PARTICULARITATILE DE CONSTRUCTIE

ALE LUI STEFAN GHEORGHIDIU

Personajul reprezinta o individualitate conceputa dupa modelul realitatii sau ca

rod al imaginatiei. Roland Barthes definea personajul drept fiinta de hartie, iar
Tzvetan Todorov ca subiectul unei propozitii narative. Personajul este considerat
si 'actant in diegeza (Greimas). Printre altele, personajul indeplineste o functie
coeziva (element de legatura intre planurile textului) si una simbolica (deoarece
personajul devine o entitate in reteaua de semnificatii a textului). Construcia
personajului se realizeaz prin asocierea a dou dimensiuni: una social,
exterioar, si alta psihologic, interioar.
S t e f a n G h e o rg h i d i u e s t e i n p r i m u l r a n d p e r s o n a j u l principal al
romanului, in jurul caruia se invarte intreaga actiune si din prisma caruia sunt
redate si celelalte personaje. Personaj analitic, el reprezinta tipul intelectualului
insetat de absolut, inadaptatul superior; individul care nu reuseste sa se
incadreze in peisajul societatii contemporane lui, creandu-si propriul
univers, guvernat de niste principii specifice. Inadaptabilitatea lui are cel putin
trei cauze, si anume: conflictul individului cu el insusi, cu ceilalti si cu universul.
O scena semnificativa pentru ilustrarea intransingentei lui Stefan Gheorghidiu o
reprezinta discutia de la popota. Spre deosebire de romanul Padurea
spanzuratilor de Liviu Rebreanu, in care, tot la popota, se discuta despre
legitimitatea pedepsei capitale in contextul umanismului european, in opera lui C.
Petrescu dialogul este oferit de un eveniment colportat de toate ziarele: un barbat
care si-a ucis sotia infidela a fost achitat de tribunal. Daca ofiterul Dimiu aproba
decizia instantei, afirmand ca nevasta trebuie sa fie nevasta si casa, casa,
capitanul Floroiu sustine ca dreptul la dragoste e sfant. Stefan Gheorghidiu,
intelectualul rafinat si superior celorlali, constient de valoarea sa (prostia pe
care o vedeam mi-a devenit insuportabila), este adeptul absolutului in toate
aspectele existenei. Numeste copilareasca discutia ofiterilor, acuzandu-i ca nu
cunosc psihologia dragostei. Pentru Stefan, iubirea nu e o regula casnica' ci
un proces de autosugestie, nu admite ca doi oameni, care se iubesc cu
adevarat, sa se desparta ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Desprirea
provoaca suferinte 'de neindurat. Asadar, scena ilustreaza faptul ca, pentru
inadaptatul superior, iubirea nu poate fi conceputa decat la modul absolut.
Un alt episod care pune in lumina tipul inadaptatului superior il constituie chiar
finalul operei. Anuntandu-si sosirea in Bucuresti printr-o scrisoare, Stefan
Gheorghidiu este intampinat de Ela cu tandrete, insa, de data aceasta, toate
gesturile ei il lasa indiferent (acele gesturi care, odata, l-ar fi innebunit de emotie
si placere). Mistuirea launtrica, de-a lungul timpului, provocata de suspiciunea ca
sotia i-a fost infidela, corelata cu experiena razboiului, determina mutatii
profunde in constiinta personajului iar drama iubirii este redusa la adevarata ei
dimensiune. Distantarea de femeia iubita e atat de mare incat a disparut si nevoia
certitudinii nevinovatiei: mi-e indiferent chiar daca e nevinovata. Cand, in
sfarsit, primeste o scrisoare in care e instiintat de infidelitatea Elei (sotia
dumitale te insala cu un individ Grigoriade ...), e distrat de incercarile ei esuate
de a se disculpa, intreband simplu: Asculta, fata draga, ce-ai zice tu daca ne-am
desparti?. De fapt, intrebarea este retorica, decizia fiind luata. Suferintele de

neindurat', cauzate de o despartire intre doi oameni care s-au iubit candva, s-au
consumat in timp. Intentia lui Stefan este aceea de a renunta la tot trecutul.
Hipersensibil si hiperlucid, Gheorghidiu i triete drama interioar acut,
exagernd importana unor evenimente, dar fiind incapabil s reduc totul la
dimensiunile unui eveniment banal. Protagonistul este definit exclusiv prin
intermediul conflictelor interioare. Conflictele exterioare cu Ela, n timpul
excursiei la vie sau n timpul unei vizite pe care cei doi i-o fac Anioarei, cu Nae
Gheorghidiu - sunt doar pretexte pentru analiza altor sentimente pe care le
genereaz situaiile trite. Narator subiectiv, tefan Gheorghidiu nu este
creditabil i nici nu poate fi caracterizat n raport cu alte personaje, pe care
cititorul le cunoate exclusiv prin mrturiile lui.
Autocaracterizarea subliniaz natura sufleteasc foarte complicat a eroului,
contient c e prizonierul propriilor fantasme i iluzii, dar incapabil, ca majoritatea
eroilor lui Camil Petrescu, s se desprind de jocul magic al propriei contiine.
Ampla lui confesiune este o mrturie a nivelului intelectual al personajului.
Superior moral celorlali prin aspiraia ctre ideal, ctre iubire, perfeciune o
caracteristic a tuturor personajelor camilpetresciene care vizeaz absolutul,
ideea, esena - tefan Gheorghidiu nu se adapteaz unei lumi ale crei structuri
preuiesc numai aparenele.
Intransingent, Gheorghidiu i recunoate neputina de a face compromisuri,
ilustrativ n acest sens fiind dialogul cu doamna distins, cu prul alb, care
observ: A, dumneata eti dintre acei care fac mofturi interminabile i la mas.
Dintre cei care totdeauna descoper firele de pr n mncare. Rspunsul nu face
dect s confirme c personajul este contient de propria superioritate i c
ncearc s-i construiasc o existen fr fisuri: Sunt eu de vin, dac mi se
ofer fire de pr n mncare?
Incipitul operei Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi consta in
primul/ primele enunturi cu rol de mediere intre universul real si cel fictiv. Este de
tip modern ( punerea in abis), deoarece blocheaza tentativa cititorului de
instalare intr-un centru tematic de control. Astfel, nu sunt oferite detalii cu privire
la identitatea protagonistului: sublocotenent proaspat, intaia data concentrat.
Cronotopul actiunii este fixat inca din incipit: este vorba de intamplari
petrecute in preajma Primului Razboi Mondial, iar spatiul actiunii indica o zona
montana (intre Busteni si Predeal). Indicii morfologici la persoana I (luasem
parte) evidentiaza ipostaza unui narator intradiegetic, personaj, asadar,
perspectiva narativa, asa cum reiese din incipit, este una subiectiv, de tipul
focalizarii interne (deoarece realitatea nu e perceputa si redata obiectiv, ci asa
cum se reflecta in constiinta protagonistului), naratiunea fiind de tip
homodiegetic.
In final, tefan Gheorghidiu sfrete prin a fi nvins de propria contiin. El nu
se adapteaz i refuz s devin banal. De aceea, personajul renun la trecutul
cu Ela, ntr-un gest simbolic, confirmnd opinia exprimat n una dintre primele
scene ale romanului cei care se iubesc au drept de via i de moarte unul
asupra celuilalt. Cnd iubirea nu mai este totul, personajul o refuz n totalitate
ca sentiment, acceptndu-i eecul n acest plan al cunoaterii i detandu-se
net de umanitatea care evolueaz derizoriu, privit necrutor din perspectiva
unei contiine ironice i lucide.