Caderea si reformarea sistemului comunist in pragul mileniului III

si al constructiei europene post-razboi rece

Sistemul comunist a fost si este un amestec de realitate si utopie, care era definit la
inceputul anilor `50 ca un conglomerat statal si national, supranumit imperiul rosu[1]. El se
intindea de la Berlin la Vladivostock si de la nordul inghetat al Siberiei la plajele insorite ale
Cantonului. Cel putin asa a perceput occidental harta geopolitica pana la inceputul anilor 80.
Evident, nici un imperiu din lume nu a avut amploarea si consistenta celui communist, dar
metamorfoza prin care acesta a trecut a fost surprinzatoare. Daca la inceput putem vorbi de
comunism doar in URSS (1917) si protectoratul sau, Mongolia exterioara (1924)[2], la sfarsitul
anilor `50 granitele acestui colos s-au extins de la Polul Nord pana la paralela de 35o, din Caraibe
si pana la Pacific, totalizand o imprastiere pe trei continente. Cum a fost posibila aceasta
realizare? Investigatiile asupra epocii comuniste sunt dificile din serioase si variate motive, iar
unei astfel de intrebari este posibil sa nu i se gaseasca niciodata un raspuns complex, satisfacator.
Insa tinand cont de afirmatia lui Santayama: Cei ce nu-si pot aminti trecutul sunt obligati sa-l
repete[3], se poate considera ca, macar in parte, studiul aplicat fiecarui membru aderent poate
arunca o lumina asupra evenimentelor. Raymond Aron in Democratie si totalitarism[4] afirma ca
atat comunismul cat si nazismul reprezinta doua specii apartinand aceluiasi gen: totalitarismul.
Nu se poate spune cu siguranta, dar orice ipoteza am avea, ea trebuie inscrisa in contextul istoric
al sfarsitului primului razboi mondial, cand in lume se impun partidele cu caracter de masa si ai
caror lideri, indiferent de apartenenta sociala, trebuie sa fie carismatici. Prin aceste atuuri ajung
la putere partide cu doctrine totalitare. Totusi, in fata ascensiunii nazismului german, a
fascismului intruchipat de o paleta mai larga de state si a militarismului nipon, intelectualii au
reactii de categoria celei exprimate de Thomas Mann: Antibolsevismul este neghiobia
fundamentala a epocii noastre[5]. Sa fi avut dreptate oare scriitorul german si un regim cu un
partid monopolist la putere sa reprezinte pentru multi viitorul si, de asemenea, optiunea pentru
totalitarismul de dreapta sau de stranga? Se pare ca mai aproape de esenta problematicii se
situeaza filosoful german Spengler, care spunea ca: omul, animal de prada, este prin esenta
violent[6], iar regimurile care afirma, precum cel comunist, ca pot elimina aceasta violenta, au
dupa 1945, aderenta la mase. Albert Camus afirma chiar: nenorocirea este ca suntem in epoca
ideologiilor totalitariste, deci suficient de sigure de ele insele, de ratiunea lor invechita sau de
marginitul lor adevar, pentru a nu vedea salvarea decat in propria lor dominatie[7]. Din aceste
afirmatii reiese un element aparent paradoxal: comunismul national. Acesta a fost marele bilet
castigator al elitelor comuniste din intreaga lume, modalitatea prin care ideologia a mai castigat
timp pana in anii 90 si chiar si dupa aceea, pana in zilele noastre.
Insa pentru o intelegere de ansamblu asupra profunzimii problematicii este interesanta o
scurta privire asupra istoriei fenomenului comunist, pentru ca, asa dupa cum afirma regale
spaniol Filip al II-lea, in secolul XIV, daca vei dori a intelege orice pe lumea aceasta trebuie sa
incepi mai intai cu istoria acelui lucru. Astfel trebuie mentionat ca idea de communism se naste
in secolul al XVII-lea odata cu contributia adusa de Marx si Engles prin elaborarea ideologiei
socialiste, ideologie inspirata din realitatile de moment ale Imperiului Incas, preluate si descries
in ,,Utopia lui sir Thomas Morus de la !515.[8] Dar, in 1911, urmasii lui Marx si Engeles se vor
diviza in doua mari falii: socialistii, care doreau accederea la putere pe cale pasnic-electorala si
revendicari sindicale largite pentru populatia crescanda a muncitorilor autointitulati proletariat,
iar de cealalta parte comunistii, care doreau acapararea puterii statului cu orice prt si prin orice
mijloace, inclusive cele ilegale, apoi pregatirea revolutiei mondiale pentru instaurarea fortei
mincitorilor peste tot in lume, in fiecare stat de pe planeta, chier cu riscul unui razboi generalizat.
Dupa deziluziile create in lume de primul razboi mondial, liderii forta ai aripii cele mai radicale
a comunistilor vor primii ordinal de la Moscova, noul centru coordonator al comunismilui
mondial, in frunte cu Lenin si Trotki, pentru alierea cu socialistii, in speranta acapararii grabnice

a puterii in tarile europene devastate de prima conflagratie mondiala. Partitura nu era deloc una
noua: in Rusia Tarista se procedase la fel, iar la momentul considerat prielnic, bolsevicii isi
lasasera ,,tovarasii socialisti de drum, abandonati in drum, creandu-se in doar 7 ani un alt
imperiu mascat Rusia Sovietelor, iar mai apoi conglomeratul U.R.S.S. (1917-1924). Insa
deziluzia suferita de Lenin odata cu esecul primului val revolutionar de stanga va creea in mintea
conducatorilor comunisti scepticismul fata de reanfratirea cu socialistii. Un bun exemplu al
acestei gandiri a fost ilustrat de Lenin prin critica ironica a revolutiei cu iz socialist de la Berlin
(1919), terenul considerat cel mai prielnic in viziunea lui Marx pentru declansarea revolutiei
mondiale: ,,Daca ar fi sa mai incerce inca o revolutie si ar trebui sa manifesteze din nou fratii
nostrii, muncitorii germani, de vor intalnii in parcuri plancarte cu ,,Atentie nu calcati iarba! ei
vor marsalui numai pe alei. Foarte mult nu se insela. Cand acestia fusesera inghesuiti intro
autobaza de autobuze, apartinand transportului public, majoritatea dintre ei isi cumparasera
inainte de arestare bilete
Succesorul acestuia, Stalin va impartasii aceeasi reticenta fata de socialistii europeni. Insa
cu aceeasi dibacie, mostenita de la inaintasul sau, nu va ezita ca ori de cate ori situatia
interntionala o va impune, mai ales tinandu-se cont de realitatile epocii respective (lupta
impotriva ascensiunii vertiginoase a belicuaselor ieologii fasciste si naziste), sa se uneasca cu
socialistii, ca si cu democratii ori anarhistii, in cadrul unor largi frontui populare electorale (in
Franta) sau paramilitare (in Spania, 1936-1939). Insa reticentele ii vor fi repede confirmate: dupa
declansarea marii terori din anii 30 si stoparea ei pe fondul celei de a II-a conflagratii mondiale,
odata cu sfrsitul lui Hitler, neintelegerile si suspiciunile cu aliatii au izbucnit virulent, iar
socialistii ori celelalte partied politice, indifferent de orientarea lor, au recapatat odata cu
izbucnirea Razboiului Rece (1947-1949) aceeasi soarta tragica a rusilor socialisti albi,
trotkistilor, zinovievistilor sau alte categorii revizioniste ale perioadei interbelice; aceasta va
purta ,,brendul de success al vremii teroarea fizica si psihica, deportarea in gulag,
exterminarea prin foamete, colectivizare si nationalizare fortate, comunizarea si sovietizarea
brusca a ,,aliatilor mai mici inclusi fara drept de apel sub Cortina de fier, iar nu in ultimul rand,
moartea in fata plutonului de executie in mod arbitrar pentru aproape orice putea /sau se dorea
deliberat sabotaj impotriva noului stat instaurat, inclusive pentru ,,crime considerate
retroactive Pentru inca o data in istorie, socialistii si democratii, din statele Europei Centrale si
de Sud-Est, vor devenii intre 1945-1948 tovarasii de drum, lasati curand in drum, pentru a fi si
mai curand culesi de organele de represiune politica.
In parallel, in Europa de vest, de asta data fronturile de uniune nationala vor fi create ca
reactie adversa la inaintarea a ceea ce devenise cunoscut drept invazia ciumei rosii, prin izolarea
si inhibarea partidelor comuniste occidentale, mai ales cele puternice electoral conduse Togliatti
(in Italia) sau Thorez (in Franta)[9]. Totodata sprijinul pentru fragilele democratii europene
postbelice va veni insasi de la Moscova, prin diresctivele lui Stalin de abandonare a jocului
electoral si pregatirea revolutiei comuniste prin intermediul inflamarii societatii cu ajutorul
haosului instaurat prin agitatii stradale; aceste sfaturi vor discredita in ochii concetatenilor
credibilitatea partidelor comuniste locale. Profitand de ocazia ivita, institutiile statului vor
declansa la semnalele americane o vasta constructie economico-politica menite a unii sub o
entitate unica, cu sprijin logistic de peste Atlantic, care trbuia sa consolideze intregul spatiu vesteuropean, obtinut prin acordul de procentaj dintre Stalin si Churchill din 1944, spre a putea fi in
stare de o rezistenta reala in fata unei eventuale inaintari violente a comunismului dupa tiparul
cehoslovac ori berlinez. Aceasta avea sa fie C.E.C.O., iar mai apoi Piata Comuna si Comunitatea
Europeana. Creata ca o structura initial economica, care a esuat in 1954 sa devina siuna militara,
in scurt timp se va materializa si ca o veritabila constructie politica europeana[10].
Totusi, marxismul a mai cunoscut, mai ales in Franta, un puternic reviriment datorita
dorintei neobositei intelectualitati franceze de nou si novator. Oameni ca Sartre, Camus F. Furet

si altii vor mai intretine o vreme vie flacara cominista pe sol francez chiar si ni momentele
istoriei franceze dramatice, precum sangerosul si sfisietorul episode al razboiului alegian[11].
Odata insa cu trecerea anilor, intelectualii francezi, alarmati de sterile privind lipsurile, abuzurile
si stagnarea de la nivelul maselor, economiei si elitelor comuniste din Uniunea Sovietica si
satelitii acesteia europeni, se vor dezice, incet dar sigur, de ideologia comunista si vor testa cu
success apropierea de socialisti, prin creerea de artificii propii, cum ar fi alipirea la curentul
cultural-artistic transformat al suprarealismului. Considerand ideologia comunista propagate de
la Kremlin osificata, multi adepti ai stangiifranceze se vor reorienta catre elanul communist
generat de spatial Lumii a III-a care incepand cu anii 70 suferea transferal sperantei
revolutionare. Astfel, apare ultimul val de frenezie procomunista, care adesea imbraca infatisarea
maoista, castrista s. a. m. d.
Incepand cu anii 80, o stanga intelectuala franceza de stirile alarmante despre abuzurile
comise de Revolutia Culturala, mizeria cumplita de pe strazile Havanei sau atrocitatile comise in
Africa in numele ideologiei comuniste a luptei de clasa, va fi fortata de realitatile sfarsitului
secolului XX (internetul, energia nucleara, avansul tehnologic e. t. c.) sa inteleaga ca idea care sa nascut la finele secolului XIX din asuprirea celor multi (proletarii si taranii) datorita
capitalismului naprasnic - in cea mai pura forma a sa - , comunismul devenise perimat in pragul
trecerii catre noul mileniu, iar viitorul nu putea apartine decat social democratiei dupa model
Germanic ori liberalismului capitalist democratic promovat din tara unde troneaza Capitoliul
Valul seismic al anului 1989-91 nu a cuprins intregul univers communist.au mai ramas
,,insulele China ,Coree de Nord, Vietnam , Cuba, insa in doua dintre acestea drapelul Mc
Donalds flutura adesea mai sus decat cel national rosu. Dar nimic nu este ireversibil in istorie,
mai ales cand se apropie scadente succesoriale. Mai raman in lume ,,insulate formate din partied
comuniste sau foste comuniste devenite miraculous peste noapte reformatoare si renovatoare.
Daca cele mai conservatoare si mai putin pregatite pentru schimbare ca de exemplu P.C.
Francez sau P.C. Portughez au suferit, altele, care dobandise-ra de mult timp o oarecare
independenta fata de Moscova, au stiut ca eliberndu-se de dogme devenite stanjenitoare si
schimbandu-si uneori eticheta, au reusit sa parcurga frumoase trasee electorale. Astfel P. C.
Italian s-a impus ca aripa progresista a coalitiei ,,Ramura de maslin care a castigat alegerile
legislative italiene in primavera lui 1996 si s-a restructurat in ,,Rifondatione Comunista.
Partidele comuniste reformate din Vestul Europei au pierdut din legitimitate odata cu caderea
Cortinei de fier, insa nu au disparut subit. Ele au adoptat o doctrina la extrema partidelor
socialiste, fapt ce le-a ajutat la capatarea unui nou sens European: tinand sens ca U.R.S.S. nu mai
era au putut sa mearga mai departe pe propiile picioare, dupa exemplul reformator initiat de
liderul communist francez George Marche, care apoi preda stafeta lui Robert Hue. Cu toate
acestea unii observatori (zurnalisti, analisti politici, istorici afirma ca nationalismul si rezistenta
fata de globalizare sunt reminescente ale comunismului mascate sub forma
neocomunismului[12].
In fostul U.R.S.S., dupa implozie, fostele partide comuniste reconvertite mai mult sau
mai putin in partied social democrate, au revenit foarte repede la suprafata. In Lituania, Ungaria,
Bulgaria, Polonia si Romania ele au castigat alegerile, iar in Rusia, sub sceptrul lui Zuganov
formeaza majoritatea in Duma de Stat (noiembrie 1995), castiga 40% din alegerile prezidentiale
(iunie 1996), iar cei ca Jirinovschi degajeaza o adevarata hipnoza la nivelul maselor mai mult ori
mai putin simple si saracite. Cum se intelege aceasta revenire a ex-comunistilor in Europa
Occidentala si intoarcerea lor in Europa de Est si in Fostul U.R.S.S.? Acest fenomen exprima in
gradul cel mai inalt grad dezamagirea pe care mizeria, nemultumirea si ingrijorarea fata de viitor
fac societatea defavorizata occidentala sau din fostele tari comuniste sa-si indrepte privirile spre
conducerile de stanga reorganizate, fata de care nu s-au impus ca alternative alte forte, decat

poate cele de extrema dreapta asa cum a fost cazul Austriei (2003) sau aproape al Romaniei
(2000). Dimpotriva, restructurarile intreprinse de echipele conducatoare necomuniste, realizate
in numele constructiei europene sau al trecerii la economia de piata au provocat veritabile
deziluzii amare si frustrari sociale. Pe de alta parte in majotiateaa tarilor comuniste estice,
teama de razboi civil sau dificultatile tranzitiei au dus la uitarea istoriei recente si amnezia vis a
vis de fenomenul communist. Flosoful G. Liiceanu deplange faptul ca ,,pudoarea memoriei a fost
impinsa atat de departe incat oamenii au ajuns sa uite chiar inainte de asi fi adus aminte
imoralitatea comunismului.
De fapt, ceea ce mai ramane din doctrina lui Marx si Lenin liderilor post comunisti, ale
caror unice obiective par a fi asanarea finantelor publice, dezvoltarea pietei si afirmarea
nationalismului sunt vechile ite, vechile relatii si pile, fostul nepotism reactualizat la marca
vremurilor noastre . Pana la urma tot ce se petrece este echivalentul unui communism devenit un
refugiu pentru marfurile greu vandabile ale tranzitei si pentru nostalgicii unui trecut idealizat
care-si amintesc decat existenta unui stat protector in interior si temut in exterior. Fara a pretinde
compararea a ceea ce nu poate fi comparat, Andre Fontaine aminteste ca principala cauza a
reantoarcerii comunismului, la fel ca si in cazul reverberantei fundamentalismului Islamic, a fost
ca dupa caderea Cortinei de fier se astepta culmi nebanuite ale libertatii, progresului,
prosperitatii, insa ceea ce s-a obtinut cel mai adesea a fost inbogatirea unor minoritati sociale si
saracirea mai rau decat oricand altcandva a majoritatii populatiilor, creandu-se strain impresie ca
era mai bine inainte[13]

[1] Paul, Sfetcu, 13 ani in anticamera lui Dej, Ed. Fundatie Culturale Romane, Bucuresti, 2000, p.7.
[2] In stricta interdependenta cu Razboiul civil din Prusia (1918-1921), cf. Ferdinand Ossendowski, Animale, oameni
si zei, Ed. Institutul European, Iasi, 1994, p.239-240.

[3] Paul, Sfetcu, op.cit., p.7-8.

[4] Raymond Aron ,Democratie si totalitarism,Ed.All,Bucuresti,1998,p.35.
[5] Paul Sfetcu, op.cit., p.7-8.
[6] Raymond Aron, Democratie si totalitarism, Ed. ALL, Bucuresti, p.259.
[7] P.Milza, S. Berstain, Istoria secolului XX, vol. . Bucuresti: Editura All, 1998, p. 166.
[8] Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si iealul democrat, Ed. Polirom, Iasi, 2000, p. 128.
[9] Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Ed. Lider, Bucuresti, 1998
[10] Milza, P., Berstain, S., Istoria secolului XX, vol. 2. Bucuresti: Editura All, 1998
[11] P.C.Francez s-a opus pana la capat razboiului din colonii, sustinuti de intelectuali de marca francezi, cu riscul de
a parea in ochii opiniei publice ca antinationali cf. Francois Furet, Atelierul istoriei, Ed. Corint, Bucuresti, 2002, p.

[12]Wolton, Thierry Rosu- Brun. Raul secolului, Ed. Fundatia Academia Civica, Bucuresti, 2001
[13] Soulet, J. Francois Istoria comparata a statelor comuniste Ed. Polirom,2001,
Bucuresti