Ca si corpul, psihicul uman poate fi traumatizat si ranit.

Se poate vorbi de o ranire psihica

atunci cand procese de tipul perceptie, traire emotionala, gandire, memorie sau
imaginatie nu mai functioneaza normal sau sunt considerabil limitate. O trauma este un
eveniment vital de discrepanta intre factori situationali amenintatori si posibilitatile de
surmontare individuale, care apare cu sentimente de neajutorare si abandon lipsit de
aparare si determina astfel o zdruncinare de durata a intelegerii de sine si a intelegerii
lumii. Aceeasi situatie poate avea pentru un om un efect traumatizant, in schimb pentru
altul constituie doar o experienta stresanta sau apasatoare. Aceste deosebiri sunt
determinate de varsta, experienta, sex, viteza de reactie, antrenament sau incarcare
preliminara prin experiente traumatice anterioare. In trauma este vorba de ceva esential,
de consecinte privind viata (acestea pot fi amenintari mortale sau care pericliteaza masiv
sanatatea ori atacuri la existenta sociala onoare, dreptul la apartenenta, existenta
profesionala). Trauma actioneaza mai ales la nivelul sentimentelor. Situatia traumatica
rascoleste emotional intr-un mod extrem si duce, in consecinta, la trairea unor
sentimente extraordinare cu un rezultat negativ. O experienta traumatica determina o
modificare de durata in corp, spirit si suflet. Repercursiunile unei experiente traumatice
sunt ample ele vizeaza atat intelegerea de sine, adica modul in care un om se percepe
si traieste, cat si perceperea lumii in care traieste. Dupa o experienta traumatica lumea
poate parea un loc periculos chiar si unui om care inainte se simtise puternic si sigur.
Se deosebesc (dupa Leonore Terr) doua tipuri de trauma:
tipul de trauma 1 evenimente de scurta durata care apar brusc si pe neasteptate si
aduc cu ele un pericol vital acut (de ex. accidente, viol, talharie, etc)
tipul de trauma 2 situatii de suprasolicitare, slabiciune si neajutorare care dureaza
mult timp si se repeta (de ex. abuz sexual, stress prelungit).
In principiu, despre deosebirea dintre stres si trauma se poate spune: intr-o situatie de
stres exista optiunea de a lupta sau de a fugi (fight or flight); intr-o situatie de trauma
exista doar posibilitatea de a incremeni sau de a te cliva interior (freeze or fragment).
Reactia de stres duce la o mobilizare a energiei, mecanismul de urgenta in cazul traumei
duce la o demobilizare, la deconectarea energiei si la amortirea senzatiilor. Reactia de
stres deschide canalele psihice, reactia traumatica le inchide. Exista astfel o deosebire
calitativa intre reactia la stress si reactia la trauma. Ambele sunt mecanisme de urgenta.
In timp ce reactia la stres energizeaza, reactia la trauma paralizeaza. Stresul trezeste,
trauma amorteste. Mecanismul de urgenta al traumei este precedat de reactia la stres. El
este ultimul mijloc, cand altceva nu mai merge.
Exista patru tipuri fundamentale ale retragerii din situatia traumatica:
- blocarea perceptiva persoana afectata se gaseste ca intr-un fel de ceata sau ca sub
un clopot de sticla;
- incremenirea sentimentelor omul traumatizat devine rigid, rece si lipsit de emotii;
- constiinta treaza eul paraseste corpul, intamplarile sunt traite ca venind din afara;
- personalitatea se disociaza in subpersonalitati;
Urma mnezica a traumei ramane pastrata in intregul corp sau in anumite parti ale
corpului. Experienta traumatica functioneaza ca un filtru prin care trec toate experientele
viitoare.
De mare importanta pentru intelegerea traumatizarilor este sa stim ca, pentru o trauma,

afirmatia timpul vindeca toate ranile nu se potriveste. In situatiile de tensiune si stres,

momentele de liniste sunt extrem de utile, pentru ca trupul, sufletul si mintea sa se poata
relaxa. In traumatisme, deseori se intampla tocmai contrariul: cu cat trece mai mult timp,
cu atat sunt mai afectate functiile psihice, cu atat mai greu poate fi mentinuta stabilitatea
psihica. Procesele de clivaj si disociere pentru tinerea la distanta a traumei din constiinta
consuma continuu forta psihica si epuizeaza rezervele de energie. Coeziunea interioara
a structurii psihice se pierde tot mai mult. Traumele se afunda tot mai adanc in psihic,
mai ales atunci cand nu exista un ajutor prompt si adecvat.
De frica sa nu ajunga din nou in contact cu amintirile legate de experientele traumatice,
foarte multi oameni evita sa se confrunte cu sine. Ei sunt in permanenta gata sa fuga de
sine. Ei incearca sa se abata, prin grija manifestat fata de altii (parteneri, copii) si se
arunca in activitati frenetice. Chiar si in psihoterapie, multi pacienti evita sa isi ia inima-n
dinti si sa se apropie de miezul experientelor traumatice. Ei cauta explicatia pentru
suferintele lor in situatia de viata nemijlocita. Astfel, ei nu pot sa creada ca un eveniment
care poate sa se fi intamplat cu ani in urma, copilaria lor de care nu isi pot aminti
suficient, poate fi cauza pentru ce nu le merge bine din punct de vedere fizic si psihic azi
si aici.
O ranire psihica se disociaza in fizic astfel, singura amintire perceputa constient despre
trauma poate fi doar un simptom de durere fizica fara diagnostic medical. Experienta
traumatica produce un conflict emotional nerezolvabil, consuma foarte multa energie
vitala si slabeste in felul acesta actiunea comuna dintre corp, spirit si suflet. De aceea,
nu rareori se intampla ca simptomele de boala fizica sa fie expresia unei dureri sufletesti.
Aceste simptome de boala fizica pot sa dispara numai cand blocajele sufletesti s-au
rezolvat.
Efectul unei traume nu se limiteaza numai la persoanele afectate direct. Trauma
actioneaza in zona socialului, in sistemele de relatii familiale, parteneriale, prietenesti si
institutionale. Dar nu este destul. Trauma contina sa actioneze chiar si cand persoanele
care au suferit-o au decedat. Chiar si cand evenimentul traumatic s-a petrecut in urma cu
10, 20, 50 de ani, el mai poate perturba sufleteste oamenii si in prezent. Experientele
traumatice pot fi transmise de la o generatie la alta pe calea legaturilor sufletesti
(atasament). Parintii traumatizati isi transfera inconstient experientele in copil, iar copilul
se identifica inconstient cu soarta parintilor sai. Copii cresc astfel cu doua realitati: cea
proprie, actuala, si cea trecuta, a parintilor lor. Urmarea poate fi o confuzie de identitate
cel putin partiala sau sentimentul unei identitati fragmentate.
Fiecare tip de trauma (existentiala, de pierdere, de atasament) necesita o strategie
specifica a terapiei sale. Numai o insotire de tip terapeutic poate aduce sansa de a salva
partea de personalitate traumatizata si de a ajuta partii care organizeaza supravietuirea
sa simta din nou bucuria adevarata de a trai. Ramanerea doar la suprafata lucrurilor si
cramponarea de situatii nu ofera nici o rezolvare reala a conflictelor psihice.