Teatrul n-are a face cu vreo cladire, nici cu un text, nici cu actorii, nici cu

forme sau stiluri. Esenta teatrului se afla intr-o forma de mister, numit clipa
de fata. Asta spune Peter Brook despre teatru. Exact asa cred si eu despre viata.
Ea nu are a face cu nimic din ce ne inconjoara, ci cu acest acum, ce facem noi
cu acest acum. La fel ca in treatru, nu poti fi pe scena atunci. Nu, actorul este
pe scena acum si totul i se intampla acum, iar tot ce facem noi cu viata noastra
este acum. Asa cum spune o actrita pe care o ador, Oana Pellea, viata e pe
clipe. Noi credem ca e liniara; ca dupa azi vine maine, dupa maine vine
poimaine. Nu-i adevarat. Viata e pe zile. Fiecare zi are un nume. Azi nu este ziua
de dupa ieri. Maine nu este ziua de dupa azi. Pentru mine, ziua de azi poarta
numele de Spoken English. Eu azi nu am venit aici ca sa iau un premiu, care
pana la urma atesta ceva, dar nu asta ma intereseaza pe mine. Eu pot sa iau
premiul 1 aici, dar daca maine veti uita despre ce am vorbit eu azi, inseamna ca
nu am reusit. Eu am venit aici, pentru a da ceva mai departe. Fiecare zi este o
poveste. Noi nu ne dam seama, dar practic am ajuns sa fim traiti de propria
noastra viata. Ne spunem Eu acum o sa muncesc, acum o sa trag, acuma invat,
acuma iau asta, lasa ca stau mai mult la birou, pentru c-o sa vina o zi cand o sa
traiesc!! Surpriza. Nu vine niciodata. De asta trebuie sa traim acum, ca sa nu ne
para rau. Pentru ca la un moment dat vom muri si atunci ne va intreba cineva Si
ce-ai facut tu in viata asta?. Si eu n-o sa pot sa spun Eu m-am nascut in
Romania si a fost o situatie.. dificila. As fi putut face mult mai mult.. Dar de ce
trebuie sa ajungem aici? Poate pentru ca vedem ca.. merge si asa. Sau poate
pentru ca merge si asa.
Probabil ca v-ati dat deja seama unde vreau sa ajung cu aceasta discutie.
Am ales aceasta tema, pentru ca acolo puteam fi eu in acea seara. Acolo putea fi
sora mea, acolo putea fi orice cunostinta de-a mea. Si mi-am dat seama ca daca
eu as n-as mai fi fost acum aici, probabil ca raspunsul meu la intrebarea Tu ceai facut pana acum? ar fi fost o scuza tampita, cum ca n-am avut timp sa fac
nimic concret. E adevarat ca sunt tanar. Cei mai multi dintre oamenii aia erau
tineri. Iar pentru noi, societatea aceasta care grabeste lucrurile inutil si cere
numai diplome, nu si competente reale, este otravitoare pentru aceste zile carora
ar trebui sa le dam nume.
Dar pe cei mari cine-i pune sa se ocupe numai de contur si sa nu coloreze
si interiorul? Nu cumva tot aceasta societate care ne invata ca daca nu ai hartii,
nu existi? Aceeasi societate in care toate meseriile trebuie sa fie practice, sa aiba
un produs finit sau macar sa produca bani. Si ok, faci bani, ai bani, dar ce poti sa

faci cu ei? Traiesti bine, e in regula, nimic gresit. Dar munca ne ocupa tot timpul
si tindem sa uitam ca trebuie chiar sa facem ceva cu viata asta. Sa faci ceva
pentru tine, pentru cel de langa tine, sa ierti, sa ajuti, sa zici multumesc, sa
zambesti. Nu e greu. Dar trebuie sa-ti doresti. Daca faci ceva doar pentru ca
trebuie, e clar ca nu va fi niciodata pe deplin colorat. Asta este problema la noi,
ne facem ca facem, tocmai pentru ca trebuie si de foarte multe ori asta se rezolva
prin mita. E cel mai simplu, dar costa cel mai mult, pentru ca intr-o zi, o sa-i
intrebe cineva pe toti acesti oameni care nu au vrut sa daruiasca: Si tu ce-ai
facut cu viata ta? si ei or sa spuna Am nenorocit cateva zeci de vieti intr-o
seara, pentru ca atunci cand eram mic mi s-a spus ca fara bani nu ajungi nicaieri
si eu i-am crezut.