Cand istoria sfideaza gramatica: un muzeu, niste baticuri si un cantec

18-03-2012 | scris de Paula | in categoriile:

Argentina

Recomandari

A disparea. A se face nevazut, a iesi din campul vizual, a se pierde fara urma. In toate limbile latine,
a disparea e un verb intranzitiv. Nu permite complement direct, roluri determinate, un disparut si
un disparuitor. Nu e un dans care se danseaza in doi.
Cu toate acestea, limba spaniola, in versiunea argentiniana (bine, nu numai, dar despre cea
argentiniana vorbesc eu acum), face o exceptie. O exceptie punctuala dictata de context, de un
moment al istoriei cand gramatica a fost calcata in picioare si disparitia a fost un joc in care subiectul
si obiectul nu coincideau. A fost o vreme cand a disparea era verb tranzitiv.
S-a petrecut intre 1976 si 1983. Niste ani tulburi intr-un secol care, pentru Argentina, nu a fost
oricum prea limpede, citesti despre istoria contemporana a tarii si ti-e neclar cine erau personajele
pozitive si cine cele negative, cine erau inocentii si cine opresorii, unde s-a gresit si care au fost pasii
buni. Un sir aproape neintrerupt de dictaturi si regimuri autoritare, populisme, extreme politice si
multa violenta. Totusi, ultima parte a anilor 70 si inceputul anilor 80 par sa fie apogeul. Cel putin in
perceptia argentinienilor. Si nu fara motiv: a fost perioada in care in jur de 30.000 de persoane au
fost disparute de catre autoritati: rapite, detinute, aruncate in haul estuarului Rio de la Plata sau al
uitarii. Fara sa lase urme.

Cei 30.000 sunt cunoscuti azi in Argentina ca los desaparecidos, si cine planuieste o
calatorie pe acolo e bine sa stie de ei. Sigur, se poate vizita tara si fara sa te intereseze acest
aspect plictisitor si deprimant din istoria ei recenta, tango-ul, los gauchos si Patagonia au suficient
de multe pentru a umple imaginatia turistilor, dar e ca si cum ai incerca sa vizitezi Romania facand
abstractie de comunism.
Acestea fiind spuse, hai sa ma tin de cuvant:
Muzeul
Plimbandu-te prin centrul Cordobei, dai de el. Iti atrag atentia niste pereti scorojiti, un avizier cu afise
stralucitoare, si o usa deschisa spre biblioteca cartilor interzise. E Museo Memoria D2, un fost
spatiu de detentie provizoriu, unde erau adusi cei rapiti, in prima faza, inainte de a fi trimisi in alte
centre de unde sa li se piarda urma, unii, inainte de a fi executati, altii si inainte de a fi eliberati, o
minoritate infima.

Muzeul e amenajat destul de auster, de fapt nu e nevoie de foarte multe placute si exponate intr-un
loc care pentru multa vreme a fost destinat torturii si durerii. Atmosfera e reconstituita prin detalii. Un
geam spart, un bec cu lumina orbitoare, o masina de scris, un beci umed. Si cateva povesti de
disparuti.
Desi aflata in inima orasului, cladirea a ramas pentru multa vreme ignorata. Istoria ei disparuse fara
urma, intocmai ca vietile celor care trecusera pe acolo. Pana in urma cu cinci ani, cand s-a decis
reintegrarea ei in memoria Cordobei. Luni intregi dupa decizie, s-au cautat putinii supravietuitori.
Majoritatea tinusera experienta sub o tacere desavarsita. Au fost invitati in spatiul golit de obiecte, in
care urmau sa regaseasca ceva ce pierdusera demult si, probabil, sa elibereze o povara pe care o
purtasera tot atata timp. Marturiile lor au fost fundamentale in intelegerea felului in care locul a fost
gandit si folosit in timpul terorismului de stat. Apoi s-au daramat cativa pereti, ziditi anume pentru a
transforma cladirea intr-un labirint in care cei detinuti urmau sa isi piarda simtul orientarii, s-au spart
cateva usi si multe lacate, si in 2009 Muzeul Memoriei a fost deschis publicului, gratuit, pentru
ca amintirile nu ar trebui sa coste bani.

Baticurile
De fapt nu sunt baticuri. Sunt paturici sau bavete de bebelusi, purtate pe post de baticuri de mamele
ale caror copii au fost disparuti de catre statul Argentinian. Imaginea baticurilor se poate intalni
peste tot in Argentina: pe trotuare, pe ziduri, pe afise, si a devenit o emblema a luptei
impotriva dictaturii, pentru ca e sigla aleasa de catre asociatia Madres de Plaza de Mayo, o
organizatie de femei care din 1977 lupta pentru regasirea fiilor pierduti. Daca aveti drum prin
Argentina si dati in vreo piata peste faimosul batic, calcati usor: aveti 30.000 de suflete sub talpa.

Si cantecul
Va las cu el. E de Charly Garcia, unul dintre cei mai respectati si mai iubiti muzicieni din
Argentina, un rocker excentric, inovator si controversat. Cantecul Los Dinosaurios, aparut in 1983,
cu putin timp inainte de terminarea dictaturii, vorbeste despre cei care pot sa dispara in orice
moment si despre dinozauri, care, mai devreme sau mai tarziu, cu siguranta vor disparea. Aluzia mi
se pare destul de transparenta. In mod surprinzator, insa, autoritatile nu i-au facut mai nimic lui
Charly Garcia. Poate dinozaurul simtea ca ora disparitiei se apropia.
Ti-a placut articolul? Aboneaza-te si la newsletterul nostru!
Adresa de ma

Citeste cele 16 COMENTARII si spune-ti parerea!

Ma abonez

Cele mai citite in ultima luna

Prin
Sudamerica
hai-hui - Porto
Seguro, decizii,
indecizii

#viatacauncarnav
al - fuga sau
calatorie spre
libertate?

[FOTO]
Prin
Ascensiunea pe
Sudamerica
Vezuviu
hai-hui - Eu dor,
tu dori, dorul
doare

Comentarii (16)

Trimis de Iulian Sirbu la 19-03-2012.

Genul de articol la care nu poti comenta, chiar daca ai fost acolo, in Cordoba (bine, nu chiar in
muzeu). Multumesc ca mi-ai adus aminte de argentinieni!

rspunde

Trimis de Paula la 20-03-2012.

Cu placere, Iulian.

rspunde

Trimis de perjuniculina la 19-03-2012.

impresionant , brr , poate pentru generatiile tinere poate fi ceva chiar plictisitor , dar pt. noi ....
ceva ...a fiara apocaliptica cu 7 capete si 3 cozi..30 000 , cumplit ..acele baticuri asemanatoare

acelor 40 de cununi ce zburau peste cei 40 de mucenici....mi-a placut mult articolul!da ..calcati
usor....

rspunde

Trimis de Paula la 20-03-2012.

De asta cred ca e important de cunoscut si aspectul asta al Argentinei.

rspunde

Trimis de Gabi la 20-03-2012.

A fost la One World un documentar care se numeste Abuelas, despre bunici care n-au incetat sa
spere ca isi vor gasi copii si nepotii. Una dintre ele ii astepta sa vina de la maternitate si "au fost
disparuti" pe drum. Se pare ca a dat de urma lor dupa 30 de ani. Multam pentru articol... poate
gasesc curaj sa scriu despre Nucsoara, familia Arnautoiu si niste crime de la noi.

rspunde

Trimis de Paula la 21-03-2012.

Exista si o asociatie Abuelas de Plaza de Mayo, o subramura a Mamelor. Dictatura avea si obiceiul
de a rapi femei insarcinate, a le lasa sa nasca iar dupa nastere mama era "disparuta" iar copilul dat
spre crestere unor apropiati ai regimului. Se estimeaza ca in jur de 500 de argentinieni nascuti in
perioada aia nu sunt fii reali ai parintilor pe care ii stiu. Abuelas incearca gasirea lor. Despre asta era
vorba in documentar?

rspunde

Trimis de Gabi la 21-03-2012.

Dap, despre asta e documentarul.http://oneworld.ro/2012/l/en/abuelas-48/

E un scurtmetraj.

rspunde

Trimis de Andreea la 23-03-2012.

E i un film artistic pe tema asta, care a luat Oscar n 85 pentru cel mai bun film strin. The Official
Story (" La historia oficial") se cheam i e un film frumos, l recomand.

rspunde

Trimis de Paula la 23-03-2012.

Nu stiam de el, o sa-l caut. Multumesc, Andreea.

rspunde

Trimis de Anonim la 20-03-2012.

articol foarte frumos scris, din pacate cu continut trist

rspunde

Trimis de Ioana la 20-03-2012.

Foarte frumos cantecul. Ma asteptam sa fie trist, dar nu-l percep asa.
Am o intrebare: de ce? De ce copii?

rspunde

Trimis de Paula la 21-03-2012.

Nu inteleg

rspunde

Trimis de Ioana la 21-03-2012.

Inteleg de ce dispareau adulti, dar nu inteleg de ce dispareau copii.

rspunde

Trimis de Paula la 22-03-2012.

Dispareau adulti, copii nou-nascuti ai caror mame dispareau si ele (comentariul anterior despre
Abuelas) si dispareau adolescenti, ca erau si ei oameni si protestau. Copii nu stiu in ce masura
dispareau. Tu ai inteles ca dispareau copii? Erau copiii mamelor, dar nu neaparat copii ca varsta. :)

rspunde

Trimis de Ioana la 23-03-2012.

Aaahaaaaa! Gata, s-a facut lumina, mersi!:)

rspunde

Trimis de Andreea la 23-03-2012.

Un articol bine scris despre un subiect foarte trist. Prerea mea e c locurile de acest gen trebuie
vizitate altfel dup cum zice Santayana "cei ce-i uit trecutul sunt condamnai s-l repete". Cunosc
oameni care au fost la Sighet i nu au intrat s vad nchisoarea, fiindc "nu vor s se deprime n
concediu". E alegerea lor dar eu personal cred c e o greeal.

rspunde