CAPITOLUL 1: LOCUL STIINTELOR JURIDICE IN SISTEMUL STIINTELOR UMANISTE

LOCUL STIINTELOR JURIDICE IN SISTEMUL STIINTELOR UMANISTE

Stiinta este un ansamblu de cunostiinte despre natura, societate si gndire obtinut prin metode
adecvate si exprimat n concepte, categorii, principii si notiuni.
Stiinta reprezinta un important factor de dezvoltare a productiei de bunuri si un izvor continuu de
idei si reflectari ale realitatii obiective.
Potrivit criteriului obiectului de studiu, stiintele se pot clasifica astfel:
" Stiinte despre natura
" Stiinte despre gndire
" Stiinte despre societate
Stiintele care studiaza societatea au ca scop cunoasterea legitatilor generale de existenta si
dezvoltare a societatii, studierea formelor si starilor de organizare sociala si a modalitatilor specifice
de manifestare a diverselor componente ale realitatii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Stiinta dreptului face parte din sfera stiintelor sociale si aceasta se reflecta prin continut, obiect si
traditie.
Dreptul este o stiinta social umana care studiaza juridicul n toate formele sale de manifestare, ca
dimensiune inalienabila a existentei umane in conditii social istorice determinate. Dreptul este un
fenomen normativ care are ca obiectiv disciplinarea si ordonarea relatiilor sociale n scopul
promovarii unor valori receptate de societate: omul, proprietatea , ansamblul libertatilor individuale,
statul, umanitatea, etc.
Stiintele juridice studiaza deci legile existentei si dezvoltarii statului si dreptului, institutiile juridice
si politice, formele lor concret istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social si
modul n care institutiile juridice influenteaza societatea si suporta la rndul lor influenta sociala.
Stiinta dreptului formuleaza principiile generale n baza carora dreptul si structureaza un mecanism
adecvat de influentare a comportamentului indivizilor n temeiul unor cerinte valorice unanim
acceptate. In acelasi timp, stiinta dreptului studiaza participarea oamenilor n cadrul circuitului
juridic ca purtatori de drepturi si obligatii.
Dezvoltarea societatii strns conditionata de progresul tehnico stiintific si evolutia sociala a implicat
o evolutie corespunzatoare a stiintei dreptului si implicit aparitia unor noi ramuri de drept. Mai mult
dect att, s-a largit sfera de actiune a dreptului, ceea ce a determinat o amplificare a rolului
explicativ si normativ al stiintelor juridice.
Ulpian, unul din marii juristi romani, definea dreptul ca fiind "CUNOASTEREA LUCRURILOR
DIVINE SI UMANE, STIINTA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE
1

NEDREPT".
Subsistem al stiintelor sociale, stiintele juridice pot fi considerate sistem n raport cu componentele
sale, respectiv:
" Stiintele juridice istorice
" Stiintele juridice de ramura
" Stiintele ajutatoare
Stiintele juridice istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara sau dezvoltarea generala a
fenomenului juridic. Cercetarea din perspectiva istorica dovedeste ca structura juridica actuala are
antecedente si radacini stravechi ale institutiilor sale si, pe de alta parte, prezinta legitatea aparitiei,
devenirii si disparitiei unor fenomene de drept n strnsa corelatie cu legile generale ale dezvoltarii
sociale sau cu zonele de civilizatie juridica atestate n timp.
Stiintele juridice de ramura studiaza fenomenele juridice ale diferitelor ramuri de drept, cum ar fi:
-stiinta dreptului constitutional
-stiinta dreptului administrativ
-stiinta dreptului penal
-stiinta dreptului civil, etc
In aceasta situatie stiintele de ramura se suprapun sistemului de drept, iar criteriul de departajare l
constituie obiectul de reglementare a normelor pe care le reglememnteaza si metoda specifica de
reglementare a fiiecarei stiinte de ramura.
Sistemul de drept al unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii . Acest sistem exista n
diversitatea ramurilor care l compun, iar fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de
norme organic legate ntre ele, care reglementeaza o anumita categorie de relatii sociale folosind
aceeasi metoda de reglementare si principii fundamentale comune.
Sistemul stiintei dreptului are ca element de baza subsistemul stiintelor juridice de ramura.
Stiintele ajutatoare, desi nu fac parte din sistemul propriu-zis al stiintelor dreptului, sunt
indispensabile unor fenomene de drept si pentru aplicarea n practica a normelor juridice:
criminalistica, criminologia, statistica judiciara, logica si retorica juridica, medicina legala, etc.
TEORIA GENERALA A DREPTULUI SI LOCUL SAU IN SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE
Studiul conceptelor, categoriilor si principiilor de baza ale dreptului este realizat de teoria generala a
dreptului n cadrul careia sunt elaborate concepte ca cel al dreptului, normei juridice, izvorul de
drept, sistemul dreptului, raporturi juridice, raspundere juridica .
Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecnd de la informatiile furnizate de stiintele
juridice de ramura si de stiintele juridice istorice.
Spre deosebire de stiintele juridice de ramura, teoria generala a dreptului cuprinde acel sistem
2

conceptual prin care se explica realitatea juridica si se scot n evidenta unele caractere proprii si
permanente ale fenomenului juridic pentru a-l defini si a-I contura spatiul n cadrul sistemului social
istoric din care face parte.
Teoriei dreptului i este proprie att perspectiva filozofica a cercetarii fenomenului juridic, ct si
perspectiva stiintifica propriu-zisa, adica studiul cauzelor concrete si a modului istoric determinant
al aparitiei si formelor de manifestare a raporturilor juridice.
Teoria generala a dreptului este o stiinta si o disciplina de referinta pentru ntregul sistem de drept,
scopul sau fiind aceala de a mbogati si amplifica cunoasterea dreptului si de a elabora unele
constante ale dreptului.
Abordarea studiului dreptului de pe pozitia unei teorii generale dateaza din 1275 cnd Wilhem
Durantis publica lucrarea ?Speculum iuris?, considerata ca fiind prima ncercare de analiza
enciclopedica a dreptului.
Enciclopedia dreptului sau teoria generala a dreptului se fundamenteaza nsa abia n sec.al XIX-lea,
cnd si propune sa nlocuiasca filosofia dreptului si dreptul natural.
Mircea Djuvara, eminent jurist romn si filozof din anii '30, considera ca Enciclopedia dreptului
studiaza permanentele juridice, adica ceea ce este constant n orice relatie juridica.
METODELE CERCETARII STIINTIFICE A FENOMENULUI JURIDIC
Teoria generala a dreptului fiind cea mai generala dintre ramurile stiintelor juridice, are si un
important rol metodologic, asigurnd unitatea metodologica a cercetarii stiintifice n cadrul acestor
discipline.
In prezent asistam la dezvoltarea a doua tendinte n stiintele juridice: pe de o parte diversificarea si
particularizarea stiintelor juridice, iar pe de alta parte, un proces de integrare si de desfasurare, n
special pe plan metodologic, si care consta n egalizarea nivelului dezvoltarii si exactitatii metodelor
folosite n stiintele juridice.
Teoria generala a dreptului ofera celorlalte discipline juridice posibilitati integrative si n acelasi
timp, prin aceasta creste capacitatea ei de sinteza n raport cu disciplinele de ramura.
Teoria generala a dreptului foloseste anumite metode concrete de cercetare:
a)metoda istorica - stiinta dreptului este prezentata n evolutia sa n decursul timpului, studiind
modul n care s-au format o serie de ategorii juridice si de concepte de drept cu care se opereaza
astazi, cum ar fi: tipul de drept, esenta dreptului, forma dreptului, functiile dreptului;
b) metoda logica - reprezentnd o totalitate de procedee sau operatii metodologice si gnoseologice
prin care se creaza posibilitatea surprinderii structurii si dinamicii interne a formei obiective a
dezvoltarii sociale. Logica este aplicabila unei sfere largi de probleme juridice cum ar fi: definitiile
legale, conceptele juridice, sistematizarea normelor de drept, elementele structurale ale unei
3

institutii sau ale unor concepte.

c) metoda experimentala - utilizata pentru observarea provocata ca urmare a repetarii ntr-un numar
mai mare de practici din care se poate desprinde o anumita concluzie cu privire la evolutia fireasca
a acestui fenomen; este acea metoda de cunoastere n care subiectul cunoscator obliga obiectul de
cunoscut sa se manifeste acolo unde vrea el, n conditiile pe care i le impune, n scopul descrierii si
sesizarii esentei si legilor lui. Experimentul poate fi facut n laborator sau pe teren.
d)metode cantitative - urmaresc obtinerea unui spor de precizie caracteristic stiintelor exacte prin
folosirea cunostiintelor din domeniul matematicii statistice. Astfel, uneori, organele de cercetare
penala folosesc datele statistice n studierea fenomenului infractional, si tot astfel, organele de
judecata, prelucrnd datele referitoare la fenomenul infractional pot determina n jocul elaborarii
actelor normative aparitia unor norme juridice care sa contribuie la diminuarea unor fapte
antisociale.
e) metode prospective - urmaresc cresterea rolului functiei de previziune a fenomenelor juridice si a
rolului explicativ al dreptului. Prognoza juridica presupune un aparat metodologic complex si
folosirea celor mai noi procedee si tehnici. Aceste metode se utilizeaza la fundamentarea adoptarii
unor acte normative, cupriznd si interpretarea pe care o vor da organele de aplicare a dreptului care
vor urmari realizarea lor.

II.CONCEPTUL DREPTULUI
1.ACCEPTIUNILE NOTIUNII DE DREPT
Cuvntul drept este folosit n mai multe acceptiuni. In limbaj filozofic dreptul este conceput n sens
de justitie, echitate. In acest sens, prin drept ntelegem ndatorirea de a da sau a recunoaste fiecaruia
ceea ce i apartine sau I se cuvine.
In sens juridic, termenul este utilizat n doua acceptiuni:
" Drept obiectiv
" Drept subiectiv
Dreptul obiectiv reprezinta totalitatea normelor de conduita impuse indivizilor si colectivitatilor n
cadrul vietii sociale, la nevoie prin forta de constrngere a statului.
Dreptul subiectiv este ndrituirea subiectilor raportului juridic concret, adica ceea ce pot ei sa
pretinda de la ceilalti subiecti de drept n cadrul unui raport juridic.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprima faptul ca ele sunt independente de
4

subiectele raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv n care
sunt ele consfiintite. Dreptul obiectiv este deci menit sa reglementeze viata indivizilor grupati n
societate si poate fi privit sub dublu aspect:
1. Ansamblu de izvoare de drept - acte normative, obiceiuri - care reprezinta aspectul static al
dreptului;
2. Formele prin care se realizeaza dreptul si autoritatile statale competente sa utilizeze aceste forme
si reprezinta aspectul dinamic al dreptului.
Pentru a denumi totalitatea normelor juridice care sunt n vigoare la un moment dat ntr-un stat se
utilizeaza expresia de drept pozitiv.
Etimologic, cuvntul deriva din latinescul ?directus? - drept, direct, linie dreapta. Substantivul latin
care corespunde cuvntului DREPT este IUS - drept, dreptate, lege. Acelasi cuvnt n limba
franceza este ?droit?, italiana ?diritto?, spaniola ?dereco?, germana ?recht?, engleza ?right?.
Prin STIINTA DREPTULUI ntelegem ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii, care
explica dreptul si prin intermediul caruia dreptul poate fi gndit si explicat.
Regulile juridice impun anumite obligatii si organizeaza functionarea statului si organelor de stat ca
si a organismelor nestatale, recunoscnd capacitatea participarii indivizilor la relatiile sociale.
2.Originea , aparitia si dimensiunea istorica a dreptului
Ca institutie ce deriva de la societate si si gseste suportul n relatiile reciproce dintre oameni,
dreptul este indisolubil legat de evolutia generala a societatii.
Romanii credeau n vesnicia dreptului, sustinnd ca acolo unde este societate este si drept: UBI
SOCIETAS, IBI IUS, si reciproc.
Hugo Grotius, reprezentant al scolii dreptului natural de la nceputul secolului al XVII-lea,
considera dreptul natural ca totalitatea principiilor pe care ratiunea le dicteaza pentru satisfacerea
nclinarii naturale a omului pentru viata sociala. In conceptia lui exista cteva percepte
fundamentale care jaloneaza comportamentul indivizilor n sociretate:
" Respectarea a tot ce este al altuia (ALIENDI ABSTINENTIA)
" RESPECTAREA ANGAJAMENTELOR LUATE (PROMISORUM IMPLENDORUM
OBLIGATIO)
" Repararea pagubelor pricinuite altuia (DAMNI CULPA DATIO, REPARATIO)
Acestea reprezinta bazele dreptului natural ca drept etern , imuabil.
Scoala franceza a dreptului natural a influentat covrsitor Codul civil francez de la 1804 : ?Exista
un drept universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive: el nu este dect ratiunea naturala,
ntruct aceasta guverneaza toti oamenii".
Regulile sociale sunt indispensabile oricarei forme de organizare sociala, ele fiind determinate de
5

evolutia sociala si alcatuiesc un prim deziderat al oricarei ordini.

Hobbles considera ca norma sociala devine norma de drept din momentul n care neglijarea sau
ncalcarea ei este urmata de o amenintare a aplicarei fortei de constrngere exercitata de un individ
sau un grup de privilegiati ai societatii.
Normele societatii primitive se bazau pe obiceiuri si traditie, fiind nemijlocit integrate n viata
grupului social, mprumutnd uneori forme mistice. Odata cu stratificarea sociala a aparut cerinta ca
interesele generale ale societatii sa fie ocrotite si n acelasi timp sa fie ocrotite si interesele claselor
favorizate. Se creaza astfel premisa aparitiei izvorului dreptului scris.
Printre primele legi scrise amintim:
" CODUL LUI HAMMURABI edictat cu 2000 ani naintea lui I.H , care afirma ca legile trebuie sa
aduca binele poporului si sa-l opreasca pe cel tare de a-l vatama pe cel slab;
" LEGILE LUI MANU - cuprind 5370 versuri, fiind edictate de brahmani n India. Prin aceasta se
considera ca legile contin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai important de ndeplinire a
misiunii regelui, care este dreptatea.
" In Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
- legiuirile lui Licurg - sec.X- IX IH
- legile lui Dracon si Solon (Atena) - sec.VI-V IH
- legea celor XII Table - la romani - sec.V IH
Hegel facea urmatoarea asertiune: "Soarele, ca si planetele, au si ele legile lor, dar ele nu le cunosc.
Barbarii sunt crmuiti de instincte, moravuri si sentimente, dar ei nu au constiinta acestora. Prin
faptul ca dreptul se instituie si este cunoscut, se nlatura opinia subiectiva si egoismul, iar dreptul si
dobndeste determinarea sa adevarata si ajunge la cinstea ce i se cuvine.?
Juridicul sau realitatea juridica este o dimensiune inalienabila a realitatii sociale n conditii istorice
determinate, avnd un continut bogat n care este cuprins dreptul ca fenomen normativ (dreptul
pozitiv), dar care nu se reduce la el.
Componentele sistemului juridic sunt:
- constiinta
- dreptul
- relatiile juridice (ordinea de drept)
Constiinta juridica joaca rolul unui receptor, primind stimulii pe care-i emite societatea, i
ordoneaza si i supune unui examen axiologic. In acelasi timp, joaca si un rol de tampon,
interpunndu-se ntre acesti stimuli si realitatea normativa.
Constiinta juridica apare ca o premisa a dreptului, iar functia sa normativa este mijlocita de
ipostazele constiintei prin care omul devine subiect propriu- zis si titular de drepturi.
Dreptul - (partea institutionala ) se constituie ca un sistem de reglementare si de institutii care
6

alcatuiesc cadrul substantial de referinta. Dreptul ca fenomen normativ da expresie cerintelor

structurilor sociale de mai buna organizare a raporturilor umane n vederea obtinerii acelui echilibru
social indispensabil pentru asigurarea climatului n care liberul arbitru si violenta sunt raportate la
un anumit standard oficial de comportament.
Al treilea component al juridicului este alcatuit din elemente rationale si sociologice. Raporturile
juridice si situatiile juridice probeaza eficienta dreptului. In cadrul acestor raporturi indivizii
participa n calitate de subiecti de drept, valorificndu-si sau aparndu-si interesele si drepturile.
Dreptul ca sistem de norme si institutii are o sfera mai restrnsa dect juridicul - ca parte
componenta a realitatii sociale. Dreptul suporta influente din partea cadrului fizic nconjurator,
precum si din partea componentelor sistemului social.
Factorii de configurare a dreptului
Elementele de influentare a dreptului se numesc factori de configurare a dreptului. Acesti factori
sunt grupati n trei categorii:
A.Cadrul natural este factorul de configurare a dreptului care are drept componente mediul
geografic, factorii biologici, fiziologici si demografici.
B.Cadrul social si politic influenteaza dreptul constituind un factor de configurare cu actiune
specifica. Evolutia istorica a fenomenului juridic pune n lumina caracterul corelat al actiunii
componentelor acestui factor: economicul, politicul, socialul si ideologicul.
Factorul economic si impune autoritatea si asupra celorlalte componente ale sistemului social. Un
anumit tip de economie nu va fi strain de un anumit tip de ideologie, care si va pune amprenta si
asupra modului de receptare de catre drept a influentei economice. De ex. Ideologia liberala si
neoliberala considera ca dreptul trebuie sa favorizeze economia libera si, n consecinta , libertatile
economice trebuie sa -si gaseasca reflectarea att n Constitutie, ct si n legile subsecvente acesteia.
Proprietarul trebuie sa aiba posibilitatea de a profita de toate serviciile aduse de proprietatea sa, iar
n sens juridic, proprietatea este un complex de drepturi care nu poate sa existe dect n virtutea
legii, a unei legi aflate n continua evolutie.
Asupra dreptului exercita inflente si structurile organizate ale societatii:statul, grupurile de presiune
sau de interese si partidele politice ca structuri sociale nestatale.
O notabila inflenta o exercita grupurile de presiune care direct, afirma ca nu doresc puterea. In
realitate intervin direct n viata politica.
C. Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Normele juridice
reprezinta un important factor de socializare care modeleaza comportamentul uman. Dincolo de
instinctul social al omului, comportarea sa n societate este determinata de functionarea cadrelor
normative care prefigureaza conduita tipica ce corespunde interesului general.
7

Dimensiunea umana a dreptului priveste drepturile fundamentale ale omului, garanteaza egalitatea
deplina a tuturor oamenilor si posibilitatea de manifestare nestingherita n temeiul libertatii si
demnitatii.
Factorii de configurare a dreptului exercita o influenta prin conexiunea lor asupra dreptului, fara
nsa ca unuia dintre acestia sa i se atribuie un rol primordial.

CAPITOLUL 2: ESENTA , CONTINUTUL , FORMA SI DEFINIREA DREPTULUI

1. Esenta dreptului

Ca orice fenomen , dreptul este unitatea unor laturi :

-calitative
-cantitative
Determinarea conceptului de drept prin prisma categoriei filisofice de " esenta , continut si forma " ,
implica efortul de decelare , stabilire a trasaturilor si determinarilor calitative fundamentale ale
dreptului , precum si efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si externa a
continutului.
In general , esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor , trasaturilor si raporturilor interne
necesare , relativ stabile , care constituie natura interna , launtrica a fenomenului si il fixeaza intr - o
clasa de fenomene.
Din multitudinea determinarilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principala care
exprima calitatea inregului . Aceasta este calitatea juridca a vointei si interesului , care prezideaza la
8

aparitia normelor dreptului si care asigura un anumit echilibru in desffasurarea raporturilor

interumane.
Oricate modificari va suferi un sistem juridic , prin orice stari ar trece , acesta calitate va ramane
neschimbata.
n drept, rolul vointei are o dubla semnificatie :
a) vointa generala
a gruparilor sociale sau a intregii societati , determinata de anumite interese , care tinde
sa se ofocilalizeze prin intermediul activitatii statale , creand dreptul statal ;
b) vointa individuala
manifestata in procesul aplicarii dreptului .
Vointa este o categorie psihologica , reprezentand procesul psihic prin care se infrang anumite
obstacole , prin actiuni orientate catre realizarea unui scop propus in mod constient , un efort
voluntar in care se confrunta posibilitatile omului cu conditiile subiective si obiective .
Cand se abordeaza esenta dreptului , nu se are in vedere acest sens al vointei individuale , ci se are
in vedere vointa generala , ce se exprima in cutume sau legi , care tinde sa - si subordoneze vointa
individuala avand la origine constiinta individualizata .
Cuprinderea in drept a acestei vointe si exprimarea ei in forma oficiala se realizeaza in baza
considerarii interesului fundamental al grupului sau ale societatii in ansamblu . .
Ideea existentei unei asemenea vointe generale o intalnim in conceptia contractualismlui .
In conceptia lui Rousseau - reprezentant de seama al contractualismului - vointa generala nu este
suma tuturor vointelor , ci numai acelora care concorda in vederea realizarii contractului social .
Baza constructiei sale ramane vointa particulara ; dreptul , ca si statul , apare in conceptia lui
Rousseau si a adeptilor sai , ca produse ale vointei , ca forme necesare ale vietii in comun .
Eliminand unele exagerari datorate subiectivismului , voluntarismului social , care considera
societatea ca un produs arbitrar al vointei si inteligentei umane , iar legislatia ca opera arbitrara a
9

omului , intelegerea vointei generale care se difuzeaza prin ofocializare , gaseste real suport in
conceptia clasica contractuala .
In drept se exprima o atare vointa , iar acesta vointa nu este o simpla suma aritmetica a vointelor
indivizilor , ci un tot organic care depaseste simpla sumare a vointei indivizilor si exprima pozitia si
interesele generale ale grupurilor si structurilor sociale .
Interesele grupurilor sociale fac ca acestea sa doreasca sa se stabileasca - dintre multitudinea de
interese de multe ori opuse - o armonie in virtutea ideii de valoare . Nu este vorba de valoare ca
entitate abstracta , ci ca valoare ce functioneaza dependent de sistemele morale si evolueaza in
cadrul acestor sisteme .
Pentru a - si conserva fiinta , societatea are nevoie de coordonarea activitatii individuale , in cadrul
unei cooperar si al unei ordini privite ca si conditii minime de consens in promovarea unui scop
colectiv ; de aceea , are dreptate Del Vechio cand considera legea ca fiind in acelasi timp gandire si
vointa , fiindca inglobeaza o hotarare logica si un act de autoritate . Del Vechio considera ca , vointa
generala - ca vointa a statului - este superioara vointei individuale si mai puternica decat ea , fiind
pentru acesta o forma mai inalta a libertatii si o treapta superioara a spiritului , constituind esenta
dreptului . Aceasta vointa generala , oficializata , devenita vointa juridica , exprimata in legi si
aparata de stat , trebuie privita ca o unitate de momente sociale si psihologice .
Vointa juridica se numara printre elementele componente ale constiintei juridice .
Dar dreptul nu poate ramane doar in stare de vointa , ratiunea sa practica , legaturile sale intoriceste
constituite cu interesele fundamentale ale oamenlilor , imprima dreptului trasaturi de eficienta mult
mai pronuntate in comparatie cu alte sensuri normative ( ex : in comparatie cu cele morale ) .
Perceptele dreptului isi gasesc concretizare in elementele de continut ale acestuia .

2. Continutul dreptului
Continutul dreptului
este constituit din ansamblul laturilor si conexiunilor , care dau expresia concreta vointei si
intereselor sociale , ce reclama oficializarea si garantarea pe cala statala . Sub acest aspect ,
10

continutul dreptului impune esenta sa , dar nu se reduce la ea . Continutul este mai bogat , stufos ,
desi nu este atat de profund ca esenta , fiind mai apropiat de realitatile sociale in care dreptul isi
duce existenta ; continutul este in acelasi timp mai mobil , insasi dinamica sa .
Dinamica dreptului determina aprofundarea cunoasterii continutului dreptului in toata
complexitatea sa si in explorarea conexiunilor , a legaturilor interne si externe , mai ales ale
elementelor sale componente .
Continutul dreptului are ca legatura componenta doar sistemul normelor juridice .
Ca elemente de continut ale dreptului , normele juridice se afla intr - o permanenta corelatie cu
constiinta juridica , si prin aceasta cu ansamblul conditiilor vietii materiale si spirituale a societatii .
Raportat la societate , dreptul apare ca un factor care organizeaza relatiile sociale , le da o finalitate
in conformitate cu un interes public .
Normele de drept - ca laturi ale continutului dreptului - infatiseaza in calitate de premise si conditii
" sine qua non " ale ordinii , precum si ca instrumente de control social .

3. Forma dreptului

Continutul dreptului nu poae fi desprins de cel al formelor sale .

Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului . Ea
desemneaza aspectul exterior al continutului , modul sau de exteriorizare .
Forma dreptului are intotdeauna greutate sensului acestuia . Ea este a unui continut . Forma goala
este o absurditate .
Forma este legea de alcatuire , modul in care se leaga elementele care compun continutul dreptului .
In perspectiva structulist - sistemica , dreptul este o structura , un organism integrator , functionand
pe baza relatiei tot - parte ( parte - intreg ) . Din aceasta perspectiva se poate vorbi de o forma
interna si una externa .

11

Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului ( sistemul dreptului ) gruparea
normelor juridice pe institutii si ramuri ( ramura dreptului privat si cea a dreptului public ) .
Forma externa poate fi analizata din mai mule puncte de vedere :
a) din punctul de vedere al modalitatii de exprimare a vointei legiuitorului , respectiv izvoarele
dreptului
b) din punctul de vedere al sistematizarii legislatiei - codofocari , incorporari etc.;
c) din punctul de vedere al modalitatii de exprimare a normelor de drept in felurite acte ale
organului de stat : legi , decrete , hotarari etc.
In forma dreptului sunt cuprinse si procedeele specifice tehnicii juruduce , cum ar fi : conceptele ,
procedeele de conceptualizare , clasificarile , tiparele logice ale normelor juridice .
Forma dreptului apare ca elementul sau intrinsec .
Forma dreptului ajuta la intelegerea corecta a modului in care dreptul patrunde in tesatura
raporturilor sociale , influentand conduita oamenilor si ocrotind nevoile sociale majore .
Ea permite abordarea stiintifica a problematicii existentei in timp a unor permanente juridice constantele dreptului - elemente indispensabile oricarei legislatii .
4. Definirea dreptului
In existenta sa milenara , dreotul a primit numeroase definitii ( redam doar cateva ) .
Romanii au definit dreptul prin referirea la morala : " JUS EST ARS AEQUI ET BON " - " Dreptul
este arta binelui si a echitatii " . Definitia este data de Celsius .
In acesta acceptiune , dreptul nu se emancieaza fata da latura moralei , iar scopul sau era realizarea
binelui moral .
Realizarea echitatii implica respectarea principiilor :
HONESTE VIVERE
NEMINEM LEDERE
SUUM CUIQUE TRIBUERE
12

Definirea dreptului a pus indiscutie chiar natura dreptului .

Este dreptul o realitate transcedentala care se impune ratiunii , sau , dimpotriva , este un ansamblu
de fenomene sociale perceptibile prin experienta ?
Raspunsul la aceste intrebari a framantat si a marcat inreaga evolutie a filosofiei juridice .
La prima parte a inrebarii a dat raspuns scoala dreptului natural , chiar prin juristii ramani concepeau dreptul ca pe o realitate transcedentala .
Cicero spunea : " Este o lege adevarata , dreapta , rationala , conforma cu natura , raspandita in toti ,
eterna . Aceasta lege nu este permis sa fie abrogata si nici nu se poate deroga de la ea . Nici nu este
alta la Roma , alta la Atena , alta acuma , alta mai tarziu . Ci o singura lege si eterna ,
neschimbatoare , va carmui pe toti oamenii si in toate timpurile . "
Conceptia dreptului natural a constituit pilonul gandirii juridice pana la sfarsitul secolului al - XVIII
- lea . Aceasta conceptie a fost dezvoltata in operele lui Grotius _ sfarsitul secolului al - XVI - lea inceputul secolului al - XVII - lea - este prezenta si la alcatuirea Codului Civil Francez . " Dreptul
natural este un drept universal si imuabil , izvor al tutoror legilor pozitive " .
Conceptia care a prezidat elaborarea Codului Civil Francez ( 1804 ) a fost de factura jus naturalista .
Scoala istorica germana a dreptului - prima jumatate a secolului al - XIX - lea - reprezentata de
Savigni si Pushta , a adus un punct de vedere nou , care a zdruncinat credinta in existenta unui drept
natural , sustinand ca dreptul este un produs istoric , altfel nu s - ar putea explica diversitatea
conceptiilor juridice si formelor de drept , diferite de la popor la popr si de la o epoca la alta .
Problemele dreptului incep acum sa fie tratate din prespectiva istorica . Savigni spune ca " daca se
cerceteaza care este obiectulin sanul caruia dreptul pozitiv isi are realitatea , se gaseste ca acest
obiect este poporul " .
Baza dreptului pozitiv isi gaseste realitatea in cinstiinta generala a poporului . El este produsul
constiintei colective , al spiritului poporului : " Volks geist " .
13

Istoria dreptului este legata de istoria poporului " precum viata poporului se schimba de - a lungul
veacurilor - spune Pushta - tot astfel dreptul , ramura a acestei vieti se schimba si el cu vremea , se
dezvolta odata cu poporul caruia ii apartine si se adapteaza diferitelor sale faze de dezvoltare " .
Totusi , scoala istorica n - a putut anihila complet ideea dreptului natural conceput mai tarziu ca
drept rational , alcatuit din ideile conducatoare generale , desprinse din ratiunile impuse de justitie ,
echitate si bunul simt .
Fata de modul de gandire jus - naturalist ( sau de explicatia si definirea acestui drept ) reactioneaza
pozitivistii , in frunte cu Leon Duguit , care spunea : " Sistemul juridic al Declaratiei Drepturilor
Omului si al Codului Napoleonian era bazat pe conceptia metafizica asupra dreptului subiectiv " .
Sistemul juridic al popoarelor moderne tinde a se stabili pe constatarea faptului de functie sociala ,
impunandu - se indivizilor si grupurilor . Se elabora astfel un sistem nou de ordin realist care se
opunea celui metafizic .
In aceasta directie realista se inscrie si conceptia lui Shering ( jurist german din secolul al - XIX lea ) , care pune la baza dreptului interesul legal ocrotitor . " Dreptul - scrie Schering - este forma in
care statul isi organizeaza prin constrangere , asigurarea conditiilor de viata ale societatii " .
Profesorul american Berman , arata ca " dreptul este unul din cele mai profunde concepte ale
civilizatiei pentru ca el ofera protectia contra tiraniei si anarhiei , unul din instrumeltele principale
ale societatii , pentru coservarea vietii si ordinii , impotriva amestecului arbitrar in interesele
individuale " .
Profesorul Popa da urmatoarea definitie a dreptului : " Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si
garantate de catre stat , care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman , in
principalele relatii din societate , intr - un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor ,
apararea drepturilor esentiale ale omului si justitiei sociale . "
CAPITOLUL 3: RINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUII. NOTIUNE

Principiile de drept sunt reguli de maxima generalitate care sintetizeaza experienta sociala si asigura
14

echilibrul dintre respectarea drepturilor si ndeplinirea obligatiilor.

Etimologic, notiunea de principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care are sensul de nceput,
obrsie sau element fundamental.Orice principiu este un nceput pe plan ideatic, o sursa de actiune.
Principiile generale ale dreptului sunt prescriptiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului si
aplicarea sa.
Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deductii sau o generalizare a unor fapte
concrete.
Principiile generale ale dreptului asigura unitatea, omogenitatea, coerenta si capacitatea de
dezvoltare a unor relatii asociative. Un principiu de drept este rezultatul experientei sociale, iar
utilitatea practica a cunoasterii principiilor generale consta n aceea ca ele traseaza liniile directoare
pentru ntregul sistem juridic si exercita o actiune constructiva, orientnd activitatea legiuitorului.
Pe de alta parte, principiile generale au un important rol n administrarea justitiei, deoarece cei
abilitati cu aplicarea dreptului trebuie sa cunoasca nu numai norma juridica, ci si spiritul sau, iar
principiile dreptului determina tocmai spiritul legilor. In alta ordine de idei, n situatii determinate,
principiile de drept tin loc de norma de reglementare. In consecinta, judecatorul nu poate refuza
solutionarea unei cauze, invocnd lipsa textului legal, n baza caruia poate judeca, deoarece ar fi
nvinuit de denegare de dreptate si va solutiona acea pricina n baza principiilor de drept.
Actiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garantiei dreptului mpotriva
imprevizibilitatii normelor coercitive si asigurarea concordantei legilor si oportunitatii lor.
Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de
interpretare din alte norme avnd rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evolutia sociala.
DELIMITAREA NOTIUNII DE PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
Spre deosebire de conceptele si categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a aplicarii
principiilor, principiile dau continut concret categoriilor juridice, asigurndu-le functionalitatea.
Intre principiile fundamentale de drept si normele juridice delimitarea se face potrivit raportului
care exista ntre ntreg si parte, potrivit careia normele juridice se raporteaza n permanenta la
principii:
" Normele juridice pozitive contin si descriu o mare parte din principiile dreptului;
" Principiile dreptului si asigura functionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele
juridice;
" Normele juridice au o valoare explicativa mult mai restrnsa fata de valoarea explicativa a
princiilor
Principiile dreptului se deosebesc si de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt mici
15

sinteze cu un grad de cuprindere incomparabil mai mic dect al principiilor fundamentale.

PREZENTAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI
Aceasta prezentare sumara are scopul de a ajuta la formarea unei imagini asupra sistemului
principiilor dreptului. Acest sistem este format din principiile fundamentale ale dreptului si din
principiile de ramura.
Principiile de ramura au la baza principiile fundamentale, continundu-le actiunea, amplificnd-o la
nivelul fiecarei ramuri de drept.
Cele mai importante principii ale dreptului sunt:
1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului;
2. Garantarea libertatii si egalitatii indivizilor
3. Principiul responsabilitatii sociale a indivizilor;
4. Principiul echitatii si justitiei.
Vom dezvolta pe scurt continutul fiecarui principiu prezentat.
ASIGURAREA BAZELOR LEGALE DE FUNCTIONARE A STATULUI
ACTIUNEA acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept, deoarece caracteristica
fundamentala a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa
n conformitate cu cerintele legalitatii.
In statul de drept izvorul oricarei puteri politice trebuie sa fie vointa suverana a poporului, care
trebuie sa-si gaseasca formele juridice de exprimare, astfel nct puterea poporului sa poata
functiona n mod real ca o democratie. Guvernarea prin drept implica potentarea virtutilor dreptului,
descurajarea si reprimarea tendintelor abuzive, realizarea climatului de echilibru printr-o ordine
juridica activa. Poporul trebuie sa aiba garantii constitutionale eficiente, asigurndu-se exercitiul
separat al puterii pe cele trei planuri:legislativ, executiv si judecatoresc si n acelasi timp
interconexiunile si intercontrolul fiecarei componente a puterii.
In acest context se poate considera ca actiunea principiului asigurarii bazelor legale de functionare a
statului se constituie n premisa existentei statului de drept.
GARANTAREA LIBERTATII SI EGALITATII INDIVIZILOR
Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia lor juridica. Nu
poate exista egalitate dect ntre oameni liberi, iar libertatea nu poate exista dect ntre oameni a
caror egalitate este consfiintita juridic.
Egalitatea priveste echilibrul vietii sociale, iar libertatea priveste capacitatea oamenilor de a actiona
16

fara oprelisti, dar astfel nct, prin exercitarea drepturilor proprii sa nu fie vatamate drepturile altora.
In planul realizarii efective a libertatilor sociale, rolul dreptului se materializeaza prin ngradirea
nclinatiilor unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place si n nlaturarea tuturor barierelor si
discriminarilor care persista n asigurarea sanselor egale de manifestare si progres pentru toti
oamenii.
Libertatea este una singura, nsa caile si formele de manifestare a libertatii sunt numeroase si le
corespund diverse drepturi ale individului prevazute n Constitutie, cum ar fi:
-libertatea de opinie;
-libertatea religioasa;
-libertatea de exprimare, etc.
PRINCIPIUL RESPONSABILITATII SOCIALE A INDIVIZILOR
Responsabilitatea nsoteste libertatea, si de aceea, trebuie facuta demarcatia neta ntre libertate si
liberul arbitru. Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a individului n
procesul interactiunii sociale. Concepnd responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de
rezultatul actiunii sociale a omului, se admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de
manifestare a responsabilitatii, si totodata, ca libertatea este o conditie fundamentala a
responsabilitatii.
Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul sau sanctionator, intervenind pe tarmul
raului deja faptuit, ci trebuie avuta n vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa
contribuie la fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care presupune grija
fata de integritatea valorilor ocrotite de lege.

PRINCIPIUL ECHITATII SI JUSTITIEI.

Cuvntul echitate provine din limba latina: ECVITAS - NEPaRTINIRE, CUMPaTARE,
DREPTATE.
Actiunea principiului echitatii trebuie sa priveasca att activitatea legiuitorului - n elaborarea
actelor normative -, ct si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului de catre organele care
aplica legea.
Justitia reprezinta acea stare generala a societatii care se realizeaza prin asigurarea pentru fiecare
individ n parte si pentru toti impreuna a satisfacerii drepturilor si intereselor legitime.
Prin finalitatea sa justitia se situeaza printre principalii factori de consolidare a celor mai importante
relatii sociale, deoarece ea ntruchipeaza virtutea morala fundamentala, menita sa asigure armonia si
17

pacea sociala, la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale si juridice.
In dreptul roman, justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii - HONESTE VIVERE. In ierarhia
legilor, n vrful piramidei sunt asezate legile divine, care dau continut legii naturii, iar la baza
piramidei stau legile umane.
Justitia urmareste ca n tratamentul dintre oameni sa fie exclusa orice disparitate care nu ar fi
fondata pe consolidarea drepturilor fiecaruia, astfel ca prescriptiile dreptului pozitiv sunt supuse
controlului justitiei. In ipoteza n care apar legi injuste se impune schimbarea lor, eventual a ordinii
existente, atunci cnd aceasta este un obstacol definitiv n realizarea justitiei.
FUNCTIILE DREPTULUI
Functiile dreptului sunt acele orientari fundamentale ale actiunii mecanismului juridic la
ndeplinirea carora participa ntregul sistem al dreptului - ramurile, institutiile, normele dreptului precum si instantele sociale special abilitate cu atributii n domeniul realizarii dreptului.
Aceste functii sunt:
1. Functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice a societatii
rezida n aceea ca dreptul asigura cadrul de functionare a ntregului sistem de organizare sociala.
Dreptul, prin normele sale, reglementeaza organizarea exercitarii puterii, ncredintarea exercitiului
puterii unor categorii de organe pe cele trei planuri:legislativ, executiv si judecatoresc.
2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii, care rezida n
aceea ca statul ocroteste si garanteaza cu ajutorul dreptului:
- ordinea constitutionala;
- proprietatea;
- drepturile si ndatorile fundamentale ale cetatenilor.
3. Functia de conducere a societatii deriva din faptul ca , n sensul cel mai larg, legea ni se
nfatiseaza a fi forma universala de exprimare a celor mai importate deziderate sociale si n acelasi
timp, dreptul se circumscrie conceptului de practica sociala si confera norme de reglementare a
societatii. Normele juridice sunt acte de decizie si de conducere sociala, fiind expresia concentrata a
necesitatilor vietii sociale.
4. Functia normativa a dreptului - este o functie de sinteza, n sensul ca priveste si aspectele
importante ale celorlalte functii . aceasta functie deriva din nevoia subordonarii actiunilor
individuale fata de conduita tip prescrisa de normele juridice. Mai mult, normativitatea juridica este
o componenta a normativitatii sociale , si n consecinta, att individul, ct si statul, organele sale,
persoanele morale si desfasoara comportamentul conform rescriptiilor normative ale dreptului .
CAPITOLUL 4: IZVOARELE DREPTULUI
18

1.Notiuni si forme
Este necesar a se face distinctie ntre izvoarele materiale si izvoarele formale ale dreptului.
Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioara, care determina
actiunea legiuitorului. In consecinta, prin izvor de drept, n sens material, ntelegem viata sociala,
economica si culturala n complexitatea ei, progresul social care determina nasterea unor reguli de
drept si institutii.
Din punct de vedere juridic, ne intereseaza n special izvoarele formale sau formele de exprimare a
normelor de drept.
Sensul juridic al notiunii de "izvor formal al dreptului" surprinde o multitudine de aspecte si
modalitati prin care continutul normei de drept devine norma de conduita si se impune ca model de
urmat n relatiile sociale. Deci, izvorul formal al dreptului l reprezinta regula de conduita prescrisa
si exteriorizata, cuprinsa ntr-o anumita haina juridica.
Izvoarele de drept sunt clasificate dupa diferite criterii:
A. Dupa modul de transmitere deosebim izvoarele scrise de izvoarele nescrise:
-obiceiul - izvor nescris
-norma juridica - norma scrisa
B.Dupa caracterul oficial sau neoficial al izvorului de drept:
-legea - izvor oficial
-obiceiul, doctrina - izvoare neoficiale.
C.Din punct de vedere ale modului de impunere:
-izvoare directe - actele normative
-izvoare indirecte - obiceiul sau normele elaborate de organizatiile nestatale care pentru a deveni
obligatorii trebuie sa fie validate de o autoritate statala.
D.Dupa modul de creare a normei:
-izvoare creatoare: legea si cutuma, deoarece creaza legi noi
-izvoare interpretative:jurisprudenta si doctrina care interpreteaza legile existente.
E.Enumerativ, izvoarele formale ale dreptului sunt:
-obiceiul juridic - cutuma;
-practica juridica - jurisprudenta
-precedentul juridic
-doctrina
-contractul normativ
19

-actul normativ.
1.OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)
Acesta este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul sau cutuma reprezinta o forma de exprimare a
unor reguli care s-au format n timp si care sunt respectate n virtutea unor deprinderi ndelungate,
fara sa fie impuse prin constrngere.
Pentru ca o anumita regula obisnuielnica sa devina cutuma este necesar sa ndeplineasca
urmatoarele conditii:
-sa aiba un caracter uniform;
-sa se aplice n mod repetat ;
-sa aiba o anume dorata.
Astfel simpla repetare a unor practici nu nseamna n mod necesar crearea unei cutume. Practica
generatoare de cutume trebuie sa fie uniforma, repetabila si sa aiba o durata n timp. Toate aceste
atribute trebuie sa se aplice simultan. In dreptul international o anumita cutuma poate fi consfiintita
si constatata de un organ de drept public.
Avnd n vedere faptul ca aceasta norma de drept nu este scrisa, ea se caracterizeaza prin o
deosebita mobilitate. Pentru a se constata continuitea normelor cutumiare, s-a impus codificarea
cutumelor. Codificarea are efectul ntreruperii caracterului evolutiv al cutumei, si de aceea, cu toate
ca se poate forma o noua cutuma, ea nu va putea contrazice norma cuprinsa ntr-un cod de legi sau
norma uniforma. Cutuma se ntemeiaza pe cazuri concrete, la care se face referire, fiind evocate
aceste cazuri ca precedente. In sistemul de drept anglo-saxon, dreptul cutumiar este un important
izvor al dreptului. De asemenea, n dreptul international public, obiceiul juridic este izvor principal
de drept alaturi de tratat, reprezentnd exprimarea tacita a consimta mntului statelor cu privire la
cunoasterea unor reguli determinate ca norme de conduita obligatorie n relatiile dintre ele.
In Romnia, pozitia dreptului obisnuielnic (cutumiar) s-a pastrat puternica pna la nceputul
veacului al XIX-lea, alcatuind obiceiul pamntului sau legea romneasca:JUS VALAHICUM sau
IUS VALACHORUM. Primele legi romnesti ale lui alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei
Basarab, Codurile lui Calimach si Caragea lasau loc de manifestare fortei obiceiului si faceau
referire expresa la dreptul cutumiar. Dupa aparitia Codului civil din 1864, rolul obiceiului se
restrnge, iar codul face trimitere expresa prin cteva articole la obiceiul juridic: 548,600, 607,
1351, 1456, 1443..
In dreptul penal, este exclus rolul cutumei, aici functionnd principiul legalitatii pedepsei si
incriminarii: NULLA POENE SINE LEGE/ NULLA CRIMEN SINE LEGE - ceea ce presupune
ntodeauna ca izvor al dreptului poate fi doar legea scrisa.
DOCTRINA - cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care specialistii n drept le dau
fenomenului juridic. Doctrina formeaza stiinta juridica al carei rol teoretic este indiscutabil, att n
20

privinta explicarii si interpretarii stiintifice a materialului normativ, ct si n opera de legiferare, n

procesul de creare a dreptului, ct si n activitatea practica de aplicare a dreptului.
In dreptul actual, doctrina nu este considerata izvor de drept, nsa acest lucru nu mpieteaza cu
nimic asupra rolului indispensabil pe care ea l are n procesul legislativ si n procesul practicii
juridice. Solutiile si interpretarile doctrinare sunt ntodeauna fondate pe cazuri practice, pornind de
la fapte reale, pe care apoi le generalizeaza, le interpreteaza si le explica teoretic.
Doctrina a avut un deosebit rol n procesul de creare a dreptului. Astfel, n dreptul roman, opiniile
jurisconsultilor Papinian, Ulpian, Paul erau considerate ca avnd forta legii. In Evul Mediu, doctrina
a jucat, de asemenea, un rol important, datorita obscuritatii si nesigurantei dreptului cutumiar, astfel
ca judecatorii cautau solutiile n comentariile juristilor.
Odata cu codificarea cutumei si cuprinderea normelor juridice n legi, rolul doctrinei a scazut, fara
ca el sa dispara. In functie de argumentatia stiintifica a doctrinei, att n opera de creare, ct si n
aplicarea dreptului, argumentele fiind utilizate att de legiuitor n crearea dreptului ct si de
judecatori n solutiile date.
PRACTICA JURIDICA SI PRECEDENTUL JUDICIAR
Practica juridica sau jurisprudenta este alcatuita din totalitatea hotarrilor judecatoresti, pronuntate
de instantele de toate gradele.
Odata cu sesizarea instantei, judecatorul este obligat sa judece cauza si sa pronunte hotarrea
interpretnd si aplicnd normele juridice. Judectorul nu poate refuza solutionarea unei cauze pe
notiv ca nu ar exista norma juridica aplicabila, deoarece s-ar face vinovat de denegare de dreptate.
Cu toate ca judecatorul n solutionarea litigiului nu este legat n hotarrea pe care o da de o cauza
similara sau de un proces similar judecat de el nsusi sau de o alta instanta, practica judecatoreasca
ajunge la solutii unitare n interpretarea si aplicarea legii, iar n aceasta privinta un rol deosebit
revine Curtii Supreme de Justitie, care are competenta sa transeze n mod suveran conflictele dintre
instante si sa impuna o anumita interpretare prin decizii de ndrumare pentru aplicarea unitara a
legii. Aceste decizii de ndrumare ca si solutiile constitutionale ale instantelor superioare sunt
invocate ca precedente judiciare, iar pe baza lor se solutioneaza cauzele cu care au fost sesizate
instantele.
In sistemele de drept anglo-saxon, jurisprudenta este un important izvor de drept, dreptul comun
fiind alcatuit din hotarrile judecatoresti si obiceiurile juridice. Judecatorul este nu numai un
interpret al legii, ci si un creator al ei, iar o cauza poate fi solutionata pe baza unui precedent
pronuntat cu sute de ani anterior.
CONTRACTUL NORMATIV
Contractul este n principiu un act juridic individual, opera vointei a doua sau mai multe persoane,
care convin cu privire la nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, din
21

care rezulta drepturi si obligatii ale partilor.

Exista totusi o anume categorie de contracte, care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor
subiecte de drept determinate, ele nereglementnd raporturi juridice concrete, ci au n vedere
reglementarile cu caracter generic. Acestea sunt contractele normative si n aceasta calitate sunt
considerate ca izvor de drept, cu deosebire n dreptul constitutional, dreptul international public sau
dreptul muncii si protectiei sociale.
In materia dreptului constitutional, contractele normative pot fi concretizate pe scheletul tratatelor
ncheiate ntre statele ce urmeaza sa compuna o federatie, constituind izvor de drept n organizarea
si functionarea structurii federative a statelor.
In dreptul constitutional, contractele normative pot aparea sub forma tratatelor internationale, care
reprezinta expresia consimtamntului statelor semnatare si n aceasta masura este considerat izvor
de drept.
In dreptul muncii si securitatii sociale, contractul normativ apare sub forma contractelor colective
de munca n care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii, iar pe baza lor se
ncheie contractele individuale de munca.
ACTUL NORMATIV
Actul normativ sau legea are n prezent cea mai mare importanta n sistemul izvoarelor de drept.
Dupa ce a nceput actiunea de codificare, legea a capatat o importanta deosebita. Prin ?legea ca
izvor de drept? nu vom ntelege numai normele elaborate de organul reprezentativ - Parlamentul, ci
orice reguli de drept cu caracter obligatoriu cuprinse n diverse acte normative elaborate de organele
statului abilitate sa elaboreze acte normative. Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris.
Actul normativ cuprinde norme generale obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin
intermediul fortei de constrngere a statului. Pozitia predominanta a actului normativ n izvoarele de
drept din statele moderne este determinata de necesitatea de a se asigura securitatea si stabilitatea
raporturilor sociale. Principiul legalitatii implica subordonarea neconditionata a participantilor la
raportul juridic fata de dispozitiile normative, nsa pentru ca aceasta conformare sa poata deveni
realitate, este necesar ca destinatarii normelor sa-si cunoasca ntr-o maniera clara si neechivoca
drepturile si obligatiile, ceea ce se poate realiza doar cnd normele juridice sunt cuprinse n acte
normative scrise.
La noi sistemul actelor normative este alcatuit din legi, decrete, hotarri, ordonante, regulamente si
ordine, precum si decizii ale organelor administratiei publice locale. Intre acestea, legile ocupa locul
central, fiind elaborate de puterea legislativa, care exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte
acte normative trebuie sa se subordoneze legilor, fiind elaborate pe baza lor si n vederea executarii
acestora.
Legea se remarca prin cteva trasaturi de baza:
22

" Are o procedura de elaborare speciala

" Are caracter normativ si impersonal
" Reprezinta o reglementare primara si originara n sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca
oglindirea normativa in continutul legilor si nu al altor acte normative care au menirea de a
dezvolta, explica si nuanta reglementarile cuprinse n legi.
Dupa forta de aplicare, legile pot fi: constitutionale, organice si ordinare.
Legile constitutionale - CONSTITUTIA - au cea mai mare forta juridica deoarece acestea fixeaza
regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii de stat.
Legile organice reglementeaza domeniile expres prevazute n Constitutie si au o procedura speciala
de adoptare presupunnd o majoritate calificata a organului legiuitor.
ELEMENTE DE TEHNICA JURIDICA
1.Notiunea si principiile tehnicii legislative
Tehnica legislativa reprezinta un complex de metode si procedee menite sa asigure o forma
corespunzatoare continutului reglementarilor juridice.
In activitatea de legiferare se degaja doua momente :
I. constatarea necesitatii reglementarii juridice;
II. desprinderea idealului juridic, adica a modelelor de comportament care vor fi prescrise de norme.
Regula de drept necesita o actiune constienta a legiuitorului, nsa arta de a formula legi este
deosebit de dificila si necesita alaturi de o serioasa informatie, o intuitie pe care o au doar foarte
putini. ?A legifera? a devenit un element fundamental al formei de guvernamnt, fiind uneori
sinonim cu ?a guverna?.
Actiunea de legiferare se realizeaza n baza unor principii, de regula deduse din reglementarile
constitutionale.
2.Principiile legiferarii
A. PRINCIPIUL SUPREMATIEI LEGII - reflecta faptul ca ntre actele normative loculprincipal l
ocupa legea. Prin legi se reglementeaza masurile generale privind activitatea de stat, astfel ca toate
celelalte acte normative trebuie sa fie elaborate pe baza si n vederea executarii legilor.
B. PRINCIPIUL CORELARII SISTEMULUI ACTELOR NORMATIVE - presupune ca actele
normative dintr-un stat sa coexiste n strnsa legatura.
C. PRINCIPIUL FUNDAMENTARII STIINTIFICE - a activitatii de elaborare a actelor normative,
ce presupune ca elaborarea acestora sa aiba la baza studii preliminare si documentari stiintifice.
Fundamentarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda:
23

 Descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate n situatii de drept;

Analiza judecatilor cu privire la determinarea situatiilor ce trebuiesc schimbate sau transformate si
care sa se gaseasca n contrast cu judecatile de valoare din care se inspira nsasi schimbarea;
Costul social al proiectatei reforme legislative;
Oportunitatea si eficienta actului normativ;
Corelatia cu celelalte norme.
D. PRINCIPIUL ASIGURARII RAPORTULUI INTRE MOBILITATE SI STABILITATE , care
urmareste ca un act normativ sa cuprinda o asemenea reglementare care sa corespunda
transformarilor din societate si n acelasi timp, prin gradul lor de generalitate si fermitatea lor sa
aiba o ct mai mare stabilitate.
E. PRINCIPIUL ACCESIBILITATII LA INTELEGEREA ACTULUI NORMATIV - are n vedere
faptul ca normele juridice, datorita elementelor lor structurale si a caracterului clar si neechivoc,
trebuie sa fie ntelese de destinatarii lor, cu nivele de cultura neomogene, pentru ca derularea lor
concreta n cadrul aplicarii dreptului sa conduca la ntelegerea sensului si a literei legii. In acest
sens, norma juridica trebuie sa aiba o structura logica, sa cuprinda elementele adecvate, fixnd tipul
de conduita prin stil si limbaj juridic adecvat.
Partile constitutive si elementele de structura ale actului normativ
Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti:
1. Expunerea de motive - nsoteste actele normative de importanta deosebita, n care se face
prezentarea succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia sa, a scopurilor urmarite
prin adoptarea actului normativ.
2. Titlul actului normativ - reprezinta elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si
sugestiv, exprimnd cu claritate continutul.
3. Preambulul - constituie o introducere si o punere n tema a subiectilor n legatura cu motivatia
social-politica a interventiei legiuitorului.
4. Formula introductiva - cuprinde temeiul constitutionalitatii sau temeiul legal al reglementarii,
temei ce confera organului respectiv competenta de a emite acel act normativ.
5. Reglementarea propriu-zisa - reoprezinta componenta de baza a actului normativ, structurata pe :
a) - dispozitii sau principii generale;
b) - dispozitii de continut, care formeaza continutul propriu-zis al normei ;
c) - dispoztii finale si tranzitorii, ce cuprind prevederi n legatura cu punerea n aplicare, intrarea n
vigoare, abrogarea altor norme vechi, etc.
24

6. Anexe - care fac corp comun cu legea, avnd aceeasi forta juridica, n continutul lor fiind tabele,
schite, organigrame, etc.
Elementul structural de baza al actului normativ l constituie ARTICOLUL, care contine de regula,
o reglementare de sine statatoare.
Unele acte normative pot fi grupate pe : sectiuni, capitole, titluri, parti.
Sistematizarea actelor normative
Actele normative formeaza un ansamblu dinamic cu o structura complexa. Varietatea actelor
normative impune sistematizarea acestora pe baza unor criterii determinate n scopul unei bune
cunoasteri si aplicari n relatiile sociale.
Principalele forme de sistematizare a actelor nor,mative sunt ncorporarea si codificarea.
I. INCORPORAREA - este forma initiala de sistematizare si priveste simpla asezare a actelor
normative n raport cu anumite criterii exterioare: cronologic, alfabetic, pe ramuri de drept sau
institutii juridice reglementate. Incorporarea poate avea caracter oficial sau neoficial.
a) Incorporarea neoficiala se face de catre persoane fizice sau juridice sub forma unor ndreptare
legislative.
b) Incorporarea oficiala se realizeaza de catre organele de stat specializate, mbinnd criteriul
cronologic cu cel al fortei juridice a actelor normative.
Trebuie precizat ca n cadrul ncorporarilor nu se procedeaza la prelucrarea materialului normativ si
nu se aduc modificari continutului normelor adunate n culegeri sau colectii, n functie de
modificarile legislative, ci acestea sunt prezentate cronologic sau la sfrsitul actului legislativ
modificat.
II. CODIFICAREA - este o forma superioara de sistematizare a normelor juridice, care presupune
cuprinderea ntr-un cod cu forta juridica a legii, a normelor juridice apartinnd aceleiasi ramuri de
drept. Codificarea implica prelucrarea ntregului material normativ prin ndepartarea normelor
perimate, completarea lacunelor legislative, introducerea de norme noi cerute de evolutia relatiilor
sociale, validarea logica a materialului normativ si utilizarea mijloacelor moderne de tehnica
legislativa, prin alegerea modalitatii de reglementare, a formei exterioare de reglementare, etc.
Codificarea are ca premisa principiile generale ale sistemului dreptului si ale unei ramuri de drept,
rednd ntr-un singur act cu un continut si o forma unitara toate normele juridice dintr-o ramura
( materia dreptului civil - Codul civil, pentru dreptul penal - Codul penal).
Desi are forta juridica a unei legi, codul nu este o lege obisnuita, ci un act legislativ unic, cu o
organizare interna aparte n care normele sunt asezate ntr-o consecutivitate logica, care reflecta
structura ramurii de drept respective.
25

Actiunea de sistematizare legislativa a nceput nca din dreptul roman sub forma ncorporarilor
Constitutiilor (Codul lui Teodosian - sec.V d.IH). Justinian este cel care a desavrsit opera de
sistematizare a dreptului roman.
Codul, n sensul contemporan al notiunii, a constituit o adevarata revolutie legislativa. Astfel, n
Franta apare n 1804 Codul civil, n 1807 Codul de procedura civila, n 1808 Codul de comert, iar n
1811 Codul penal.
La noi n tara, Codul civil , de inspiratie franceza, intra n vigoare n 1865, fiind aproape o traducere
a Codului lui Napoleon.
CAPITOLUL 5: NORMA JURIDICA

1.Notiune si trasaturi caracteristice

Relatiile sociale care se stabilesc ntre oameni presupun existenta unor norme de comportare n
societate sub diferite aspecte: etice, morale, religioase, juridice. Intre normele existente la nivelul
unei societati exista o strnsa legatura si interconditionare, deoarece:
-reflecta conditiile social-economice ale epocii
-dispozitiile lor sunt concordante
-au caracter general si impersonal
-prin intermediul lor se prescriu actiunile obligatorii impuse sau permise
-urmaresc ncurajarea conduitelor prescrise si sanctionarea celor ce deviaza de la prevederile lor.
Intre normele sociale , prin continut si forma, se detaseaza normele juridice, care constituie
structura interna a dreptului.
Norma juridica este elementul de structura interna a dreptului, cu ajutorul careia se stabileste un
mod de comportament al individului in societate, precum si un cumul de pretentii si exigente ale
societatii fata de individ.
Obisnuit, ?norma? este echivalent cu ?regula?, deoarece marea majoritate a normelor contin reguli
de comportament, sanctiuni pentru cei ce le neglijeaza, ct si anumite obligatii corelative drepturilor
subiective garantate. In afara normelor de comportament, norma juridica poate contine principii
generale de drept, definitii, explicarea unor termeni legali, etc.
Norma de drept contine ceea ce trebuie sa ndeplineasca un anumit subiect, ceea ce este el
ndreptatit sa faca sau ceea ce i se recomanda sau este stimulat sa faca.
Normele de drept, cu toate ca sunt variate ca forma, continut si gama a relatiilor sociale
reglementate, au anumite trasaturi definitorii sau caracteristici comune care le deosebesc de
26

celelalte norme sociale:

Caracter general si impersonal - deoarece vizeaza totalitatea mprejurarilor ce cad sub incidenta
formulei lor generale, conduita prescrisa fiind tipica si aplicabila nelimitat. Prin aceasta trasatura
normele juridice se deosebesc de actul individual de aplicare a dreptului, care este concret si
personal. Norma juridica abstractizeaza; aceasta nu nseamna ca oricnd si oricum se poate aplica
aceeasi norma juridica, deoarece sunt norme juridice care se aplica unor categorii speciale de
subiecti sau n spatii bine precizate. Cu toate acestea, norma juridica contine un model abstract
pentru un agent posibil al actiunii sociale, ceea ce i impune acestuia o varianta de comportament, n
conditiile n care acesta are la dispozitie mai multe variante.
Caracterul imperativ , obligatoriu al normei juridice care nu este o simpla recomandare, astfel ca
respectarea sa sa fie garantata, la nevoie, cu ajutorul fortei de constrngere a statului. Pentru a
deveni obligatorie norma de drept se bucura de garantia statala. Ea se aplica n toate raporturile
sociale din momentul intrarii sale n vigoare si pna la iesirea din vigoare, n mod continuu ,
neconditionat.
Caracterul volitional rezulta din faptul ca reglementeazanumai conduita volitionala a oamenilor si
nu fapte independente de vointa acestora.
Norma juridica prescrie o conduita tipica dupa care subiectii de drept vizati trebuie sa se conduca
n activitatea lor, prefigurnd un anume comportament social.
Norma juridica implica in mod ideal un raport inter-subiectiv, deoarece ea nu este doar o prescriptie
general-abstracta si tipica, ci are n vedere faptul carelatiile sociale se realizeaza ntre oameni.
Norma juridica este o regula de conduita cu caracter general si impersonal, care exprima vointa de
stat si a carei respectare este obligatorie si garantata, la nevoie, prin forta de constrngere a statului.
2. Structura normei juridice
Continutul normei juridice si conceptul sau fac parte din ansamblul de notiuni si categorii ale
gndirii juridice prin intermediul carora este aplicata realitatea juridica.
Structural normajuridica poate fi clasificatadin punct de vedere logico-juridic sau tehnico-legislativ.
Continutul normei juridice are o structura logico-juridica constnd din elemente reciproc
dependente, indiferent de formularea ei tehnico-legislativa, care are n vedere tocmai forma
exterioara de exprimare a continutului sau si ncadrarea n textele legislative.
A. Structura logico-juridica a normei juridice are o componenta trihotomica, formata din ipoteza,
dispoztie si sanctiune, n continutul carora se prevad conditiile de aplicare, tipul de conduita si
urmarile nerespectarii si ncalcarii normei.
IPOTEZA este acea parte a normei juridice care stabileste conditiile, mprejurarile sau faptele n
27

prezenta carora se aplica dispozitiile legale si categoriile de subiecte carora le este destinata. Ipoteza
poate fi determinata sau relativ-determinata.
Ipoteza determinata stabileste exact conditia de aplicare a dispozitiei, pe cnd cea relativ
determinata indica mprejurarile n care se aplica dispoztia, fara sa redea continutul concret al
acestor mprejurari, ci este lasat la latitudinea organului de aplicare a dreptului.
De asemenea, ipoteza poate fi simpla - atunci cnd prevede o singura mprejurare privind aplicarea
dispoztiei, sau complexa - cnd sunt prevazute mai multe mprejurari, care toate mpreuna sau
fiecare n parte pot determina aplicarea.
DISPOZITIA - (miezul normei juridice) - prevede conduita ce trebuie urmata n ipoteza data,
stabilind drepturile subiective si obligatiile corespunzatoare ale persoanelor vizate de respectiva
norma.
Dispozitia poate fi:
- determinata - cnd stabileste categoric si fara nici o posibilitate de derogare drepturile si obligatiile
celor vizati (de ex. n Codul familiei dispoztia prin care bunurile dobndite de oricare din soti n
timpul casatoriei sunt bunuri comune ale sotilor) , si
- relativ - determinata, cnd norma prevede mai multe variante posibile de conduita, urmnd ca
subiectul sa-si aleaga una dintre ele.
SANCTIUNEA indica urmarile nerespectarii dispoztiei normei juridice, adica masurile ce se pot lua
mpotriva celor care au ncalcat dispoztia si care se aduc la ndeplinire prin forta de constrngere a
statului.
In functie de natura raportului social reglementat, de pericolul social pe care-l comporta ncalcarea
dreptului, distingem:
" sanctiuni penale;
" sanctiuni administrative;
" sanctiuni civile, etc.
Dupa modul de determinare, sanctiunile pot fi:
" absolut-determinate - sunt clar si precis exprimate, neputnd fi modificate de organul de aplicare a
dreptului;
" relativ - determinate - care stabilesc limitele minime si maxime ale sanctiunii, iar organul de
aplicare poate decide ntre aceste limite;
" alternative - cnd organul de aplicare alege una din sanctiunile prescrise de lege;
" cumulative - n care se stabilesc sanctiuni care se aplica cumulativ.
Din necesitati de tehnica legislativa si structurare si sistematizare a normei juridice, de cele mai
multe ori elementele normei juridice nu sunt formulate unitar n cadrul unui articol, ci sunt
28

dispersate, uneori, n ntreg continutul actului normativ, sau chiar n acte normative diferite, astfel
ca unitatea lor trebuie cautata n continutul actului normativ sau prin corelare cu alte acte normative.
B. Structura tehnico-juridica reprezinta organizarea normelor juridice pe capitole, sectiuni, articole,
paragrafe, aliniate, etc.
Elementul structural de baza al normei juridice l formeaza ARTICOLUL.
3.Clasificarea normelor juridice
In literatura juridica normele juridice sunt clasificate n diverse categorii dupa criterii variate. De
exemplu,
a) dupa obiectul si metoda reglementarii juridice, deci a ramurii de drept din care fac parte,
distingem tot attea categorii de norme cte ramuri de drept exista:
- norme de drept civil;
- norme de drept constitutional;
- norme de drept administrativ;
- norme de drept procesual civil;
- norme de drept penal;
- norme de drept procesual penal;
- norme de dreptul muncii, etc.
b) dupa izvorul de drept n care sunt ncorporate si dupa functia lor juridica, normele de drept pot fi
cuprinse n legi, ordonante guvernamentale, acte normative elaborate de organele administratiei de
stat centrale si locale.
c) Dupa modul de cuprindere a partilor structurale ale normei juridice, acestea pot fi complete -cnd
cuprind toate elementele constitutive; norme juridice de trimitere, care se completeaza cu norme din
acelasi act normativ sau cu norme din alte acte normative existente si norme juridice n alb, care
urmeaza sa se completeze cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.
d) Dupa sfera de aplicare si gradul de generalitate:
- norme generale - care se aplica tuturor relatiilor sociale dintr-o ramura de drept;
- norme speciale - care se aplica numai unei anumite categorii de relatii din cadrul unei ramuri de
drept;
- norme de exceptie - care sunt date n completarea unei norme generale sau speciale, instituind un
regim derogator de la ele.
Regula este ca normele speciale deroga de la normele generale, iar normele de exceptie sunt de
stricta interpretare.
29

e) dupa caracterul conduitei pe care o prescriu:

- norme imperative - acaror respectare se impune obligatoriu, fara a fi admisa nici o derogare sub
amenintarea sanctiunii. Acestea pot fi:
" onerative - atunci cnd prescriu n mod expres obligatiile de savrsire a unei actiuni;
" prohibitive, care interzic savrsirea unei actiuni sau o anume conduita.
Aceasta subdivizare nu este absoluta, ntruct aceeasi norma poate fi n acelasi timp onerativa si
prohibitiva.
- norme dispozitive - sunt normele a caror aplicare este lasata la dispoztia subiectilor de drept carora
li se adreseaza. Ele se subdivid:
" norme permisive care nici nu interzic savrsirea unui act si nici nu impun o actiune, ci stabilesc
doar anumite drepturi unor subiecte de drept vizate;
" norme supletive - care lasa posibilitatea subiectilor de drept de- a -si alege o anumita conduita n
anumite limite;
" norme stimulative - stabilesc stimulente si conditii de acordare a acestora de catre organele
competente. In ipoteza ndeplinita, condititiile respectivei norme devin obligatorii.
" Norme de recomandare ce prevad o anumita conduita pe care statul o recomanda unor organe ale
sale sau unor cetateni, iar n ipoteza n care destinatarii lor si nsusesc recomandarile, normele
capata caracter obligatoriu.
" Norme punitive ce prevad sanctiunile juridice pentru cei ce nfrng normele juridice. Spre
deosebire de cele stimulative, aceste norme au un caracter imperativ, si n functie de modul de
redactare, pot fi:onerative sau prohibitive.
" Norme organizatorice- care urmaresc sa fundamenteze cadrul de functionare al institutiilor si
celorlalte organisme sociale , modul de nfiintare, scopul, competenta, relatiile n sistem.

4.Actiunea normelor juridice n timp, spatiu si asupra persoanelor

Realizarea dreptului prin traducerea n viata a normelor juridice este conditionata de durata
mentinerii n vigoare a actelor normative, de raza teritoriala n care ele si produc efectele si de sfera
persoanelor asupra carora ele actioneaza.
4.1. Actiunea normelor juridice n timp - este delimitata de momentul intrarii n vigoare si de cel al
ncetarii existentei lor. Aplicndu-se numai la faptele care se petrec n timpul ct sunt n vigoare, ele
nu sunt nici retroactive, nici ultraactive.
In general, trecutul scapa actiunii unei legi si de aceea, ele actioneaza numai pentru viitor. Norma de
30

drept fiind un amendament adus conditiei umane permite sau interzice anumite actiuni. Nu se poate
impune nimanui sa se supuna unei legi care nu exista si, de aceea, nimeni nu poate fi nvinuit ca a
savrsit o fapta care nu era prohibita, ci era, dimpotriva, admisa la data savrsirii ei.
Sub aspectul actiunii n timp a normelor juridice actioneaza principiul neretroactivitatii legii, ceea
ce presupune stabilirea momentului initial si a momentului final al actiunii legii.
In principiu, n Romnia, normele juridice intra n vigoare n momentul publicarii lor n Monitorul
Oficial, sau la data aducerii lor la cunostinta celor carora li se adreseaza. Conform principiului
NEMO CENSITUR IGNORARE LEGEM (Nimeni nu se poate prevala de necunoasterea legii),
legile se presupun cunoscute de la data aducerii lor la cunostinta conform principiului publicitatii.
Uneori, n cuprinsul actelor normative se prevede o alta data, ulterioara datei publicarii normei,
pentru intrarea n vigoare. Se acorda astfel un termen necesar pentru cunoasterea noii norme.
Principiul neretroactivitatii legii este consacrat n art.1 din Codul civil, n art.10-11 din Codul penal.
De la aplicarea principiului neretroactivitatii legii exista nsa si unele exceptii, cand legile se aplica
retroactiv, si anume:
" n situatia cnd legea prevede expres ca se aplica unor fapte petrecute anterior, fara ca prin aceasta
sa se ngradeasca drepturile fundamentale garantate prin Constitutie;
" In cazul cnd este necesara nlaturarea unor piedici care frneaza procesul transformarilor sociale;
" In cazul legilor interpretative care clarifica ntelesul unor norme juridice si care se aplica de la
data intrarii n vigoare a normei interpretate, n cazul cnd ele apar ulterior acestora;
" In cazul legii penale mai favorabile, adica daca de la data savrsirii unei infractiuni si pna la data
ultimului act de executare au aparut mai multe legi care sanctioneaza diferit aceeasi fapta, se va
aplica legea penala cu sanctiunea mai blnda.
Actul normativ ramne n vigoare pna cnd el este abrogat printr-un alt act normativ de acelasi
grad sau superior lui, precum si prin ajungerea la termen sau caderea n desuetudine.
Actul prin care nceteaza existenta unei norme juridice se numeste ABROGARE. Ea poate fi:
1. Abrogare expresa direct cnd ntr-un act normativ nou se arata n mod expres ca actul normativ
anterior sau doar unele articole se abroga.
2. Abrogare expresa indirect cnd legea noua se limiteaza sa mentioneze ca dispozitiile anterioare
contrare prevederilor ei se abroga, fara a se mentiona direct actul normativ sau articole care se
abroga.
3. Abrogare tacita cnd noul act normativ nu abroga expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le
prescrie se abate de la vechea reglementare. Abrogarea tacita este o manifestare de vointa a
organelor statului ce emit actul normativ, care chiar daca nu contine o clauza expresa de abrogare
poate fi considerat act de abrogare prin conduita contrara impusa.
4. Caderea n desuetudine reprezinta ncetarea efectelor unei norme neabrogate, dar care si
31

nceteaza aplicarea, ntruct relatiile sociale pe care le reglementeaza sunt depasite

In toate legislatiile exista si norme a caror actiune este determinata n timp. Acestea sunt legile
temporare, adica au numai o anume durata de existenta.
Au un caracter temporar actele normativecare sunt elaborate pentru anume situatii provizorii: stare
de razboi, calamitati naturale, iar o data cu ncetarea conditiilor care au determinat aparitia lor, este
firesc sa iese din vigoare si actele de reglementare ale acestora.
Actiunea normelor juridice n spatiu si asupra persoanelor
Ne intereseaza daca normele juridice se aplica asupra tuturor persoanelor ce se gasesc pe un
teritoriu, indiferent daca sunt sau nu cetateni ai tarii respective si daca se aplica sau nu unor fapte
savrsite n afara teritoriului tarii.
In general, o norma juridica, n virtutea suveranitatii statului, se aplica si actioneaza asupra
ntregului teritoriu al tarii care a emis-o.
Prin teritoriu , n sens juridic, se ntelege totalitatea ntinderilor de uscat si apa, spatiul nconjurator subsolul si spatiul aerian, asupra carora statul si manifesta autoritatea.
Desi n conceptia legislatiei romne, navele si aeronavele romnesti nu intra n notiunea de teritoriu
national, faptele savrsite pe o nava sau aeronava romneasca aflata n afara marii teritoriale, sunt
socotite ca fapte savrsite pe teritoriul tarii ca urmare a extinderii actiunii legii noastre nationale si
nu ca urmare a extinderii notiunii de teritoriu.
Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat (naturala sau conventionala). Frontierele
aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre
sau acvatice n sus pna la limita liniei inferioare a spatiului cosmic. Teritoriul si frontierele sunt
inviolabile si regimul lor juridic este stabilit prin tratate internationale si norme interne.
Necesitatea mentinerii si dezvoltarii relatiilor internationale impune existenta unor exceptii de la
principiul teritorialitatii legii.
Principalele situatii n care nu se aplica legea tarii noastre pe teritoriul Romniei sunt:
" IMUNITATEA DIPLOMATICA consta n exceptarea unor persoane care exercita activitati
diplomatice. Imunitatea diplomatica presupune:
- inviolabilitatea personala a reprezentantilor diplomatici
- inviolabilitatea cladirilor ocupate de reprezentanta diplomatica;
- inviolabilitatea mijloacelor de transport apartinatoare reprezentantei diplomatice;
- invilabilitatea corespondentei diplomatice
Totodata, agentii diplomatici sunt exceptati de la jurisdictia penala, civila si administrativa a tarii de
resedinta.
32

In cazul n care un representant diplomatic comite o infractiune, sau nesocoteste legile tarii n care a
fost acreditat, guvernul tarii de resedinta l poate declara PERSONA NON GRATA, ceea ce atrage
dupa sine rechemarea sau expulzarea lui.
" STATUTUL JURIDIC AL CONSULILOR - Reprezentantii consulari ai statelor straine se bucura
pe baza reciprocitatii de un regim juridic asemanator imunitatii diplomatice, respectiv anumite
drepturi si privilegii:
- scutirea de unele impozite sau prestatii;
- nesupunerea fata de jurisdictia instantelor tarii de resedinta, etc.
" REGIMUL JURIDIC AL CETATENILOR STRAINI Situatia strainilor poate fi supusa unuia din urmatoarele regimuri juridice:
- regimul national - prin care se acorda strainilor, n conditii de reciprocitate, drepturile civile de
care se bucura cetatenii statului respectiv;
- regimul special prin care se acorda strainilor anumite drepturi prevazute n unele legi sau tratate
internationale;
- regimul clauzei natiunii celei mai favorizate prin care se acorda cetatenilor straini drepturi care sa
nu fie mai restrnse dect drepturile acordate cetatenilor oricarui alt stat tert.
In cazul n care faptele se petrec pe teritoriul mai multor state, intervine conflictul de legi, care se
rezolva prin conventii internationale pe baza reciprocitatii dintre state.
Principalele situatii n care legile statului nostru se aplica si n afara frontierelor, pe baza
reciprocitatii, sunt prevazute n Codul penal , explicabile prin necesitatea de a separa anumite
interese deosebite pentru statul respectiv sau pentru societate n general.
Este de asemenea, firesc ca statul sa aplice legile sale asupra cetatenilor sai, chiar daca au savrsit
fapte incriminate de legea romna n strainatate.
Sunt situatii n care statul nostru aplica legile sale si fata de straini, atunci cnd sunt lezate interesele
fundamentale ale statului nostru sau ale unui alt stat, atunci cnd statul nostru s-a obligat la aceasta
prin conventii internationale. Aceste situatii sunt prevazute de Codul penal n art.4-6:
1.PERSONALITATEA LEGII PENALE -cnd legea penala romneasca se aplica infractiunilor
savrsite n afara teritoriului tarii, daca faptuitorul este cetatean romn sau daca, neavnd nici o
cetatenie, are domiciliul n tara noastra;
2.REALITATEA LEGII PENALE - cnd legea penala romneasca se aplica infractiunilor savrsite
n afara teritoriului tarii, contra securitatii statului romn sau contra vietii unui cetatean romn, ori
prin care s-a adus o vatamare grava integritatii sau sanatatii unui cetatean romn, cnd sunt savrsite
de un cetatean strain sau o persoana fara cetatenie, ce nu domiciliaza pe teritoriul tarii.
3.UNIVERSALITATEA LEGII PENALE - cnd legea penala romna se aplica si altor infractiuni
33

dect cele de mai sus savrsite pe teritoriul tarii de un cetatean strain sau o persoana fara cetatenie,
care nu domiciliaza pe teritoriul tarii, daca fapta este privita ca o infractiune si de legea penala a
tarii unde a fost savrsita, si daca faptuitorul se afla la noi n tara .
Norma juridica se aplica tuturor cetatenilor statului nostru care se bucura de egalitate n fata legii.
CAPITOLUL 6: RASPUNDEREA JURIDICA

1.Notiunea de raspundere juridica

Notiunea de raspundere nu este specifica n exclusivitate dreptului, ea fiind folosita n toate
domeniile vietii sociale. Astfel, se ntlneste sintagma de raspundere politica, raspundere morala,
raspundere civica, etc.
Legislatia si jurisdictia nu definesc notiunea de raspundere juridica, legiuitorul fixnd doar
conditiile n prezenta carora o persoana poate fi trasa la raspundere, respectiv principiile
raspunderii, natura si ntinderea sanctiunilor susceptibile de aplicare si limitele n care opereaza.
Situatia este similara si n practica judiciara, care nu da o definitie a raspunderii juridice sau a
vreuneia din formele acesteia, nsa practica si-a adus o valoroasa contributie la explicarea si
lamurirea conditiilor si formelor raspunderii juridice.
Sensul frecvent atribuit notiunii de raspundere este acela de obligatie de a suporta consecintele
nerespectarii unor reguli de conduita de catre autorul faptei contrare normei si care poarta totdeauna
amprenta dezaprobarii sociale a unei asemenea conduite.
Dupa unii autori, raspunderea civila constituie obligatia de reparare a prejudiciului, iar raspunderea
penala este obligatia de a suporta si executa pedeapsa. Definind astfel raspunderea, respectiv
identificnd-o cu sanctiunea, se restrnge sfera raspunderii.
O alta opinie apreciaza ca raspunderea juridica are loc doar n cazul ncalcarii unor norme juridice si
este urmata de aplicarea constrngerii de stat prin mijloace corespunzatoare gradului de pericol
social al faptei savrsite. Se defineste astfel raspunderea juridica ca fiind o situatie juridica specifica
constrngerii de stat atrasa de ncalcarea sau nerespectarea normelor juridice n vigoare.
Avnd n vedere necesitatea raspunderii juridice ca un raport juridic de constrngere care se naste ca
urmare a ncalcarii unor dispozitii legale de catre persoana fizica sau juridica se poate considera ca
raspunderea juridica este complexul de drepturi si obligatii conexe, care, potrivit legii, se nasc ca
urmare a savrsirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrngerii de stat prin
aplicarea sanctiunilor juridice n scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a ndrumarii
membrilor societatii n spiritul respectarii ordinii de drept.
34

Formele raspunderii juridice

Formele raspunderii juridice, n functie de apartenenta normelor juridice la una sau alta din ramurile
dreptului sunt:
" Raspunderea juridica de drept civil;
" Raspunderea juridica de drept penal;
" Raspunderea juridica de drept administrativ;
" Raspunderea juridica de drept financiar;
" Raspunderea juridica de drept international, etc.
Pentru determinarea formelor raspunderii juridice se are n vedere criteriul apartenentei si formei
sanctiunilor juridice aplicabile la ramura de drept.
A. PARTICULARITATILE RASPUNDERII PENALE
a) raspunderea penala poate fi angajata doar prin fapte ilicite declarate prin lege INFRACTIUNI,
adica fapte care prezinta o anumita doza de pericol social.
b) Temeiul obiectiv al raspunderii juridice penale este conduita ilicita definita prin lege ca
infractiune.
c) Actiunea penala se promoveaza din oficiu si nu poate fi stinsa, de regula, prin conventia partilor,
ceea ce nseamna ca sustragerea de la raspunderea penala se realizeaza nu din initiativa partilor ci
din initiativa autoritatilor publice, astfel ca satisfacerea intereselor victimei prejudiciate nu-l absolva
pe infractor de pedeapsa prevazuta de lege.
d) Sanctiunea penala are ca obiectiv fundamental preventia - arest - generala si speciala, asigurata
prin lege care reglementeaza cazurile si conditiile de aplicare a pedepsei si stabileste modalitatile si
posibilitatile de individualizare a pedepsei.
e) Pentru a interveni raspunderea penala este suficienta ncalcarea normelor de drept obiectiv n
conditiile n care legea stabileste consecintele, nefiind necesar ca prin fapta infractionala sa se
violeze concomitent si un drept subiectiv al unei persoane ( ex.conducerea n starea de ebrietate,
portul ilegal de arme de foc,etc)
f) Raspunderea penala se ntemeiaza totdeauna pe vinovatia autorului faptei ilicite, ceea ce
nseamna ca are un caracter subiectiv. In consecinta, nu este suficient sa se fi produs o fapta n mod
obiectiv, ci fapta trebuie sa fi fost savrsita cu vinovatie, iar vinovatia constituie criteriul principal
de stabilire si individualizare a pedepsei.
g) Raspunderea penala este personala si limitata n sensul ca vizeaza numai persoana autorului
infractiunii si se refera n exclusivitate la fapta comisa. Numai autorul infractiunii va putea fi obligat
sa suporte pedeapsa si sa o execute, legea neadmitnd substituirea celui condamnat n executarea
35

pedepsei cu o alta persoana. De aceea moartea inculpatului mpiedica continuarea procesului penal
si moartea condamnatului ntrerupe executarea pedepsei.
h) In cazul raspunderii penale fiinteaza prezumtia de nevinovatie a inculpatului ca prezumtie
relativa care poate fi rasturnata de catre acuzare prin proba contrara.
B PARTICULARITATILE RASPUNDERII CIVILE GENERALE
a) Raspunderea civila intervine, n principiu, atunci cnd cel prejudiciat si manifesta interesul
apelnd la forta de constrngere a statului.
b) Finalitatea ei este satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin fapta ilicita, daca prin savrsirea
delictului civil s-a cauzat un prejudiciu victimei.
c) Sanctiunea civila intervine aplicabila autorului faptei ilicite consta n obligatia de reparare a
prejudiciului si are menirea de a da satisfactie intereselor celui prejudiciat.
d) Sanctiunea civila intervine numai atunci cnd prin fapta ilicita s-a ncalcat att un drept obiectiv
ct si un drept subiectiv al unei persoane.
e) La aprecierea vinovatiei, respectiv a culpei autorului faptei ilicite, se are n vedere o diligenta ce
se poate pretinde persoanelor aflate n situatia autorului faptei ilicite si nu n functie de nsusirile
personale ale autorului faptei ilicite, astfel nct, se foloseste drept criteriu diligenta maxima pe care
trebuie sa o depuna o persoana, adica conduita morala ntr-o anumita situatie.
f) Gradul de vinovatie al faptuitorului, n principiu, nu are nici un rol n stabilirea raspunderii civile,
deoarece masura raspunderii civile este data de cuantumul prejudiciului suferit de victima. In cazul
n care fapta ilicita a fost savrsita de mai multe persoane, fiecare dintre acestea este tinuta solidar
de repararea prejudiciului.
g) Raspunderea civila are un caracter patrimonial , deoarece sanctiunea aplicabila autorului faptei
ilicite vizeaza patrimoniul acestuia si asigura nlaturarea consecintelor pagubitoare suferite de
victima, iar autorul faptei ilicite nu este tinut personal sa execute sanctiunea , repararea prejudiciului
putnd-o face si alta persoana, prin substituire.
h) Raspunderea civila se prezinta sub doua forme:
1) -raspundere civila delictuala care intervine n cazul n care o persoana cauzeaza alteia un
prejudiciu prin fapta sa ilicita, fara ca ntre autor si cel prejudiciat sa existe vreo legatura
contractuala. Aceasta raspundere este atrasa datorita obligatiei fiecarei persoane de a nu face nimic
de natura a prejudicia pe altul
2) -raspunderea civila contractuala care intervine pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzatoare a obligatiilor contractuale, de catre una din partile contractante. Fapta ilicita
consta n ncalcarea obligatiilor contractuale.

36

DEOSEBIRI INTRE RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI RASPUNDEREA CIVILA

CONTRACTUALA
a) In cazul raspunderii civile delictuale se cere ca prin conduita ilicita sa se nesocoteasca obligatia
generala ce revine tuturor membrilor societatii de a nu cauza altuia un prejudiciu, pe cnd n cazul
raspunderii civile contractuale se cere nesocotirea unor obligatii izvorte dintr-un contract
preexistent ntre victima si faptuitor.
b) In cazul raspunderii civile contractuale ntinderea obligatiei de despagubire se stabileste n baza
clauzelor contractuale prin care partile si pot restrnge sau mari cuantumul despagubirii, pe cnd la
raspunderea civila delictuala ntinderea reparatiei se poate stabili potrivit principiului repararii
integrale a prejudiciului, care sa acopere att paguba efectiva ct si beneficiul nerealizat.
c) In cazul raspunderii civile delictuale se repara att daunele previzibile ct si cele imprevizibile n
momentul savrsirii faptei ilicite, pe cnd n raspunderea civila contractuala sunt supuse reparatiei
doar daunele efectiv produse si beneficiul nerealizat, si nu sunt supuse reparatiei daunele
imprevizibile din momentul ncheierii contractului.
d) In cazul raspunderii civile delictuale, cu exceptiile prevazute de lege, raspunderea are un caracter
subiectiv, ntemeiata pe vinovatia autorului faptei ilicite, care trebuie dovedita de catre victima, pe
cnd n cazul raspunderii civile contractuale exista o prezumtie legala de vinovatie a debitorului
care si ncalca obligatiile contractuale. Culpa debitorului se apreciaza lundu-se ca etalon tipul
abstract al bunului proprietar, in cazul raspunderii civile contractuale, iar n cazul raspunderii civile
delictuale criteriul de a preciere a culpei este mai sever, deoarece orice activitate trebuie sa fie
savrsita astfel nct sa nu cauzeze altuia un prejudiciu.
e) Raspunderea civila contractuala este angajatacu conditia punerii n ntrziere a debitorului de
catre creditor, formalitate care nu este necesara n cazul raspunderii civile delictuale.
f) Probatiunea ce trebuie facuta ntre cele doua forme de raspundere este diferita:
- pentru raspunderea civila contractuala se cere dovada existentei contractului, debitorul putnd fi
exonerat de raspundere daca face dovada ca ncalcarea obligatiilor contractuale se datoreaza unor
cauze care nu I se pot imputa;
- in cazul raspunderii civile delictuale, victima trebuie sa dovedeasca existenta prejudiciului, culpa
autorului si doar exceptional intervine raspunderea obiectiva, de exemplu n cazul raspunderii
pentru lucruri, sau prezumtia de vinovatie, de exemplu n cazul raspunderii parintilor pentru faptele
copiilor lor minori.
g) In cazul raspunderii contractuale nu intervine solidaritatea dect daca a fost consimtita de parti,
pe cnd n cazul raspunderii civile delictuale ea survine ntodeauna cnd fapta ilicita a fost savrsita
de una sau mai multe persoane mpreuna.

37

C. PARTICULARITATILE RASPUNDERII ADMINISTRATIVE

Raspunderea administrativa este angajata pentru savrsirea faptelor ilicite prevazute de lege drept
contraventii. Conform Legii 32/1968, contraventia este fapta savrsita cu vinovatie, care prezinta un
pericol social mai redus dect infractiunea, si este prevazuta si sanctionata de lege.
Subiectul raspunderii administrative este , n principal, numai persoana fizica si numai atunci cnd
legea prevede, sanctiunea contraventionala putnd fi aplicabila si persoanelor juridice. Pentru
aceeasi contraventie legea nu admite aplicarea cumulativa a doua sanctiuni administrative, de
exemplu avertisment si amenda.
Se admite aplicarea cumulativa a amenzii cu confiscarea, atunci cnd legea prevede masura
suplimentara a confiscarii.
Cnd o persoana savrseste mai multe contraventii, pedeapsa ce I se aplica se stabileste n
conformitate cu sistemul cumulului aritmetic, dupa cel al absorbtiei legale, astfel ca amenzile se vor
cumula pentru fiecare contraventie n parte, fara ca acestea mpreuna, sa depaseasca dublul
maximului amenzii prevazute pentru contraventia cea mai grava.
D. PARTICULARITATILE RASPUNDERII MATERIALE A ANGAJATILOR
In dreptul muncii, raspunderea angajatilor poate fi raspundere materiala atunci cnd angajatul, din
vina si n legatura cu munca sa cauzeaza pagube unitatii la care este angajat, si raspundere
disciplinara atunci cnd angajatul, prin fapta sa ilicita contravine normelor de disciplina muncii n
unitate, savrsind abateri disciplinare.
Particularitatile raspunderii materiale sunt:
Astfel se asigura recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajatilor, cu ocazia
executarii contractului de munca.
Aceasta raspundere are n vedere numai paguba efectiva, nu si beneficiul nerealizat, fiind astfel mai
restrictiva dect raspunderea contractuala.
Raspunderea materiala a angajatilor nu comporta o prezumtie de culpa n sarcina angajatului, ci
dovada vinovatiei revine angajatorului, care poate rasturna prezumtia de nevinovatie a angajatului.
Prin contractul de munca nu se poate stipula vreo clauza prin care s-ar mari sau micsora
raspunderea peste sau sub limitele prevazute de lege.
Raspunderea solidara este incopatibila cu raspunderea materiala, care are un caracter personal, nsa
ea poate interveni n mod exceptional, cnd fapta ilicita prin care s-a cauzat prejudiciul
angajatorului constituie infractiune si a fost savrsita de mai multe persoane mpreuna.
Repararea pagubelor se face prin echivalentul banesc, angajatul neputnd fi obligat la repararea
prejudiciului n natura.
In actualele conditii, cnd dreptul de proprietate este ocrotit n egala masura, indiferent de forma sa,
38

prin contractul de munca ncheiat se poate prevedea o restrngere sau o marire a raspunderii
angajatilor peste sau sub cea prevazuta de lege, atunci cnd angajatorul este o persoana privata.
E.PARTICULARITATILE RASPUNDERII DISCIPLINARE
Aceasta intervine ntre angajat si angajator atunci cnd angajatul incalca n mod culpabil obligatiile
sale de serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinara.
Raspunderea disciplinara intervine n legatura cu executarea contractului de munca. Pentru
antrenarea rspunderii disciplinare nu este necesara producerea unui prejudiciu material ca rezultat
direct sau indirect al abaterii disciplinare savrsite de angajat, ci este suficient ca abaterea sa se fi
produs ca fapta concreta ce consta n ncalcarea cu vinovatie a obligatiilor de munca sau a normelor
de comportare. Realibitarea disciplinara poate interveni n cazul n care cel ce a savrsit abaterea da
dovezi temeinice de ndreptare si nu a savrsit alta abatere ntr-un anume interval de timp.
CAPITOLUL 7: DREPTUL SI STATUL

1. Natiunea , elementele constitutive , scopul , functiile si definirea statului

Dreptul este strans legat de stat , neputand a fi seperat unul de celalalt .
Etimologia cuvantului " stat " provine din latinescul " status " , care , fara sa aibe o semnificatie
precisa , exprima ideea de stabilitate .
Aparut cu aproape 6 milenii in urma , I Orientul Antic , statul continua sa fie si astazi instrumentul
conducerii si principala institutie politica a acesteia .
Statul a dobandit o semnificatie politica datorita faptului ca i s-a u adaugat o serie de atribute , astfel
: - in societatea romana el a fost denumit " status rei romani " sau " status rei publice " ( statul
lucrurilor romane sau statul lucrurilor publice ).
Cu timpul , cuvantul " status " , fara alte adaugiri , scris cu majuscule a dobandit valoarea unei
expresii de sine statatoare . Acest lucru s - a petrecut in special in secolul al - XVI - lea , odata cu
aparitia lucrarii lui Machiaveli " Il Principe ".
Abordarea locului si rolului statului in organizarea si conducerea societatii , a scos in relief natura
istorica a statului , dependenta formelor sale de transformarile social - politice . Ca si in cazul
dreptului , aparitia statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea comunei
primitive , schimbari ce au facut ca in unele forme de organizare si conducere , ginta si tribul , sa nu
mai fie eficiente , impunandu - se o forma noua , cea politico - statala .
Odata cu aparitia statului , relatiile sociale se dezvolta la adapostul unei forte de constrangere pe
39

care o detine statul si o poate asmuti impotriva celor care i se opun . Statul apare ca o modalitate
social - istorica de organizare sociala , prin care grupurile sociale si - au promovat interesele
comune si in care si - a gasit expresia concentrata intreaga societate.
/ teritoriul
Elementele constitutive ale statului : { populatia ( natiunea )
\ autoritatea politica .
Fata de societatea civila , statul este o necesitate exterioara , puterea suprema pentru ca , totodata ,
statul este scopul iminent al societatii , iar indivizii au drepturi si datorii in raporturile cu statul .
Spre deosebire de organizarea sociala prestatala , in care domina criteriul legaturilor de sange ,
statul adopta criteriul teritorial , dar teritoriul capata o semnificatie politica , reprezentand unul din
elementele constitutive ale statului .Alaturi de teritoriu , un alt element constitutiv il reprezinta
populatia (natiunea), care se raporteaza la stat prin legaturile de cetatenie , fata de care se fixeaza
autoritatea politica , exclusiva si suverana , denumita si putere sau forta coercitiva .
In perioada actuala , cuvantul "stat " circula mai ales in doua sensuri :
A. istorico - geografic
prin stat intelegand populatia organizata de pe un anume teritoriu , delimitat prin frontiere
recunoscute pe plan international , precum si relatiile politice , economice si culturale ale acesteia .
Astfel , cand spunem " Romania este un stst unitar , democratic , locuit in majoritate de romani ,
asezat in sud - estul Europei " , termenul de " stat " este utilizat in sens de " tara " . In cadrul acestui
sens distingem doua laturi :
a) organizarea politica de pe un anume teritoriu desemnat mai ales prin cele doua atribute adaugate
termenului de stat : democratic si unitar ;
b) teritoriul locuit in majoritate din populatie romaneasca , intre care se realizeaza un sisitem de
relatii economice , politice si culturale , delimitat prin frontiere si asezat in sud-estul Romaniei .
B. politico - juridic
acest sens este mai restrans ca sfera , dar mai profund si esential prin continut . In acest sens , prin
stat intelegem numai sensul istorico - geografic , adica numai organizarea politica de pe in anumit
teritoriu , formata din totalitatea organelor de stat , ceea ce in limbaj juridic este desemnat prin
putere politica .
Intre notiunile : stat , putere de stat si aparat nu exista deosebirede sfera , ci doar o deosebire de
nuanta , de accentul ce se pune pe unul sau pe altul din aspectele acestui fenomem social complex.
Scopul statului , ca instrument de organizare si conducera sociala , este apararea intereselor generale
ale societatii si ale cetatenilor .
Kant considera ca statul legitim sau statul de drept este acela care are drept scop apararea intereselor
si drepturilor inalienabile ale omului , politica fiind subordonata moralei .Si in conceptia
40

liberalismului clasic se constata ca rolul statului este acela de a face legi bune si de a apara
principiul non interventiei in treburile private , precum si de a aplana conflictele dintre grupurile
sociale si de a garanta libertatea indivizilor .
Conceptiile asupra continutului statului socialist au fost abandonate datorita regimurilor despotice
care auguvernat statele socialiste si in care ststul era considerat un instrument de dominatie a unei
clase asupra alteia , iar partidul unic se substituia clasei , hotarand in numele ei si distrugand
libertatea si personalitatea individului .
Noul stat social sau asistential se considera ca trebuie sa - si conserve numai monopolul asupra
fortei legitime , a carei exploatare este limitata de recunoasterea si garantarea drepturilor omului .
Se apreciaza astfel ca noul stat ar avea ca principale functii :
asumarea sarcinii de realizare a unei societati mai echilibrate ;
respectarea drepturilor fundamentale ale omului ;
asiguraea respectarii principiului separatiei puterilor in stat ;
respectarea principiilor democratice in luarea deciziilor adecvate .
STATUL poate fi definit ca fiind o organizatie politica , formata din reprezentanti ai populatiei de pe
un anumit teritoriu care sunt investiti cu atributii de putere, constand in posibilitatea de a lua decizii
obligatorii , concretizate in norme de drept sau in acte de aplicare a dreptului , care pot fi aduse la
indeplinire cu ajutorul fortei de constrangere a statului .
2. Puterea statului
Din punct de vedere sociologic , prin putere intelegem autoritatea pe care un individ sau un grup de
indivizi o are asupra altora , pentru realizarea unui scop comun , asumat de membrii colectivitatii
sau impuse acestora de catre cei care exercita puterea .
Puterea de stat are ca trasaturi caracteristice :
A) este forma oficiala a puterii politice , sub care se organizeaza si functioneaza statul ;
B) metoda sa de conducere este constrangerea , aducerea la indeplinire a dispozitiilor normative cu
ajutorul fortei de constrangere a statului , in cazul in care conduita indivizilor deviaza de la
prescriptiile imperative ale legii ;
C) caracterul suveran al puterii este dreptul acesteia de a se organiza si de a se exercita , precum si
de
a-si stabili si rezolva problemele interne si externe , in mod liber si conform vointei sale , fara nici o
imixtiune , respectand suveranitatea altor state , precum si normele dreptului international .
Suveranitatea are doua laturi :

41

A) una interna - exprimata prin suprematie , conform careia nici o alta putere sociala din interior nu
este superioara puterii ststului ;
B) una externa - exprimata prin independenta , conform careia statul isi organizeaza relatiile
internationale fara nici un amestec extern , cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state ,
precum si a principiilor si normelor dreptului international .
Intr - un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia , iar exercitarea puterii este
incredintata statului cu organele sale .
In planul activitatii statale are loc o separare a functiilor puterii, o divizare a acestora . Separatia
functiilor puterii se realizeaza in scopul echilibrarii lor , pentru a se impiedica abuzul de putere .
Astfel : puterea legislativa , puterea executiva si puterea judecatoreasca trebuie incredintate unor
titulari diferiti si sa ramana distincte , pentru a se putea asigura libertatea si ingradi abuzul .
Separatia functiilor puterii in stat nu exclude o colaborare intre ele , doarece cele trei componente
nu au o independenta absoluta , ci doar una relativa . Mai mult decat atat , organele puterii nu se afla
in raport de egalitate , avand loc o impletire a atributelor puterii .
Pentru impartirea puterii intre cele trei organe , un rol deosebit revine dreptului , care fixeaza cadrul
legal de functionare a fiecarei componente , statornicindu - i limitele , competentele si atributiile .
3. Forma de stat .

Forma de stat exprima modul de organizare al continutului puterii , structura interna si externa a
acestui continut .
Laturile componente ale formei de sata sunt :
forma de guvernamant ;
structura de stat ;
regimul politic .
A ) Prin FORMA DE GUVERNAMANT intelegem organizarea puterii supreme de stat , modul de
formare si competenta organelor supreme ale statului .
Forme de guvernamant sunt :
a) monarhia in care puterea suprema o detine o singura persoana ce ocupa tronul , prin succesiune
sau alegere pe viata :
b) republica in care puterea o detine un organ colegial , ales pe timp limitat .
B ) STRUCTURA DE STAT se refera la organizarea puterii de stat , in functie de impartirea
administrativ - teritoriala , astfel ca din acest punct de vedere , statele pot fi :
a) unitare - pe teritoriul carora exista o singura putere de stat , o singura formatiune sociala si un
42

singur rand de organe centrale ale statului , iar membrii societatii au o singura cetatenie ;
b) federale ( complexe , compuse ) pe teritoriul carora sunt organizate mai multe puteri de stat , din
unirea carora rezulta statul federal . Exista mai multe formatiuni statale si una ce rezulta din unirea
lor si carora le corespund doua randuri de organe centrale , cele ale statului federal si cele ale
fiecarui stat membru , organul suprem reprezentativ al statului federal avand o a doua camera in
care sunt reprezentate statele membre ; membrii societatii pot avea doua cetatenii ( una a statului
federal si una a statului membru din care afc parte ).
C ) REGIMUL POLITIC reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii cu
referire imediata la raporturile dintre stat si individ , la modul concret in care un stat isi asigura si
garanteaza in volum si intensitate drepturile subiective . Din aceasta perspectiva , statele sunt
clasificate in :
state cu regimuri democratice
state cu regimuri autocratice
In viziunea lui Hans Kelsen , democratia si autocratia sunt doua tipuri de stat ideale , dar diametral
opuse . Statele existente in comunitatea internationala nu pot fi , insa , incadrate cu precizie in una
sau alta din cele doua forme , intrucat contin elemente si din unul si din altul din aceste doua tipuri .
Dictaturile , in functie de rolul pe care -l au in conflictul dintre doua sisteme - sistemul nou si cel
vechi - pot sa fie :
dictaturi revolutionare care accelereaza instaurarea noilor structuri , de regula democratice ;
dictaturi reactionare destinate sa franeze evolutia lor , sa mentina vechile structuri dicitatiriale .
Ele au in comun nu numai restrangerea libertatilor publice , ci si a drepturilor fundamentatle ale
cetatenilor .
Intre regimurile autoritare se incadreaza statele autoritare comuniste si cele fasciste care au ca
elemente comune :
tendinta spre monopolism
existenta partidului unic
suprimarea sau reducerea opozitiei .
Caracterul democratic al unui regim politic rezulta atat din consfintiea si garantarea drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor si din garantarea ordini de drept , cat si din existenta mai
multor partide politice .
D ) Relatia dintre stat si drept
Majoritatea deciziiilor obligatorii pe care le iau reprezentantii populatiei sunt consemnate in
normele de drept cuprinse si ele in cate normative , elaborate de organele de stat . In acest context ,
dreptul este considerat ca fiind un ansamblu de norme de conduita , instituite de stat , a caror
43

respectare este obligatorie , iar incalcarea lor atrage dupa sine aplicarea fortei de constrangere a
statului .
Convietuirea oamenilor in societate a pus problema organizarii si discilplinarii relatiilor dintre ei ,
de-a lungul existentei lor in diferite forme de comunitate umana .
De-a lungul existentei acestor forme de comunitate ( familie , biserica , popor , natiune , societate
comerciala etc. ) , forma de organizare cu caracterul cel mai complex si mai cuprinzator in care
poate fi reglementata viata in comun pe un anumit teritoriu , delimitat prin frontiere conventionale ,
este STATUL , indiferent de fora pe care a imbracat-o pe parcursul istoriei . Aceasta intrucat el
poate lua hotarari general obligatorii si valabile pentru intreaga populatie de pe teritoriul sau , iar in
cazul in care hotararile nu-i sunt respectate de buna voie pot fi duse la indelinire cu ajutorul fortei
de constrangere .
Din punct de vedre al organizarii statului , el se prezinta ca un ansamblu de organe , bazat pe
legaturi ierarhice . Organizarea statala s-a manifestat ca o necesitate a societatii ajunsa pe un anume
stadiu al dezvoltarii sale . In locul organizarii si gruparii sociale bazate pe relatii de rudenie , s-a
trecut la organizarea populatiei pe baza de teritoriu si inlocuirea autoritatii sefului de familie sau trib
, cu conducatorul , care reprezinta populatia de pe un anumit teritoriu .Petru ca aceasta activitate sasi atinga scopul , a fost necesara introducerea unor reguli obligatorii carora sa li se supuna intreaga
populaie de pe teritoriul respectiv . Aceste reguli obligatori care atrageau dupa sine forta de
constrangere a autoritatii statale formeaza dreptul .
Primele monumente legislative au fost o imbinare a unor precete religioase cu norme juridice laice .
Abia Revolutia franceza din 1789 a putut separa net activitatea statala si cea juridica de cea
religioasa . In acelasi context apare si teoria separatiei puterilor conform careia in fiecare stat
trebuie sa existe cele trei puteri fundamentale :
puterea legislativa care a fost incredintata unor adunari cu denumiri diferite : cortesuri ( Spania ) ,
parlament ( Anglia . SUA etc. ) , State generale ( Reichstad ) in Germania ;
puterea executiva a fost incredintata monarhului sau organului administrativ suprem care o exercita
impreuna cu primul ministru . Acolo unde seful statului era un presedinte , el avea si unele atributii
executive pe care le exercita impreuna cu guvernul ( in SUA , presedintele este si seful statului si
seful puterii executive ) ;
puterea judecatoreasca este reprezentata de instantele de judecatoresti formate din judecatori si
instante de diferita grade , ce poarta diverse denumiri : judecatorii , curti de apel , tribunale .
Intre stat si drept exista o legatura de complementaritate , statul fiind organizatia politica ce include
in notiunea sa si dreptul ca putere eficienta a activitatii de stat , dreptul fiind un instrument de lucru
pe care-l folosesc organele de stat si o forma de exprimare a acestora .
44

Statul, insusi, isi desfasoara activitatea pe baza normelor de drept si a Constitutiei , iar eficienta
dreptului consta tocmai in faptul ca el exprima vointa statului , ca organism al vietii in comun , al
populatiei de pe un anumit terotoriu .
Respectand normele de drept , organele de stat respecta de cele mai multe ori propriile hotarari si
hotararile organelor superioare . Astfel putem spune ca dreptul este etatizat .
E ) Conceptii privitoare la legatura dintre stat si drept
Multi autori si-au pus intrebarea daca exista un drept in afara de stat , pe care actele normative nu
fac decat sa-l consacre , si daca exista un drept superior statului , care sa limiteze statul in
activitatile lui , ori daca dreptul este doar o simpla emenatie a statului , prin drept trebuind inteles
numai dreptul pozitiv , caruia statul i se supune sau nu .
De rezolvarea acestor probleme depinde garantarea drepturilor individuale si raspunderea statului
pentru faptele sale deoarece , se presupune ca numai daca se demonstreaza ca statul , in actiunile lui
, este legat de norme de drept superioare lui , numai atunci interesele si drepturile indivizilor au o
garantare eficace .
Unii autori considera ca statul este limitat in actiunile sale printr-un drept superior lui , nefiind
vorba doar de o limitare morala , ci si de una juridica .
In conceptia doctrinei gemane reprezentata de Jelineck , dreptul obiectiv este o emenatie a statului ,
dreptul fiind in stat si prin stat . Astfel ca nu exista alt drept decat cel elaborat de stat . dupa acelasi
autor, in afara de normele juridice eleborate de stat , exista si alte norme morale sau economice ,
care pot deveni reguli de drept , dar numai daca sunt sanctionate de stat .
Dupa conceptia profesorului Tarangul , o astfel de limitare a dreptului este insuficienta , astfel ca
statul nu poae fi limitat in mod eficace decat printr-un drept exterior si superior lui . Nu se poate
spune ca statul ar fi limitat prin reguli pe care le stabileste el insusi .
In conceptia scolii germane a aparut si teoria autolimitarii ststului , conform careia statul se supune
in mod volunta normelor dictate de el , considerand ca este mai bine sa actioneze conform
dreptului , adica activitatea statului este subordonata dreptului prin insasi vointa statului si de aceea
si actele pot fi judecate de catre instantele de judecata, care aplica dreptul atat statului cat si
persoanelor private (particulare ) .
In conceptia scolii sociologice franceze , dreptul emena din relatiile sociale , cu ajutorul constiintei
sociale , considerata a fi o constiinta colectiva si rezultata din constiinta individuala .
In conceptia scolii individulaliste franceze , care are la baza teoria dreptului natural , normele de
drept sunt o emanatie a drepturilor naturale ale omului , intrucat omul apare in societate cu anumite
drepturi inerente naturii lui , care sunt considerate drepturi subiective ( dreptul la viata , sanatate ,
integritate , proprietate , libertate ).
45

Din aceste drepturi subiective , drepturi naturale , se naste dreptul obiectiv , normele de drept , care
au drept scop apararea drepturilor subiective .
O conceptie interesanta este cea a lui Esmein , care are la baza conceptia lui J.J. Rousseau despre
contractul social si considera ca exista drepturi individuale anterioare si exterioare statului care il
limiteaza in actiunile lui. Dreptul obiectiv ar fi format din vointa suverana a natiunii , care trebuie sa
garanteze prerogativele si drepturile omului .
Dintre teoriile despre stat , cele mai importatnte sunt :
tepria clasica franceza ;
teoria scolii germane ;
teoria lui Kelsen;
teoria lui Bertelemi ;
teoria lui Leon Duguit .
Teoria clasica franceza defineste statul ca titular al suveranitatii in care natiunea este reprezentata
prin mandatari responsabili . Astfel ca prin pactul social oamenii se asociaza formand un corp
colectiv cu personalitate proprie , constiinta si vointa proprii , care se impune vointelor indivizilor
ce alcatuiesc acest corp . Prin pactul social se naste natiunea iar statul apare cand natiunea a
constituit mai multe organe de reprezentare care au menirea sa exprime vointa ei .
Scoala germana considera ca statul este o persoana juridica formata din natiunea fixata pe un
anumit teritoriu si organizata in guvernamant , iar puterea publica este titulara suveranitatii .
Hans Kelsen critica teoria germana pe care o considera metajuridica si incearca sa elaboreze o
teorie pur juridica a statului . El considera ca statul este o ordine de drept si o personificare a
normelor juridice si ca in acelasi mod se petrec lucrurile si cu persoanele fizice , care ar reprezenta
o personoficare a normelor juridice ce reglementeaza conduita si tot astfel , persoanele juridice ,
morale , s-ar prezenta ca o personificare , ca norme ce organizeaza fiecare persoana juridica . In
aceeasi conceptie , daca persoanele fizice si cele morale constituie parti ale ordinii juridice , statul
personifica ordinea juridica generala , suveranitatea considerata ca atribut al statului , statul ar fi
ordinea juridica sau ordinea de stat suprema .
Bertelemi considera ca statul actioneaza prin doua catgorii de acte juridice si anume :
a) acte juridice de autoritate facute pe cale unilaterala , cum ar fi legile si cand exercita forta publica
nu ca un drept ci ca o fictiune ;
b) acte de gestiune ( contractele ) pe care le savarseste ca un simplu particular si cand actioneaza ca
o persoana juridica ( morala ) .
Leon Duguit considera ca omul este o fiinta constienta care traieste in societate , iar conduita sa
trebuie sa fie reglementata de catre normele sociale ca o consecinta a interdependentei si
solidaritatii sociale . In conceptia sa , prin insusi faptul ca exista omul in societate se impune crearea
46

unei legi sau unei norme sociale . Prin norma sociala el intelege acele reguli a caror violare produce
un dezechilibru in elementele constitutive ale societatii si care are drept urmare in cadrul grupului
social .
Regula sociala interzice orice actiune sau abtinere care produce dezordine in societate , iar din
aceste reguli se nasc drepturile si obligatiile indivizilor care daca nu sunt indeplinite conturba
ordinea sociala , iar organismul social reactioneaza .
Normele de drept , in conceptia aceluiasi autor , fiind o emenatie a interdependentei sociale , se
impun atat statului cat si persoanelor particulare , care trebuie sa faca tot posibilul pentru
mentinerea ordinii sociale si sa se abtina de la orice actiune care ar contraveni acesteia ( ordinii
sociale ) .
In acest fel este garantata si autonomia individului , intrucat individul, fiind un element esential al
interdependentei sociale , se gaseste sub scutul normei de drept .
In ceea ce priveste statul se porneste de la ideea suveranitatii statului care isi are radacina in
distinctia ce se face intre dreptul subiectiv si cel obiectiv .
Dreptul obiectiv ar fi regula de drept care se impune oamenilor , traind in societate , iar dreptul
subiectiv este puterea de vointa de a se impune altor vointe .
Notiunea statului , inteles ca persoana juridica investita cu suveranitate nu poate fi compatibila cu
limitarea sa prin drept . In consecinta numai norma sociala este aceea care poate sa limiteze statul in
actiunile sale.

47