Probleme juridice privind

continuturile negative din

Internet
de Dr Horatiu Dan Dumitru
Articol publicat in Revista "Pandectele Romane" nr. 3/2003, 4/2003, 5/2003 6/2003 si 1/2004

Capitole
1. Consideratii generale
2. Tendinte actuale in procesul de reglementare a continuturilor in Internet
3.Pornografia adulta in Internet
4. Pornografia infantila in Internet
5. Rasismul si xenofobia in Internet
6. Insulta si calomnia in Internet
7. Paginile web de protest
8. Instructiuni de fabricare a materialelor explozive
9. Modalitãþi speciale de diseminare a conþinuturilor negative
6. Insulta si calomnia in Internet

6.1. 10 septembrie 2003: La Copenhaga, echipa reprezentativa de fotbal a Romaniei termina

la egalitate, 2-2, in compania selectionatei similare a Danemarcei, o partida decisiva pentru
calificarea la turneul final al Campionatului European 2004. Arbitrul intalnirii, elvetianul Urs
Meier, defavorizeaza echipa Romaniei in momentele-cheie ale partidei.

11 septembrie 2003: In Internet, un utilizator din Romania construieste o pagina Web in

cadrul careia este gazduit textul unei petitii adresata U.E.F.A., referitoare la arbitrajul
partinitor practicat, in mod constant, impotriva echipei nationale de fotbal a Romaniei. Pagina
cuprinde si un spatiu destinat mesajelor de la diversi utilizatori, in legatura cu prestatia
arbitrului Urs Meier. Continutul mesajelor variaza de la critici relativ ponderate, pana la
insulte, calomnii si amenintari adresate cetateanului elvetian. In mai putin de 24 de ore de la
construirea site-ului, s-au inregistrat peste 6.000 de mesaje avand un continut negativ.

De o parte, autorii mesajelor si-au exercitat un drept la libera exprimare. De cealalta parte,
demnitatea, onoarea si imaginea unei anumite persoane au fost considerabil lezate. Intre cele
doua parti se situeaza noile tehnologii care au facilitat transmiterea, mentinerea si
amplificarea continuturilor negative in cauza. In absenta serviciilor Internet, impactul
mesajelor critice (transmise prin mijloace clasice) asupra publicului larg si asupra lui Urs
Meier insusi ar fi fost cu mult mai redus, fara a-l priva insa pe acesta din urma de dreptul
initierii unor demersuri juridice reparatorii. Computerul si conexiunea cu World Wide Web-ul
au facilitat, in schimb, o intruziune mult mai profunda in sfera intima a persoanei agresate
verbal, o perceptie extrem de accentuata a limbajului defaimator de catre aceasta, precum si
expunerea nelimitata, in timp si spatiu, fata de terti, a unei imagini publice serios
deteriorate.

Care sunt, in acest context, limitele de manifestare, in Internet, a atitudinii critice fata de o
persoana determinata, fie ea privata sau beneficiind de o anume notorietate? Ofera teritoriul
cibernetic o libertate mai extinsa de exprimare, in raport cu alte forme de spatiu public?
Furnizorul de servicii Internet care gazduieste pagina continand mesajele defaimatoare are
obligatia de a sista serviciul de hosting? Ce mijloace – juridice si tehnice – se gasesc la
indemana victimei, pentru a elimina pagina Web respectiva? In ce mod se poate indrepta
victima impotriva calomniatorilor online, aflati in alte state? Sunt doar cateva intrebari la care
vom incerca, pe parcursul prezentei sectiuni, sa oferim unele lamuriri si repere juridice.

Internetul reprezinta un camp de manifestare predilect pentru suporterii limbajului critic,

indiferent de temele pe care acestia le abordeaza mai mult sau mai putin explicit. Paginile
Web si, in special, camerele de conversatie abunda in declaratii critice, in schimburi verbale
de o duritate uneori extrema, intre persoane care formuleaza diverse opinii, fie ca este vorba
despre muzica, politica, ecologie, sex, droguri sau orice alta tema de interes general.

Sub un anumit aspect, Internetul are vocatia de a fi un “Hyde Park virtual”, un loc in care
formele de protest cele mai variate se pot regasi cu usurinta, beneficiind adesea de
acoperirea anonimatului. Posibilitatea de a te adresa unui public nedeterminat, precum si
capacitatea tehnologica de a-ti ascunde indentitatea (1) amplifica doza de curaj de a spune
ceea ce gandesti despre ceva sau despre cineva. Oameni care in lumea reala sunt lipsiti de
indrazneala de a-si afirma public optiunile gasesc in Internet modalitatea ideala de a se
exprima aproape fara rezerve. Pe buna dreptate, un autor scria: “Desi creionul a fost
considerat intotdeauna mai puternic decat spada, astazi, revolutia tehnologica si cresterea
numarului de utilizatori online ne determina sa consideram tastatura computerului drept cea
mai puternica arma.” (2)

Din punct de vedere juridic, spatiul cibernetic are darul incontestabil de a potenta exercitarea
unui drept fundamental – dreptul la libera exprimare. Afirmand libertatea de exprimare in
teritoriul virtual – in speta, cea avand un continut critic si hipercritic -, nu putem ignora
limitele la care aceasta este, in mod obiectiv, supusa. La fel ca si in mediile obisnuite, nu orice
fel de afirmatii sunt ingaduite si nu orice fel de limbaj se bucura de ocrotirea legii. Persoanele
care au fost lezate prin folosirea unui limbaj insultator sau calomnios se pot indrepta, pe cale
penala sau civila, impotriva celor vinovati.

In aceasta sectiune a studiului ne propunem sa examinam tratamentul juridic al faptelor de

insulta si calomnie comise prin mijloace informatice, punand in evidenta elementele
caracteristice si deopotriva controversate ale solutiilor conturate, in prezent, in diferite zone
ale dreptului.

Vom analiza, in particular, problematica raspunderii juridice a furnizorilor de servicii Internet,

precum si dificultatile determinate de aplicarea legii in spatiu, in contextul insultelor si
calomniilor transmise prin mijloace informatice. In legatura cu aceste din urma aspecte,
precizam ca problematica lor poate fi, in egala masura, discutata in raport cu orice alte tipuri
de continuturi negative mediate electronic (pornografie, rasism etc.). Frecventa ridicata, in
practica internationala, a cauzelor concentrate asupra raspunderii furnizorilor de servicii si a
modului de aplicare a legii in spatiu, in legatura cu fapte de insulta si calomnie (3) , ne-a
determinat sa abordam aceste subiecte in prezenta sectiune, pastrandu-ne insa convingerea
ca anumite solutii si principii juridice aplicabile in acest segment ar putea fi extinse –
bineinteles, cu nuantarile de rigoare - si cu privire la alte categorii de continuturi negative
online.

6.2. O prima precizare care se impune este aceea ca, desi intelegem sa ne focalizam analiza
asupra insultei si calomniei, o serie de consideratii dintre cele care vor urma pot fi valabile,
pentru identitate de ratiune, si in cazul altor fapte comise prin intermediul sistemelor
informatice, de natura sa afecteze demnitatea, onoarea, autoritatea, siguranta statului sau
anumite relatii privind convietuirea sociala.

6.2.1. Ne referim, in acest sens, prin prisma legislatiei penale din Romania, la fapte precum:
ofensa adusa unor insemne (art.236 C.pen.), defaimarea tarii sau a natiunii (art.236¹
C.pen.), ofensa adusa autoritatii (art.238 C.pen.), ultrajul (art.239 C.pen.), propaganda in
favoarea statului totalitar (art.166 C.pen.), comunicarea de informatii false (art.168¹ C.pen.),
propaganda nationalist-sovina (art.317 C.pen.), ultrajul contra bunelor moravuri si tulburarea
linistii publice (art.321 C.pen.), instigarea publica si apologia infractiunilor (art.324 C.pen.).

In cazul faptelor enumerate, poate fi vorba despre diverse continuturi care se subsumeaza
exigentelor legale necesare pentru a ne afla in prezenta unor infractiuni. Aceste continuturi
sunt create si transmise pe cale electronica, in modalitati cum ar fi de pilda: crearea unei
pagini Web in care sunt caricaturizate insemnele Romaniei sau prin care este insultat un
functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, ori in care
este elogiat un infractor notoriu. De asemenea, se pot imagina situatii in care un participant
la o discutie intr-o camera de conversatie difuzeaza stiri apte sa lezeze siguranta nationala
sau glorifica statul totalitar.

Dincolo de necesitatea adecvarii corecte a textelor legale incriminatoare la specificiul faptelor

savarsite online, atragem atentia asupra modului in care sunt evaluate continuturile in cauza
si pericolul social concret al faptei, astfel incat represiunea penala sa nu afecteze dispozitiile
art.30 din Constitutie. Aceasta cu atat mai mult cu cat, in exemplele evocate, este vorba
despre continuturi cu caracter politic, in legatura cu care delimitarea fata de sfera ilicitului
penal nu este intotdeauna usor de realizat. De aceea, in mod judicios se considera ca “Modul
de interpretare a opiniilor intr-o sfera publica virtuala reprezinta o provocare adresata
justitiei, in sensul de a-si reconsidera etaloanele de lucru. […] Amestecul dintre morala,
politica, satira, interese de stat si libertati civile continua sa alcatuiasca un camp minat, al
carui caracter exploziv poate fi amplificat prin dezvoltarea unui mediu dispersiv cum este
Internetul.” (4)

6.2.2. Ilustrativ pentru aceasta problematica este un caz petrecut de curand in Germania.
Holger Voss, un tanar participant la un for de discutii in Internet, a redactat si a transmis un
mesaj al carui continut a determinat reactia parchetului local.

In grupul respectiv de discutii, un autor anonim (avand pseudonimul “Engine of Aggression”)

expediase in prealabil un mesaj prin care elogia masacrarea unor mii de prizonieri de razboi
talibani in Afganistan, de catre unitati ale Aliantei Nordului, sprijinite de forte militare anglo-
americane. (5) Holger Voss a transmis, dupa propria marturisire, (6) o replica plina de
sarcasm la adresa acestui mesaj, replica pe care organele de cercetare penala germane au
considerat-o o forma de apologie a infractiunilor, fapta sanctionata de § 140 din codul penal al
R.F.G. Mai precis, s-a apreciat ca, prin mesajul sau, Holger Voss si-a manifestat acordul fata
de atentatele teroriste din 11 septembrie 2001. (7)

Semnificative sunt doua elemente ale spetei. Intai, desi putea apela la un pseudonim, Voss
si-a semnat mesajul cu numele sau real, indicand, totodata, adresa sa de posta electronica.
Apoi, dincolo de ironia care razbate cu limpezime din text, mesajul lui Voss se incheie cu
precizarea ca a fost vorba de o atitudine sarcastica. In alti termeni, Voss nu era, in realitate,
un adept al terorismului si nu a salutat atentatele din 11 septembrie 2001, intentia sa
limitandu-se la a-si ironiza preopinentul. Aceste circumstante, corect evaluate, nu puteau
duce la concluzia extrema ca Voss ar fi inteles sa faca o apologie a infractiunilor.

Cu toate acestea, organele de politie din orasul Münster, in urma unei sesizari anonime, au
initiat cercetari la furnizorul de servicii Internet care administra forul de discutii in care a fost
transmis mesajul incriminat, solicitandu-i datele de trafic ale expeditorului. Pe baza acestor
elemente, inclusiv a datelor de legatura obtinute de la furnizorul de acces Internet, T-Online,
politia a putut determina computerul de la care a fost expediat mesajul.(8)

Printr-o hotarare pronuntata pe data de 8 ianuarie 2003, Judecatoria orasului Münster a

apreciat ca fapta imputata lui Holger Voss nu prezenta pericolul social al unei infractiuni si a
dispus achitarea inculpatului. In acest sens, instanta a inteles sa acorde o pondere importanta
mentiunii din finalul mesajului, care facea referire la un anumit tip de sarcasm in conceperea
mesajului, de natura sa indice ca autorul acestuia nu era nicidecum un apologet al
terorismului. Interesant este ca din materialul de cercetare penala fusese omis tocmai acest
pasaj, aspect sesizat de aparatorul lui Voss si criticat de insusi reprezentantul parchetului
care, in noua configuratie a probatoriului, a cerut achitarea inculpatului. (9)

6.3. In alta ordine de idei, esential este faptul ca atat insulta, calomnia, cat si celelalte
faptele mentionate la pct.6.2. sunt, in principiu, susceptibile de a fi savarsite “in public”, in
contextul utilizarii tehnologiilor informatiei. In aceasta privinta, intelegem sa ne raportam la
prevederile art.152 C.pen, care stabilesc ipostazele in care o fapta se considera a fi comisa in
public. In opinia noastra, toate situatiile avute in vedere de acest text din Codul penal roman
pot fi adecvate modalitatilor de prezenta online, fie ca este vorba despre pagini Web, grupuri
de stiri sau posta electronica.

De notat este si faptul ca, potrivit practicii care pare a se instala la nivelul unor instante
straine, momentul la care continutul se considera ca a fost publicat este acela cand materialul
care a fost incarcat sau transmis prin intermediul serviciilor Internet a fost vizualizat de o
persoana.(10) Legat de acest aspect este si modul de stabilire a cursului prescriptiei
extinctive, in cazul actiunilor civile indreptate impotriva calomniatorilor. Astfel, de pilda, in
dreptul Marii Britanii, termenul de prescriptie isi reia cursul, ori de catre ori are loc o
diseminare a continutului calomnios; cu alte cuvinte, de fiecare data cand un utilizator
acceseaza resursa Internet respectiva. Rezulta ca, in cazul in care un ziar dispune de o arhiva
online, o actiune in justitie poate fi initiata multi ani dupa ce a avut loc publicarea originara,
ceea ce creeaza o imensa insecuritate in circuitul juridic, cu toate consecintele negative ce
decurg de aici. (11)
6.4. Plasarea problematicii continuturilor defaimatoare in spatiul cibernetic ridica problema
stabilirii caracterului de persoana publica sau persoana privata, raportata la subiectul pasiv al
insultei ori al calomniei. In sistemul de drept american, acest aspect este fundamental in ceea
ce priveste protectia legala de care se poate bucura reclamantul intr-un proces de calomnie
sau insulta. Mai multe spete generate de savarsirea unor calomnii prin mass-media clasica au
condus la conturarea unei practici interesante in aceasta materie. (12)

6.4.1. Astfel, judecand cauza New York Times v. Sullivan (1964), Curtea Suprema a S.U.A. a
statuat ca, in anumite imprejurari, Primul Amendament este susceptibil sa acopere limbajul
defaimator.
In speta, un demnitar din statul Alabama a intentat actiune impotriva celebrului cotidian,
pentru faptul ca in paginile acestuia s-a publicat un articol din care rezulta ca reclamantul,
impreuna cu alti demnitari locali ar fi organizat un “val de teroare” impotriva populatiei de
culoare din statul respectiv. Instanta suprema a apreciat ca un functionar public nu are
dreptul la despagubiri in legatura cu o afirmatie calomnioasa formulata impotriva sa,
referitoare la modul in care isi exercita atributiile legale, decat daca va putea dovedi ca
afirmatia a fost facuta cu rea-credinta. In felul acesta, curtea a impus teza potrivit careia,
nevoia de a formula critici la adresa demnitarilor si functionarilor publici este precumpanitoare
in raport cu prejudiciile pe care acestia le-ar putea suferi de pe urma afirmatiilor critice. (13)

In anul 1967, suprema instanta americana a extins criteriul relei-credinte si in legatura cu

atacurile la adresa personalitatilor vietii publice. In considerentele deciziei asupra spetei
Curtis Publishing Co. v. Butts, s-a retinut ca in sfera personalitatilor vietii publice se situeaza
orice persoana care pretinde, in mod constant, un grad suficient de interes public si care
dispune de suficiente mijloace de contraargumentare pentru a putea demonstra falsitatea
afirmatiilor defaimatoare la adresa sa. In alti termeni, subiectul pasiv din aceasta categorie
trebuie sa se bucure de o protectie mai redusa din partea instantelor judecatoresti.

Ramanand consecventa practicii sale, Curtea Suprema a S.U.A. a refuzat sa aplice solutiile de
mai sus in situatiile in care victima calomniei se dovedea a fi o persoana privata, mai exact, o
persoana ce nu detinea vreo functie publica si care nici nu era recunoscuta ca facand parte
din viata publica. In cauza Gertz v. Robert Welch, Inc. (1974), instanta a stabilit ca protectia
Primului Amendament acordata afirmatiilor despre persoane publice nu este aplicabila in
privinta persoanelor private, chiar si atunci cand problema care face obiectul unui articol
defaimator ar fi de interes public. Prin urmare, aceasta categorie de persoane calomniate nu
trebuie sa probeze reaua-credinta si beneficiaza de o pozitie mai confortabila in procese.

6.4.2. In conditiile in care utilizatorii serviciilor Internet se angajeaza in relatii interactive in

mediul virtual, ei devin, intr-o anumita masura, persoane publice. Aceasta, deoarece teritoriul
cibernetic este un vast spatiu public in care au loc dezbateri, se schimba idei si se formuleaza
critici. In Internet oricine isi poate crea o pagina Web proprie, mai mult sau mai putin
pretentioasa, in care se poate prezenta pe sine, isi poate clama optiunile politice, religioase
sau de alta natura si dispune de posibilitatea de a protesta impotriva unor fenomene cu care
nu este de acord. Pagina respectiva este captata de motoarele de cautare, in functie de
tematica ei specifica ori de un alt criteriu clasificator, astfel incat milioanele de utilizatori o pot
cauta, gasi si accesa. In acest mod, autorul paginii dobandeste o anumita notorietate in
reteaua informatica globala, chiar daca in mediul sau real de existenta el poate fi o persoana
care trece aproape neobservata.

Care va fi, in aceste conditii, gradul de protectie al unui cetatean al retelei – persoana publica
– confruntat cu o afirmatie insultatoare sau calomnioasa facuta impotriva sa pe cale
electronica? Evident, problema nu intereseaza doar practica judecatoreasca din S.U.A. si este
cert ca ea nu va putea fi solutionata pe baza practicii evocate anterior, daca avem in vedere
diferentele existente intre sistemele de drept, precum si conflictul de legi, atunci cand autorul
calomniei online si victima sa sunt supusi unor legislatii diferite. Facand abstractie de
problema mult mai complicata a conflictului de jurisdictii, credem ca intr-un segment
determinat al teritoriului virtual, guvernat de un anumit sistem de drept, prevederile
constitutionale ale acelui stat trebuie sa ofere, in orice caz, baza solutiilor juridice.

Astfel, raportandu-ne la Constitutia Romaniei, in cazul unei calomnii sau insulte savarsite
online vor trebui sa prevaleze dispozitiile art.30 alin.4 (libertatea de exprimare nu poate
prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria
imagine), coroborate cu cele ale art.1 alin.3 (demnitatea omului reprezinta o valoare suprema
si este garantata), ale art.21 (liberul acces la justitie si imposibilitatea ingradirii legale a
acestuia) si ale art.16 alin.1 (egalitatea in fata legii, fara privilegii si fara discriminari). Cu alte
cuvinte, cel putin din perspectiva sistemului constitutional romanesc, nu gasim justificata o
diferentiere de regim juridic intre persoanele calomniate prin sisteme informatice, sub
aspectul notorietatii lor in spatiul virtual.

6.5. Un alt aspect care merita analizat este cel referitor la extensia sferei notiunii de “presa”,
in conditiile cresterii constante a numarului de utilizatori online.

6.5.1. Pornind de la acelasi exemplu legat de organizarea unei pagini Web, de catre o
persoana particulara din mediul real, putem oare considera ca acea persoana dobandeste, in
totalitate, drepturile si obligatiile ce revin, in mod obisnuit, presei clasice, cat timp accesul la
pagina respectiva este ingaduit oricarui utilizator? Un raspuns afirmativ la aceasta intrebare
ar putea fi justificat de impactul cu totul deosebit pe care libertatea de exprimare il are in
mediile electronice. Sub acest aspect, o diferentiere intre o presa “profesionista” si creatorii
“amatori” de continuturi – pe care intelegem sa-i desemnam, pentru nevoile prezentului
studiu, sub formula “presa neconventionala” - ar fi lipsita de temei. Subliniem ca identitatea
de tratament vizeaza, in contextul analizat, doar modul de exercitare a libertatii de expresie,
nu si alte domenii, cum ar fi, de exemplu, regimul fiscal, intrucat cele doua categorii de autori
de continuturi nu se gasesc in situatii juridice identice, de natura sa impuna o egalitate de
ordin legal in materie de impozite si taxe.

In masura in care aceasta extindere a sferei notiunii de “presa” ar fi – cel putin, principial –
acceptata, atunci vom putea vorbi despre urmatoarele consecinte juridice, raportate la
prevederile art.30 si 31 din Constitutia Romaniei, in cazul presei neconventionale:

1. paginile Web, forurile de discutii, grupurile de stiri, Bulletin Board Systems si alte servicii
similare care se adreseaza publicului pe cale electronica nu pot fi cenzurate;
2. cetatenii sunt liberi sa infiinteze publicatii in spatiul virtual (14) , de tipul celor mentionate
la punctul 1;
3. publicatiile din spatiul virtual nu pot fi suprimate;
4. continutul publicatiilor din spatiul virtual nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata
particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine;
5. publicatiile din spatiul virtual nu pot defaima tara si natiunea, nu pot indemna la razboi de
agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, nu pot incita la discriminare, la
separatism territorial sau la violenta publica si nu pot expune materiale obscene, contrare
bunelor moravuri;
6. autorii continuturilor din publicatiile virtuale, precum si proprietarii publicatiilor respective,
raspund civil pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica;
7. dreptul unui utilizator de servicii Internet, de a avea acces la orice informatie de interes
public, inclusiv cea diseminata de publicatiile virtuale din cadrul presei neconventionale, nu
poate fi ingradit;
8. publicatiile virtuale sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice. (15)

Distinct de regulile ce se desprind din enumerarea acestor consecinte juridice, presa rezultata
din procesul de extindere despre care vorbeam dispune de libertatea de a-si fixa norme
suplimentare de conduita, pe baza principiului autoreglementarii. In cazul presei clasice,
recursul la autoreglementare este aproape subinteles si mult mai usor de realizat, daca avem
in vedere gradul ridicat de organizare a mediilor de informare si pretentia lor constanta de
profesionalism. In schimb, ceilalti detinatori de publicatii electronice sunt eterogeni,
neprofesionisti si, ca atare, mai putin coezivi, astfel incat, autoimpunerea de reguli privind
continuturile publicabile este mai dificila.

6.5.2. Foarte recent, in data de 24 iunie 2003, practica judecatoreasca din S.U.A. a
consemnat un caz interesant referitor la raspunderea unei publicatii electronice din zona
presei neconventionale, in legatura cu un continut pe care aceasta l-a “re-editat.” Prin
expresia “continut re-editat” intelegem, in speta, un text elaborat, in mod originar, de o alta
persoana, dar care, ulterior, a fost transmis publicului din mediul virtual de catre o alta
persoana.
Cu o decizie de 2-1, Curtea de Apel din cadrul celui de-al 9-lea Circuit a stabilit, in esenta, ca
operatorul unei publicatii electronice din sfera presei neconventionale nu raspunde pentru
continuturile calomnioase pe care le re-editeaza. (16) Aceasta hotarare pronuntata in speta
Batzel v. Cremers (17) pare sa dobandeasca o valoare istorica in jurisprudenta americana,
deoarece ea tinde sa marcheze o diferenta neta de regim juridic, in privinta raspunderii
pentru calomnii transmise electronic, intre presa conventionala si cea neconventionala. Astfel,
in timp ce impotriva celei dintai se poate relativ usor obtine o hotarare judecatoreasca de
condamnare la despagubiri, moderatorul unui mailing-list este, dupa cum vom arata,
beneficiarul unei exonerari pentru calomniile pe care le re-editeaza.

Incercand o argumentare dincolo de considerentele hotararii, Cindy Cohn, consilierul juridic al

organizatiei Electronic Frontier Foundation, a declarat urmatoarele: “Publicatiile cu sens unic
au editori si persoane insarcinate cu verificarea stirilor; ele nu vand doar informatii, ci
credibilitate […]. In schimb, prin intermediul unui mailing list, oamenii nu vand nimic, ci, pur
si simplu, se angajeaza in discutii. Nu s-ar putea vorbi despre o libertate de exprimare in
aceste medii, daca oamenii ar fi tinuti raspunzatori pentru orice informatie pe care o
proceseaza cu ajutorul comenzilor cut, paste, forward.” (18)

S-ar parea, astfel, ca operatiunile informatice de re-editare efectuate prin serviciile Internet
ale presei neconventionale implica o diligenta mai redusa din partea operatorilor acestor
servicii. Aceasta, tocmai datorita particularitatilor sistemului practicat in forurile de discutii
sau in grupurile de stiri, in care esential este schimbul de idei, mai degraba decat informarea,
cu acuratete si profesionalism, asupra unor evenimente sau opinii. Cei ce sunt activi in
asemenea forme de presa neconventionala nu au de ce sa fie preocupati, in mod special, de
valoarea de adevar a unor afirmatii, ci de simpla posibilitate de a argumenta si
contraargumenta, in mod liber, fara pretentia de a-si asuma rolul si autoritatea unui ziar sau
al unui post de televiziune.

Pe fond, opinia majoritara a instantei s-a intemeiat pe dispozitiile § 230 (c) (1) ale lui
Communications Decency Act (CDA) din anul 1996, potrivit carora, furnizorul sau utilizatorul
unui servicu informatic interactiv nu poate fi considerat un editor sau autor al unei informatii
transmise de un alt furnizor de continuturi. (19)

In fapt, avocata Ellen Batzel angajase un muncitor, Robert Smith, spre a-i efectua anumite
reparatii la domiciliu. Pe fondul unor neintelegeri cu Batzel, Smith a transmis un e-mail
organizatiei Museum Security Network, in care afirma ca ar fi auzit-o pe Batzel laudandu-se
cu faptul ca este nepoata lui Heinrich Himmler si ca impresionanta colectie de tablouri de la
domiciliul acesteia ar putea, intr-un asemenea context, sa provina de la victimele
Holocaustului.

Mesajul a fost preluat de Ton Cremers, directorul serviciului de securitate al celebrului

Rijksmuseum din Amsterdam si, totodata, operatorul unui mailing-list al organizatiei sus-
mentionate, la care sunt abonate, in mod curent, circa 1000 de persoane - experti in
securitatea muzeelor, ziaristi, agenti de asigurari si agenti de politie. Cremers a efectuat
cateva modificari minore la mesajul primit de la Smith, introducandu-l, ulterior, in mailing-
list-ul pe care il administra. Este de notat faptul ca Smith, potrivit declaratiei formulate in fata
instantei, nu isi imaginase ca mesajul sau va fi facut public, iar Cremers a procedat la
diseminarea denuntului fara sa il anunte, in prealabil, pe Smith.

Dupa trei luni de la publicare, Batzel a aflat despre mesajul calomnios, actionandu-i pe
Cremers si Smith in justitie.

Instanta a constatat ca mailing-list-ul administrat de Cremers se subsumeaza notiunii de

“serviciu informatic interactiv”, prin aceasta CDA intelegand, in esenta, orice serviciu, sistem
sau software de acces informatic, care faciliteaza un acces al mai multor utilizatori la un
server.

O alta problema a fost aceea de a determina daca, in speta, Smith se incadra in sfera
expresiei de “furnizor de continuturi”. Potrivit definitiei legale, acesta este orice persoana
raspunzatoare, in tot sau in parte, pentru crearea sau dezvoltarea unei informatii furnizata
prin Internet sau prin orice alt serviciu informatic interactiv. Mai exact, s-a ridicat intrebarea
daca Smith poate fi considerat unicul furnizor al mesajului pe care l-a redactat si transmis
prin posta electronica, ori daca si Cremers a avut, la randul sau, o contributie, in sensul de a
fi “creat” sau “dezvoltat” mesajul respectiv. Instanta a opinat ca sumarele modificari operate
de paratul olandez in mesajul generat de Smith nu pot avea semnificatia unei “dezvoltari” a
continutului calomnios. “Dezvoltarea informatiei” implica mai mult decat a edita fragmente
dintr-un mesaj receptionat anterior si a selecta materiale destinate publicarii electronice. Pe
de alta parte, “furnizarea informatiei”, in intelesul definitiei legale evocate mai sus, impune ca
“furnizorul” respectiv sa aiba un rol activ in transmiterea materialului catre furnizorul sau
utilizatorul unui serviciu informatic interactiv.
In acest context, opinia majoritara a sustinut ca incidenta cauzei de exonerare se produce
daca tertul care a creat sau dezvoltat informatia a expediat-o furnizorului de servicii sau
utilizatorului in circumstante in care o persoana rezonabila, avand calitatea de furnizor de
servicii sau de utilizator, ar considera ca informatia a fost transmisa in vederea publicarii pe
Internet sau in interiorul altui serviciu informatic interactiv. In alti termeni, ceea ce trebuie
evaluat este modul in care destinatarii mesajului percep intentia expeditorului – aceea de a se
publica sau nu informatia transmisa de acesta din urma.

Opinia separata a izvorat, in speta, tocmai din modul de raportare la aspectele ce priveau
“informatia furnizata de catre un tert.” Judecatorul ramas in minoritate a afirmat ca prin
solutia pronuntata, instanta a extins sfera exonerarii dincolo de intentiile legiuitorului. In
realitate, legea s-ar focaliza nu pe intentiile autorului mesajului, ci pe modul in care
actioneaza furnizorul de servicii informatice interactive. Astfel, acesta din urma beneficiaza de
exonerare numai atunci cand nu a avut nici un rol activ in selectarea continutului calomnios,
in vederea diseminarii sale electronice. Daca, din contra, furnizorul de servicii si-a asumat o
pozitie activa in selectarea informatiei, atunci aceasta din urma nu mai reprezinta o
informatie transmisa de catre un tert, si, in consecinta, exonerarea nu mai poate interveni. In
speta, Cremers a detinut un rol activ in procesarea mesajului primit de la Smith. Serviciul
informatic interactiv administrat de Cremers nu permitea diseminarea informatiilor in absenta
unei interventii directe a acestuia. Receptionand mesajul de la Smith, destinatarul din Olanda
a avut posibilitatea sa opteze intre a-l publica sau a se abtine de la o asemenea actiune,
constatand continutul sau extrem de sensibil si posibil generator de consecinte pe planul
raspunderii juridice.

In ceea ce ne priveste, credem ca, cel putin prin prisma reglementarii legale existente, in
aceasta materie, in Statele Unite ale Americii, punctul de vedere exprimat de judecatorul aflat
in minoriate este cel judicios. Daca am rationa altfel, ar insemna, intr-adevar, sa transformam
o cauza exoneratoare – care, prin natura ei, trebuie sa aiba incidenta in conditiile unei stricte
interpretari a textului legal ce o consacra – intr-un instrument cu ajutorul caruia continuturi
negative, in general, pot fi amplu diseminate in spatiul virtual, pe baza optiunii discretionare
a administratorilor de servicii Internet.

6.6. Aflata in directa legatura cu tema analizata la punctul precedent, problematica mai
generala a raspunderii furnizorilor de servicii Internet pentru continuturile negative a caror
transmitere o asigura (in speta, insulte si calomnii) continua sa se amplifice si sa genereze
controverse. (20) Daca in legatura cu autorul nemijlocit al unui continut defaimator plasat, in
mod originar, in mediile electronice nu se ridica probleme juridice deosebite in ceea ce
presupune angajarea raspunderii sale, in schimb, in privinta sanctionarii celor care contribuie
la raspandirea continutului si la accesarea acestuia de catre milioane de utilizatori exista
numeroase discutii. (21)
Dupa 1990, practica judecatoreasca din Europa (22) si din Statele Unite ale Americii a
promovat in aceasta materie solutii demne de interes, pe baza carora s-au conturat, treptat,
si reglementari la nivel normativ.

6.6.1. Jurisprudenta americana a avut, astfel, rolul poate cel mai insemnat, pe de o parte, in
mai buna percepere, de catre mediul juridic, a mecanismelor de furnizare a serviciilor
Internet, iar, pe de alta parte, in formularea unor principii cu privire la gradul de implicare a
furnizorilor de servicii in procesul de diseminare a continuturilor electronice, precum si la
tratamentul juridic al acestei implicari. (23)
Prima speta de referinta de acest gen a fost Cubby, Inc. vs. CompuServe Inc. (1991), in
cadrul careia s-a discutat problema calificarii furnizorului de servicii Internet, in contextul
posibilitatilor sale de revizuire a continuturilor, anterior diseminarii acestora. Curtea a decis ca
furnizorul de servicii CompuServe poate fi asimilat cu un distribuitor clasic, cum ar fi o librarie
sau o biblioteca. Aceste entitati pot raspunde juridic pentru continuturile pe care le distribuie,
numai daca se dovedeste ca au cunoscut caracterul ilegal al acestora. (24)
In cauza Stratton Oakmont vs. Prodigy (1995), desi furnizorul parat a invocat decizia cu
valoare de precedent din speta mentionata anterior, considerandu-se un simplu distribuitor de
informatie, instanta a apreciat ca raspunderea sa poate fi retinuta, intrucat isi avertizase
utilizatorii asupra faptului ca exercita un control asupra continuturilor pe care le intermediaza.
In aceste conditii, Prodigy trebuie sa fie considerat mai degraba un redactor, decat un
distribuitor. (25)

La un an distanta, in dosarul Zeran vs. America Online (1996), instanta judecatoreasca a

facut aplicarea prevederilor CDA (dupa cum am vazut si in speta expusa mai sus, Batzel vs.
Cremers), in sensul ca un servicu informatic interactiv nu poate fi tinut raspunzator pentru
faptul ca tertii plaseaza, prin intermediul acestuia, texte defaimatoare in Internet.
In esenta, totul tinde a se rezuma la modul in care intelegem sa calificam un furnizor de
servicii Internet. Este acesta un redactor (autor), un editor sau un distribuitor? In dreptul
american, in domeniul comunicatiilor, se opereaza cu termenul generic de “common carrier”,
in sensul unui serviciu de comunicatii care are obligatia legala de “a purta” orice fel de
informatie transmisa prin mijlocirea sa, cum ar fi de exemplu o companie de telefonie. Avand
un asemenea statut, purtatorii obisnuiti de informatie sunt supusi unui regim de raspundere
juridica mult mai bland, in ceea ce priveste continutul informatiei. (26) Ceea ce conteaza, in
ultima instanta, este faptul daca “intermediarul”, oricare ar fi acesta (librarie, companie de
telefonie sau Internet Service Provider), se implica in controlul continuturilor sau daca
intervine asupra alcatuirii acestora.

Nu trebuie omis nici faptul ca intre S.U.A si Marea Britanie, de exemplu, exista deosebiri de
substanta in legatura cu modul de intelegere si exercitare a libertatii de exprimare, desi
ambele tari apartin aceluiasi sistem de drept. In acest sens, in Marea Britanie, legea consacra
o protectie limitata a presei, atunci cand vizeaza continuturi indreptate impotriva autoritatilor
publice, in timp ce in S.U.A., Primul Amendament asigura o pozitie mult mai confortabila
paratilor in procese. Aceasta diferentiere determina mass-media britanica sa fie mult mai
atenta in legatura cu informatiile pe care le obtine si le raspandeste. (27) O asemenea
orientare ajunge sa marcheze, in cele din urma, si informatiile transmise electronic.

6.6.2. In S.U.A., CDA, propunandu-si sa reglementeze continuturile electronice, a consacrat

mai multe prevederi regimului de raspundere a Internet Service Provider-ilor, incurajandu-i pe
acestia sa procedeze la controlul si eliminarea continuturilor negative. Este vorba, in special,
despre textul de la § 230 (c), pe care l-am analizat anterior. In plus, furnizorul de servicii nu
va fi tinut raspunzator, daca adopta, cu buna-credinta, masuri menite sa restrictioneze
accesul la continuturi pe care furnizorul in cauza le considera negative, indiferent daca
asemenea continuturi sunt sau nu ocrotite din punct de vedere constitutional.

Prin urmare, potrivit legislatiei S.U.A., furnizorii de servicii par sa aiba un drept discretionar
de apreciere in privinta calificarii informatiei pe care o intermediaza, ei nefiind tinuti a se
ghida dupa criterii constitutionale. In schimb, au libertatea de a evalua in ce masura un
anumit continut este obscen, excesiv de violent sau ofensator in orice alta forma. Problema
constitutionalitatii devine, astfel, un aspect care se poate transa abia in fata instantei, in
situatiile in care o persoana actioneaza furnizorul in justitie, pentru faptul ca, prin eliminarea
unui anumit continut din mediul virtual, a incalcat prevederile referitoare la libertatea de
exprimare. Ni se pare discutabila o asemenea abordare, desi, in absenta ei, furnizorii de
servicii nu ar putea, probabil, sa adopte masuri rapide destinate a-i apara de raspundere.
Operatorii de servicii Internet nu dispun, in principiu, de pregatirea juridica necesara pentru a
sti, in orice situatie, sa califice un anumit continut ca fiind legal sau nu. Fiind constransi sa
actioneze cu celeritate pentru a beneficia de exonerare, ei ar putea sa fie extrem de restrictivi
in tratarea unui mesaj ca obscen sau defaimator. Or, o asemenea maniera de reglementare
creeaza o pozitie privilegiata pentru furnizorii de servicii, in raport cu marea masa a
utilizatorilor, sub aspectul exercitarii dreptului la libera expresie. In vreme ce primii ajung, in
mod practic, sa se tranforme in cenzori, cei din urma isi pot apara drepturile constitutionale
doar apeland la calea nu intotdeauna confortabila a justitiei.

6.6.3. In Marea Britanie, Defamation Act din 1996 reglementeaza, de asemenea, un regim
exoneratoriu pentru distribuitori, tipografi si alte persoane care nu au o raspundere originara
pentru o publicatie cu text defaimator, sub dubla conditie ca cel ce invoca exonerarea sa nu fi
stiut sau sa nu fi avut motive sa considere ca actiunea sa a contribuit la publicarea unui
material calomnios. In plus, se cere ca cel in cauza sa nu fi fost autorul, editorul sau persoana
care a multiplicat textul respectiv. (28)

In baza acestui act normativ, instantele britanice s-au pronuntat, in anul 1999, asupra spetei
Godfrey v. Demon. In fapt, Demon Internet este un furnizor de servicii, care, printre altele,
administreaza mai multe grupuri de stiri si de discutii. Un mesaj defaimator la adresa lui
Laurence Godfrey a fost plasat pe serverele furnizorului de servicii, fiind diseminat in randul
utilizatorilor. Desi Godfrey a notificat furnizorul de servicii despre existenta mesajului, iar
acesta a luat masuri pentru a-l sterge, totusi, serverele au continuat sa mai mentina “copiile”
electronice ale textului inca o saptamana, pana cand au fost radiate de sistemul automat.
Godfrey a considerat ca, in aceasta perioada, demnitatea sa a continuat sa fie lezata din
cauza prezentei mesajului pe mai multe servere, astfel incat s-a indreptat, in justitie,
impotriva furnizorului de servicii. (29)
In aparare, Demon a sustinut ca eliminarea, la cererea oricarei persoane ce pretinde a fi fost
lezata in demnitatea sa, a diferitelor continuturi intermediate ar transforma furnizorii de
servicii Internet in veritabili cenzori. Daca nu ar da curs solicitarilor, s-ar expune riscului de a
le fi angajata raspunderea. (30) Mai mult, aplicand legea in sens strict, instantele din Regatul
Unit, altfel decat cele din S.U.A., tind sa refuze furnizorilor de servicii calitatea de “purtatori
obisnuiti de informatie”, astfel incat pot fi mai usor trasi la raspundere pentru intermedierea
de continuturi negative.

Litigiul s-a finalizat cu o tranzactie incheiata intre parti.

6.6.4. Intre timp, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptata Directiva 2000/31 privind
comertul electronic, care, printre altele, contine un set important de norme privitoare la
raspunderea juridica a furnizorilor de servicii Internet, in legatura cu fluxul electronic al
informatiilor. (31)

6.6.4.1. Avem in vedere prevederile art.12 - 14 ale directivei, ce privesc:

a) intermedierea prin simpla transmitere a informatiei;
b) stocarea temporara a informatiei (stocarea-caching);
c) stocarea permanenta a informatiei (stocarea-hosting).

a) In primul caz, furnizorul de servicii nu raspunde pentru informatia transmisa, daca sunt
intrunite, in mod cumulativ, urmatoarele conditii:
- transmiterea nu a fost initiata de furnizor;
- alegerea utilizatorului care receptioneaza informatia transmisa nu a apartinut furnizorului;
- furnizorul nu a selectat si nu a modificat informatia transmisa.

Astfel, faptul ca furnizorul de servicii a declansat in mod automat transmiterea informatiei la

cererea utilizatorului (destinatarului) nu inseamna ca i-a apartinut, totodata, initiativa
transmiterii. Exonerarea survine si atunci cand “alegerea” utilizatorului (destinatarului) se
realizeaza pe cale automata, ca urmare a solicitarii formulate de catre initiatorul transmiterii
informatiei (expeditorul), cum ar fi cererea unui utilizator de a i se inainta (to forward)
mesajul catre intermediarul unui mailing-list. Cat priveste interventia asupra continutului
informatiei, furnizorul de servicii beneficiaza de exonerare si in cazul in care mijloacele sale
tehnice adauga, in mod automat, un header la informatia in cauza sau elimina virusii din
componenta mesajelor electronice, fara a altera in nici un fel integritatea continutului de
idei. (32)

Prevederile directivei adauga, la acest punct, faptul ca transmiterea informatiei si asigurarea

accesului la aceasta includ si stocarea automata, intermediara si temporara a informatiei
difuzate, in masura in care aceasta operatie are loc exclusiv in scopul ca informatia respective
sa tranziteze reteaua de comunicatii si cu conditia ca informatia sa nu fie stocata pentru o
perioada ce depaseste, in mod nerezonabil, durata necesara transmiterii ei.

b) Cel de-al doilea caz instituie exonerarea pentru stocarea automata, intermediara si
temporara a informatiei transmise, daca aceasta operatie se produce in scopul exclusiv de a
eficientiza transmiterea informatiei catre alti destinatari, la cererea acestora, pe baza
indeplinirii cumulative a urmatoarelor conditii:
- furnizorul nu altereaza continutul informatiei;
- furnizorul intruneste conditiile prevazute de lege privind accesul la informatia respectiva;
- furnizorul se supune regulilor sau uzantelor larg acceptate in cadrul comunitatii electronice,
in ceea ce priveste actualizarea informatiei;
- furnizorul nu obstaculeaza utilizarea legala, de catre orice persoana, a tehnologiilor larg
acceptate in cadrul comunitatii electronice, destinate obtinerii de date asupra naturii sau
utilizarii informatiei;
- furnizorul actioneaza rapid in scopul eliminarii informatiei pe care a stocat-o, ori in vederea
blocarii accesului la aceasta, din momentul in care a cunoscut efectiv faptul ca informatia
transmisa initial a fost eliminata din reteaua de comunicatii ori ca accesul la ea a fost blocat
sau faptul ca eliminarea ori blocarea accesului a avut loc prin efectul deciziei unei autoritati
publice.

Prevederea comunitara nu ofera explicatii cu privire la “rapiditatea” interventiei furnizorului de

servicii si, de aceea, credem ca aceasta conduita trebuie apreciata de la caz la caz, inclusiv in
functie de disponibilitatile de ordin tehnic ale furnizorului. In toate situatiile in care se pune
problema angajarii raspunderii juridice a furnizorului de servicii, acesta trebuie sa faca
dovada faptului ca a depus toate diligentele pentru eliminarea sau blocarea operativa a
continturilor negative in cauza.

Pe de alta parte, in practica pot aparea probleme referitoare la “cunoasterea efectiva”, de

catre furnizorul de servicii, a faptului ca respectivul continut a intrat in zona ilicitului. In acest
caz, se considera ca revine autoritatilor publice sarcina sa probeze ca furnizorul a avut
cunostinta despre acel fapt si ca nu a luat masuri de blocare a accesului la continutul
negativ. (33)

c) In sfarsit, in ipoteza stocarii-hosting (34) , furnizorul de servicii nu raspunde daca

indeplineste oricare din urmatoarele conditii:
- nu cunoaste faptul ca activitatea sau informatia stocata este nelegala si, in privinta unei
actiuni civile in daune, nu are cunostinta despre fapte sau imprejurari din care sa rezulte ca
activitatea sau informatia respectiva ar fi de natura sa lezeze drepturile unui tert;
- luand act despre faptul ca activitatea sau informatia respectiva este ilicita ori in legatura cu
fapte sau circumstante din care reiese ca activitatea sau informatia in cauza ar putea leza
drepturile unui tert, adopta, in mod operativ, masuri de eliminare sau de blocare a accesului
la aceasta.

Exonerarea nu intervine insa, daca utilizatorul care solicita stocarea informatiei se gaseste
sub autoritatea furnizorului de servicii.

Si la acest punct se pune problema cunoasterii efective a unor fapte de ordin obiectiv, de
catre furnizorul de servicii. Pentru ca exonerarea acestuia sa nu poata opera, este necesar ca
tertul ale carui drepturi au fost vatamate prin continutul negativ sa probeze ca furnizorul a
cunoscut caracterul ilicit al informatiei stocate si ca nu a adoptat masuri de eliminare a
acesteia. (35)

6.6.4.2. Din cele aratate, rezulta, in opinia noastra, o preocupare notabila a Uniunii Europene
pentru incercarea de lamurire a problematicii raspunderii juridice a furnizorilor de servicii
Internet. Acest demers clarificator este axat pe urmatoarele coordonate de baza:
- incurajarea utilizarii serviciilor Internet;
- luarea in considerare a bunei-credinte pe care furnizori de servicii trebuie sa o manifeste in
activitatea lor;
- imbinarea obligatiilor de diligenta cu obligatiile de rezultat in sarcina furnizorilor de servicii;
- preluarea, de pe umerii furnizorilor, a sarcinii de evaluare juridica a continuturilor (inclusiv
in contextul unei confruntari cu un tert care, in absenta unei hotarari judecatoresti ori a altui
act emis de o autoritate publica, pretinde eliminarea unui anumit continut) si transferarea
acesteia in competenta exclusiva a autoritatilor publice.

Acest din urma element merita o atentie speciala. In expunerea de motive a directivei
europene, la punctul 46, se precizeaza ca, in cadrul actiunilor de eliminare a informatiilor
ilicite, furnizorul de servicii este obligat sa aiba in vedere principiul libertatii de exprimare. La
punctul 48 se adauga si teza potrivit careia, directiva nu impiedica statele membre sa
instituie mecanisme prin care furnizorii de servicii sa fie obligati ca, dupa “o evaluare
rezonabila”, sa ia masuri de descoperire si de impiedicare a manifestarilor ilegale in spatiul
cibernetic.

Probabil ca in temeiul acestei orientari legiuitorul roman a introdus, in art.16 alin.3 din Legea
privind comertul electronic nr.365/2002, dispozitia conform careia, furnizorii de servicii sunt
obligati sa intrerupa, temporar sau permanent, transmiterea intr-o retea de comunicatii sau
stocarea informatiei furnizate de un destinatar (utilizator) al serviciului respectiv, in special
prin eliminarea informatiei sau blocarea accesului la aceasta, accesul la o retea de de
comunicatii sau prestarea oricarui alt serviciu al societatii informationale, daca aceste masuri
au fost dispuse de o autoritate publica, din oficiu sau la primirea unei plangeri ori sesizari din
partea oricarei persoane (subl.ns. – H.D.D).

In alti termeni, persoane care au fost vatamate printr-un continut electronic insultator sau
calomnios si care solicita blocarea accesului la acesta trebuie sa se adreseze autoritatilor
publice, singurele care pot, ulterior, impune furnizorilor de servicii sa intrerupa accesul.

Potrivit art.11 alin.2 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.365/2002 privind
comertul electronic, aprobate prin Hotararea Guvernului nr.1308/2002 (36) , plangerea sau
sesizarea poate fi adresata si furnizorului de servicii implicat, dar care nu este indreptatit sa
procedeze la intrerupere, avand, in schimb, obligatia, in temeiul art.16 alin.1 din lege, sa
informeze autoritatile publice in termen de 24 de ore si sa intreprinda toate masurile in
vederea nealterarii informatiilor respective (subl.ns. – H.D.D).

Observam preocuparea legii romane de a nu-l transforma pe furnizorul de servcii intr-un

cenzor care ar trebui sa adopte pozitii transante fata de continutul a carui transmitere o
intermediaza si sa procedeze la eliminarea acestuia, de indata ce o persoana a facut o
solicitare in acest sens. Tocmai intr-un asemenea context, art.16 alin.1 din lege consacra in
sarcina furnizorilor de servicii obligatia de a sesiza, mai intai, autoritatile publice cu privire la
informatiile “cu aparenta nelegala” transmise de utilizatorii serviciilor, organele statului fiind,
ulterior, singurele abilitate sa determine, cu certitudine, in ce masura continutul este licit sau
nu si sa stabileasca masurile ce trebuie eventual adoptate de furnizori. In aceasta procedura,
furnizorii de servicii Intrernet actioneaza doar in scopul conservarii dovezilor privitoare la o
eventuala incalcare a legii, neputand afecta continutul incriminat in nici un fel, cat timp nu
exista, in acest sens, un act de decizie emanand de la o autoritate publica.

Legea lasa, bineinteles, deschis accesul la justitie, reglementand, in art.16 alin.6 dreptul
oricarei persoane interesate de a formula contestatie la instanta de contencios administrativ
competenta, impotriva masurilor dispuse de autoritatea publica. In aceasta maniera poate
actiona, de pilda, furnizorul de continuturi, atunci cand furnizorul de servicii a blocat accesul
la acel continut, pe baza deciziei autoritatii publice, in urma sesizarii persoanei lezate. Aceeasi
cale de atac in justitie se afla si la indemana persoanei care a facut sesizarea, considerandu-
se prejudiciata de continutul respectiv, in situatiile in care autoritatea publica a apreciat ca
acel continut are un caracter licit si ca poate fi accesat, in continuare de utilizatori.

6.6.4.3. Dintr-o alta perspectiva, directiva Uniunii Europene nu este la adapost de anumite
critici. Intr-un studiu amplu, elaborat de Comisia de Drept din Marea Britanie, si publicat in
luna decembrie 2002, se mentioneaza ca anumite servicii Internet tind sa nu fie acoperite de
sfera reglementarii. (37)

Este vorba despre furnizorii de hyperlink-uri si de instrumente de cautare. Incercand o

analogie cu o forma de exprimare clasica a continuturilor cu caracter defaimator, autorii evoca
o speta din secolul al XIX-lea, Hird v. Wood. In aceasta cauza, un afis avand un continut
calomnios fusese postat pe marginea unui drum. Afisul nu era semnat si nici nu se stia cine l-
a plasat in public, dar paratul se asezase alaturi de el o zi intreaga, atragand atentia
trecatorilor asupra continutului respectiv. Instanta a considerat ca aceasta atitudine a
paratului a fost suficienta pentru a indica autorul calomniei. In mod analog, s-ar putea sustine
ca un hyperlink ce “atrage atentia” asupra unui continut electronic calomnios ar putea fi
calificat ca o re-publicare, rezultand discutii in legatura cu posibilitatea exonerarii furnizorului
unui asemenea serviciu.

La fel, directiva nu abordeaza subiectul “informatiilor compuse”, rezultate din selectarea si

compilarea de informatii din mai multe surse. In prezent, in Internet exista serviciul de stiri
Factiva.com, care furnizeaza utilizatorilor sai stiri preluate din peste 8.000 de surse.
Compilarea automata a informatiilor si frecventa uriasa a acestora, in limita de peste 2
milioane de titluri pe luna, face imposibila o auto-monitorizare a continuturilor, ceea ce
amplifica riscul unei raspunderi juridice pentru eventuale continuturi negative. Problema
juridica esentiala, in acest caz, este aceea de a sti daca un asemenea compilator de informatii
este un redactor, un editor sau un distribuitor de informatie.

Tot in Marea Britanie, Departamentul de Comert si Industrie este de parere ca aceste servicii
sunt acoperite, intr-o anumita masura, de prevederile exoneratorii ale art.12-14 din directiva
Uniunii Europene.(38) Putem fi doar partial de acord cu o astfel de opinie, in conditiile in care
discutam despre raspunderea juridica si limitarile acestei raspunderi, tema ce obliga la
interpretari restrictive, in contextul unui text normativ expres.

In Legea nr.365/2002 privind comertul electronic, art.15 se refera, in mod explicit, la aceste
probleme, instituind exonerarea furnizorilor de servicii care faciliteaza accesul la informatia
furnizata de alti furnizori de servicii sau de destinatarii serviciilor oferite de alti furnizori, prin
punerea la dispozitia destinatarilor serviciului lor a unor instrumente de cautare, daca este
indeplinita una din urmatoarele conditii:

- furnizorul nu are cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia la care faciliteaza
accesul este nelegala si, in ceea ce priveste actiunile in daune, nu are cunostinta despre fapte
sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea ori informatia in cauza ar putea prejudicial
drepturile unui tert;
- avand cunostinta despre faptul ca activitatea sau informatia respective este nelegala ori
despre fapte sau circumstante din care sa rezulte ca activitatea sau informatia in cauza ar
putea vatama drepturile unui tert, furnizorul actioeaza rapid in vederea eliminarii posibilitatii
de acces oferite sau a blocarii utilizarii acesteia.
In mod practic, reglementarea acestei problematici reproduce solutiile si principiile aplicabile
in cazul variantelor de servicii Internet prevazute la art.12-14 din legea romana, cu
neajunsurile de care am amintit in analiza de la punctul 6.6.4.1.

6.7. O ultima problema pe care intelegem sa o abordam in cadrul acestei sectiuni a studiului
se refera la modul de aplicare a legii in spatiu, in contextul unor insulte si calomnii mediate
electronic, precum si in lumina caracterului global al Internetului.

6.7.1. Intr-un studiu de referinta consacrat inexistentei frontierelor nationale in Internet, doi
juristi americani remarcau, inca din 1996, faptul ca spatiul cibernetic afecteaza, in mod
radical, relatia dintre faptele juridice (lato sensu, am adauga noi) online si prezenta lor intr-
un spatiu determinat. Reteaua mondiala de computere altereaza legatura dintre, pe de o
parte, localizarea geografica si, pe de alta parte:
a) autoritatea statelor nationale de a exercita un control asupra conduitei persoanelor in
mediul electronic;
b) consecintele juridice ale acestei conduite asupra altor persoane sau asupra bunurilor;
c) legitimitatea eforturilor statelor de a impune reguli aplicabile unui fenomen global si
d) aptitudinea unui loc fizic de a indica ce reguli sunt aplicabile unui anumit raport
juridic. (39)

Teritoriul virtual nu este inzestrat cu granite clasice, intrucat costul si viteza transmiterii
informatiilor prin intermediul noilor tehnologii nu depind de o anumita localizare in spatiu a
utilizatorilor. Internetul faciliteaza incheierea de acte juridice intre persoane care nu isi cunosc
reciproc situarea in plan geografic. Singura localizare care prezinta importanta intr-un
asemenea context este cea aflata in mijlocul unui spatiu virtual, constand in “adrese” ale
computerelor intre care sunt schimbate informatiile. Intregul sistem devine, astfel, indiferent
cu privire la locul in care se gasesc aceste computere, neexistand o relatie necesara intre o
adresa din Internet si un spatiu geografic in care se aplica o anumita lege. (40)

Care va fi, intr-o astfel de abordare, maniera de a raporta legea unui anumit stat la o
conduita insultatoare sau calomnioasa, manifestata in mediul virtual? Unde anume, in spatiul
cibernetic, se produce efectul prejudiciabil al limbajului defaimator? Este aplicabila legea
penala din statul autorului faptei sau legea de la locul unde se gaseste victima? In ce masura
instantele aflate intr-un anumit stat pot pronunta hotarari opozabile autoritatilor din statul in
care se gaseste autorul continuturilor electronice defaimatoare? Cum pot fi conciliate
sistemele de drept, in privinta tratamentului penal al insultei si calomniei, in raport cu modul
de diferit de reglementare a libertatii de exprimare? Acestea sunt intrebarile fundamentale
care graviteaza in jurul problematicii mai extinse si extrem de complexe a aplicarii legii in
Internet.

6.7.2. In principiu, ar trebui sa consideram ca efectul prejudiciabil al unui atac defaimator

realizat prin serviciile Internet se produce in statul in care se gaseste victima, deoarece, in
cazul unei calomnii raspandite intr-un loc in care victima este necunoscuta, consecintele
negative fata de aceasta sunt practic inexistente. (41)

Aceasta teza si argumentarea sa sumara au un grad ridicat de relativitate, in contextul epocii

tehnologiilor informatiei, daca ne referim doar la amplificarea extrema a relatiilor dintre
persoane via Internet, fapt ce contribuie la o anume notorietate a utilizatorilor in mediul
virtual, cu mult dincolo de spatiul lor cotidian de existenta fizica (localitatea in care un
utilizator domiciliaza sau in care isi are locul de munca). Pornind de la aceasta realitate, o
persoana poate afirma ca onoarea si imaginea sa publica au fost lezate nu doar in tara si in
orasul de origine, ci intr-un spatiu geografic mult mai vast. Altfel spus, insulta sau calomnia
nu se considera a fi savarsita in locul unde continutul negativ este “incarcat” in Internet, ci
acolo unde diversi utilizatori o “descarca” pe propriul calculator. Daca ne referim, in mod
strict, la un articol defaimator plasat pe o pagina Web aferenta unui server situat intr-un
anumit stat, atunci ar putea exista argumente in favoarea faptului ca “publicarea” articolului
respectiv nu s-a produs in acel stat, ci in statele in care el este citit, prin “descarcare”, de
catre diversi utilizatori.
6.7.2.1. Un caz solutionat la sfarsitul anului 2002 de instantele australiene a fost marcat de
aceasta abordare. In publicatia electronica de afaceri Barron’s Online, editata de Dow Jones,
aparuse un articol in care se facea o legatura intre o persoana condamnata pentru spalare de
bani si omul de afaceri australian Joseph Gutnick. Acesta din urma s-a considerat vatamat de
continutul articolului publicat pe pagina Web situata in S.U.A., actionand Dow Jones in fata
instantelor din Australia. Speta Dow Jones v. Gutnick a declansat, astfel, largi controverse in
legatura cu limitele libertatii de exprimare in Internet, cat si cu privire la legea penala
aplicabila unui material defaimator accesibil pe cale electronica.

Prima instanta a respins cererea formulata de editorul american, de declinare a competentei

in favoarea curtilor din S.U.A., cu motivarea ca Internetul nu este, pe fond, diferit de alte
medii de informare. Pornind de la aceasta constatare si aplicand principii consacrate in
jurisprudenta britanica, potrivit carora, publicarea unui material scris se produce in locul in
care el poate fi citit si inteles, tendinta instantei de a plasa cauza sub jurisdictie exclusiv
australiana devenise evidenta. Aceasta, in pofida apararilor formulate de avocatii Dow Jones,
in sensul ca Internetul - altfel decat presa scrisa si audio, in care articolele pot fi diseminate
intr-o maniera controlata – face imposibila determinarea, din start, a locurilor in care un
anumit continut poate fi receptionat. Daca s-ar admite solutia curtii australiene la nivel
international, ar insemna ca redactorii si editorii sa se supuna, in viitor, unei severe
autocenzuri, nestiind ce legislatie este aplicabila in diferite zone geografice, in legatura cu
materiale publicabile. (42)

Inalta Curte din Australia a confirmat hotararea primei instante (43), insistand totusi asupra
unui aspect particular al cauzei. Pagina Web a lui Barron’s Online reprezinta un serviciu bazat
pe abonamente, probandu-se ca in randul abonatilor se gaseau numerosi australieni. Aceasta
inseamna ca redactorii si editorii americani, cunoscand ca serviciile lor erau expres solicitate
in Australia, au realizat, in mod deliberat, continuturi care se refereau la realitati si persoane
publice din acel stat. Prin urmare, articolul referitor la Gutnick a fost redactat cu scopul
expres de a fi receptionat in Australia. In felul acesta, compania Dow Jones si revista sa de
afaceri au inteles sa se supuna standardelor juridice australiene in materie de calomnie. (44)

6.7.2.2. Foarte recent, in luna mai 2003, o instanta judecatoreasca din Marea Britanie a
preluat solutia din Dow Jones v. Gutnick, parat fiind (intamplator sau nu) acelasi trust
american de presa de afaceri. Cauza Harrods v. Dow Jones a pornit de la un articol publicat in
editia electronica a lui Wall Street Journal (un alt afiliat Dow Jones), prin care se insinua o
posibila fraudare a publicului, ca urmare a oferte publice de valori mobiliare anuntata de
celebrul magazin londonez de produse de lux, Harrods. Articolul se intitula “The Enron of
Britain?”

Analizand conexiunile dintre publicatia americana si teritoriul Marii Britanii, instanta a

constatat ca numai 10 exemplare din Wall Street Journal sunt distribuite, in mod curent, pe
insula, iar Website-ul de la adresa www.wsj.com este accesat foarte rar de utilizatorii
britanici. Cu toate ca aceste realitati ar fi putut determina instanta sa considere ca litigiul
trebuia supus curtilor si legislatiei S.U.A., s-a apreciat ca, ori de cate ori o persoana este
nevoita sa isi apere onoarea in Regatul Unit, indiferent de gradul de raspandire a continutului
calomnios pe teritoriul britanic, instantele din aceasta tara sunt competente sa se pronunte
asupra cauzei. (45)

Desi in cele doua spete, instantele locale au inteles sa isi aroge competenta de a solutiona
cauze de acest tip, pronuntand decizii impotriva celor care disemineaza continuturi
defaimatoare in Internet, continua sa persiste problema punerii in executare a unor
asemenea hotarari. Pe buna dreptate, s-a afirmat ca instanta judecatoreasca din tara victimei
unei calomnii online nu poate fi, in mod practic, impiedicata sa decida in favoarea
reclamantului; acesta din urma insa se va confrunta cu reale dificultati in efortul de punere in
executare a unei astfel de hotarari in statul pe teritoriul caruia se gaseste autorul
calomniei. (46)

6.7.3. Problema punerii in executare a hotararilor pronuntate de instante straine, in litigii

avand ca obiect insulta sau calomnia mediata electronic, este tot mai des si mai atent
examinata, in special de juristii din S.U.A., in conditiile in care fenomenul confruntarii
publicatiilor online americane cu jurisdictiile altor state pare sa dobandeasca amploare.

6.7.3.1. Intr-un remarcabil studiu elaborat de doi avocati ai firmei Covington & Burling se
pune un accent deosebit asupra faptului ca instantele din S.U.A. nu admit, principial, punerea
in executare a hotararilor judecatoresti straine, daca acestea au fost pronuntate in jurisdictii
incompatibile cu exigentele lui Due Process of Law, desprinse din Amendamentul al XIV-lea al
Constitutiei S.U.A. (47) Or, unele dintre aceste exigente vizeaza, in contextul caracterului
global al serviciilor Internet si al problematicii pe care o analizam, existenta unui minimum de
contacte intre resursele electronice americane si statele in care sunt accesate, gradul de
“interactivitate” al paginilor Web situate pe teritoriul american si masura in care utilizatorii
straini sunt vizati, in mod expres si direct, de continuturile electronice respective.

Pe aceasta linie de gandire, publicatiile electronice americane avand continuturi fara caracter
interactiv, nu ar putea fi supuse competentei instantelor judecatoresti straine. (48) Caracterul
interactiv este evidentiat de posibilitatea utilizatorilor de a intra in contact cu respectiva
pagina Web nu numai prin simpla accesare, ci si printr-o anumita implicare activa, cum ar fi
posibilitatea de a se abona la anumite continuturi sau de a raspunde solicitarilor editorului cu
privire la calitatea continuturilor. In general, natura interactiva deriva din intentia manifesta a
editorilor publicatiilor electronice de a se adresa anumitor utilizatori. Prin aceasta maniera de
adresare, editorii inteleg sa renunte la acoperirea jurisdictiei americane, acceptand sa fie
supusi legislatiei si curtilor straine.

Dar chiar daca, intr-un caz concret, este vorba despre resurse Internet interactive, apte sa
atraga competenta unor instante straine, deciziile pronuntate de acestea tot nu ar putea
produce efecte pe teritoriul S.U.A., cat timp nu sunt concordante cu exigentele Primului
Amendament al Constitutiei. (49) Acest criteriu al libertatii de exprimare, in comparatie cu
standardele constitutionale ale altor state, pare sa fie, pana la urma, hotarator. Indeosebi in
confruntarea dintre exigentele constitutionale de inspiratie britanica (impuse nu numai in
Marea Britanie, dar si in India sau Australia) si cele americane, limitele mai largi consacrate
de sistemul american in materia libertatii de expresie au prevalat si au determinat
respingerea aplicarii legislatiei Regatului Unit, respectiv, respingerea cererilor de punere in
executare a hotararilor pronuntate de instantele din Marea Britanie in astfel de cauze. (50)

Este important sa amintim faptul ca problema aplicarii legii in spatiu nu se ridica doar in
relatia dintre S.U.A. si state straine, ci chiar in interiorul S.U.A., intre jurisdictiile statelor
federate. Evocam, in acest sens, doua spete foarte recente, care pun in lumina principiile
jurisprudentiale examinate anterior.

6.7.3.2. In speta Wagner v. Miskin, Curtea Suprema a statutului Dakota de Nord a decis ca
este competenta sa se pronunte in cauza, avand in vedere ca textele cu caracter calomnios
impotriva reclamantului John Wagner, plasate de parata Glenda Miskin pe pagina Web aflata
pe un server in statul Minnesota, au fost directionate expres catre corpul didactic si studentii
Universitatii din Dakota de Nord, care il cunosteau pe reclamant. (51)

Faptul ca adresa paginii unde au fost postat continutul calomnios era www.undnews.com
(University of North Dakota News) a constituit un argument suplimentar in favoarea
concluziei ca parata a intentionat sa se adreseze unui segment special de utilizatori, aflati
intr-o anumita jurisdictie, reununtand, in felul acesta, la jurisdictia din propriul ei stat.

6.7.3.2. Modul in care autorii publicatiei au inteles sa orienteze continutul electronic catre un
anumit loc a fost determinant si in cazul Revell v. Lidov. Reclamantul Oliver Revell, cu
domiciliul in statul Texas, l-a chemat in judecata pe paratul Hart Lidov, domiciliat in statul
New York, impreuna cu Universitatea Columbia, avand sediul in acelasi stat, in legatura cu
afirmatiile calomnioase facute de Lidov pe pagina Web a universitatii.

Curtea Districtuala pentru Districtul de Nord din Texas, in calitate de prima instanta, a respins
actiunea, motivand ca nu isi putea extinde jurisdictia asupra paratului. Instanta federala de
apel a confirmat aceasta decizie. (52)

Reclamantul a sustinut competenta instantei de fond texane, de a judeca litigiul, deoarece

revista electronica a universitatii era un serviciu bazat pe abonamente, astfel incat paratul
stia ca anumite continuturi pot fi adresate anumitor destinatari, in special, pentru cazul in
speta, celor din statul Texas. Curtea de apel nu a retinut acest aspect, intemeindu-se pe
faptul ca revista nu avea decat 20 de abonati texani. In plus, instanta a mai constatat ca
articolul defaimator redactat de Lidov nu continea trimiteri exprese la statul Texas, nu se
referea la activitatile desfasurate de reclamant in statul de resedinta si nici nu se adresa, in
mod special, utilizatorilor din acest stat.
Pentru o imagine mai clara asupra situatiei de fapt, se impune sa precizam ca reclamantul
ocupase functia de director adjunct al F.B.I., calitate in care, conform afirmatiilor din articolul
semnat de parat, ar fi stiut de iminenta atentatului terorist impotriva cursei aeriene PanAm
103 care a explodat deasupra localitatii Lockerbie din Scotia, in anul 1988, neluand masuri de
prevenire a dezastrului. In acest context, instanta de apel a notat ca subiectul articolului in
cauza nu avea nici o legatura cu statul Texas, ori cu utilizatorii Internet din acest stat. Daca s-
ar admite ca articolul a dorit sa vizeze o anumita zona geografica, atunci nu poate fi vorba
decat despre Washington, locul in care reclamantul isi exercita functia de inalt official F.B.I.

Nici un aspect al conduitei paratului nu a lasat sa se intrevada ca acesta a anticipat, in mod

rezonabil, posibilitatea sa fie chemat in fata jurisdictiei texane; mai mult, potrivit declaratiilor
sale, prestate sub juramant, nici nu stia ca, la data diseminarii articolului, Revell era
domiciliat in Texas.