Iurie ROŞCA

LA SPARTUL BMD-ULUI
LECŢII DE ISTORIE FOARTE RECENTĂ

SAMIZDAT

Chisşinău 2008
 Ajunşi la finele mandatului actualei legislaturi, 2005–2009, este potrivit să facem o
retrospectivă asupra evoluţiilor politice din această perioadă, analizând unele tendinţe,
scenarii, grupări şi procedee din perspectiva unui ciclu electoral. Acest exerciţiu nu este
unul gratuit, ci urmăreşte în mod clar diagnosticarea situaţiilor şi actorilor politici
pentru a putea anticipa cu mai multă siguranţă ce poate urma în perspectiva apropiatei
competiţii electorale pentru alegerile parlamentare. Ne vom ocupa în acest articol în
mod special de gruparea încropită în preajma acelui scrutin, căreia i se atribuia rolul de
„opoziţie unită”, de alternativă democratică la guvernarea comunistă, Blocul „Moldova
Democrată” condus de primarul general al Chişinăului, în exerciţiu la acea oră, Serafim
Urechean.
Să ne amintim că în preajma campaniei electorale din 2005 polittehnologii ruşi s-
au ostenit să adune laolaltă toate uneltele lor politice de la Chişinău în acest
megaproiect cu conexiuni puternice la Moscova. E adevărat că pe lângă efortul ruşilor
de a strânge grămadă această structură electorală de o singură folosinţă s-au mai ostenit
şi unele instituţii occidentale să adune sub flamura lui Urechean mai multe grupuscule
răzleţite şi bizare de pe eşichierul politic moldav. Dar, către mijlocul campaniei
electorale, fiind atenţionaţi că fac, voit sau inconştient, jocul ruşilor, aceşti activişti
occidentali s-au repliat şi au renunţat la orice sprijin în favoarea grupării respective.
Aşadar, această construcţie-mamut, eclectică şi şubredă din start, poate fi numită şi
matrioşcă rusească, în burta căreia au încăput mai multe matrioşte mai mici, care
imediat după alegeri au ţâşnit rând pe rând din cochilia în care se aciuaseră. Şi cum lui
Serafim Urechean i-a revenit rolul de locomotivă electorală, în vagoane au fost aburcate
toate personajele dubioase şi exotice ale faunei politice locale. Să le luăm pe rând.
Dumitru Diacov cu partidul său zis democrat, provenit din nomenclatura
comsomolului şi din cercuri apropiate serviciilor speciale din timpul sovietic, apoi ajuns
în 1994 în vârfurile Partidului Democrat Agrar (PDAM). O aripă a PDAM a fost ruptă
de preşedintele de atunci al republicii Petru Lucinschi în 1998 şi reciclată în Blocul
pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă cu „Rândunica” drept simbol electoral.
Anume Lucinschi l-a instalat pe Diacov în fruntea noii formaţiuni politice.
 Dumitru Braghiş cu social-democraţii lui proveniţi din fostul comsomol condus
de acesta până în 1991. În decembrie 1999 este instalat de către Petru Lucinschi în
funcţia de prim-ministru. În 2001 Guvernul „Braghiş” participă la alegerile
parlamentare cu denumirea de Alianţa „Braghiş” şi intră în Parlament în această
formulă datorită resurselor administrative folosite de el în calitate de premier în
exerciţiu.
Vladimir Filat, provenit din cercuri obscure care activau pe teritoriul României,
adus în 1998 la Chişinău şi instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare
Privatizare, apoi, în 1999, ministru de Stat şi Şef al Cancelariei Guvernului „Sturza”.
Instalat în guvernele timpului sub protecţia lui Lucinschi şi Diacov, făcea parte şi el din
Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă, cu simbolul „Rândunica”.
Vitalia Pavlicenco, o persoană care a reuşit să fie membru al Partidului Comunist
pe timpul sovieticilor, după care a fost membru mai multor partide-fantomă. Cel mai de
durată proiect politic din care a făcut parte a fost Partidul Forţelor Democratice, condus
de Valeriu Matei, care şi-a dat obştescul sfârşit politic în alegerile din 2001.
Vladimir Braga, fost preşedinte al Consiliului judeţean Chişinău şi al raionului
Ialoveni, practic necunoscut opiniei publice, dar considerat a fi o piesă grea în zona
unde deţinea funcţii în administraţia publică locală.
O categorie aparte au constituit-o oamenii de umplutură care erau fie aducători de
bani gheaţă pentru alegerile din 2005, fie aducători de voturi prin calitatea de VIP-uri
închipuite ce li se atribuia.
Deşi Moscova, dornică să-l pedepsească pe Vladimir Voronin pentru respingerea
Memorandumului Kozak în noiembrie 2003 şi să îi înlăture partidul de la guvernare, a
sprijinit masiv Blocul „Moldova Democrată” al lui Urechean, BMD obţine doar
28,33%, reprezentând 34 de mandate în Parlamentul cu 101 locuri. A tunat şi ruşii i-au
adunat, glumeau ziariştii.
Dar în cei patru ani de prezenţă zgomotoasă în Parlament, hardughia electorală pe
nume BMD s-a destrămat în zdrenţe. Vom arăta mai jos cum anume s-a produs
destrămarea BMD şi ce consecinţe pot avea aceste regrupări politice în perspectiva
viitoarelor alegeri parlamentare.

1. Dumiotru Diacov
Primul a spart gaşca Dumitru Diacov. Altfel nici nu putea fi. Acest aventurier
politic, cu un trecut dubios de activist comsomolist şi de corespondent al agenţiei
sovietice de ştiri TASS la Bucureşti, devenise celebru pentru capacitatea de a-şi trăda
protectorii şi partenerii. Cunoaşterea elementelor din cariera profesională de până la
accederea în 1994 în Parlamentul de la Chişinău este determinantă pentru înţelegerea
corectă a profilului psihologic şi politic al acestui personaj. În acest scop reproducem
mai jos un fragment preluat din enciclopedia liberă Wikipedia, accesibilă oricui pe
Internet:
„Până în anul 1977 a lucrat ca redactor şi redactor-şef de emisiuni la Televiziunea
Moldovei. Activează apoi în organele de conducere ale Organizaţiei Tineretului
Comunist (Komsomol) sovietic. În perioada 1977-1979, este secretar la Comitetul de
Komsomol al Comitetului de Stat pentru Radio şi Televiziune, apoi devine instructor
pentru ideologie la Comitetul Central al Organizaţiei de Komsomol din Moldova. Între
anii 1981–1984, Dumitru Diacov lucrează ca şef de departament la Comitetul Central al
Organizaţiei de Komsomol din Moldova.
Din anul 1984 a fost corespondent în RSS Moldovenească al cotidianului moscovit
„Komsomolskaya pravda” (pe atunci organ oficial al tineretului comunist din URSS).
Soseşte apoi la Moscova, în calitate de consilier al Secretarului Comitetului Central al
Organizaţiei de Komsomol din URSS (Moscova) (1986–1988).
Între anii 1988 şi 1989 a fost consultant la Departamentul de Relaţii Externe al
Comitetului Central al PCUS, iar apoi între 1989 şi 1993 a fost Şeful biroului Agenţiei
de Ştiri TASS în România, la Bucureşti.
În anul 1993 revine în Republica Moldova, activând timp de un an în calitate de
consilier şi şef al Departamentului Politic al Ambasadei Republicii Moldova la
Moscova.”
 Ar fi de corectat detaliul de la sfârşitul acestui fragment. În 1993 Diacov nu revine
în Moldova, ci la Moscova. Iar în 1994, în campania electorală pentru Parlament, el a
fost plasat pe lista Partidului Democrat Agrar, gruparea respectivă fiind una
antireformatoare, antinaţională şi subordonată în întregime intereselor imperiale ale
Rusiei. Aşadar, Diacov este paraşutat în Parlamentul de la Chişinău după ce îşi
demonstrează loialitatea faţă de Moscova prin întreaga sa carieră, inclusiv prin
activitatea pe lângă Ambasada sovietică de la Bucureşti între anii 1989 şi 1993, unde
lucrează sub acoperirea de şef al biroului principalei agenţii de ştiri a URSS în capitala
României. Menţionăm în treacăt că Diacov a fost trimis în misiune la Bucureşti cu doar
câteva luni înainte de evenimentele din decembrie 1989, episod ce reprezintă o pagină
întunecată din biografia sa. De la Bucureşti este mutat din nou la Moscova pe post de
diplomat la Ambasada Republicii Moldova, unde activează alături de Valeriu Pasat, iar
de acolo direct în vârfurile ierarhiei politice de la Chişinău.
Amintim că Partidul Democrat-Agrar, acest „partid al puterii”, creat de sus în jos,
i-a avut drept stâlpi pe cei trei exponenţi ai nomenclaturii sovietice, aflaţi în funcţii-
cheie în acea perioadă: Mircea Snegur, preşedinte al Republicii Moldova, Petru
Lucinschi, preşedinte al Parlamentului, şi Andrei Sangheli, prim-ministru. Această
troică a vârfurilor nomenclaturii, aflată mereu în rivalitate şi adunată provizoriu laolaltă
sub umbrela agrarienilor din PDAM, s-a spart o dată cu alegerile prezidenţiale din
1996, la care au candidat tustrei, fiecare împotriva celuilalt. Din acel scrutin Lucinschi a
ieşit câştigător, cel mai mare perdant fiind până la urmă Andrei Sangheli. Imediat după
încheierea alegerilor prezidenţiale din 1996 cei trei au şi pornit pregătirile pentru
alegerile parlamentare din 1998.
Ce-i drept, Mircea Snegur reuşise să desprindă încă în 1995 unsprezece deputaţi
din fracţiunea PDAM în frunte cu vicepreşedintele de atunci al Parlamentului, Nicolae
Andronic, încropindu-şi propria formaţiune politică, botezată Partidul Renaşterii şi
Concilierii. La scurt timp Petru Lucinschi a procedat exact ca Mircea Snegur, rupând
din aceeaşi fracţiune a agrarienilor, care iniţial număra 56 de mandate, un număr de 24
de deputaţi în frunte cu Dumitru Diacov, acesta deţinând, ca şi Andronic, funcţia de
vicepreşedinte al Parlamentului. Gruparea înjghebată de Lucinschi, care l-a şi plasat pe
Diacov pe post de preşedinte al acesteia, a fost numită Blocul pentru o Moldovă
Democratică şi Prosperă (BpMDP). Remarcăm în treacăt că atât Andronic, cât şi Diacov
au fost sancţionaţi pe rând de către PDAM pentru dezertare şi demişi din funcţiile de
vicepreşedinţi ai Legislativului. Gruparea respectivă, avându-l drept patron şi protector
pe Preşedintele Petru Lucinschi, reuşeşte să obţină un scor remarcabil în alegerile din
1998, alegându-se cu 18,16 % şi, respectiv, cu 24 de mandate de deputaţi, fiind a treia
ca rezultat după comunişti şi Convenţia Democrată. Însă, imediat după instalarea lui în
jilţul de preşedinte al Parlamentului, Dumitru Diacov îl trădează pe Lucinschi şi caută
să-şi facă propriul joc.
În cârdăşie cu Ion Sturza, Vladimir Filat şi alţii, cei din gruparea lui Diacov reuşesc
să devină într-un timp-record eroii unor multiple scandaluri de corupţie scoase în vileag
de o comisie de anchetă parlamentară, condusă de subsemnatul. Ca urmare a acestui
lanţ de scandaluri în care erau implicaţi Dumitru Diacov şi protejaţii săi, ca şi în urma
unei guvernări incompetente şi antisociale, formaţiunea respectiva este respinsă de către
electorat şi nu mai ajunge să depăşească pragul electoral în Parlamentul din 2001.
Aceeaşi soartă de fapt au avut-o şi celelalte două componente ale unei majorităţi
parlamentare şubrede şi corupte, respectiv partidul condus de Mircea Snegur şi cel al lui
Valeriu Matei, ambele dispărând definitiv după eşecul electoral din 2001.
Între anii 2001 şi 2005, cât a durat legislatura Parlamentului respectiv, partidul lui
Diacov părea dispărut definitiv de pe arena politică. Dar iată că în preajma alegerilor
din 2005 Diacov este scos de la naftalină, reciclat şi pus pe lista comună a BMD-ului lui
Serafim Urechean. Chiar în prima şedinţă a noului legislativ Diacov îl trădează pe
Serafim Urechean şi blocul cu care a intrat în Parlament, obţinând recunoaşterea
propriei fracţiuni parlamentare formate din zece fugari din BMD, printre care şi
adjunctul său, Vladimir Filat. Evident, trădarea lui Serafim Urechean de către Diacov a
fost una condiţionată. Acesta a trecut de partea lui Voronin, acceptând să-l voteze pentru
cel de-al doilea mandat în schimbul recunoaşterii propriei fracţiuni parlamentare,
evadate din BMD. Aşadar, Dumitru Diacov se alege în urma acestei infracţiuni politice,
prin care i se recunoaşte ca fiind legal constituită fracţiunea parlamentară, chiar dacă
aceasta nu a fost un subiect electoral autonom în alegeri, cu un automobil de serviciu,
cu consilier şi secretară, dar mai ales cu pretenţia de a fi egalul celorlalte partide care au
ajuns prin propriul efort, ca subiecţi electorali aparte, în Parlament. La scurt timp de la
trădarea lui Urechean în favoarea lui Voronin, Diacov îl trădează şi pe Voronin,
regretându-şi cu stângăcie votul în susţinerea acestuia. Respectivul gest de mea culpa a
arătat, de fapt, că acesta ar fi aşteptat favoruri mult mai mari din partea şefului statului,
dar şi faptul că personajul cu pricina a încercat în felul acesta să se repoziţioneze pe
eşichierul politic, luându-se la întrecere cu exponenţii AMN-ului lui Urechean în
retorici anticomuniste şi antiguvernamentale. În mod evident, prin erijarea în postura de
opozant al guvernării, Diacov a sperat să-şi atragă simpatiile publicului şi ulterior
niscaiva voturi pentru formaţiunea sa.
Printr-un efect al bumerangului, însă, Dumitru Diacov se pomeneşte el însuşi trădat
de cel mai apropiat acolit al său, Vladimir Filat, care îi trânteşte în nas şefului său uşa
partidului şi îşi încropeşte în 2007 propria grupare politică. Diacov se grăbeşte să îl
taxeze pe fostul său adjunct drept trădător şi este greu să nu-i dăm dreptate. Numai că
aici a ieşit ca-n vorba populară: cucu-şi cântă numele. Reiese că trădătorul Filat l-a
trădat pe trădătorul Diacov. Este adevărat că Diacov a căutat să recompenseze cumva
plecarea lui Filat prin atragerea în echipa sa a două nume sonore, Oazu Nantoi şi Oleg
Serebrian. Cei doi sunt în general purtători de imagine pozitivă, fiind cunoscuţi mai
curând ca analişti politici decât ca actori politici. Anterior ambii au încercat să-şi
construiască propriile partide politice, dar fără nici un succes. Eroarea de calcul a
acestor intelectuali remarcabili, în opinia noastră, a constat în confundarea
comentariului politic cu construcţia de partid şi cu managementul politic. Aşa sau
altminteri, acest mariaj contra firii, prin care s-a încercat aglutinarea a două nume
respectabile, cunoscute pentru viziunile lor democratice şi poziţia patriotică, cu un
partid fără identitate, fără valori, circumstanţial şi cu un trecut deloc onorabil, în mod
categoric nu a adus un plus de imagine acestei grupări. Poate mai curând a aruncat o
umbră de îndoială asupra bunului nume al celor doi.
 Pentru a-şi spori şansele de a penetra în Parlament, acum câteva luni Dumitru
Diacov iniţiază un flirt public cu Dumitru Braghiş. Cei doi au declarat că au început
procesul de negocieri în vederea fuzionării partidelor conduse de ei, respectiv Partidul
Democrat şi Partidul Social-Democrat. S-a pretins sus şi tare că la baza procesului de
unificare a celor două formaţiuni politice ar sta adeziunea lor la doctrina social-
democrată, asta în timp ce de fapt se ştie că însuşirea de către cei doi a etichetei
ideologice respective este una circumstanţială, tipică, de altfel, pentru spaţiul ex-
comunist, unde fosta nomenclatură obişnuieşte să se fardeze cu alifii ideologice de
centru-stânga şi să-şi afişeze măşti social-democrate. De fapt, singurul element
definitoriu comun pentru cei doi este trecutul lor îndelungat de exponenţi de frunte ai
regimului sovietic în organele de conducere ale organizaţiei tineretului comunist,
numite Komsomolul leninist. Aşa cum era şi de aşteptat, toată această vânzoleală s-a
soldat cu un eşec lamentabil. Două săbii comsomoliste nu au încăput într-o singură
teacă social-democrată. Disputele asupra preşedinţiei în eventualul partid unificat, ca şi
asupra denumirii şi asupra eventualei ordini pe lista electorală s-au dovedit a fi
insurmontabile, cei doi învinuindu-se reciproc de eşecul procesului de fuzionare. Nici
chiar riscurile majore de a nu trece pragul electoral nu au fost de natură să tempereze
veleităţile celor doi.
Ar mai exista un element comun al celor doi, ieşit la suprafaţă recent o dată cu
agresiunea Rusiei împotriva Georgiei în august 2008 şi anexarea de către Moscova a
celor două enclave separatiste, Abhazia şi Osetia de Sud. Diacov şi Braghiş au susţinut,
fiecare în felul lui, agresiunea Federaţiei Ruse, învinuind Georgia de agresiune şi de
aplicarea forţei militare contra celor două republici separatiste. Dacă mai punem tot aici
şi lipsa de susţinere din partea celor doi politicieni a Revoluţiei Rozelor din 2003 de la
Tbilisi, ca şi evitarea de a-şi arăta sprijinul faţă de Revoluţia Portocalie din 2004 de la
Kiev, plus refuzul de a recunoaşte Marea Înfometare a poporului ucrainean de către
regimul totalitar-comunist în anii 19932-1933 drept genocid împotriva poporului
ucrainean şi de a se solidariza cu autorităţile ucrainene cu prilejul comemorării celor 75
de ani de HOLODOMOR, profilul identitar al acestor fraţi siamezi ai politicii
moldoveneşti devine şi mai limpede. Ambii gravitează pe orbita intereselor ruseşti şi
evită să ia atitudini care ar provoca nemulţumiri la Moscova. Aici lipsa de reacţie,
refuzul de a lua atitudini tranşante sunt uneori mai elocvente decât o declaraţie publică.
Dacă mai amintim şi episodul surprinderii celor doi foşti activişti komsomolişti de către
ziarişti în aeroportul de la Chişinău, vizibil băuţi, în toiul campaniei electorale din 2005,
întorcându-se pe furiş dintr-o vizită confidenţială la Moscova, asemănarea dintre cei doi
devine şi mai izbitoare, iar afilierea lor politică şi mai flagrantă. Şi totuşi mariajul nu s-
a produs, interesul personal dovedindu-se mai puternic decât riscurile de a se aneantiza
politic în urma eşecului electoral din 2009.
Recenta încercare a lui Diacov de a ieşi la rampă prin scoaterea de la naftalină şi
prezentarea drept candidat PD la funcţia de premier a lui Valeriu Bulgari (nu Bulgaru,
cum ar fi normal să îşi corecteze şi să îşi ortografieze numele) în perspectiva viitoarei
configuraţii post-electorale, un personaj uitat pe bună dreptate, provenit din vechea
nomenclatură comunistă şi cunoscut ca fiind una din figurile-cheie ale guvernărilor
corupte şi antinaţionale, conduse pe rând de premierii Andrei Sangheli, Ion Ciubuc şi
Ion Sturza, în care acesta a fost vicepremier şi ministru al agriculuturii, îl aruncă pe
Diacov în ridicol. Aici primejdia de a compromite iremediabil umbra de onorabilitate pe
care ar putea să o mai aibă Partidul Democrat este evidentă.
Unul dintre motivele de optimism în perspectiva viitorului scrutin electoral al lui
Diacov ar putea fi legat de mariajele celor două fiice ale sale. Una dintre ele s-a
căsătorit cu milionarul Gabriel Stati, fiul cunoscutului om de afaceri, magnatul Anatol
Stati, patronul companiei ASCOM GROUP. Cealaltă e căsătorită cu un cetăţean de
origine libaneză pe nume Mahmoud Hammoud, despre care se spune că ar fi legat cu
organizaţiile teroriste islamice. Acest exponent al unei importante grupări libaneze a
ajuns acum circa zece ani în Republica Moldova după ce i s-a interzis şederea în
România. Aici reuşeşte să penetreze rapid în cercurile politice, obţine cetăţenia
Republicii Moldova printr-un decret semnat de preşedintele Petru Lucinschi, devine
Consul onorific al Libanului şi candidează pe lista Partidului Naţional Liberal condus
de Mircea Rusu în alegerile parlamentare din 2001, între alţii alături de Vitalia
Pavlicenco. Această ascensiune spectaculoasă este explicată de cei care cunosc cazul
prin faptul că personajul respectiv ar fi nepotul fostului ministru de Externe şi ministru
al Apărării al Libanului care poartă acelaşi nume (vezi mai mult pe Google), dar şi prin
fondurile generoase oferite de acesta politicienilor moldoveni, care au acceptat, contra-
cost, să îi facă aceste favoruri. În octombrie 2001 preşedintele Vadimir Voronin îi
retrage cetăţenia lui Mahmoud Hammoud în urma unor informaţii furnizate de Serviciul
de Informaţii şi Securitate, care la rândul său le primise de la partenerii occidentali. Însă
în iunie 2003 preşedintele Voronin îi redă cetăţenia lui Hammoud Mahmoud. El se
stabileşte în Germania, unde capătă statut de diplomat împreună cu fiica lui Diacov care
este funcţionara Ambasadei Moldovei în această ţară.
Recent lui Mahmoud Hammoud i s-ar fi interzis intrarea în Republica Moldova pe
motiv că acesta ar fi fost declarat persona non grata pe teritoriul ţării noastre. Navigând
pe Internet în căutarea unor informaţii suplimentare despre acesta, imediat ce am
accesat motorul de căutare Google, a apărut pagina web a Interpolului, care anunţă
oficial că Mahmoud Abbas Hammoud este dat în căutare internaţională. Aflăm de la
Interpol că acesta este născut la 14 februarie 1968 în localitatea Arzay, Liban, are
înălţimea de 1,75 metri, culoarea ochilor brun-verde, culoarea părului brun întunechat.
La categoria crimelor săvârşite sunt indicate crime împotriva copiilor, kidnaping ( engl:
răpirea, furtul copiilor sau în general a oamenilor). Se mai specifică şi faptul că
arestarea lui este cerută de autorităţile Slovaciei.
Cu toate că Diacov a intrat încă prin 1998 în conflict cu Lucinschi, persoana care
le-ar putea înlesni relaţia şi comunicarea ar fi Anatol Stati, date fiind legaturile vechi şi
prieteneşti ale acestui om de afaceri cu fostul preşedinte al ţării. În timpul aflării lui
Petru Lucinschi în fruntea statului se zice că anume Anatol Stati a fost cel mai apropiat
şi mai favorizat om de afaceri. Aici este bine să nu se uite că Lucinschi rămâne a fi unul
dintre jucătorii activi (e drept, mai mult din umbră) în Moldova, el fiind conectat
puternic la centrele decizionale de la Moscova, inclusiv la unul dintre cei mai apropiaţi
discipoli ai săi, combinat cu interesele serviciilor speciale ruseşti, Valeriu Pasat.
 Cu toate acestea, o eventuală injecţie masivă de capital n-ar putea modifica esenţial
şansele electorale ale lui Diacov, asta şi din cauza inabilităţii lui manageriale, dar şi
întrucât structurile locale ale PD nu au o relaţie funcţională cu conducerea partidului,
aceasta fiind una mai degrabă clientelară şi lipsită de orice liant de ordin doctrinar sau
de o raportare la un set de valori comune.
În concluzie, este cazul să menţionăm că Dumitru Diacov nu a devenit niciodată
deputat pe cont propriu. În 1994 el a fost adus în Parlament de ambarcaţiunea electorală
a PDAM, în 1998 a intrat pe spinarea lui Petru Lucinschi, iar în 2005 a fost transportat
de carul electoral al BMD-ului condus de Serafim Urechean. Singura lui tentativă de a
păşi pragul electoral de sine stătător a fost cea din 2001, care s-a soldat cu un eşec
lamentabil. Este adevărat că Partidul Democrat al lui Diacov obţine anumite rezultate în
alegerile locale, dar acestea se explică nu prin calităţile manageriale ale lui Dumitru
Diacov, nici prin contribuţia conducerii partidului în ansamblu. Cauza acestor reuşite
relative este cu totul alta. Nucleele locale ale PD se trag din fostul PDAM, iar acest
partid al nomenclaturii locale s-a creat având la bază demnitarii din administraţia
publică locală, preşedinţii de colhoz şi specialiştii din fostele gospodării agricole
colective, deveniţi peste noapte „lideri” ai gospodăriilor ţărăneşti, un fel de vechili care
exploatează, de regulă în mod abuziv, pământurile ţăranilor, de naivitatea şi sărăcia
cărora profită „noua boierime”. De fapt, baza socială a PD din teritoriu este în mare de
aceeaşi factură cu cea a AMN, cu singura deosebire că ultimul a reuşit să strângă în
jurul său mai multe elemente clientelare.
Aşa stând lucrurile, perspectivele electorale ale PD în preajma alegerilor din 2009
sunt cu totul sumbre.
2. Dumitru Braghiş
Dumitru Braghiş este unul dintre exponenţii emblematici ai nomenclaturii
sovietice. Aflarea îndelungată în funcţii-cheie ale Komsomolului a lăsat o amprentă de
neşters asupra acestei persoane. În perioada ultimului deceniu de existenţă a URSS
dezmăţul şi luxul în care se scălda „aristocraţia sovietică” deveniseră deosebit de cinice
şi detestabile pe fundalul unei mizerii materiale tot mai generalizate a poporului. Iar
printre cei „aleşi” să facă parte din „pătura superpusă” care se lăfăiau ca la un chef pe
vreme de ciumă era şi Dumitru Braghiş, ultimul prim-secretar al Comitetului Central al
Komsomolului din Moldova Sovietică, membru al Comitetului Central al
Komsomolului din URSS, ajuns şi deputat în Congresul Deputaţilor URSS de la
Moscova tot cu sprijinul Partidului Comunist. Am desprins din aceeaşi enciclopedie
liberă Wikipedia câteva rânduri din trecutul sovietic al lui D. Braghiş pe care le
reproducem mai jos, menţionând în treacăt că, spre deosebire de cazul lui Diacov, de
exemplu, trecutul lui Braghiş este prezentat cu omisiuni considerabile şi într-o formă
mult mai sumară:
„Activitatea profesională şi-a început-o la Uzina de Tractoare din Chişinău, în
calitate de inginer-constructor (1980–1981). Din anul 1981 şi până în anul 1992, deţine
diverse funcţii eligibile în cadrul Uniunii Tineretului Comunist-Leninist
(Komsomolului) din URSS. Între anii 1987 şi 1988 este instructor în cadrul Comitetului
Central al Partidului Comunist din Moldova. În perioada 1989–1991, este deputat al
poporului din URSS. În anii 1992–1995, deţine funcţia de vicedirector general al
Societăţii FRCE “Moldova Exim”. În perioada 1995–1997, deţine funcţia de director
general al Departamentului relaţii economice externe al Ministerului Economiei.”
De remarcat că pe parcursul peroadei marilor transformări de la sfârşitul ultimului
deceniu de existenţă a URSS, cu Perestroika însemnând un nou dezgheţ al regimului
totalitar comunist, cu ieşirea din starea de amorţeală şi relansarea pe scena istoriei a
„popoarelor captive”, cu avântul mişcării de renaştere şi eliberare naţională, cu lupta
pentru recucerirea Alfabetului Latin şi a Limbii de Stat, a Tricolorului şi în definitiv a
Independenţei, Braghiş, la fel ca Diacov, Urechean sau Filat, a fost printre „marii
absenţi”, atunci când n-au fost direct printre prigonitorii militanţilor democraţi.
Întreaga biografie politică a lui Braghiş este strâns legată de cea a protectorului
său, a mentorului său spiritual, Petru Lucinschi. Anume acestui fost prim-secretar al
Partidului Comunist din Moldova şi secretar al PCUS, devenit în 1996 Preşedinte al
Republicii Moldova, îi datorează Braghiş mandatul de prim-ministru, obţinut la sfârşitul
lui 1999. Tot lui Lucinschi îi datorează el şi crearea aşa-numitului bloc electoral
„Alianţa Braghiş”, care a intrat în Parlament în urma alegerilor din 2001 prin utilizarea
masivă a resurselor administrative. Astăzi este clar că, dacă Braghiş nu ar fi deţinut
funcţia de prim-ministru, el nu ar mai fi apucat să-şi încropească o ambarcaţiune
electorală de o singură folosinţă şi cu atât mai puţin să penetreze în legislativul ţării. De
menţionat că pe lista acelei alianţe au figurat pe locuri de frunte, deloc întâmplător,
figurile-cheie din Guvernul „Braghiş”, vicepremierii Valeriu Cosarciuc şi Lidia Guţu,
şeful departamentului Privatizării şi Administrării Proprietăţii de Stat, Alexandru
Oleinic, precum şi Ion Guţu, fost membru al Guvernului în mai multe cabinete, Mihai
Plămădeală, fost ministru de Interne (ultimii doi fiind cunoscuţi ca apropiaţi ai lui
Lucinschi). O glumă lansată cu ocazia alegerilor din 2001 a caracterizat scurt şi plastic
rezultatele electorale de atunci. În Parlament au intrat două partide şi un Guvern:
comuniştii, creştin-democraţii şi Guvernul „Braghiş”.
Pe la jumătatea mandatului acelei legislaturi, Braghiş îşi rebotează creatura politică
în Alianţa Social-Democrată, deoarece pe atunci titulatura de Partid Social-Democrat
aparţinea unei formaţiuni apărute încă în 1990 şi era legată de numele lui Oazu Nantoi.
În ajunul alegerlior din 2005, Braghiş intră cu această formaţiune politică în Blocul
„Moldova Democrată”. Însă peste un timp el urmează exemplul lui Diacov şi, împreună
cu alţi câţiva deputaţi, se separă de blocul care l-a adus în legislativ. Peste încă ceva
timp el reuşeşte să producă o fuzionare cu Partidul Social-Democrat, ajuns între timp în
posesia familiei Muşuc, în mediul gazetăresc circulând povestea că Oazu Nantoi i-ar fi
cedat partidul lui Muşuc în urma unor înţelegeri de ordin pecuniar. Astfel, Braghiş
ajunge preşedinte în noua grupare unificată, iar tânărul Eduard Muşuc ocupă funcţia de
secretar general. În mediul politic se zvoneşte totuşi că sudura între gruparea lui Braghiş
şi cea a lui Muşuc nu s-a mai produs, între ele menţinându-se o falie încă nevăzută, dar
care produce disfuncţii considerabile în interiorul formaţiunii.
Aşa cum Eduard Muşuc a fost ales între timp în funcţia de preşedinte al Consiliului
Municipal Chişinău inclusiv prin votul consilierilor comunişti, ceea ce l-a apropiat pe
tânărul Muşuc de Guvern şi de preşedintele Voronin, în timp ce Braghiş rămâne strâns
legat de Petru Lucinschi, se pare că riscurile spargerii acestui tandem ocazional cresc o
dată cu apropierea viitorului scrutin electoral. Intrarea lui Muşuc în graţiile lui Voronin
nu s-a extins şi asupra lui Braghiş, ultimul simţindu-se marginalizat şi frustrat în raport
cu junele său coleg de partid.
Pentru a întregi profilul politic al lui Braghiş este necesar să ne amintim de un
episod din toiul campaniei electorale din 2005, când cercurile guvernante de la
Moscova au sprijinit deschis şi agresiv Blocul „Moldova Democrată” împotriva lui
Vladimir Voronin, care se făcea vinovat pentru ieşirea din subordinea Kremlinului prin
respingerea planului Kozak şi a ideii de legalizare a prezenţei militare ruseşti în
Moldova. Anume în acea perioadă Braghiş a fost văzut făcând campanie electorală în
zona separatistă din stânga Nistrului, fiind însoţit de automobile cu girofar aparţinând
serviciilor speciale ale lui Smirnov. Tot în perioada fierbinte a alegerilor parlamentare
din 2005 serviciile speciale ruse au fabricat o făcătură antimoldovenească la Moscova,
numită „Patria Moldova” şi condusă de un agent-provocator al acestora pe nume Andrei
Ţărnă. Tot atunci în capitala Federaţiei Ruse a fost organizat şi un aşa-zis congres al
moldovenilor, la care au fost aduşi muncitorii originari din Moldova. În prezidiul acelei
adunări de pomină au fost văzuţi următorii: Valeriu Pasat, fost demnitar moldovean
corupt, care serveşte un stat străin împotriva propriei ţări, Grigori Karamalak, zis
„Bulgarul”, cap al lumii interlope, suspectat de comiterea mai multor crime grave,
inclusiv asasinate, torturi, tâlhării, aflat în urmărire internaţională la solicitarea
autorităţilor Republicii Moldova şi protejat de mai mulţi ani de FSB (Serviciul Federal
de Securitate al Rusiei), numitul Andrei Ţărnă şi Dumitru Braghiş. În mod evident
compania în care s-a pomenit Braghiş nu a fost una deloc accidentală, ea
caracterizându-l cu exactitate ca persoană strâns legată de interesele Moscovei în
Republica Moldova.
3. VLADIMIR FILAT
Cu structuri teritoriale şubrede, cu un trecut politic îndoielnic, cu un discurs public
lăbărţat şi confuz, dar şi în lipsa unei echipe puternice, dacă va fi constrâns de
circumstanţe să meargă de unul singur la viitoarele alegeri parlamentare, Dumitru
Braghiş riscă să nu depăşească pragul electoral şi, prin urmare, să lipsească din
următoarea legislatură. Apare pentru prima dată în viaţa publică în 1998, când este
instalat în funcţia de şef al Departamentului Privatizare şi Administrare a Proprietăţii de
Stat, prin susţinerea acordată de Petru Lucinschi, pe atunci Preşedinte al republicii, şi
Dumitru Diacov, pe atunci preşedinte al Parlamentului şi al unei grupări politice
proprezidenţiale, numite Blocul pentru o Moldovă Democratică şi Prosperă. La doar
câteva săptămâni de la înscăunarea în această funcţie, Filat devine cauza primului
scandal de corupţie al acelei guvernări care a zguduit opinia publică. De altfel, în
perioada aflării lui Filat în funcţii-cheie la Guvern (1998–1999) subsemnatul a făcut o
serie de investigaţii parlamentare, urmate de rapoarte oficiale ale unei Comisii de
anchetă parlamentară pe care am condus-o, de declaraţii şi interpelări făcute în plenul
Legislativului, de articole de presă. Însă activitatea Procuraturii şi a Justiţiei era la
cheremul guvernanţilor corupţi. Aceste cazuri de corupţie, de deturnare a proprietăţilor
şi a banilor publici, comise de Filat, au fost reflectate pe larg în cartea „Vladimir Filat,
un gangster al tranziţiei care a prădat ţara”, care poate fi găsită şi pe pagina web
www.ppcd.md .
Dar să vedem acum ce elemente din trecutul său de până la plasarea în demnităţi
înalte de la Guvern pot să prezinte interes pentru înţelegerea mai profundă a profilului
acestui personaj. Iată cum ni-l prezintă, de pildă, enciclopedia liberă Wikipedia:
„Vlad Filat s-a născut la data de 6 mai 1969 în satul Lăpuşna (raionul Hânceşti).
După absolvirea în anul 1986 a Şcolii medii din Lăpuşna, şi-a satisfăcut stagiul militar
obligatoriu în cadrul Armatei URSS (1987–1989). A studiat apoi la Tehnicumul
Cooperativ din Republica Moldova (1989–1990) şi la Universitatea Alexandru Ioan
Cuza din Iaşi, Facultatea de Drept (1990–1994).
Între anii 1994–1998, Vlad Filat iniţiază şi conduce mai multe afaceri în România,
fiind director general la “RoMold Trading SRL” din Iaşi (1994–1997) şi preşedinte al
Consiliului administrativ al Societăţii “Dosoftei” din Iaşi (1997–1998). Revine în
Republica Moldova în anul 1998.”
Aşadar, primul scandal care l-a făcut cunoscut pe Filat opiniei publice a fost cel
legat de privatizarea şi vânzarea nelegitimă, la preţuri diminuate, a şase avioane TU
154B unei firme din Rusia. A urmat scandalul cu traficul de ţigări. Firma aparţinând lui
Filat „Romold Traiding” SRL obţine un contract de exclusivitate cu Combinatul de
Tutun din Chişinău la exportarea în România a ţigărilor produse de această întreprindere
de stat. Deşi contractul prevedea achitarea în avans a mărfii, Filat achită mereu cu
întârzieri majore ţigările comercializate. Însă el nu se mulţumeşte cu această schemă
frauduloasă de obţinere a unor supraprofituri prin activităţi de intermediere a distribuţiei
mărfii aparţinând unei întreprinderi de stat, care putea să îşi desfacă producţia cu acelaşi
succes fără participarea firmei-căpuşă a lui Filat. El hotărăşte să îşi înmulţească
veniturile fabuloase prin contrabandă. Astfel, la 12 septembrie 1998 organele de poliţie
din judeţul Iaşi au organizat un flagrant şi au capturat patru TIR-uri cu 1 852 400 de
pachete de ţigări “MT” de contrabandă în valoare de 7,5 miliarde de lei româneşti.
Marfa aparţinea firmei lui Filat, care, în complicitate cu un şir de cetăţeni români,
crease o reţea criminală de introducere prin contrabandă şi comercializare pe teritoriul
României a cantităţilor de ţigări produse la Chişinău şi scoase pe gratis pe uşa din spate
a întreprinderii, căreia i se plătea post-factum marfa sustrasă. A urmat un scandal-
monstru în presa din România şi din Moldova. Aflat sub anchetă, Filat n-a mai păşit
câţiva ani buni pe teritoriul României de frică să nu fie arestat şi dat pe mâna justiţiei.
Însă, aşa cum era o piesă grea în guvernarea de la Chişinău, controlând prin intermediul
lui Diacov Procuratura Generală, iar autorităţile moldovene nu au dorit să coopereze cu
cele române, Filat a reuşit să evite atât anchetarea, cât şi condamnarea. Până la urmă
relaţiile pe care le stabilise cu cercuri influente din România pe durata aflării la Iaşi
începând cu anul 1990 au făcut posibilă muşamalizarea acestui caz.
Tot în timpul aflării lui Filat la cârma privatizării, amintim şi de cazul legat de
Fabrica de Ciment de la Rezina. La concursul de privatizare a acestei întreprinderi-
gigant au participat compania autohtonă ENERCOM SRL şi compania franceză
FINARGE 26, firmă asociată concernului LAFARGE. Ofertele celor două companii au
fost:
ENERCOM – 15 milioane dolari SUA,
FINARGE 26 – 10 milioane dolari SUA.
 Potrivit prevederilor legale, drept învingător urma să fie recunoscut ofertantul care
a propus 15 milioane USD. Dar Filat vinde printr-o schemă frauduloasă această
întreprindere cu numai 200 000 dolari SUA. Astfel, preţul a fost diminuat de circa 45 de
ori, dacă e să ţinem cont de valoarea sumei de 15 milioane şi de cursul de atunci al
leului care era 6 dolari. Aşadar, Filat capătă posibilitatea de a împărţi cu investitorul
diferenţa de 14 milioane 800.000 dolari SUA. Cât i-a revenit din această afacere de tip
mafiot, numai el ştie.
Un alt caz de privatizare ilegală, care a adus prejudicii enorme statului şi, respectiv,
se pare, noi venituri fabuloase lui Filat, este cel al înstrăinării celor şase fabrici de vin
aparţinând Moldovei de pe teritoriul Federaţiei Ruse. Detalii pe pagina web a Curţii de
Conturi, unde este expus cazul respectiv în Hotărârea nr 118 din 27 decembrie 2002.
Este de remarcat şi cazul scos în vileag de către principala instituţie abilitată cu
verificarea modului de utilizare şi administrare a finanţelor publice este descrisă în
Hotărârea Curţii de Conturi nr. 83 din 4 octombrie 2001 privind rezultatele controlului
asupra unor aspecte ale activităţii economico-financiare a Băncii Comerciale
“Moldinconbank”. Acea crimă economică, care se vede că a fost comisă de acelaşi
Filat, a prejudiciat statul cu vreo 5 milioane 326 mii lei, plus 2 milioane 243 400 lei
venituri sub formă de dividende. Asta ce s-a putut evalua, de fapt prejudiciul în acest
caz fiind mult mai mare.
Cazul cel mai cunoscut opiniei publice este cel legat de privatizarea acelei clădiri
enorme de pe bulevardul Ştefan cel Mare, fiind vorba despre vânzarea frauduloasă a
pachetelor de acţiuni deţinute de stat în întreprinderile S.A. “IPTEH” şi S.A.
“IMTEHCOM”, prin care a fost prejudiciat interesul public şi Bugetul de stat, Filat
alegându-se cu o proprietate de zeci de milioane. Iată doar câteva lovituri date de Filat
în perioada aflării lui la Guvern.
Dar să revenim la tinereţile eroului nostru. Potrivit afirmaţiilor unor martori
oculari, care corespund cu o serie de dezvăluiri recente făcute de liderul unei organizaţii
neguvernamentale în cadrul unei conferinţe de presă, în vara anului 1989, în perioada
satisfacerii serviciului militar în trupele de grăniceri într-o unitate dislocată în preajma
oraşului situat în Crimeea, Sevastopol, tânărul Filat a fost trimis la o şcoală a KGB,
aflată în preajma Moscovei, care pregătea agenţi secreţi şi selecta cadre pentru
instituţiile de învăţământ superior ale principalului serviciu secret al URSS. Se pare că
anume aflarea sa la această şcoală specială a KGB timp de doar câteva luni marchează
pentru totdeauna deprinderile, contactele şi relaţiile lui de subordine. Aflarea în Armata
Sovietică între 5 mai 1987 şi 15 august 1989 reprezintă în mod cert o etapă
fundamentală care a determinat traiectoria ulterioară a vieţii lui Filat. Fără această
pagină scurtă, obscură şi până la urmă definitorie din biografia sa, ascensiunea
vertiginoasă în afaceri a tânărului Filat încă de pe vremea studenţiei ar părea destul de
stranie.
Comerţul cu ţigări este doar un domeniu de afaceri care îi aduce acestuia venituri
enorme. La scurt timp după absolvirea facultăţii, Filat cumpără cea mai mare tipografie
nu doar din Iaşi, ci din întreaga zonă a Moldovei de dincolo de Prut. El este observat în
afaceri imobiliare, în activităţi import-export etc. Încă de atunci s-a iscat bănuiala că de
fapt Filat nu era decât un exponent al unor structuri secrete care activau pe teritoriul
României, lui rezervându-i-se rolul de tânăr businessman prosper. În realitate, însă, totul
conducea spre concluzia că el era doar omul de încredere prin intermediul căruia se
derulau şi se legalizau nişte fonduri uriaşe în interesul unei reţele cu misiuni speciale pe
teritoriul României.
De menţionat că alături de Filat îşi face studiile şi Alexandru Tănase, devenit
ulterior avocat al lui Valeriu Pasat şi prim-vicepreşedinte al PLDM, formaţiune
condusă de Filat. Încrederea deosebită de care se bucură Al. Tănase, căruia i s-a atribuit
misiunea de avocat al celui mai scandalos, important şi periculos exponent al serviciilor
speciale ruseşti, care activează împotriva Republicii Moldova, s-ar putea explica şi ea
prin relaţiile pe care şi le-a stabilit acesta în perioada aflării la studii în România cu
oameni din respectivele structuri oculte. Amintim aici că atât Filat, cât şi Alexandru
Tănase, care au candidat la funcţiile de consilieri municipali în 2007, au indicat în CV-
urile depuse la Consiliul electoral municipal Chişinău că ar fi de naţionalitate
„moldoveni”, studiile din România neavând darul de a-i lumina pe cei doi asupra
propriei identităţi etnice care nu poate fi confundată de o persoană cu o minimă instruire
cu cetăţenia. Amintim în treacăt că, de plidă, ex-premierul Ion Sturza sau tânărul expert
în relaţii internaţionale Andrei Popov au etalat şi ei cu diverse ocazii originea lor etnică
moldovenească, aceştia fiind tot atât de străini de identitatea românească precum sunt
cei doi foşti studenţi la Drept de la Iaşi, Filat şi Tănase, sau ca Urechean, Diacov şi
Braghiş, de exemplu. Vom arăta mai jos de ce anume am invocat aici numele celor doi
conducători ai Asociaţiei pentru Politică Externă, Ion Sturza, preşedinte, şi Andrei
Popov, director executiv. Este adevărat că până în prezent Ion Sturza nu şi-a afişat
public relaţia cu Filat şi nici sprijinul pe care i-l acordă. Dacă, însă, observaţiile noastre
se vor confirma şi la un moment dat relaţia Filat-Sturza va deveni una evidentă, nu este
câtuşi de puţin surprinzător faptul că persoane care cunosc nu doar din auzite ce este
munca conspirativă şi păstrarea secretului au reuşit să îşi camufleze timp destul de
îndelungat cooperarea.
Se pare că anume în perioada aflării sale în România Filat face cunoştinţă cu
Dumitru Diacov, prezent pe teritoriul românesc încă din 1989, unde fusese trimis în
misiune cu câteva luni înainte de evenimentele din decembrie al acelui an, în care se
ştie că au fost implicate puternic serviciile speciale sovietice. Aşadar, Diacov şi Filat s-
au aflat concomitent în România timp de trei ani, între 1990 şi 1993, unul fiind la
Bucureşti pe post de şef al biroului principalei agenţii de ştiri a URSS TASS, care activa
pe lângă ambasada sovietică, în timp ce Filat se afla la Iaşi, oficial fiind student la
Facultatea de Drept. De altfel, cei doi nu au vorbit niciodată public despre momentul în
care au făcut cunoştinţă, nici despre persoana care i-a pus în legătură. Cert este, însă, că,
în timp ce în urma alegerilor parlamentare din 1994 Diacov este instalat în mod
surprinzător pe lista electorală a PDAM, în fruntea Comisiei de politică externă a
Parlamentului, de şef al delegaţiei legislativului la Consiliul Europei, apoi şi de
vicepreşedinte al forului legiuitor, Filat apare la fel de surprinzător la distanţa de patru
ani, exact ca şi Diacov neavând nici o zi de activitate politică în Republica Moldova
până la momentul plasării lui pe lista electorală şi promovării în funcţii-cheie în stat.
 Remarcăm în treacăt că alături de Diacov în 1994 mai apar cel puţin două persoane
care sunt plasate în demnităţi de prim rang sub guvernarea prorusă a Partidului
Democrat-Agrar, acestea fiind şi ele pe post de diplomaţi ai Ambasadei Uniunii
Sovietice în România, inclusiv în momentul decembrie 1989. Este vorba despre Mihai
Popov, instalat la 5 aprilie 1994 în funcţia de ministru de Externe şi deţinând-o până la
28 iulie 1997. După ce şi-a încheiat mandatul de ministru, Mihai Popov este trimis pe
post de ambasador la Paris. Un al doilea personaj cunoscut, care ca şi Diacov şi Popov
era la ambasada URSS de la Bucureşti în perioada evenimentelor din decembrie 1989,
este Tudor Botnaru, cel care devine în 1990 şef al KGB din RSS Moldovenească.
Reproducem mai jos informaţia culeasă de pe Wikipedia despre acest exponent notoriu
al KGB-ului, menţionând şi faptul că T. Botnaru deţine funcţia de prim-viceministru al
Afacerilor Externe exact din aprilie 1994, când Popov a preluat portofoliul de ministru,
iar Diacov devenise responsabil de politica externă a Parlamentului.
„În anul 1963 a fost angajat în cadrul KGB-ului din RSS Moldovenească, încadrat
în structurile serviciilor de contraspionaj, iar din anul 1966 – în serviciile de informaţii
externe. În calitate de ofiţer de informaţii externe, el a avut acoperire diplomatică a
Uniunii Sovietice, lucrând la ambasadele URSS din România şi Franţa. În cadrul KGB-
ului din RSS Moldovenească, el a îndeplinit pe rând funcţia de inspector principal
operativ în Secţia I-a şi ulterior pe cea de şef de Birou.
Tudor Botnaru a lucrat la Comitetul Securităţii de Stat din Moldova, pe urmă a fost
în Comitetul Unional, apoi a fost ofiţer de securitate la Ambasada URSS din Bucureşti.
În iulie 1990, la iniţiativa conducerii Republicii, Tudor Botnaru a fost adus de la
Bucureşti şi a fost numit în funcţia de preşedinte al Comitetului de stat al Securităţii (şef
al KGB-ului) din RSS Moldova, fiind avansat la gradul de general-maior. El a fost
primul ofiţer de informaţii externe, care a devenit preşedinte al KGB din RSS
Moldovenească. În luna aprilie a anului 1990, conducerea Ministerului Securităţii
Naţionale (MSN) a Republicii Moldova (Tudor Botnaru, Demian Munteanu), sub
pretextul că există pericolul ca localul KGB al RSSM să fie atacat de către “extremiştii”
Frontului Popular din Moldova, a hotărât să transporte Arhiva KGB-ului RSSM de la
Chişinău la Tiraspol, unde se află şi în prezent…
Între anii 1991 şi 1994, generalul Botnaru a îndeplinit funcţia de şef al Centrului de
instruire al Ministerului Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Din aprilie 1994
a lucrat ca prim-viceministru al afacerilor externe. În perioada decembrie 1994–1997, el
a îndeplinit misiunea de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Moldova
în Regatul Belgiei şi, prin cumul, şi în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord, Marele Ducat de Luxemburg şi Regatul Olandei, precum şi şef al misiunii
diplomatice a Republicii Moldova la Consiliul Europei (din 3 mai 1995). A fost
rechemat din funcţie la 17 martie 1997, după ce fusese numit ca ministru al securităţii
naţionale.
În perioada 24 ianuarie 1997–11 mai 1999, Tudor Botnaru a deţinut funcţia de
ministru al Securităţii Naţionale, fiind membru al Consiliului Suprem de Securitate. La
data de 14 martie 1997, preşedintele Petru Lucinschi i-a acordat gradul militar de
general de divizie. La data de 11 mai 1999, a fost revocat la cerere din funcţia de
ministru, „în legătură cu atingerea vârstei de pensionare” şi trecut în rezervă.
A candidat la alegerile parlamentare din 25 februarie 2001 pentru postul de deputat
pe listele Mişcării Social-Politice “Pentru Ordine şi Dreptate“.”
Am readus pe larg în discuţie prezenţa celor trei moldoveni, Dumitru Diacov,
Mihai Popov şi Tudor Botnaru, persoane de maximă încredere a KGB-ului la Bucureşti
în ultima perioadă a regimului Ceauşescu, inclusiv în momentul evenimentelor din
decembrie 1989, la care au avut o participare nemijlocită, în capitolul în care ne ocupăm
de Vladimir Filat pentru a sublinia filiaţia politică a acestui personaj, teleportat şi el, ca
şi cei trei la rândul lor, în epicentrul vieţii politice de la Chişinău şi făcut peste noapte
mare demnitar la Guvern. De altfel, dacă tot a venit vorba despre părinţi şi fii spirituali,
aici se potriveşte de minune cazul unui tată şi fiu, naturali de această dată, care fac
parte, iată, din aceeaşi garnitură. Este vorba de această dată de Mihai Popov şi fiul
acestuia, Andrei Popov, cunoscut opiniei publice ca un analist politic rafinat, şi el fost
funcţionar al Ministerului de Externe, eliberat din funcţie în urma unui scandal legat de
un caz de trafic cu copii. Se ştie că la ora actuală Andrei Popov este director executiv al
Asociaţiei pentru Politică Externă, al cărei preşedinte este fostul prim-ministru Ion
Sturza.
Curios este faptul că Andrei Popov, care în comentariile sale publice se prezenta
drept un analist independent şi imparţial, a fost remarcat scandând energic, ca un
protestatar sadea, lozincile lansate de cei din scenă la mitingul organizat de Partidul
Demorat Liberal, condus de Vladimir Filat, la 21 decembrie 2008. Ce se poate deduce
de aici? Prima ipoteză este că Filat şi Popov-junior reprezintă noua generaţie,
succesoarea şi continuatoarea fidelă a cauzei generaţiei părinţilor lor, uneori doar
spirituali, alteori şi naturali. O a doua este cea potrivit căreia în spatele partidului lui
Filat ar sta, printre alţii, şi ex-premierul Ion Sturza, în timpul mandatului căruia eroul
nostru a deţinut funcţia de ministru de stat, şef al Cancelariei Guvernului. (De remarcat
că apariţia lui Sturza în 1998 în vârfurile grupării lui Diacov, patronată de Lucinschi, a
fost la fel de neaşteptată ca şi cea a lui Filat, Sturza fiind la acea oră un anonim absolut,
fără nici o zi de activitate politică până la alegeri.). Iar dacă Andrei Popov este la ora
actuală angajatul lui Sturza, acesta în mod evident nu poate avea alte simpatii politice
decât şeful său, de la care îşi ridică salariul. Se ştie că Ion Sturza este vicepreşedinte
Rompetrol, mâna dreaptă a magnatului român Dinu Patriciu, tot el până nu demult fiind
director Rompetrol Moldova. El mai deţine şi funcţia de consul onorific al
Kazahstanului în Moldova. Se mai ştie că anume lui i se datorează realizarea celei mai
mari tranzacţii prin care compania petrolieră de stat KazMunaiGaz din Kazahstan a
procurat 75% din acţiunile detinute de Patriciu la Rompetrol la preţul de 2,5 miliarde
euro. Sturza a fost succedat în funcţia de director general al Rompetrol Moldova de
Alexandru Coman, care este fratele lui Anatol Coman, fost mare maestru al lojii
masonice din Moldova. Unele surse susţin, de altfel, că Filat şi Sturza ar fi şi ei afiliaţi
masoneriei.
Iată ce scria presa română despre această tranzacţie:
„Omul de afaceri român Dinu Patriciu a vândut 75% din acţiunile pe care le
deţinea la Grupul Rompetrol către o companie de stat din Kazahstan pentru 2,1696
miliarde de dolari, devenind astfel cel mai bogat om din România a cărui avere este
confirmată de piaţă printr-o tranzacţie.
Patriciu deţinea 80% din Grupul Rompetrol, iar partenerul său, americanul Phil
Stephenson, avea 20%. Grupul Rompetrol, înregistrat în Olanda, a fost evaluat în
această tranzacţie la 3,616 miliarde de dolari. Patriciu mai are acum 20% din grup,
Stephenson - 5%, iar compania KazMunayGaz are 75%. ”
Astfel, Ion Sturza, care l-a făcut pe Dinu Patriciu cel mai bogat român, a beneficiat
de un comision care se zice s-ar ridica la câteva sute de milioane de euro, care i-au
rotunjit averea de mai multe milioane, provenită iniţial din afacerile lui cu sucurile, iar
mai apoi din activităţi în sistemul bancar şi în alte domenii. În legătură cu tranzacţia
respectivă, ziarul Capital Market de la Bucureşti mai scria următoarele:
„În plus, este foarte posibil ca banii obţinuţi de Dinu Patriciu de pe urma
tranzacţiei să fie investiţi anume în Republica Moldova. Potrivit lui Ion Sturza, fostul
proprietar majoritar al Rompetrol a declarat anterior că intenţionează să înfiinţeze un
fond de investiţii România-Moldova cu surse financiare de circa un miliard de Euro.”
Tot atunci Dinu Patriciu declara pentru presă că intenţionează să investească în
Moldova o parte importantă din suma obţinută din afacerea cu kazahii. Dacă este
adevărată relaţia Patriciu-Sturza-Filat, atunci ar putea fi lesne de înţeles de unde provin
fondurile astronomice investite în proiectul politic care îl are drept vârf de lance pe
Filat. O astfel de investiţie ar periclita întregul sistem politic al Moldovei, acesta riscând
să fie dizolvat ori de-a dreptul inundat de o injecţie financiară atât de masivă de peste
hotare.
Ca să fie mai clar profilul şi provenienţa lui Ion Sturza, care se lăuda în gura mare
presei româneşti în legătură cu lovitura dată prin afacerea respectivă cu relaţiile lui
deosebit de strânse pe care le are la Moscova, este cazul să revenim la tinereţea lui. Iată
ce desprindem de pe aceeaşi enciclopedie Wikipedia:
„După absolvirea facultăţii, a ocupat diferite funcţii în domeniul relaţiilor
economice şi culturale externe. Între anii 1983 şi 1985 şi-a satisfăcut stagiul militar în
calitate de instructor superior. Apoi a lucrat ca referent în cadrul Asociaţiei de Prietenie
cu Ţările Străine (1985–1987).
În anul 1987 a contribuit la înfiinţarea Asociaţiei de Comerţ Exterior “Moldex”
(OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti de la Chişinău, fiind numit în
funcţia de vicedirector general. În cadrul OCEM au fost elaborate primele proiecte de
investiţii străine privind reutilarea tehnică a întreprinderilor din industria economiei
naţionale, proiecte care preconizau atragerea de capital străin. Ca director general
adjunct, el a coordonat implementarea proiectelor de finanţare, livrare şi instalare a unor
utilaje performante la fabricile de conserve din Orhei, Camenca şi la întreprinderile din
Cupcini, Ungheni, Soroca, Floreşti etc.
În anul 1991 a fondat şi a ocupat funcţia de director şi preşedinte al Consiliului de
Administraţie al SA “Incon”, societate care a devenit unul dintre principalele grupuri
financiar-industriale din Basarabia. A înfiinţat şi condus ulterior banca
“MoldIncomBank” din Chişinău. În anul 1996, Ion Sturza a deţinut, în paralel cu
activitatea sa de la firma “Incon”, şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Observatori
al “FinComBank”.
… Sturza deţine pachetul majoritar de acţiuni al “Incon” SA, care are monopolul
total al industriei sucurilor naturale şi al conservelor de legume şi fructe din Republica
Moldova. Datorită garanţiilor guvernamentale, Incon a obţinut un credit de 22 de
milioane de dolari de la Corporaţia Financiară Internaţională, în scopul retehnologizării
fabricilor de sucuri şi conserve privatizate.
… În aprilie 2005, Ion Sturza, directorul general al companiei Rompetrol Moldova,
a fost numit în funcţia de vicepreşedinte pentru Dezvoltare al grupului Rompetrol
pentru Rusia şi Comunitatea Statelor Independente.”
Primii ani de după facultate ni-l arată pe Sturza ca pe o persoană de încredere a
KGB-ului. Activităţile lui externe, „culturale şi economice”, erau ghidate anume de
serviciul de securitate sovietic. De aici şi formula eufemistică de „instructor superior”
pe care o găsim atribuindu-i-se pentru perioada satisfacerii serviciului militar. Pentru
cine nu ştie, menţionăm că aşa-numita Societate de prietenie cu ţările străine
(„Obşestvo drujbî s zarubejnîmi stranami”) era în perioada sovietică o structură a KGB,
ultima persoană care a condus această organizaţie fiind Ludmila Scalnâi, o persoană
cunoscută ca fiind ataşată încă din perioada sovietică şi până în prezent lui Petru
Lucinschi. Tot de KGB era controlată şi zisa Asociaţie de Comerţ Exterior “Moldex”
(OCEM), de pe lângă Guvernul RSS Moldoveneşti, în care Sturza apare ca vicedirector
general. În felul acesta devine mai simplă dezlegarea enigmei de ce în 1998
Preşedintele Petru Lucinschi îi plasează la locuri de frunte din partea Blocului pentru o
Moldovă Democratică şi Prosperă pe cei trei inşi, care par să fi avut relaţii strânse,
create încă din tinereţe, cu KGB-ul, şi anume Dumitru Diacov, Ion Sturza şi Vladimir
Flat.
Deşi în general Sturza evită în ultimii ani apariţiile publice şi nu s-a afişat nicăieri
împreună cu Filat, totuşi acum un an în presă s-a strecurat o ştire care arată că relaţiile
dintre cei doi sunt foarte strânse. La 18 ianuarie 2008 ziarul „Jurnal de Chişinău”
publica o informaţie în care îşi anunţa cititorii că cele două „familii prietene”, respectiv
Sturza şi Filat, au plecat împreună într-o vacanţă într-o localitate retrasă din Austria.
Unele surse susţin că cei doi ar avea şi proprietăţi imobiliare în ţara respectivă. Astfel,
vedem că la scurt timp de la lansarea PLDM, Filat şi Sturza pleacă în Austria ca să pună
la cale dezvoltarea proiectului politic respectiv. Amintim că congresul de constituire al
PLDM a avut loc la 8 decembrie 2007, deci cu doar câteva săptămâni înainte de
plecarea celor doi în Austria. Cu titlu de curiozitate remarcăm şi strania coincidenţă
dintre siglele Rompetrol Moldova şi PLDM. Astfel, simbolul companiei petroliere
conduse de Sturza coincide cu cel al partidului condus de Filat: în ambele cazuri apare
un copac verde, cu coroana stufoasă, în bătaia vântului. Acum devine mai clar de unde
îşi soarbe „energia vie” şi „culoarea verde” partidul lui Filat. Aici est util să accesaţi
paginile web www.rompetrol.md şi www.pldm.md .
Vom cita mai jos câteva fragmente din presa română, care varsă lumină asupra
naturii relaţiilor acestor personaje cu figuri enigmatice precum Anatol Coman. Acesta se
pare că ar avea atribuţie directă la diverse tranzacţii care, printre altele, ţin de comerţul
ilegal cu armament, dar şi relaţii puternice cu serviciile speciale ruse, care controlează
de fapt şi masoneria în zonă. Articolul „Reţeaua „IUDA“: spionii lui Ivan”, apărut în
„Evenimentul zilei” luni, 23 iulie 2008 şi semnat de Mihai Munteanu, titrează:
„Culisele tranzacţiilor cu armament dezvăluie anvergura operaţiunilor ruseşti din
România. Un raport al Direcţiei de Siguranţă Militară de la Bucureşti (DSM -
contraspionajul militar) pune în lumină modul în care serviciile secrete de la Moscova
penetrează informativ industria naţională de apărare. Miza: controlul operaţiunilor de
import-export, cu potenţial financiar uriaş, şi informaţii „preţioase“ privind strategia de
apărare a guvernului român.” Cităm în continuare din acest articol:
„Bucureşti. Direcţia de Siguranţă Militară. Octombrie 2003. Întâlnindu-l pe Aurel
Cazacu, colonelul (r) Cetinoiu îi indică acestuia două persoane de contact pentru
Armitech: moldovenii Anatol Coman şi Vasile Gondiu. Ofiţerii DSM completează: „În
mediul comercianţilor cu produse speciale se cunoaşte că Anatol Coman a fost ofiţer
superior în KGB, este mason Mare Maestru al Lojii de la Chişinău şi că alături de
Gondiu Vasile acţionează împreună cu Alexandr Kondyakov (fost general KGB), prin
intermediul Novokom (recunoscută oficial ca firmă de lobby a lui Vladimir Putin)…
Alexandr Vladimirovici Kondyakov (58 de ani) este directorul general al firmei ruseşti
de consultanţă Novokom. Consultanţă politică, relaţii internaţionale, activităţi de
informaţii şi analiză. În timpul Războiului Rece, Kondyakov a comandat rezidenţa de
spionaj a KGB din Londra. În prezent, este al doilea om al masoneriei ruse: Mare
Secretar al Marii Loji a Rusiei.”.
Ziarul „Ziua” de la Bucureşti Nr. 4280 de joi, 10 iulie 2008, se ocupa de aceeaşi
problemă a utilizării filierelor masonice de către serviciile ruse în România şi în
Moldova:
„În 1997, tot Marea Lojă Regulară a Italiei fondează la Chişinău “Marea Lojă a
Moldovei”, cu sprijinul preşedintelui de atunci Piotr Kirilovici Lucinschi. Loja a fost
înregistrată cu numărul 113 în registrul Lojii italiene, iar ceremonia de iniţiere, care a
durat circa 11 ore, s-a desfăşurat pe 7 iunie în Hotelul “Codru” de la Chişinău.
Conform surselor de la Chişinău, primii “iniţiaţi” au fost în număr de 32, al 33-lea
participant fiind Marele Maestru al Marii Loje Regulare Italiene, profesorul Giuliano Di
Bernardo, care, de altfel, a şi susţinut o conferinţă de presă pe această temă pentru
ziarele şi televiziunile din spaţiul post-sovietic. Ulterior, acesta s-a deplasat la Kiev şi
Cernăuţi pentru a “duce lumina” mai departe. Primul “Mare Maestru” al MLM a fost
numit Anatol Andreevici Coman, un fost angajat al Ministerului de Interne, bănuit de
apartenenţa la KGB. Sediul se afla în clădirea Euro Credit Bank. În prezent, în
Republica Moldova există 16 loji, conduse de “Marele Maestru” Iurie Sedleţki, rectorul
Universităţii de Studii Europene din Moldova.”
Ziarul „Flux” publică la rândul său la 4 iulie 2008 un articol intitulat
„Reprezentanţii masoneriei în politica moldovenească”, în care se arată că această
organizaţie secretă i-ar avea drept „fraţi” pe „iluminaţii” Vladimir Filat, Dumitru
Diacov, Dumitru Braghiş, Serafim Urechean şi alţii câţiva. Astfel s-ar putea explica şi
faptul că anume aceşti politicieni au reprezentat figurile-cheie ale defunctului bloc
Moldova Democrată, de asupra tuturora planând figura protectoare a celui care a adus
masoneria în Moldova, Petru Lucinschi. O altă latură obscură, care explică trăinicia
relaţiei lui Ion Sturza, Vladimir Filat, dar şi al celor doi cu Anatol şi Alexandru Coman,
cei doi fraţi mereu prezenţi în combinaţiile de afaceri moldo-române, ar putea fi
apartenenţa lor la masonerie, organizaţie ocultă cu scopuri dubioase, care pare a fi
puternic penetrată de filiera rusească a acesteia, controlată la rândul ei în întregime de
serviciile speciale ale Rusiei.
De altfel, tot ziarul „Flux” publica încă la 13 iunie 1997 o serie de materiale despre
constituirea lojii masonice la Chişinău:
„Sâmbătă, 7 iunie, Giuliano di Bernardo, Marele Maestru al Marii Loje Regulare
din Italia, declarat în cadrul unui dialog cu reprezentanţii mass-media la hotelul
„Codru” că listele primilor candidaţi în masoneria Moldovei le-a obţinut de la
Preşedinţie. La întâlnire erau prezenţi ziarişti de la Radio Moldova Internaţional,
„Mesager”, corespondenţi ai agenţiilor „Moldpres” şi „Flux”.
AP FLUX a transmis la 7 iunie o ştire care începe în felul următor: „Preşedintele
Petru Lucinschi a „autorizat” inaugurarea Lojii Masonice la Chişinău şi a prezentat
lista persoanelor pe care le recomandă pentru iniţiere” – a declarat Marele Maestru…
 Cotidianul „Flux” a scris în numărul din 9 iunie: „Marele Magistru al marii Loje a
spus că lista primilor 30 de candidaţi a fost pregătită de preşedintele Lucinschi.”.
Într-un interviu acordat corespondentului „Infotag” Giuliano di Bernardo dezminte
afirmaţia unor mass-media că Petru Lucinschi a pregătit şi a transmis Lojii italiene lista
primilor 30 de candidaţi în Masoneria Moldovei. Interviul este preluat de
„Nezavisimaia Moldova” din 10 iunie.”
Aşadar, după ce a binecuvântat crearea acestei structuri masonice şi a dat lista
primilor 30 de candidaţi în masonerie, Lucinschi, văzând că italianul a dezvăluit presei
implicarea sa, îi cere acestuia să dezmintă cele susţinute anterior. Aceeaşi ediţie a
„Flux”-ului mai arată că „33 de chişinăuieni fac parte din această organizaţie secretă”,
mai arătând că „sâmbătă, 7 iunie, la Chişinău a fost creată Masoneria Republicii
Moldova. Ea a fost fondată la propunerea Masoneriei Universale de la Londra, cu
susţinerea Marii Loje Regulare din Italia. Cu această ocazie la Chişinău a sosit o
delegaţie de peste 40 membri ai Lojii italiene…
La ceremonia de inaugurare a Lojii Masonice din Moldova au fost iniţiaţi în
masonerie 33 de cetăţeni ai republicii. Şedinţa lojii a durat aproape 10 ore. Cele 33 de
persoane au fost supuse ritualului de „renaştere spirituală”, după care au primit piese
din regaliile masoneriei şi câte o cravată cu emblema lojii.”
„Flux” mai arată că printre cei iniţiaţi au fost Anatol Coman, directorul
întreprinderii mixte „Naroma” şi fratele acestuia, Alexandru Coman, businessman. E
adevărat că lista integrală a celor 33 de „fraţi” de la Chişinău, „iluminaţi” de italieni, nu
a fost dată publicităţii niciodată. Dar informaţiile apărute ulterior întregesc această
listă. Chiar dacă putem admite că unii dintre ei au fost selectaţi pentru „iniţiere”
ulterior momentului fondării Lojii de la Chişinău. Însă, indiferent de momentul
recrutării în organizaţia ocultă respectivă, este absolut evident că de-asupra tuturor
„frăţiorilor” planează umbra aceluiaşi Lucinschi.
Astfel stând lucrurile, afilierea unor politicieni moldoveni la o organizaţie
cvazisecretă cum ar fi masoneria trebuie privită şi în contextul prevederii
constituţionale care stipulează în articolul 41 (5) că „Asociaţiile secrete sunt interzise”.
 Ar mai fi de menţionat şi faptul că însuşi proiectul politic lansat în trombă acum un
an, avându-l drept vârf de lance pe Vladimir Filat, arată fără putinţă de tăgadă că în
spatele lui stă o forţă financiară uriaşă. Însăşi subordonarea unei importante părţi a
presei acestui proiect politic arată capacitatea finanţatorilor din umbră de a risipi
sponsorizări grase, încât să satisfacă până şi poftele celor mai nesăţioşi exponenţi ai
mediului gazetăresc şi capi ai unor structuri media. Printre acestea se numără postul de
televiziune PRO TV, postul de radio „Vocea Basarabiei”, ziarele „Timpul” şi „Jurnal de
Chişinăul”. Aceste structuri media au devenit unelte docile ale intereselor de tip mafiot
ale grupării în cauză, conduse din umbră de unele figuri de tipul lui Valeriu Pasat sau
Petru Lucinschi. În acest sens este simptomatic faptul că, de exemplu, la mitingul din
21 decembrie 2008, organizat de formaţiunea politică condusă de Filat, atât Constantin
Tănase, directorul de la „Timpul”, cât şi Val Butnaru de la „Jurnal” au apărut la tribună
şi, sacrificându-şi imaginea de gazetari independenţi, pe care au afişat-o cu ostentaţie
ani la rând până în acel moment, s-au declarat susţinători ai acestui partid politic.
Printre protestatarii de serviciu ai lui Filat se află mereu la un loc de frunte şi cei doi
cofondatori ai postului de radio „Vocea Basarabiei”, Veaceslav Ţâbuleac, director, şi
Valeriu Saharneanu, ultimul fiind şi preşedinte al Uniunii Jurnaliştilor. Dincolo de
venalitatea şi avariţia evidentă a acestor gazetari, care îşi manifestă simpatiile politice în
funcţie de sumele pe care le primesc, este de presupus că există în cazul lor şi o bună
doză de superficialitate, de incapacitate de a analiza în profunzime fenomenele politice
de la noi cu toate implicaţiile şi dedesubturile acestora. Spiritul patriotard, siropos şi
retoric, în stilul personajelor lui Caragiale sau, mai nou, în stilul unor Adrian Păunescu
sau Vadim Tudor, îi face ţinte lesne de atins pentru manipulatorii din umbră, care au
studiat în mod profesionist tipologia şi portretul socio-psihologic al unor astfel de
persoane pentru a le oferi stimulente potrivite să provoace reacţiile scontate.
Amintim aici şi faptul că în istoria politică a Republicii Moldova din momentul
proclamării Independenţei şi până în prezent au existat mai multe proiecte în care
interesele financiare oculte se intersectau cu structurile serviciilor secrete, cu reţele de
tip mafiot, cu criminalitatea economică, având la bază utilizarea în scopuri politice
banilor murdari şi corupţia ca elemente definitorii. Însă niciodată până în momentul
lansării Partidului Liberal-Democrat condus de Filat aceste fenomene nu au cunoscut o
amploare atât de mare. Coruperea liderilor politici şi a aleşilor locali, coruperea
jurnaliştilor şi în general prostituarea unei părţi a intelectualilor prezenţi în viaţa publică
de la noi a căpătata proporţii fără precedent. Banii murdari, risipiţi cu generozitate, îi
creează acestui escroc o imagine de personaj onorabil cu pretenţii de om de stat. În
perspectiva alegerilor agresiunea mediatică şi invadarea cu bani murdari a spaţiului
public riscă să vicieze profund procesul electoral.
În concluzie, devine evident faptul că în spatele lui Vladimir Filat se ascund
interesele câtorva tipuri de organizaţii secrete, care în cazul lui par de-a dreptul
concrescute: servicii speciale, masonerie, reţele de tip mafiot. Împletirea acestor reţele
oculte într-un proiect politic comun, care urmăreşte preluarea puterii în Republica
Moldova, reprezintă un pericol real pentru sistemul democratic şi instituţiile statului de
drept ale ţării. Acest pericol este cu atât mai mare cu cât societatea noastră este o
democraţie în tranziţie fără instituţii şi tradiţii democratice puternice, iar
vulnerabilităţile de ordin economic şi social ar putea deveni cronice în cazul instalării
unor grupări oligarhice de tip criminal la cârma ţării. Un alt risc major îl constituie cel
al anexării ţării noastre la interesele geopolitice ale Federaţiei Ruse. Această ameninţare
se conturează clar din întreaga ascendenţă politică a personajelor care fac parte din
gruparea politică respectivă.
Totuşi, cu o campanie de presă deschisă şi o competiţie electorală în care să se
poată confrunta nestingherit toţi actorii politici, în urma unor dezbateri publice şi chiar
dezvăluiri scandaloase astfel de proiecte nocive şi antinaţionale pot fi dezarticulate şi
până la urmă zădărnicite.
Revenind la relaţia, care pare a se developa, Filat-Sturza şi la posibilele implicaţii
ale acesteia, ar mai fi de spus următoarele. Se pare că la distanţa de zece ani de la
demiterea Guvernului „Sturza”, fostul premier este pornit să îşi ia revanşa. Alimentând
financiar gruparea prietenului său şi a fostului coleg de Guvern, Vladimir Filat, după ca
a acumulat capitaluri suficiente pentru a se simţi împlinit în postura de om de afaceri,
Ion Sturza ar putea râvni acum să revină în trombă în politica moldovenească. Această
reîntoarcere spectaculoasă s-ar putea produce iniţial fie prin includerea sa pe lista
electorală a PLDM, fie, în cazul reuşitei electorale a acestei formaţiuni, într-o poziţie-
cheie în Guvern, care nu poate fi inferioară celei deţinute acum un deceniu. Dacă
lucrurile stau anume aşa, atunci se pare că tandemul Sturza-Filat nu s-a împăcat nici cu
demiterea de acum zece ani a Guvernului, nici cu eşecul electoral suferi în alegerile
parlamentare din 2001, când cei doi au candidat pe listele partidului condus de Dumitru
Diacov, al cărui fruntaşi erau. Ar fi de presupus că ideea abandonării lui Diacov, pe care
cei doi l-au crezut, şi nu fără temei, consumat şi depăşit de timp, a încolţit încă de pe
atunci în minţile lor. Iar eşecul electoral suportat în 2001 cei doi îl pun integral pe
umerii aceluiaşi Diacov, sperând că fără el ar putea avea parte de un succes mai mare.
Iluzia majoră a unor astfel de persoane, care caută să-şi facă loc în politică, este că
banii pot constitui principalul vehicul care le-ar aduce succesul. Ei încearcă să aplice
mecanic procedeele managementului economic, altfel zis, modul de a administra o
companie privată, în domeniul politic. Evident, managementul politic modern a
împrumutat multe elemente din managementul afacerilor. Şi totuşi, aici determinante
sunt nu asemănările, ci deosebirile, mai ales atunci când ele par secundare. Iar una din
deosebirile fundamentale, care ţine de administrarea unui partid politic faţă de
administrarea unei afaceri rezidă în felul cum sunt motivaţi oamenii. În timp ce în
afaceri principalul instrument care motivează angajatul este de ordin financiar, în
politică acesta este de cele mai multe ori de ordin moral, adică ţine de adeziunea omului
la un set de valori şi principii, un concept doctrinar sau la nişte idei abstracte, care îi
formează universul spiritual. Altfel zis, politica are drept combustie a militanţilor unui
partid entuziasmul, aspiraţiile majore pentru realizarea unui proiect strategic, care
ţinteşte binele comun şi interesele generale ale societăţii. Dar tocmai astfel de diferenţe
între administrarea afacerilor şi administrarea unui partid politic le scapă unor oameni
ca Sturza sau Filat, care, fiind obişnuiţi să practice calculul rece, fiind prin excelenţă
egoişti şi deci incapabili de gesturi altruiste, nu au cum să trăiască şi deci să înţeleagă
stări precum entuziasmul, generozitatea, dedicaţia, spiritul de sacrificiu. De aici şi iluzia
că relaţia între patroni şi angajaţi, valabilă în afaceri, poate fi extinsă integral şi asupra
relaţiei între conducătorii unui partid politic şi membrii lui. Altfel nici nu putea fi,
deoarece cinismul, aroganţa şi mulţumirea de sine, ca trăsături definitorii ale unor
caractere de acest fel, îi menţine într-un soi de opacitate care nu le permite să înţeleagă
universul spiritual al celor care au drept motivaţie intimă şi profundă a prezenţei lor în
politică integritatea, loialitatea şi entuziasmul ca stări care mobilizează energii colective
şi aduc schimbări majore în societate. Viziunea plină de dispreţ asupra omului simplu,
care ar urma să aducă succesul în politică, privit ca o fiinţă ce ar râvni doar căpătuiala şi
deci care poate fi motivat exclusiv cu banul va fi până la urmă una din cauzele de bază
ale eşecului acestui proiect politic. Legea pieţei, aplicată asupra relaţie între grupul de
conducere şi cei pe care acesta îi consideră vandabili prin definiţie, pe care îi pot
procura, tocmi, năimi să lucreze în favoarea lui, poate da anumite rezultate doar atunci
când este vorba de coruperea unei părţi a „elitelor”. Adică atunci când oameni ca Filat
risipesc bani pentru a cumpăra ziarişti, aleşi locali sau în general exponenţi ai altor
partide, altfel zis tot felul de „VIP”-uri buni de utilizat ca „agenţi de influenţă” care să
manipuleze o parte a publicului în favoarea proiectului politic respectiv. Însă până la
urmă disfuncţia care le scapă acestor oligarhi, relaţia pe care aceşti saci cu bani nu o pot
controla şi nici modela în favoarea lor este comunicarea directă între exponenţii
grupului lor politic şi alegător. Dacă relaţia, e adevărat, de natură perversă, între patronii
politici şi angajaţii lor din astfel de structuri clientelare are drept liant, drept factor de
adeziune formală banul, fiind vorba de nişte raporturi de ordin contractual, la următorul
nivel relaţia între „agentul electoral” şi alegător nu mai poate fi sudată financiar. Ea
necesită încredere, iar tocmai aşa ceva lipseşte cu desăvârşire în cazul unor astfel de
proiecte. Încrederea în lideri şi în misiunea pe care o au de îndeplinit, absentă în cazul
PLDM, va până la urmă acel element deficitar care va determina falimentul acestei
întreprinderi. Iar presa aservită grupului respectiv, pusă pe „facerea de imagine” a
„liderului”, chiar dacă creează un fundal favorabil acestuia, nu aduce voturi. Astfel încât
efectul manipulării fiind totuşi unul limitat, nu se poate face nici cu tot aurul lumii
dintr-un gangster un Făt-Frumos şi nici un om de stat, preocupat de nevoile celor mulţi.
 4. VITALIA PAVLICENCO
Vitalia Pavlicenco reprezintă cazul emblematic al antipodului liderului politic. Ea
nu pare a avea nici carismă, nici abilităţi manageriale, nici capacităţi de comunicare
pozitivă, indispensabile unei persoane care doreşte să construiască un partid politic.
Este o persoană stridentă care aminteşte prin discursul ei de sunetul produs de
alunecarea metalului pe sticlă. Ea a fost în două rânduri deputat: în legislatura anilor
1998-2001, intrând în Parlament pe lista Partidului Forţelor Democratice, condus de
Valeriu Matei, căruia i-a fost câţiva ani buni avocat de presă şi principal creator de
imagine, luptând vârtos cu inamicii acestuia de pe paginile gazetei „Mesagerul”. Între
timp au dispărut şi partidul, şi ziarul, şi liderul politic respectiv. Se zice că nu fără
contribuţia directă a V. Pavlicenco. A mai candidat în 1994 pe lista unei formaţiuni
create la acea vreme de Gheorghe Ghimpu, Partidul Democrat, care, însă, nu reuşise să
treacă pragul electoral. A mai fost membru şi în Partidul Liberal condus de Mircea
Rusu, pe listele căruia a candidat în alegerile parlamentare din 2001. Ajunge în
Parlamentul anilor 2005-2009 pe lista BMD. Se desprinde la scurt timp de gruparea
condusă de Urechean, alături de Anatol Ţăranu, învinuindu-l pe fostul primar al
Chişinăului de legături cu Moscova şi de faptul că acesta ar fi vândut locuri pe lista
electorală. Ca deputat este hiperactivă, intervenind cu luări de cuvânt la mai toate
şedinţele plenare şi având declaraţii pentru fiecare sfârşit de şedinţă. Practică un discurs
public pretins proromânesc, radical până la provocator, erijându-se în egală măsură în
postura de avocat al românismului şi al României.
Recent şi-a creat, împreună cu deputatul Anatol Ţăranu, de care între timp s-a
despărţit, un partid-fantomă, numit în mod pompos Partidul Naţional Liberal, astfel
preluând fără nici o jenă, integral şi ostentativ, titulatura, sigla şi culoarea galbenă ale
partidului de guvernământ de la acea oră din România, condus de premierul Călin
Popescu-Tăriceanu. Ţinta urmărită de Pavlicenco era să se dea drept exponent – şi
omolog! — al partidului de guvernământ din România în Republica Moldova, în paralel
urmărindu-se probabil şi obţinerea unui suport politic şi financiar din partea
Bucureştiului. Faptul că partidul de guvernământ din România nu a schiţat nici un gest
de distanţare de acest mini-partid deopotrivă ridicol şi scandalos arată fie dezinteresul
PNL din România faţă de realităţile din Republica Moldova, fie lipsa oricărei analize
asupra vieţii politice de la Chişinău.
Asemeni altor deputaţi desprinşi din BMD, Vitalia Pavlicenco se prezenta de la
microfoanele Parlamemtului ritos, adăugând, după rostirea propriului nume, şi titulatura
piticului său partid politic, Partidul Naţional-Liberal.
Odată cu apropierea alegerilor din 2009 Pavlicenco, înţelegând că nu are nici o
şansă să îşi aducă grupusculul microscopic în viitorul Parlament, s-a asociat cu un alt
partid-fantomă, numit la fel de bombastic „ Mişcarea Alianţa Europeană”, condus de un
alt outsider al politicii moldoveneşti, un alt figurant al vieţii publice, la fel de acid şi
lipsit de orice calităţi de lider politic, Anatol Petrenco. La auzul ştirii despre unificarea
celor două partide liliputane, comentatorii politici au şi lansat o glumă care
caracterizeaza plastic situaţia creată printr-un exerciţiu aritmetic: 1*1=1.
Astfel, dacă nu se va găsi cineva care să aibă nevoie de aciditatea, de maniera
corozivă, certăreaţă şi stridentă de a se manifesta a acestei doamne în perspectiva
bătăliei electorale care se anunţă, pentru a o utiliza eventual pe post de killer mediatic
împotriva oponenţilor, Vitalia Pavlicenco riscă să dispară definitiv din viaţa politică.

5. VLADIMIR BRAGA
Am inclus şi acest personaj în studiul nostru nu pentru că el ar avea vreo relevanţă
comparabilă cu cea a figurilor analizate mai sus, ci doar pentru a arăta că în cazul lui
este vorba de o situaţie caracteristică practic tuturor celor cinci legislaturi care au avut şi
deputaţi „de umplutură”, fără vreo influenţă asupra vieţii politice sau a procesului
legislativ şi practic necunoscuţi opiniei publice. De obicei ei se pomenesc pe locuri
eligibile ale listelor depuse de subiecţii electorali la CEC deoarece se crede că ar avea o
anume influenţă în regiunile sau în mediile profesionale din care provin. De regulă, unii
ca ei apucă să aibă doar câte in singur mandat de deputat, după care dispar definitiv din
viaţa publică.
 Printr-un concurs straniu de împrejurări Vladimir Braga a ajuns cu câteva luni
înainte de încheierea mandatului actualului legislativ să fie desemnat preşedinte al
Partidului Ecologist „Alianţa Verde”. Dacă nu este vorba despre o manevră a cuiva
dintre rechinii politicii moldoveneşti, care caută să utilizeze un astfel de pion într-o
anume combinaţie electorală, avem de a face cu una dintre cele mai năstruşnice făcături
politice de la noi. Exact ca şi Vitalia Pavlicenco, Vladimir Braga se apucase să se
înscrie pentru declaraţii la sfârşitul a mai toate şedinţele în speranţa de a ieşi din
anonimat şi a se face cât de cât mai vizibil.
Aşa stând lucrurile, dacă Braga nu-şi va găsi vreo locomotivă electorală căreia să îi
dăruiască brandul propriului pitic politic în schimbul includerii sale pe listele cu şanse
electorale, el va dispărea definitiv alături de ceilalţi confraţi ai săi „de umplutură” din
actualul legislativ.

Epilog cu Serafim Urechean

Am considerat inutilă includerea lui Serafim Urechean într-un capitol aparte al
acestui studiu din simplul motiv că anterior am avut mai multe ocazii să ne ocupăm în
detaliu atât de el, cât şi de acoliţii săi din formaţiunea care astăzi se numeşte Alianţa
Moldova Noastră. Ciclul de articole publicate pe parcursul anului 2008 în „Flux” la
rubrica „Who is who în politica moldovenească sau de ce nomenclatura nu poate fi în
opoziţie?”, reluate ulterior în cartea „Dinozaurii regimului sovietic, tartorii corupţiei
moldoveneşti”, precum şi seria de pamflete apărute cu genericul „Autobiciuirea
dinozaurilor sovietici sau pocăinţa tartorilor tranziţiei”, scrise de subsemnatul,
caracterizează destul de amplu profilul identitar al acestui politician şi al ortacilor săi.
Doritorii să ia cunoştinţă de aceste texte o pot face accesând pagina web www.ppcd.md
.
Aş menţiona doar în treacăt că gruparea politică respectivă este una eminamente
clientelară, coruptă, formată din exponenţii fostei nomenclaturi sovietice şi de partid şi
din demnitari venali ai fostelor guverne din perioada de după proclamarea
Independenţei, iar Urechean personal rămâne a fi strâns legat cu cercuri politice de la
Moscova şi Tiraspol.
Aşa cum am arătat mai sus, succesul relativ înregistrat de fostul Bloc „Moldova
Democrată” la alegerile parlamentare din 2005 s-a datorat în principal următorilor trei
factori:
susţinerea politică, financiară şi mediatică, acordată de Moscova;
deţinerea de către Urechean a postului de primar general al Chişinăului, funcţie-
cheie în ierarhia de stat a ţării;
exploatarea simpatiilor electoratului pentru ideea de unitate a forţelor democratice
ca alternativă la guvernarea comunistă.
Odată cu încheierea mandatului actualului Parlament devine evident că între timp
Urechean a pierdut practic toate avantajele de acum patru ani. Este evident că în
perspectiva alegerilor din 2009 Moscova va sprijini cu precădere alţi favoriţi, lansaţi
relativ recent cu proiecte politice noi şi, se speră, mai atractive pentru electorat. Acestea
sunt în primul rând Partidul Liberal-Democrat, condus de Filat, şi Uniunea Centristă
din Moldova, condusă de Vasile Tarlev. Respectivele făcături politice au fost concepute
în mod simetric, grupului lui Filat rezervându-i-se rolul de aspirator al voturilor
alegătorilor din vederi proeuropene şi filoromâne, iar celui al lui Tarlev – a voturilor
nostalgicilor, a alegătorilor cu vederi antieuropene şi proruseşti. Cele două formaţiuni ar
urma să fie propulsate în Parlament şi să joncţioneze într-o coaliţie postelectorală,
eventual, alături de alte partide proruseşti. A se vedea, de exemplu, cum cele două
grupări gemene sunt promovate intens de ziarul separatişilor tiraspoleni care apare la
Chişinău „Kommersant Plus” şi site-ul controlat tot de serviciile ruse www.ava.md.
Remarcăm, între altele, şi coincidenţa comică a două iniţiative lansate practic
concomitent de Filat şi Tarlev. Şi unul, şi altul s-au pronunţat pentru revizuirea
Constituţiei pentru a schimba modul de alegere a preşedintelui republicii în sensul
revenirii la alegerea prin vot direct a şefului statului. A nu se uita că modificarea
constituţională respectivă a fost operată de Parlament în 2000, tocmai când şeful
statului de atunci Petru Lucinschi se pregătea să câştige pentru a doua oară
prezidenţialele şi să îşi lărgească considerabil, după modelul asiatic, împuternicirile.
Apariţia acestei iniţiative pe agenda celor doi „proaspeţi” lideri de partid, care altfel
simulează destul de reuşit aflarea pe poziţii diametral opuse, trădează simplul fapt că
teza în cauză le-a fost servită tot de Lucinschi, care de fapt rămâne a fi patronul lor din
umbră. Nici ideea de schimbare a sistemului electoral, jumătate de deputaţi urmând să
fie aleşi pe liste de partid, iar cealaltă jumătate – în circumscripţii uninominale, pe care
o vehiculează în duet Filat şi Tarlev, nu este o simplă coincidenţă. Şi această idee este
scoasă din arsenalul politic mai vechi al aceluiaşi Lucinschi, iar cine îşi aminteşte cu ce
idei au defilat marionetele politice ale acestuia acum vreo şapte-opt ani, ştie bine că
lucrurile stau anume aşa. Cine se îndoieşte, poate face un efort şi să consulte presa
timpului, în special „Săptămâna” şi defunctul „De facto”. Iar pentru verificarea
coincidenţelor de platformă asupra alegerii directe a preşedintelui republicii, precum şi
asupra schimbării sistemului electoral în unul mixt este suficient să accesaţi paginile
celor doi fraţi siamezi, respectiv, www.pldm.nd şi www.tarlev.md .
Desigur, chiar dacă Filat şi Tarlev apar ca principali favoriţi ai Moscovei în
perspectiva viitoarei campanii electorale, care se vor bucura de cel mai mare sprijin,
toate semnele conduc spre concluzia univocă potrivit căreia Serafim Urechean, Dumitru
Braghiş şi Dumitru Diacov rămân a fi politicieni obedienţi intereselor ruseşti. Evident,
în cazul penetrării formaţiunilor conduse de aceştia în Parlament, ei ar fi aduşi, alături
de ceilalţi doi, în aceeaşi majoritate parlamentară postelectorală, sarcina căreia s-ar
reduce la alegerea unui preşedinte suficient de docil care să satisfacă interesele
imperiale ale Kremlinului. Iar interesul imediat al Moscovei în regiune este să îşi
legalizeze prezenţa militară prin transformarea contingentului din stânga Nistrului în
bază militară. În felul acesta strategii ruşi speră să creeze un obstacol suplimentar în
calea extinderii NATO, precum şi să poată influenţa direct nu doar situaţia din Moldova,
ci şi din Ucraina, dar şi din întreaga zonă balcanică.
În aceste condiţii, însăşi aflarea la guvernare a unui partid care poartă titulatura de
comunist trezeşte reacţii de respingere atât în cercurile occidentale, cât şi într-o mare
parte a cetăţenilor ţării care repudiază comunismul şi identifică vechiul regim de
ocupaţie cu actualul partid de guvernământ. Astfel, solul fertil fiind creat de la sine,
anticomunismul de paradă şi simularea posturii de opozant, de alternativă democratică
actualei guvernări au devenit calul de bătaie al tuturor foştilor nomenclaturişti şi
aventurieri politici.
Cu toate acestea, în opinia noastră formaţiunea condusă de Urechean, care se află
într-un continuu şi vertiginos proces de erodare şi dezagregare, cu un lider opac şi
depăşit de timp, înconjurat de profitori incapabili să gestioneze în mod eficient un
proiect politic viabil, cu o imagine compromisă grav, riscă să înregistreze o cădere
catastrofală a ratingului său. Marele pariu care se pune în cazul AMN este dacă cele
câteva luni care au mai rămas până la alegeri vor fi suficiente pentru a împinge sub
pragul de şase la sută ambarcaţiunea naufragiată a lui Urechean. Aşa sau altfel, dacă
gruparea lui Urechean nu va fi parte a viitoarei guvernări, iar nouă această perspectivă
ni se pare inevitabilă, această construcţie politică artificială se va dezagrega iremediabil,
ea urmând să aibă aceeaşi soartă cu alte grupări clientelare, create „de sus în jos”,
bazate pe utilizarea factorului administrativ şi pe cumpărarea pe bani a voturilor prin
oferirea unor sponsorizări primarilor, preoţilor, directorilor de şcoală şi alţi exponenţi ai
diverselor instituţii din teritoriu, de greutăţile cărora caută să profite astfel de politicieni.
Astfel, se vede cu ochiul liber că se după spartul şi sfârşitul BMD-ului, campania
electorală poate fi urmată de dezagregarea şi sfârşitul fostelor componente ale acestui
bloc din alegerile anului 2005, de care ne-am ocupat în acest studiu.
5 ianuarie 2008
Iurie Roşca
ANEXĂ