1

Păresimi Fericitul

de Gavriil STIHARUL

Sursa : http://gavriilstiharul.blogspot.com/
 2

N
ea Păresimi Fericitul! Aşa-i ziceau oamenii din sat de când se
ştiau. Deoarece avusese darul să se nască în perioada
Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe
măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti.
Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea
adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea,
corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de
puţine ori, unde era vreo cearta, el intervenea şi, cu duhul blândeţii,
reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru
caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu
ocări şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor,
acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de
pe munte [1]. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
Acum, nevoia l-a mânat să se tocmească slugă la boierul din sat, un
om bogat, dar rău şi necredincios. Acesta îl împilă făra milă. Adeseori
îl chema în miez de noapte, după ce îşi terminase slujba, şi îi mai
dădea câte ceva de făcut. Dar nea Păresimi îşi amintea mereu de
cuvintele Mântuitorului : "rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă
prigonesc"[2]. Aşa se face că, de câte ori stăpânul îl împovăra cu
vreo treabă, începea să se roage. Murmura în şoaptă o rugăciune.
- Ce faci, mă, acolo, mă înjuri ? se mânia de fiecare dată stăpânul,
crezând că Păresimi bombone o ploaie de înjurături. Atunci, se
repezea la el cu pumnii.
Şi tot de atâtea ori, Păresimi răbda muceniceşte. Până într-o bună zi,
când, ajuns la capătul răbdărilor, a plecat în alt sat.
- Paguba-n ciuperci, a zis hapsânul stăpân. Baltă să fie, că peşte se
găseşte.
A schimbat el multe slugi, dar niciodată nu a găsit în tot satul alt om
ca Păresimi. Şi pentru prima dată, a regretat că se purtase atât de
aspru cu un om aşa de bun şi de cinstit.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească. Doctorii de la oraş i-au mai dat
doar şase luni de trăit. Deprimat, a alergat la bisericuţa din sat şi s-a
aruncat în genunchi în faţa icoanei Mântuitorului :
- Doamne, iartă-mi păcatele şi dă-mi zile să mai trăiesc măcar un
an… Deodată, îşi înghiţi vorbele. Îşi aduse aminte de propriile cuvinte
: "ce faci, mă, acolo, mă înjuri ?" şi, cu groază, priveşte la icoana
Mântuitorului, aşteptându-se ca Acesta să i se adreseze şi lui cu
fatalele vorbe.
 3

- Doamne, Dumnezeule, continuă el, să nu-ţi închipui că te înjur. Nu

mi-aş îngădui aşa ceva, adăugă el să fie mai sigur că rugăciunea lui
nu va fi luată drept înjurătură. Şi continuă să se roage, strigând cât
mai tare cu putinţă, ca nu cumva Mântuitorul să nu audă ce spune şi
să creadă altceva.
- De ce zbieri aşa, omule ? zise parohul care venise într-un suflet
adus de ţipetele lui.
- Îmi fac rugăciunea, răspunse el, şi vreau să fiu sigur că Mântuitorul
mă înţelege bine.
- Dumneata ai ceva pe suflet, zise parohul, pricepând despre ce e
vorba. Ţi-ai uşura sufletul dacă mi-ai spune ce te apasă.
Boierul îi spuse despre ceea ce aflase de la doctori, despre
caracterul lui aspru faţă de oameni, despre nedreptăţile pe care i le-a
făcut lui Păresimi. La sfârşit, se simţea într-adevăr mai bine.
- Aş vrea să-l găsesc pe Păresimi, să îi cer să mă ierte şi să-mi repar
greşala, dându-i corect simbria cuvenită, încheie el sincer.
Preotul zâmbi. Îi spuse că Păresimi se află în satul vecin. Apoi îi dădu
binecuvântarea pentru gândul lui cel bun.
Boierul a plecat chiar a doua zi dis-de-dimineaţă. De-abia spre seara
îl găsi pe om, încă săpând la câmp. Avea acelaşi chip blând şi nu-i
purta deloc ranchiună. S-a apropiat şi i-a zis.
- Iartă-mă că am fost nedrept. Am greşit faţă de dumneata, te-am
vătămat şi te-am prigonit. Nu ţi-am dat simbria pe merit şi acum vreau
să-mi repar greşala.
Şi, fără să aştepte răspunsul, scoase o pungă mare cu monede de
aur. Păresimi nu voi să o primească. Faptul acesta îi aprinse din nou
mânia şi, după cum îi era obiceiul, dădu cu punga de pământ plin de
năduf, apoi începu să-l ocărască. Păresimi se ruga în şoaptă. Pentru,
prima dată, fostul stăpân ciuli urechile să audă ce spune.
- Dar, dumneata nu ma înjuri ! zise el uimit. Dumneata te rogi pentru
mine.
- Aşa am făcut tot timpul, mărturisi smeritul Păresimi.
- Bine, dar dumneata nu este un om. Dumneata eşti un sfânt, mai
zise fostul stăpân, aruncându-se în genunchi în faţa lui.
Apoi, în extaz, se ridică şi pleacă, lăsându-l pe bietul om în culmea
uimirii. Strigă după el să-şi ia punga înapoi, dar boierul anume iuţi
pasul.
- Ce să fac cu atâţia bani ? se întrebă Păresimi. Îi voi împărţi la cei
săraci.
După doi ani de zile, boierul muri. Doctorii, care îi dăduseră numai
 4

şase luni de viaţă, nu le venea să creadă că mai trăise încă un an şi

jumătate. De bună seamă, atunci, în biserică, Mântuitorul l-a auzit.
Neavând nici nevastă, nici copii, a lăsat toata averea unui orfelinat.
Se spune că a murit atât de liniştit şi împăcat, încât cei din jur
crezuseră că aţipise.

Cugetare:
Evanghelia nu te îndemnă să dai palme, ci să primeşti palme.

Note
_______________________________________________________
1. Mt. 5, 3-11;
2. Mt. 5, 44.