context ar avea sens
la fel de mult precum promovarea unei terminologii maternale pentru Alah în
Afganistanul de astăzi.

În al doilea rând, aşa cum a evidenţiat teologul Ted Peters, este o practică standard
transcrierea numelor proprii între două limbi (de pildă, Yeshua este transcris ca „Jesus” în
limba engleză). Dar cuvântul Tată nu este transcris; în schimb, el este tradus din
grecescul „pater” (care deja a fost tradus de Matei din arameica lui Isus). Astfel, s-ar
părea că „Tată” are rolul mai mult de titlu decât de nume propriu.

Concluzie

După observarea argumentelor ambelor tabere, s-ar părea că există cel puţin un oarecare
temei pentru a lua în considerare oportunitatea suplimentării termenului „Tatăl nostru”
(cel puţin în anumite contexte şi pentru anumiţi oameni) cu „Mama noastră”. De
exemplu, ar putea fi nimerit să se ţină o liturghie care subliniază grija maternă a lui
Dumnezeu într-un adăpost pentru femeile abuzate? Ar putea o astfel de inovaţie să fie cu
adevărat considerată apostazie? Până la urmă, acest topic cheamă la caritate creştină, aşa
cum cu toţii încercăm să înţelegem mai bine atât pe Dumnezeu, cât şi pe semenii noştri.