A.

UNIVERSUL
1.Reprezentari ale Universului
Teoria helicentrica a lui Copernic
Legile lui Kepler

Astronomul Seeling a fost primul care a discutat in mod detaliat

aceasta dificultate cu care se confrunta mecanica cereasca. Daca se
studiaza cum poate fi considerat universal ca totallitate, atunci raspunsul
cel mai natural pare a fi urmatorul: Universul este infinit in spatiu (si in
timp). Peste tot exista stele, astfel incat densitatea materiei, desi local este
foarte diferita, global ea ramane aceeasi. In alti termeni: oricat de departe
am calatorii in spatiu, se va gasi raspandita peste tot o multime de stele
fixe, de acelasi tip si aceeasi densitate.
Aceasta conceptie esteincompatibila cu teoria lui Newton. Teoria
sa pretinde mai degraba ca universal are un gen de centru, in care
densitatea stelelor este maxima, iar aceasta densitate scade pornind din
acest centru in afara, pentru a fi inlocuita, la o distanta sufficient de mare,
de un spatiu vid infinit. Lumea stelelor ar constitui o insula finite in oceanul
infinit al spatiului.
Aceasta reprezentare este, in sine, putin satisfacatoare. Ea este si
mai putin satisfacatoare daca tinem seama de faptul ca se ajunge la
urmatoarea consecinta: lumina emisa de stele, ca si stelele izolate de
sistemul solar, se vor deplasa constant spre infinit fara a mai reveni
vreodata in interactiune cu alte obiecte naturale. Universal materiei
agglomerate intr-o regiune finite saraceste astfel sistematic putin cate
putin.
Legile lui Kepler:

Prima lege : Planeta se mic n jurul stelei pe o orbit eliptic, n care

steaua reprezint unul din focare.
A doua lege : Linia dreapt care unete planeta cu steaua ("raza
vectoare a planetei") mtur arii egale n perioade de timp egale.
A treia lege : Ptratul perioadei de revoluie a planetei, u, este proporional
cu cubul semiaxei mari a orbitei, a:

Teorii moderne ale Universului dovezi

experimentale

Astronomii cred acum ca universul a crescut pana la dimensiunile sale

astronomice plecand de la o marime submicroscopica in prima trilionime de
secunda. Aceasta este concluzia obtinuta in urma noilor imagini, mai detaliate,
obtinute de Wilkinson Microwave Anisotropy Probe (WMAP) sonda care
orbiteaza Pamantul si cartografiaza micile variatii ale radiatiei de fond.
Microundele care formeaza radiatia de fond se presupune ca sunt
ramasita luminoasa a Big Bang-ului. Pe masura ce Universul s-a extins, lumina s-a
"racit". Aceasta idee este consecinta corelatiei dintre temperatura si lungimea de
unda a luminii iar pe masura ce Universul s-a extins, lungimile de unda ale luminii
s-au "labartat" din ce in ce mai mult.
Pe langa faptul ca WMAP a cartografiat variatiile de intensitate ale
radiatiei de fond, sonda a obtinut acum primele informatii despre polarizarea
radiatiei. Daca gandim in termeni de fotoni in loc de unde, polarizarea poate fi
inteleasa ca o indicatie a felului in care fotonii se rotesc in jurul propriei lor axe
polarizarea este orientarea acestei axe de rotatie.
In imagine, petele colorate indica zonele mai "calde" (rosu) si mai "reci"
(albastru). Liniile albe indica directia polarizarii luminii de fond.
Din cauza ca polarizarea a fostafectata de primele stele, cercetatorii au
putut sa deduca faptul ca acestea s-au format la aproximativ 400 de milioane de ani
dupa Big Bang. Aceasta este o veste buna, ca sa spun asa, pentru ca estimarile
anterioare erau cam de 200 milioane de ani, ceea ce nu parea suficient pentru ca
stelele sa fi avut timp sa se formeze. Insa 400 milioane de ani par sa constituie o
"epoca intunecata" suficient de lunga.
David Spergel, un astrofizician de la Princeton si membru al echipei
WMAP, a spus ca noile imagini le-au permis sa-si formeze o idee despre masura in
care anizotropiile radiatiei de fond sunt anterioare formarii stelelor sau sunt o
consecinta a stelelor.
Acest lucru a eliminat anumite teorii ale inflatiei si a indicat ca
expansiunea Universului de la zero la aproximativ marimea actuala a durat numai o
trilionime de secunda, a spus Brian Greene, un fizician teoretician de la.

"Eu sunt uluit de faptul ca putem spune ceva despre ce s-a intamplat in
prima trilionime de viata a Universului, insa chiar putem", a spus Charles L.
Bennett, principalul cercetator de la WMAP si profesor la Departamentul de Fizica
si Astronomie Henry A. Rowland de la Universitatea Johns Hopkins. "Nu am mai
putut niciodata pana acum sa intelegem Universul 'nou-nascut' cu o asemenea
precizie. Se pare ca acest 'nou-nascut' a avut o perioada de crestere accelerata, care
ar fi alarmat pe orice mama sau tata."
In 2001, WMAP a atras atentia lumii cu imaginile sale detaliate care au
permis oamenilor de stiinta sa deduca varsta Universului (13,7 miliarde de ani) si
faptul ca este "plat" (adica nu este nici curbat ca o sfera gigantica si nici curbat in
afara, ca o mare sa).
In plus, imaginile acestea i-au convins pe cei mai multi astronomi ca cea
mai mare parte din Univers este formata din materie intunecata (un tip de materie
despre care se presupune ca nu ar interactiona cu fotonii in nici un fel ci
interactioneaza numai gravitational), si ca exista o mare cantitate de energie
intunecata (adica o forta anti-gravitationala care este responsabila pentru faptul ca
Universul nu numai ca este in expansiune, ci este in expansiune accelerata).
Cu toate acestea, unii fizicieni cred ca materia intunecata si energia
intunecata nu sunt decat semnele faptului ca teoria gravitatiei pe care o avem in
prezent (teoria generala a relativitatii a lui Einstein) este gresita la scara mare (sau
mai bine spus si la scara mare, pentru ca se stie ca ea este gresita la scara cuantica).

Stele, galaxii si roiuri, supernove, stele

neutronice, quasari

Sistemul solar
Regiunea universului n care se afl Pmntul depinde de Soare . Din acest
motiv ea se numete sistemul solar. Acesta cuprinde Soarele , planete , comete ,
meteorii i pulberi .
Planetele i asteroizii
Principalele corpuri ale sistemului solar sunt cele care , asemenea Pmntului ,
se nvrtesc n jurul Soarelui i reflect lumina acestuia ; ele se numesc planete.
De la cea mai apropiat de soare pn la cea mai ndepartat , cele noua
planete sunt : Mercur , Venus , Pmnt , Marte , Jupiter , Saturn , Uranus ,
Neptun , i Pluto . Cinci dintre acestea pot fi urmrite pe cer cu ochiul liber , i din
acest motiv , au fost Observate nc din Antichitate , pe timpul verii : Mercur ,
Venus , Marte, Jupiter i Saturn . Celor nou planete principale li se adaug o
mulime de planete mici numite asteroizi , majoritatea concentrate ntre Marte i
Jupiter. Diametrul celui mai mare asteroid Ceres este de aproximativ de 1000
km. Diametrul celui mai mic nu depete cteva sute de metri . Soarele exercit
asupra planetelor o atracie puternic pentru c este de aproape de 1000 de ori
mai greu dect toate planetele la un loc .
Satelii , comete i meteorii
Cele mai mari dintre planete sunt la rndul lor nconjurate de satelii : este cazul
Pmntului i al satelitului su Luna . Din sistemul solar mai fac parte cometele ,
mici atri formai din roci i ghea care atunci cnd se apropie de Soare degaj
mari cantiti de gaz i pulberi . Ciocnirea unor asteroizi i divizarea lor n comete
care se apropie prea mult de Soare sau de planetele mari dau natere unor
fragmente de dimensiuni diferite . Aceste fragmente circul n spaiul
interplanetar i sfresc prin a cdea pe suprafaa planetelor sau a sateliilor lor :
ele sunt meteoriii .
Dimensiunile sistemului solar
Planetele sunt repartizate n jurul Soarelui ntr-o zon n form de disc , cu o raz
de aproximativ 6 miliarde de kilometri , pe care lumina Soarelui o strabate n
sase ore . Chiar dac ar parea ntins , la scara Universului , adic a ntregii lumi

sistemul solar este cu adevarat minuscul . Situat la circa 150 de milioane km de

planeta noastr Soarele ne apare pe cer ca un disc orbitor . Lumina lui ajunge la
noi n 8 minute . Ea acoper lumina tuturor celorlali atri .
Traversat de
razele sale luminoase , atmosfera terestr d cerului frumoasa culoare albastr .
S presupunem c am reduce Soarele la dimensiunea unei portocale : la
aceast scara Pluto nu ar fi dect o gmlie de ac care s-ar nvrti la o distan
de 400 m de porocal , iar steaua cea mai apropiat s-ar situa la 3000 km de
portocal ! Vzut de pe Pluto de la o distan de aproximativ 40 de ori mai mare
dect cea care l separ de Pmnt , Soarele apare doar sub forma unei stele
strlucitoare sub un cer venic negru .
Istoria sistemului solar
Timp de secole s-a crezut c Pmntul st nemicat n centrul Universului , iar
Soarele i planetele se nvrtesc n jurul lui . Acesta este sistemul lumii dup cum
l descria savantul grec Ptolemeu n secolul al II-lea . Cr. n secolul al XVI-lea
astronomul polonez Copernic a afirmat ca Pmntul i celelalte planete se
nvrtesc n jurul Soarelui . Dup inventarea lunetei , n secolul urmtor s-a putut
dovedi c el avea dreptate .
Prin studierea planetelor i a stelelor astronomii au putut s reconstituie istoria
sistemului solar i s prevad viitorul acestuia .
Formarea sistemului solar
Soarele s-a format ntr-un imens nor de gaz i pulberi . Din motive nc puin
cunoscute , poate n urma unei perturbaii create de explozia unei stele mai
mari , situate destul de aproape acest nor a nceput s se prabueasc sub
propria greutate i s se nvrteasc pe loc . Puin cte puin a luat forma unui
disc mai dens i mai cald n centru dect spre exterior . Apoi , n centrul discului ,
materia a devenit suficient de dens i de cald ca Soarele s nceap s
strluceasc : aceasta s-a petrecut n urm cu 4.6 miliarde de ani . n imensul
nor de gaz i pulberi particulele solide s-au aglomerat n mod progresiv , pe
parcursul a mai puin de 100 milioane de ani , pentru a forma planetele . n
apropierea Soarelui unde era mai cald planetele s-au nscut din aglomerarea
unor blocuri de roc . Astfel s-au format Mercur , Venus , Pmnt i Marte . n
regiunile exterioare mai reci centrul planetelor mai mari s+a format din roci
amestecate cu ghea . Acestea au atras apoi mari cantiti de gaz din norul din
care proveneau . Este cazul lui Jupiter , Saturn , Uranus i Neptun .
Alte sisteme solare
n 1984 astronomii au descoperit un imens disc de pulberi n jurul stelei Beta
Pictoris . Discul a fost detectat datorit observaiilor n infrarou . Acesta ar putea
fi un sistem solar n curs de formare . Se crede c numeroasele stele sunt
nconjurate de una sau mai multe planete . Dar , cu mijloacele de astzi , este
aproape imposibil detectarea direct a altor planete . De fapt observarea de pe
Pmnt a unei planete de mrimea lui Jupiter , care se nvrtete n jurul uneia
dintre cele mai apropiate stele , ar fi ca ncercarea de a distinge de la Paris o
lumnare situat la o distan de 10 m de un far puternic din New York ! Cu toate

acestea astronomii au putut stabili prezena a dou planete n jurul unei stele
situate la 1600 ani-lumin .

Galaxiile
Galaxiile sunt o compozitie universala de stele, gaz si praf, avand o
complexitate colosala (la fel ca si marimea lor). Ca o functie secundara galaxiile
sunt niste faruri uriase cu ajutorul carora cercetatorii incearca sa masoare
Universul.

Galaxiile variaza in functie de forma, marime, compozitie etc.

Tipuri de galaxii:
Galaxii eliptice. Le-a fost atribuita litera E si cifra 0 (descrie forma
aproximativa a galaxiilor). Nu se cunoaste forma exact a acestora. Au o
lungime de cinci ori mai mare decat latimea si se caracterizeaza in general
printr-o populatie de stele batrane si foarte putin gaz si praf stelar (doua
elemente necesare formarii de noi planete).
Galaxii spirale. Se impart in doua categorii :
-spirale normale, notate S
-spirale drepte, notate SB
Se caracterizeaza prin prezenta unei unflaturi luminoase in zona centrala.
Galaxii iregulate. Aceste galaxii nu au o organizare aparte, fie pentru ca
unele fenomene le-au lasat intr-o stare de dezechilibru sau fie ca le lipseste
rotatia unei spirale.

Ciocnirile intre galaxii

Ciocnirile intre galaxii se produc in general in zonele aglomerate rezultand praf
stelar sau galaxii mai mici, concentrate ce pot lua diferite forme (depinzand de
gradul de simetrie).

STELE
Ce sunt stelele ?
Stelele ( sunt uriae acumulri de gaze (de obicei hidrogen i heliu)
fierbini i luminoase, de form sferic. Stabilitatea lor din punct de
vedere al formei se datoreaz, n mare parte echilibrului format ntre
uriaele fore de gravitaie (care i exercit fora spre interior) i
reaciilor termonucleare din interiorul stelei (care i exercit fora spre
exterior).
Vzute de pe Pmnt toate stelele, cu excepia Soarelui, par a avea
acelai loc pe bolta cereasc pentru un timp foarte ndelungat. Ele sunt
ntr-o micare permanent, iluzia strii fiind cauzat de distanele
foarte mari dintre ele i Pmnt.
Numrul stelelelor vzute cu ochiul liber de pe Pmnt este n jur de
8000, dintre care 4000 din emisfera sudic, iar 4000 n emisfera
nordic.
n Calea Lactee, galaxia n care se afl Soarele mpreun cu
sistemul nostru solar, se estimeaz a fi cteva sute de miliarde de
stele, care au fost observate cu ajutorul tehnologiilor moderne.
Numrul galaxiilor cunoscute este de cteva sute de milioane,
astronomii fiind convini c numrul lor este mult mai mare.
Cea mai apropiat stea de cea a sistemul nostru solar este Proxima
Centauri, o component a sistemului solar format din trei stele, Alpha
Centauri. Distana dintre cele dou stele este aproximat la 4.29 ani
lumin, adic 40 miliarde de kilometri.
Caracteristicile stelelor (culoarea, temperatura, luminozitatea,
mrimea) varieaz de la stea la stea n funcie de masa lor (cantitatea
de material coninut) i n funcie de modul de formare.
Caracteristicile unei anumite stele varieaz de asemenea, din cauz
schimbrilor suferite n timpul perioadei de via a acesteia. Viaa unei
stele varia de la sute de milioane pn la zeci de miliarde de ani
teretri.

Quasari

Universul este constituit din toate materiile, lumina si alte forme de radiatii si
energie. El este constituit din tot ceea ce exista oriunde in spatiu si timp.
Universul include Pamantul si tot ceea ce este pe el. De asemenea, include tot
ceea ce este in Sistemul Solar. Toate stelele, dintre care Soarele sunt parti din
Univers. Soarele este una dintre mai mult decat 100 bilioane de stele grupate
intr-o galaxie gigantica spirala, numita Caleea Lactee. Calea Lactee se intinde
pe o distanta de 100.000 ani-lumina. Studiile spatiului distant cu ajutorul
telescoapelor optice si radio indica existenta a peste 100 bilioane de galaxii.
Galaxiile se grupeaza in clustere, iar unele clustere par sa se grupeze in

superclustere.
Marimea Universului. Nu se stie daca dimensiuea Universului este finita sau
infinita. Obiectele stralucitoare, neobisnuite numite quasari, sunt cele mai
distante obiecte din Univers. Quasarii pot fi atat de departe cat 16 ani-lumina fata
de Pamant.
Teorii. Majoritatea teoriilor cosmologice se bazeaza pe o idee, numita
principiul cosmologic. Dupa aceasta teorie, in orice moment, orice parte a
Universului este ca oricare alta, avand aceeasi varsta. Teoria relativitatii generale
a lui Albert Einstein pune bazele comportamentului Universului. Teoria sa se
bazeaza pe doua principii:
(1) nici un semnal nu poate calatori mai repede decat viteza luminii
(2) legile fizicii sunt la fel oriunde in Univers
Exista mai multe teorii, dar nici una nu se poate dovedi corecta. Oamenii de
stiinta vor trebui sa astepte pana cand astronomia observationala si fizica
teoretica se vor mai dezvolta.
Stiinta care studiaza structura, dinamica dezvoltarea Universului, se numeste
cosmologie. Ea incearca sa explice cum s-a format Universul, ce s-a intamplat in
trecut, ce se poate intampla in viitor.

Relativitatea clasica si moderna, perspective asupra

schimbarii perceptiei lumii la nivelul secolului al XX-lea

Principiul relativitatii clasice

Se numesc sisteme (referentiale) inertiale toate acele sisteme de

referinta care se misca, unele fata de altele, in mod rectiliniu si uniform, fara
sa posede si miscari de rotatie. Un astfel de sistem este sistemul heliocentric,
a carui origine este fixata in Soare, iar axele de coordonate sunt indreptate
catre trei stele, socotite ca puncte fixe. Orice sistem de referintacare se misca
rectiliniu si uniform in raport cu sistemul heliocentric este, de asemenea, un
sistem inertial.

Referentialele fixate de Pamant nu sunt riguros inertiale, deoarece

globul terestru are ti o miscare de rotatie. Dar efectele acestei rotatii, sunt in
general neglijabile, astfel incat orice sistem de referinta solidar cu Pamantul se
poate considera practic inertial.
Sistemele inertiale prezinta o proprietate fizica foarte importanta:
miscarea acestora nu influenteaza fenomenele fizice dincuprinsul lor. Caderea
libera a corpurilor, miscarea pendulelor etc. se executa la fel, fie ca sistemul
inertial se afla in miscare rectilinie si uniforma fie ca se afla in repaus (fata de
Pamant). Aceasta inseamna ca: nici o experienta mecanica, executata intr-un
sistem inertial, nu poate sa puna in evidenta miscarea rectilinie si uniforma a
sistemului. Un observator aflat in cuprinsul unui astfel de sistem nu poate sa-ti
dea seama de miscarea acestuia, decat numai daca priveste
lucrurile dinafara.
Dar daca miscarea sistemului este variata, deci daca exista o
acceleratie, observatiile efectuate in cuprinsul sistemului nu pot sa puna in
evidenta miscarea acestuia. Astfel, cand trenul merge rectiliniu si uniform, nu
putem sa ne dam seama de miscarea lui, nu putem sa stim daca se misca sau
sta pe loc. Cand insa trenul se opreste brusc putem sa cadem inainte;
miscarea variata din acel moment se face simtita prin diverse fenomene ce
apar in interiorul vagonului. De asemenea, daca referentialul se roteste in jurul
unei axe, ne putem da seama de aceasta miscare prin experiente efectuate in
cuprinsul lui. Astfel daca Pamantul ar fi invaluit tot timpul de nori, care ne-ar
impiedica sa vedem mersul Soarelui si al stelelor pe bolta cereasca, am putea
sti ca globul se roteste facand experiente cu pendulul lui Foucault.
Pentru a explica independenta miscarilor intr-un sistem inertial de
translatia acestuia, sa studiem saritura pe care un om o poate face pe puntea
unui vapor.
Consideram mai intai ca vaporul sta pe loc; aflat in pozitia O (fig.1) ,
omul face o saritura spre prora (partea cu care vasul inainteaza) si ajunge in
A1 dupa intervalul de timp t. Pentru simplitate presupunem ca saritura se face
rectiliniu si uniform, cu viteza w fata de vas, astfel ca OA1 =wt
Apoi omul repeta saritura in conditii perfect identice ,dar inspre pupa (partea
opusa prorei).In intervalul de timp el ajunge in pozitia A2 , situata evident le
aceeasi departare de O ca si pozitia A1 . Avem de asemenea: OA2 = wt
Presupunem acum ca vasul inainteaza pe apa rectiliniu si uniform, cu
viteza v fata de tarm. Omul, aflat in punctul O, repeta cele doua sarituri
despre care am vorbit, in conditii perfect identice. In primul caz, el incepe
saritura pornind din punctul O, cand vasul se gaseste in pozitia I, si ajunge in
punctul A1/ (fata de tarm), cand vasul se afla in pozitia II. In acest timp, punctul
O de pe puntea vasului a trecut in pozitia O

miscandu-se cu viteza v ( viteza vaporului), deci OO =vt.

Asadar, saritura observata pe vapor este din O in A1 ; observata
de pe tarm, ea este din O in A1. Daca fenomenele mecanice dintr-un sistem
inertial sunt independente de miscarea sistemului, atunci lungimea O A 1 a
sariturii de pe vasul in miscare trebuie sa fie egala cu lungimea OA 1 a sariturii
de pe vasul in repaus.
Astfel:
Cand omul se afla in repaus pe vasul care se misca cu viteza v fata de
tarm, el are fata de vas o viteza nula :w = 0. Dar fata de tarm el se misca cu
viteza v, ce este viteza cu care vasul il transporta. De aceea, cand omul se
misca pe vas cu viteza w in sensul deplasarii vasului, el are fata de tarm viteza
w + v . Astfel, in intervalul de timp t, lungimea sariturii luifata de tarm este O A
1 = (w + v) t.
Saritura omului pe vasul in miscare fiind O A 1, avem de pe figura 1 O
A1= O A1 OO sau , tinand seama de expresiile stabilite mai sus pentru
OA1 si OO, rezulta: OA1= (w + v ) t v t, de unde OA1= w t.
Comparand aceste rezultate cu formula OA 1=wt, deducem OA1=OA1.
Asadar dupa cum arata si experienta, lungimea sariturii pe vasul in miscare
rectilinie si uniforma este egala cu lungimea sariturii pe vasul in repaus (fata
de tarm). Sau, generalizand, fenomenele mecanice se petrec la fel intr-un
sistem in repaus ca intr-unul in miscare rectilinie ti uniforma. Cu alte cuvine,
miscarea sistemelor inertiale nu schimba aspectul fenomenelor mecanice din
cuprinsul lor.
Sa cercetam acum si saritura OA, inspre pupa. De data aceasta omul
sare in sens contrar miscarii vasului, astfel ca viteza lui fata de tarm este w
v. In intervalul de timp t, lungimea sariturii lui fata de tarm este OA 2 = (w
v)t, iar saritura pe vas este OA2=OA+ OO si tinand seama de rezultatele
precedente, avem: OA2=(w -v)t+wt, de unde OA2=wt.
Comparand acest rezultat cu formula OA2=wt, obtinem OA2=OA2, adica
exact ca in cazul precedent: lungimea sariturii pe vasul in miscare este
aceeasi ca pe vasul in repaus.