Miscarea

Locomotia este unul din atributele esentiale ale oricarui animal; daca se
misca, este viu. Unele animale abia daca fac mai mult dect att, dar altele
au exploatat mecanismele locomotiei pentru a atinge performante
fenomenale de viteza, agilitate, rezistenta si de eficienta plina de gratie.
Daca atingem unul dintre tentaculele ca niste petale ale unui deditel de
mare, el se contracta. Un receptor ncastrat n pielea sa genereaza un mic
semnal electric, care trece cu mare viteza printr-o retea de celule nervoase
pentru a declansa o reactie ntr-o fibra musculoasa. Fibra se contracta,
ndepartnd tentaculul de stimulul suparator. Dupa cteva secunde fibra se
relaxeaza, iar tentaculul revine la pozitia sa normala.
Acest mecanism simplu este baza oricarui tip de locomotie din rndul
animalelor. Locomotia n sine este un produs al contractiei musculare,
stimulata de semnale nervoase.
Semnalele pot fi generate de o reactie reflex legatura directa dintre
receptor si muschiul care determina deditelul de mare sa-si retraga
tentaculul sau pot fi un produs al controlului constient. n cele mai multe
cazuri, sunt un amestec al celor doua: animalul stie ce vrea sa faca, dar
miscarile necesare ale muschilor sunt coordonate automat de sistemul sau
nervos central. Nici noi nu le spunem picioarelor cum sa umble pur si
simplu stim unde sa mergem.
O asemenea coordonare poate fi observata la unele dintre cele mai simple
forme de animale la protozoare unicelulare, precum parameciul. Acest
organism microscopic de forma unui papuc se propulseaza prin apa agitnd
mii de structuri minuscule, mobile, asemanatoare cu firele de par, numite
cili. Cilii se agita ntr-un sincronism perfect, crend unde de miscare de-a
lungul corpului organismului, care l mping spre nainte. Daca se ciocneste
de un obstacol, miscarea ondulatorie se inverseaza si da napoi, nainte de a
se propulsa ntr-o alta directie.
La parameci, cilii sunt controlati printr-un efect simplu de domino: cnd un
cil se misca, el declanseaza acelasi lucru si la cilul alaturat, iar miscarea se
transmite pna la capat.
La animalele pluricelulare, se poate obtine cam acelasi rezultat prin
semnale ce trec printr-o fibra nervoasa si stimuleaza un muschi dupa
celalalt crend unda de miscare ce trece prin picioarele unui miriapod n
miscare, de exemplu, sau valul de contractii care strabat corpul unei rme
ce si croieste drum prin pamnt.
Actiunile mai complexe, tipice pentru animalele mai cunoscute, precum
pasarile si mamiferele, sunt coordonate de creier, care trimite o serie de

impulsuri prin reteaua de nervi pentru a actiona fiecare muschi, dupa

cerinte.
Muschi si schelete
Un muschi este n esenta un manunchi de fibre, fiecare compusa din
filamente groase si subtiri. Filamentele subtiri pot sa alunece spre nauntru
sau n afara printre filamentele groase, care sunt prevazute cu mici proiectii
transversale numite punti. Cnd muschiul e stimulat de un semnal nervos,
puntile se strng pe filamentele groase, scurtnd ntrega fibra ca pe un
telescop. Cnd semnalul nervos este ntrerupt, filamentele subtiri pot sa
alunece din nou n afara si fibra se relaxeaza.
Un muschi nu poate sa se contracte si sa se relaxeze; el nu poate sa se
ntinda n mod activ. Fibrele relaxate trebuie sa fie ntinse de o alta forta
un resort, sau, cel mai adesea, un alt muschi.
Meduza foloseste principiul resortului. Cea mai mare parte a clopotului
sau este compusa dintr-un material gelatinos ntretesut cu fibre elastice.
Cnd animalul noata, un aranjament de muschi radiali si circulari se
contracta pentru a strnge clopotul si a scoate apa din el; cnd muschii se
relaxeaza, fibrele elastice determina clopotul sa-si reia forma initiala,
ntinznd fibrele musculare, pregatite pentru urmatoarea contractie.
Gelatina meduzei actioneaza ca un schelet moale si elastic, dnd muschilor
un sprijin cu ajutorul careia sa poata actiona.
Scheletul moale
La multe animale scheletul este chiar mai moale, si abia daca e mai mult
dect un sac cu lichid nconjurat de muschi. Acest schelet hidrostatic nu are
o elasticitate propriu-zisa, dar functioneaza deoarece lichidul nu poate fi
comprimat, si pentru ca muschii care l nconjoara sunt dispusi n doua sau
mai multe grupuri, care se sprijina reciproc n actiunea lor.
Rma, spre exemplu, are un set de muschi ce-i ncercuiesc corpul si un set
ce se ntinde de-a lungul sau. Contractia muschilor circulari strnge lichidul
din scheletul sau hidrostatic si, pentru ca lichidul nu poate fi comprimat, se
extinde ntr-un cilindru lung si subtire. Relaxarea acestor muschi si
contractia setului longitudinal inverseaza actiunea si strnge lichidul ntr-un
cilindru scurt si gros. Rma foloseste aceasta actiune simpla pentru a sapa
prin pamnt, ntinznd parti ale corpului sau segmentat pentru a-si mpinge
capul nainte si contractnd alte parti pentru a-si trage si coada nainte.
Animalele cu schelete tari nu-si pot schimba forma de baza n acest fel, dar
ele se servesc de principiul muschilor antagonisti. De exemplu, coloana
vertebrala a unui peste are rolul unei fundatii stabilite pentru blocurile mari
de muschi ce se ntind pe ambele flancuri. Contractndu-si setul de muschi
din partea stnga, pestele si trage coada spre stnga; relaxndu-i pe
acestia si, contractndu-i pe cei din partea dreapta, si trage coada spre
dreapta. Concentratia alternativa a laturilor creeaza o forma de S, si
deplasnd fiecare centru de contractie spre coada, pestele creeaza o unda
de miscare de-a lungul corpului sau, care l mpinge nainte prin apa. Astfel
pestele noata.
Deplasarea prin apa
Apa este un material foarte dens, aproape la fel de dens ca si corpurile
animalelor care se deplaseaza prin ea. Acest fapt are trei consecinte
importante. Orice animal care trebuie sa se deplaseze repede trebuie sa fie
hidrodinamic pentru a strapunge apa cu eficienta, altfel ar pierde foarte

multa energie. Pe de alta parte, apa densa sustine greutatea animalului,

economisind energia pe care un animal terestru o consuma numai pentru asi sustine propria greutate. Datorita faptului ca apa ofera o asemenea
rezistenta, cea mai mica miscare are un efect puternic, permitnd unui
peste, de exemplu, sa se propulseze cu doar o smucitura a cozii.
Animalele acvatice folosesc patru metode de baza pentru a se propulsa prin
apa, propulsia cu jet de apa, ondulatia corpului, vslirea si actiunea aripii
portante.
n esenta, meduza foloseste propulsia cu jet. Cnd clopotul sau se
relaxeaza, apa se aduna n el: contractia muschilor mpinge apa n afara,
mpingnd animalul spre nainte (sau n sus). O molusca evoluata, precum
calmarul, foloseste exact acelasi principiu, cu un efect mult mai vigros,
aspirnd apa n camera sa branhiala si expulznd-o cu putere printr-o
deschizatura numita sifon. Jetul este att de puternic nct poate sa
propulseze calmarul afara din apa, la mai multi metri naltime.
Ondulatia corpului se serveste de actiunea undelor, provocata n cazul
pestilor de muschii de pe un flanc, ce se contracta sprijiniti pe coloana
vertebrala si de muschii relaxati, ntinsi de pe flancul opus. Pe masura ce
unda trece de-a lungul corpului animalului, ea exercita o forta asupra apei
din jur, care mpinge animalul lateral si nainte, dar pentru ca rezistenta
apei pe flancul sau lat este mult mai mare dect rezistenta pe corpul sau
hidrodinamic, el se deplaseaza nainte. Multe animale folosesc aceasta
tehnica, de la limacsii de mare pna la rechini, dar ea este mai evidenta n
rndul animalelor cu corp alungit, precum tiparii si serpii de mare.
notatoarele pestelui sporesc acest efect, dar ele au alte utilizari. Cnd un
peste vrea sa se deplaseze ncet, dar cu precizie, adesea o face vslind, cu
notatoarele laterale folosite drept vsle mobile ce se ntind nainte,
apuca apa si se trag napoi. Folosind aceasta tehnica, pestele poate
manevra lateral sau chiar spre napoi, ntr-o crapatura din stnci, si multi
pesti de pe lnga recifele de corali se servesc de ea n mod exclusiv. Ea e
folosita si de alte vietati, ndeosebi insecte acvatice si crustacee, care se
deplaseaza prin apa vslind cu picioarele.
Pestii care noata rapid si folosesc notatoarele ntr-un mod complet diferit.
notatoarele scapulare ale unui rechin, de exemplu, au forma unor aripi de
aeronava si genereaza portanta cnd sunt miscate prin apa. Aceste
notatoare ca niste aripi portante sustin pestele cnd noata spre nainte
deoarece corpul rechinului este relativ dens si are tendinta de a se scufunda
nsa acelasi principiu aduce pestilor si un mijloc de propulasare extrem de
puternic.
Coada n forma de semiluna a palamidei, de exemplu, are exact acelasi
profil de aripa portanta. Miscata rapid dintr-o parte n alta, ea se trage pur
si simplu nainte, mpingnd palamida prin apa cu o viteza de pna la 100
km/h mai rapid dect majoritatea salupelor rapide. Pinguinul si foloseste
aripile reduse n aceleasi fel, batnd din ele rapid n sus si n jos pentru a se
propulsa cu o eficienta deosebita.
Deplasarea pe uscat
Animalele terestre nu se bucura de forta de portanta a vietuitoarelor
acvatice, de aceea locomotia pentru ele este mai anevoioasa.
Cele mai laborioase dintre toate sunt trtoarele, care folosesc unde ce trec

prin corpul lor lipsit de picioare pentru a se tr pe sau prin pamnt. La

rma si la vietatile similare, undele sunt de tip simetric, generate de
extensia si contractia segmentelor corpului ntr-o succesiune continua.
Viermele si ancoreaza partea centrala a corpului n gaura sa, n timp ce si
ntinde capatul frontal prin pamnt si si contracta coada pentru a o trage
spre nainte. Unda de contractie trece prin corpul sau, fiecare segment
ntinzndu-se si nainttnd pe rnd.
Melcul se serveste de aceeasi tehnica ntr-un mod mai subtil, alunecnd
nainte pe valuri de contractie musculara ce se unduiesc de-a lungul talpii
sale lipicioase. Sistemul functioneaza deoarece mucusul melcului lipeste
partile contractate, fixe, ale talpii sale de pamnt, dar se lichefiaza sub
presiunea extensiei pentru a permite partilor mobile sa nainteze.
Sarpele se poate deplasa n mod similar, miscndu-si solzii abdominali mari
nainte si napoi, apucnd pamntul cu marginile lor ascutite, dar n mod
normal el foloseste o miscare ondulatorie laterala asemanatoare cu cea a
tiparului, notnd pe sol, mpingndu-si buclele corpului de pietre si de
tulpinile plantelor. O exceptie este sarpele cu clopotei, care arunca buclele
corpului sau spre lateral peste pamnt, realiznd un fel de mers lateral n
bucle.
Mersul este mai obisnuit pentru animalele cu picioare. Deoarece nu are n
jurul sau apa care sa-i asigure forta portanta, picioarele unui animal
terestru trebuie sa fie destul de robuste pentru a-i sustine greutatea, de
aceea el are nevoie de un schelet tare, cu ncheieturi flexibile puternice,
bine articulate. Picioarele artropodelor, precum insectele si paianjenii, sunt
formate din tuburi ntarite, goale pe dinauntru. Aceste tuburi nconjoara
muschii care le actioneaza fiecare ncheietura avnd un muschi flexor si
unul extensor.
La vertebrate, precum reptilele si mamiferele, muschii sunt dispusi n jurul
oaselor interne si adesea sunt capabili sa exercite o forta a prghiei
considerabila asupra diferitelor parti ale membrelor. Unele reptile terestre
si folosesc picioarele relativ putin. Ba chiar, multe par sa se afle n procesul
de a le pierde masculul soprlei inelate si-a pierdut membrele anterioare,
iar femela a evoluat pna la punctul n care i-au disparut toate membrele.
n schimb, mamiferele si-au perfectionat la maximum picioarele, dezvoltnd
o agilitate, o viteza si n cazul nostru o dexteritate extraordinara.
Ghepardul, de exemplu, poate sa alerge cu peste 95 km/h, n timp ce
cangurul mare cenusiu poate sa parcurga peste 12 metri dintr-o singura
saritura. Ambii folosesc forta muschilor combinata cu energia stocata n
tendoanele elastice, care actioneaza ca niste resorturi, catapultnd
animalele nainte.
Zborul
Cnd cangurul salta prin aer, l sustine doar puterea sariturii care l-a
propulsat, asemenea unei mingi de tenis lovite de o racheta. Dar multe
animale au gasit modalitati de a ramne n aer, folosind energie relativ
putina. Veverita zburatoare, de exemplu, sare de pe o creanga si ntinde o
membrana de piele aflata ntre membrele sale, care i permite sa aterizeze
pe alt copac, aflat la mai multi metri departare.
Aceste mamifere zburatoare se bazeaza pe rezistenta creata de o parasuta
de piele, dar animalele aeriene mai sofisticate au dezvoltat aripi adevarate

care asigura portanta. Deoarece densitatea aerului este mult mai mica
dect cea a apei, aripile trebuie sa fie mult mai mari dect notatoarele
pentru a avea acelasi efect, dar eficienta lor este evidenta pentru oricine a
vazut un pescarus zburnd n aer ascendent, de-a lungul falezelor. Pasarea
poate sa planeze repede odata cu vntul, pierznd mereu din naltime, dar
cnd se ntoarce mpotriva vntului, portanta generata de aripile sale o
ridica din nou.
Albatrosul foloseste aceeasi tehnica pentru a zbura ore n sir, plannd n jos
cu vntul, ntorcndu-se, naltndu-se si plannd din nou n jos. El poate sa
parcurga peste 100 km n acest fel fara a bate din aripi o singura data.
Aripi flfitoare
Flfitul generaza forta. Bataia n jos creeaza portanta n aer linistit,
tragnd o pasare, o insecta sau un liliac n sus si spre nainte; la bataia n
sus, unghiul aripii este modificat, de aceea nu produce deloc forta
deoarece portanta n bataia n sus ar tinde sa actioneze opus. Aceasta
nseamna ca aripile acestor vietuitoare sunt active numai jumatate din
timp. Dar n ciuda acestui fapt, multe pasari sunt capabile de viteze
naucitoare: odata s-a constatat la un lastun mare o viteza de peste 170
km/h n timpul unui zbor sustinut, orizontal.
La fel de impresionant este zborul pe loc al multor insecte si pasari colibri,
n care zburatoarea si misca aripile nainte si napoi, folosind o locomotie
care genereaza o portanta practic constanta, direct n sus, pentru a-i
sustine greutatea n aer fara a-i modifica pozitia. Ironic este faptul ca
acesta, una dintre cele mai uluitoare si mai sofisticate tehnici de locomotie
a animalelor, este facut nu pentru deplasare, ci pentru perfecta imobilitate
Stanescu Laura