Petru Lucinschi s-a născut la 27 ianuarie 1940, în satul Rădulenii Vechi (azi raionul Florești).

Și-a
făcut studiile la Facultatea de Filologie și Istorie a Universității de Stat din Moldova, pe care a
absolvit-o în 1962. În anii 1962-1963 a îndeplinit stagiul militar obligatoriu în armata sovietică.
Totodată, activează în cadrul Comsomolului. Este membru al Academiei de Științe Sociale
din Federația Rusă (Moscova). A obținut titlul științific de doctor în filozofie în (1977).
Lucinschi a intrat în structura aparatului de partid comunist în calitate de activist politic. În perioada
1963-1971 a deținut funcții de conducere în cadrul CC al UTCL (Comsomol) din Moldova și anume:
instructor al CC (1963-1965), prim-secretar al Comitetului orășenesc Bălți al ULCTM (1965-1966),
secretar II (1966-1967) și prim-secretar (1967-1971) al CC al ULCTM. În 1964 devine membru
al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. La congresul XII al PCM a fost ales membru supleant al
CC al PCM, iar la Congresul XIII - membru titular.
În perioada 1971-1976, este secretar al Comitetului Central (CC) și membru al Biroului Politic al
Partidului Comunist din Moldova. El era pe atunci singurul basarabean din conducerea Partidului
Comunist din RSS Moldovenească. De la înființarea acestei republici sovietice, conducerea era
compusă aproape în întregime din cetățeni de origine ucraineană, rusă și transnistreană[1].
În anii 1976-1978 deține funcția de prim-secretar al Comitetului Orășenesc Chișinău al Partidului
Comunist din Moldova. Devenind rival potențial al prim-secretarului Ivan Bodiul, acesta obține
trimiterea lui Lucinschi la Moscova în perioada 1978-1986 pentru a lucra în calitate de șef adjunct de
secție la CC al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică. Din 1986 pînă în 1989 este secretar II al
CC al Partidului Comunist din Tadjikistan.
Atașamentul său față de politica lui Mihail Gorbaciov, perestroika și glasnost, atrage atenția liderului
de la Kremlin, care îl recheamă pe Lucinschi de la Dușanbe și îl impune în fruntea Partidului
Comunist din RSS Moldovenească. La 16 noiembrie 1989, cu puțin timp înainte de căderea Uniunii
Sovietice, Petru Lucinschi devine prim-secretar al CC al Partidului Comunist din RSS
Moldovenească, calitate în care a activat până la 5 februarie 1991.
În timpul mandatului lui Lucinschi, a început aplicarea în RSS Moldovenească a reformelor inițiate
de Gorbaciov. Unele organizații din orașe rusofone - în special din Transnistria - au părăsit Partidul
Comunist, pentru a rămâne loial vechiului sistem sovietic. Intelectualii basarabeni care l-au susținut
inițial pe Lucinschi l-au părăsit ulterior cerând reforme mai rapide și mai radicale. Lucinschi a
încercat să concilieze cele două grupuri, dar a reușit doar să adâncească contradicțiile dintre
acestea. A realizat în cele din urmă că prezida un partid cu un aparat politic de nereformat.
La 4 februarie 1991 a demisionat din funcție, fiind rechemat la Moscova de Mihail Gorbaciov. În
perioada 14 iulie 1990 - 24 august 1991 lucrează în calitate de secretar responsabil cu presa al CC,
membru al Biroului Politic al CC al PCUS.
Pe lângă funcțiile politice, după puciul din august 1991, Lucinschi obține funcții importante în cadrul
Academiei de Științe din Federația Rusă (Moscova). Între anii 1991-1992 deține funcțiile de
colaborator științific superior la Institutul de Cercetări Social-Politice al Academiei de Științe din
Federația Rusă și de director executiv al Fondului de dezvoltare a științelor sociale al aceleiași
Academii.
A fost deputat în Sovietul Suprem al Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești (RSSM) (1967-
1980), deputat în Sovietul Suprem al RSS Tadjikistan (1986-1990), deputat în Sovietul Suprem al
URSS (1986-1991). Apoi, între anii 1990-1996, este ales ca deputat în Parlamentul Republicii
Moldova din partea Partidului Democrat Agrar din Moldova (PDAM).

Președinte al Parlamentului și apoi al Republicii

Moldova[modificare | modificare sursă]
Din anul 1992 deține funcția de ambasador extraordinar și plenipotențiar al Republicii Moldova în
Federația Rusă. La data de 4 februarie 1993 este ales Președinte al Parlamentului Republicii
Moldova de legislatura a XII-a, fiind reales la 29 martie 1994 ca Președinte al Parlamentului
Republicii Moldova de legislatura a XIII-a. Când s-a dezbătut constituția, acesta a propus, fără
succes, ca limba oficială de stat să fie "limba moldovenească (română)", în final nefiind adăugat și
sinonimul din paranteză, româna fiind considerată limbă minoritară.[2]
De la 15 ianuarie 1997 pînă la 4 aprilie 2001 deține funcția de președinte al Republicii Moldova. În
primul tur al alegerilor prezidențiale de la 17 noiembrie 1996, Lucinschi s-a clasat pe locul II cu
27,66% din voturi, fiind cu 11% în urma contracandidatului său, președintele în exercițiu Mircea
Snegur (care obținuse 38,75%). Totuși, Lucinschi a câștigat cu 54,02% din voturi în turul al doilea al
alegerilor prezidențiale din 1 decembrie 1996, în fața lui Mircea Snegur, beneficiind de susținerea
forțelor de centru și de stânga. Învestitura sa ca președinte a avut loc la 15 ianuarie 1997.
Mediile de informare occidentale au schițat portretul-robot al noului președinte, prezentându-l
drept om al Moscovei, rămas orientat spre trecutul sovietic. Totuși, el a fost preferat lui Vladimir
Voronin, fiind considerat „răul mai mic”.[3]
Odată cu ajungerea la putere a lui Petru Lucinschi, au fost continuate reformele începute de
predecesorul său Mircea Snegur, la presiunea organismelor financiare internaționale. A fost
continuat procesul de privatizare a proprietăților de stat. În domeniul politicii externe, a început
procesul de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană și de distanțare față de țările din
Comunitatea Statelor Independente (CSI).
Nivelul de trai fiind foarte scăzut pentru majoritatea populației a cauzat nemulțumiri în rândul
cetățenilor Republicii Moldova, nemulțumiri care au afectat rezultatele alegerilor parlamentare din 20
martie 1998, când Partidul Comuniștilor din Republica Moldova a fost votat de 30% dintre alegători.
În următorii doi ani, administrația Lucinschi a fost marcată de confruntări dure purtate în cadrul
Parlamentului.

Prezent: percepții și activități[modificare | modificare sursă]

Într-un articol din ziarul "România Liberă" din 2 decembrie 2005, Lucinschi era descris astfel: Petru
Lucinschi este tipul perfect al nomenclaturistului "cu față umană", promovat în politica internațională
de Mihail Gorbaciov. De altfel, însuși Lucinschi a urcat pe scara ierarhică odată cu demolatorul
(Gorbaciov) fără voie al sistemului sovietic. Este foarte semnificativ că Lucinschi a fost readus prim-
secretar al PCM, la Chișinău, dintr-o funcție de partid în Tadjikistan, la cererea insistentă a unor largi
cercuri de cetățeni din RSS Moldovenească, dornici să scape de teroarea altor nomenclaturiști, de
felul lui Semion Grosu sau Ivan Bodiul, rusofoni înrăiți. Numai că formația sa de activist de partid
sovietic nu i-a permis să depășească acest stadiu și să se rupă total de dependența față de
Kremlinul rus. De aceea, relațiile sale cu autoritățile române au avut, întotdeauna, un caracter strict
protocolar, fără efuziuni sentimentale.[4]
Lucinschi nu este afiliat nici unui partid politic. În prezent este președinte al Fundației de Studii
Strategice și Dezvoltare a Relațiilor Internaționale “Lucinschi”.[5]
În anul 2018, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, Lucinschi a obținut cetățenia română.[6]

Distincții și decorații[modificare | modificare sursă]

În semn de prețuire a meritelor față de stat și pentru activitate prodigioasă în organele supreme de
stat, președintele Vladimir Voronin i-a conferit la 27 ianuarie 2005 Ordinul Republicii.
Este cavaler al unor distincții de prestigiu: Marea Cruce a Legiunii de Onoare (Franța, 1998), Ordinul
Mântuitorului (Republica Elenă, 1999), Marele Ordin al Cavalerilor Sfântului Mormânt (Patriarhia
Greacă Ortodoxă, Ierusalim, 2000), Ordinul Steaua României în grad de Colan (Român

Politician tehnocrat Made in URSS. Caracterizat de thinktank-urile

occidentale drept „un politician creat în nomenclatura comunistă, devenit o
versiune moldonevească a unui politician occidental”.

Lucinschi a ocupat mai mult timp poziții înalte în conducerea Moldovei și

Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În tot acest timp Lucinschi a fost
lăudat pentru „rafinament” de contemporanii săi. Totodată, Lucinschi a devenit
celebru și prin campania electorală ce avea ca slogan „Votează pentru un
președinte deștept și frumos”.

Politician Pro-Moscova. Petru Lucinschi a fost văzut tot timpul ca un

politician pro-Moscova, mai ales din cauza că a fost susținut în campanie de
mai multe partide de stânga.

Un politician care a oscilat între a reprezenta interesele Moscovei în spațiul

post-sovietic și ale Republicii Moldova la Moscova, potrivit Fundației
Jamestown.

Președintele Crizei. În perioada mandatului lui Lucinschi a avut loc poate cea
mai mare criză economică, socială, energetică din Republica Moldova.

Criza a prins autoritățile și clasa politică pe neprins de veste, iar Lucinschi, ce

nu a dus până la capăt reformele promovate de Snegur, se afla în pline
aranjamente post-electorale. În luna august 1998 are loc devalorizarea rublei,
iar spre noiembrie cursul leu-dolar a săltat de la 6,5 la 10 lei într-o singură zi,
provocând scumpiri în lanț. Comerțul cu Federația Rusă este blocat. În
noiembrie Ucraina, principalul furnizor de energie electrică și-a redus livrările.
Ucraineni s-au luat și liderii regiunii transnistrene care au deconectat curentul
de la Centrala de Cuciurgan. În acea perioadă s-a redus livrarea curentului
electric până la 18 ore pe zi la sate și 6-8 ore la orașe.

Președinte jucător. A încercat să fie un președinte activ pe plan politic, însă în

final a pierdut, neajungând nici măcar să candideze pentru al doilea mandat.

A susținut inițial păstrarea Guvernului Sangheli, după care a „patronat”

guvernul Ciubuc. În urma plecării lui Ciubuc vine Ion Sturza, prim-ministru cu
ambiții pro-europene. Lucinschi a orchestrat demiterea acestui guvern de către
Comuniști și Partidul Popular Creștin Democrat. Ulterior, în locul lui Sturza
este pus Dumitru Braghiș, care practic a acționat mult timp ca „agent electoral”
pentru realegerea lui Lucinschi. Doar că… alegeri prezidențiale nu au mai avut
loc, pentru că s-a schimbat Constituția, iar președintele a început a fi ales doar
de Parlament. Nu a mai cerut deputaților să fie reales, ci a plecat după ce și-a
încheiat mandatul în 2001.

Președinte cu cedări. A făcut cea mai mare cedare în privința problemei

transnistrene.
Pe 8 mai 1997, Lucinschi a semnat la Moscova un așa-numit document
cunoscut ulterior drept „Memorandumul Primakov”. În conformitate cu clauza
finală a memorandumului, relațiile dintre Republica Moldova și Transnistria
vor fi dezvoltate în cadrul unui stat comun, în interiorul granițelor fostei RSS
Moldovenești. Astfel, printre atribuții comune ale Chișinăului și Tiraspolului
erau probleme precum: coordonarea deciziilor reciproce, în ceea ce privește
inclusiv prerogativele delimitării frontierei, protejarea securității reciproce,
participarea Transnistriei în procesul de realizare a politicii externe a Republicii
Moldova. De asemenea, Memorandumul a dat dreptul Transnistriei de a efectua
în mod independent activități economice externe. Semnarea acestui document,
o cedare în fața Moscovei și Tiraspolului, nu a ajutat cu nimic, problema
transnistreană rămânând nerezolvată și la 23 de ani de la acel memorandum.

Poreclit: Șmecherilovici. Este o încrucișare între cuvintele „șmecher” și

patronimicul lui Petru Lucinschi în formă sovietică „Kirilovici”. Este desigur
dedicată abilităților sale politice.

A ȘI PERSONAJ POLITIC, M-AȘ IDENTIFICA CU ALEXANDRU CEL

BUN. Am mai scris la tema aceasta. După domnia lui, timp de 50 de ani, în Moldova s-au
întâmplat lucruri parcă trase la indigo cu actualitatea noastră. Calitățile noastre naționale
mai rușinoase, cum ar fi invidia și ura, pornesc din acea perioadă. După Alexandru cel
Bun și până la Ștefan cel Mare, s-au întâmplat lucruri catastrofale. Patru fii și-au scos
ochii unul altuia și au împărțit Moldova pe verticală. Iar consecințele le simțim în firea
moldoveanului, în modul de a gândi și de a se comporta astăzi. Alexandru cel Bun a adus
echilibrul și liniștea. Atunci când Papa de la Roma a trecut pe acest teritoriu, țara i-a fost
prezentată drept Moldova, astfel obținând o recunoaștere largă în Europa. Cu sprijinul
Poloniei, Alexandru cel Bun a asigurat o pace de 32 de ani... Revenind la prezent, se
spune că cea mai bună stare a țării e atunci când oamenii nu știu numele președintelui.
Când e o liniște și claritate bazate pe legi transformate în tradiții și obișnuință.
CU CONTEMPORANII ESTE MAI COMPLICAT, SUNTEM LA O ETAPĂ DE
SCHIMBARE A LIDERILOR. Generațiile de după război știau ce înseamnă război, or,
pentru mine ca și politician, e admisibil totul până aici, până la război și foamete. Cred că
le putem evita oricând prin discuții și concesii. Or, când generațiile actuale de politicieni
știu despre război doar din filme și afirmă că „Dacă trebuie, o să luptăm!”, mă ia groaza.
Ei nu știu despre ce vorbesc. Aud des așa ceva. Mai ales în mesajele marilor puteri, cum
ar fi Rusia sau America. Nu sunt adeptul forței, impunerii, îngenuncherii cu ajutorul
armelor. Sunt omul regulei, iar omul care vine la putere trebuie sa fie un exemplu.
ÎN ISTORIA MOLDOVEI AȘ VREA SĂ RĂMÂN UN PREȘEDINTE CARE A
SEMNAT ȘI A STIMULAT LUCRURI ȘI RELAȚII IMPORTANTE ȘI PÂNĂ
AZI. Am stabilit hotarele cu Ucraina fără mare luptă, am reușit să ieșim la mare prin
Dunăre, suntem printre cele 11 țări care administrează Dunărea cu drept de veto, iar
Portul de la Giurgiulești este unul dintre cele mai moderne în regiune și ne oferă ieșirea la
mare. Sunt realizări ale anului 1997, un an de groază din punct de vedere economic! Noi
luam credite de 23 de milioane de dolari de la Hullet Packard ca să aducem în nouă sute
de sate internetul. Acum, orice copil din orice sătuc al Moldovei e cetățean al lumii, poate
comunica cu oricine din orice colț al planetei! Suntem în top zece țări în ceea ce privește
viteza internetului, acoperire si acces. Sunt mândru că cei mai mari investitori străini au
ajuns aici în perioada mandatului meu, vorbesc de Voxtel, Lukoil, Lafarge, Union Fenosa
etc. Am fost primul moldovean care a vorbit la un telefon mobil alături de Jacques Chirac
la Paris, în 1998, când a ajuns Voxtel în Moldova. Am devenit membrii OMC, o condiție
obligatorie pentru integrarea europeană. Deși acordul de parteneriat și colaborare cu UE
fusese semnat încă în 1994, doar trei state din 15 îl ratificaseră. Când am venit în funcție
am încept să vorbesc cu fiecare șef de stat în parte, astfel că timp de un an, în 1998,
acordul a fost semnat de toate statele membre. Astfel am făcut primii pași către integrare.
Pe plan local, am privatizat pământurile fără furci, poate nu a fost cea mai bună
modalitate de privatizare, dar așa au fost condițiile. Poate că cineva, vreodată, va scrie o
istorie obiectivă a acelor timpuri.

În 1970, pe cand era prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist din

RSSM, Petru Lucinschi a promovat o politică represivă împotriva
intelectualilor „naţionalişti", inclusiv a scriitorilor

Lupta împotriva „naţionalismului" românesc a fost o preocupare constantă a

regimului sovietic. Aceasta se înăspreşte după 1968, când relaţiile sovieto-
române se înrăutăţesc în contextul poziţiei lui Ceauşeşcu faţă de invazia
sovietică în Cehoslovacia. Pe lângă Ivan Ivanovici Bodiul, printre cei care vor
participa la un nou val de represiuni politice sunt şi politicieni care vor avea o
carieră fulminantă şi după 1989. Unul dintre aceştia este Petru Lucinschi, al
doilea preşedinte al ţării (în anii 1997-2001). Participarea la asemenea
campanii era strict necesară pentru promovări ulterioare operate de Moscova
în cadrul nomenclaturii locale. Cei care manifestau exces de zel erau răsplătiţi
cu vârf şi îndesat.

"Unii scriitori idealizează trecutul"

La adunarea activului comsomolist din RSSM din 17 octombrie 1970 Petru

Lucinschi, prim-secretar al CC al Uniunii Tineretului Comunist din Moldova, a
vorbit despre intensificarea propagandei burgheze din străinătate şi impactul
acesteia asupra republicii. El a înfierat imaturitatea politică şi lipsa de
vigilenţă a scriitorilor şi poeţilor moldoveni care s-ar fi făcut vinovaţi de
alimentarea manifestaţiilor cu caracter naţional, etichetate drept
„naţionaliste".
După ce i-a menţionat pe Andrei Lupan, Emilian Bucov, Arhip Cibotaru,
Bogdan Istru, Victor Teleucă şi Constantin Şişcan ca exemplu de scriitori care
urmau fidel linia partidului, a criticat poziţia altora care nu se ridicau la
înălţimea comandamentelor ideologice comuniste. Printre aceştia au fost
numiţi Dumitru Matcovschi, Serafim Saka şi Gheorghe Vodă, care ar fi
idealizat în mod „patologic" trecutul, ceea ce ar fi resuscitat atitudini
nesănătoase în societate. Mult mai virulentă a fost critica formulată la adresa
lui George Meniuc, Paul Mihnea şi acelaşi Gheorghe (cunoscut şi ca Gicu)
Vodă, pe motiv că şi-ar fi românizat prenumele şi astfel ar fi încurajat
tineretul să le urmeze exemplul şi, mai grav, să-şi afirme identitatea
românească. În contextul tensionării relaţiilor sovieto-române după 1968,
Lucinschi considera că alegerea unor prenume literare româneşti era
echivalentă cu „trădarea" naţiunii „moldoveneşti", lucru pe care îl spune
oarecum voalat, dar care este explicat de Meniuc în jalba trimisă ulterior la
Moscova.

Moldova. Org

Revista REdro

Adevarul. Ro

 Enciclopedia sovietică moldovenească, 1970-1977, vol.4