Ce este autismul?

Autism este termenul general folosit pentru un grup de tulburari complexe ale
dezvoltarii creierului. Aceste tulburari sunt caracterizate, in grade diferite, de dificultati in
interactiunile sociale, in comunicarea verbala si non-verbala si de comportamentee
repetitive. Incepand cu mai 2013, conform manualului de diagnostic psihiatric DSM-5,
toate afectiunile specifice autismului au fost unite sub denumirea de tulburari de spectru
autist, TSA. Inainte, acestea erau recunoscute ca sub-tipuri diferite, incluzand tulburare
autista, tulburare dezintegrativa a copilariei, tulburare de dezvoltare pervaziva si
sindrom Aperger.
Tulburarea de spectru autist poate fi asociata cu deficienta intelectuala, dificultati
in coordonarea motrica, deficit de atentie si probleme de sanatate fizica, cum ar fi
perturbari ale somnului si gastrointestinale. Unele persoane cu TSA exceleaza in
abilitati vizuale, muzicale, matematice sau artistice.

Autismul pare sa-si aiba originea in dezvoltarea foarte timpurie a creierului. Cu

toate acestea, cele mai evidente semne si simptome ale autismului tind sa apra intre
varstele de 2 si 3 ani.
Ce cauzeaza autismul?
Nu cu mult timp in urma, raspunsul la aceasta intrebare ar fi fost habar nu
avem.Cercetarile aduc astazi o serie de raspunsuri. In primul rand, acum stim ca nu
exista o singura cauza care poate provoaca autism, asa cum nu exista un singur tip de
autism. In ultimi ani, oamenii de stiinta au identificat un numar de schimbari rare ale
genelor, respectiv mutatii, care sunt asociate cu autismul. Chiar si prezenta unui mic
numar al acestora poate fi suficient pentru declansarea autismului, fara sa mai fie
nevoie de contributia altor factori. Cu toate acestea, cele mai multe cazuri de autism par
a fi cauzate de o combinatie intre genele cu risc de autism si factori ce influenteaza
dezvoltarea timpurie a creierului.
In prezenta unei predispozitii genetice de autism, riscul producerii tulburarii este
crescut si de un numar de factori non-genetici, de mediu. Cele mai clare dovezi ale unor
astfel de factori de risc implica evenimente din timpul sarcinii si din momentul nasterii.
Acestea includ: varsta inaintata a parintilor in momentul conceptiei, diverse boli
prezente la mama, ce pot afecta cursul sarcinii (diabet, probleme de tiroida, infectie cu
streptococ de tip B, rubeola etc.), anumite dificultati la nastere, in special cele care
implica perioade de deprivare de oxigen al creierului nou-nascutului.
Un numar din ce in ce mai mare de cercetari sugereaza faptul ca o femeie poate
sa reduca riscul de a avea un copil cu autism daca adopta o dieta cu alimente bogate in
acid folic si/sau consuma vitamine ce contin acid folic, in lunile de dinainte si dupa
conceptie. De asemenea, din ce in ce mai des, cercetatorii acorda o atentie sporita
rolului sistemului imunitar.
Care sunt principalele semne ale autismului?
Atributul principal al TSA este interactiunea sociala deficienta. Inca de la cea mai
frageda varsta, un copil cu TSA poate sa nu raspunda in niciun fel persoanelor din jur,
sau sa-si concentreze intreaga atentie asupra unui obiect pe o perioada mare de timp,

excluzandu-i pe cei din jur. Pe de alta parte, un copil cu TSA poate parea sa aiba o
dezvoltare normala in prima parte, dupa care sa intre intr-un regres si sa devina
indiferent la angajamentele sociale.
Copiii cu TSA pot sa fie neresponsivi la propriile nume si adesea evita contactul
ochi in ochi cu alte persoane. Au dificultati in a interpreta ce gandesc sau simt ceilalti,
deoarece nu au abilitatea de a intelege semnale sociale, precum tonul vocii sau
expresiile faciale, si nu urmaresc fetele celorlalti pentru indicii in legatura cu
comportamentul corespunzator.
Multi copii cu TSA au comportamente motrice repetitive, precum leganari sau
rasuciri, sau comportamente auto-abuzive, cum ar fi muscaturile sau lovirea capului.
Incep sa vorbeasca mai tarziu decat ceilalti copii si adesea fac referire la propria
persoana folosindu-si numele in loc de pronumele personal Eu.
Ce inseamna sa fii in spectru?
Fiecare individ cu autism este unic. Multe dintre persoanele care se afla in
spectrul de autism au exceptionale abilitati vizuale, muzicale, academice. Aproximativ
40% au abilitati intelectuale normale sau peste medie. Multe persoane cu autism se
mandresc, pe buna dreptate, cu abilitatile exceptionale si modul atipic in care vad
lumea. Alte persoane cu autism, insa, au dizabilitati semnificative ce ii impiedica sa
duca o viata independenta. Aproximativ 25% din persoanele cu TSA nu pot comunica
nonverbal, insa pot invata sa comunice pe alte cai.
Ideea de terapie ocupationala a aparut in 1892 datorita doctorului Adolf Meyer, un
emigrant elvetian care a lucrat in psihiatrie in Statele Unite. A observat ca folosirea
adecvata a timpului pentru desfasurarea unei activitati utile si satisfacatoare s-a dovedit
a fi o problema fundamentala in tratamentul oricarui pacient neuropsihiatric. (Meyer
1922).
Din acel moment, terapia ocupationala s-a dezvoltat intr-un mod usor diferit peste tot in
lume. Termenul terapie ocupationala a aparut la inceputul secolului XX, iar primele
scoli in Europa unde a fost studiat acest concept a aparut in jurul anului 1940.

Terapia ocupationala (TO) este forma de tratament care foloseste activitati si

metode specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a
desfasura activitatile necesare vietii individului, de a compensa disfunctii si de a
diminua deficientele fizice. (American Occupational Therapy Association, 2008).
Scopul primordial este cel medical (de promovare a sanatatii si starii de bine) si apoi cel
economic-social, urmarindu-se efectul terapeutic prin munca, prin activitate. In acest
sens, terapia ocupationala stimuleaza increderea in sine a bolnavilor si dezvoltarea
fireasca a personalitatii; organizeaza un program de miscari dirijate in conditii de lucru;
constata capacitatile si inclinatiile restante ale bolnavului; coreleaza recuperarea
medicala cu cea profesionala, realizeaza reinsertia cat mai rapid cu putinta in viata
sociala, economica si profesionala.

Terapia ocupationala raportata la copil include orice joc sau orice activitate atragatoare care
poate contribui la formarea sau ameliorarea sa fizica si psihologica.
Factorii de care trebuie sa se tina cont in alegerea activitatilor de T.O. sunt: varsta, sexul,
afectiunea, gradul si localizarea leziunii, scopul urmarit, efectele T.O. asupra functionalitatii,
preocuparile si aptitudinile subiectului pentru acest gen de terapie. Popescu Al. (1993)
In sens restrans, scopul terapiei ocupationale cu privire la copil este acela de a-l ajuta sa se
adapteze mediului de a crea o atmosfera propice dezvoltarii capacitatilor functionale, in sensul de a
face ca aceasta activitate sa devina controlata, in limitele permise de deficienta sa.
Vorbind despre copilul institutionalizat este uneori greu de delimitat rolul ergoterapeutului sau
terapeutului ocupational in raport cu kinetoterapeutul sau de invatatoare (in cazul copiilor mici), care
utilizeaza materialele didactice elaborate in cadrul gradinitei. Copilul institutionalizat ridica probleme
psihologice deosebite; despartirea de parinti, de persoanele apropiate, de obiectele familiare; plange,
geme, refuza medicamentele, mancarea, estenervos si tensionat. Daca copilul trebuie sa fie izolat
intr-o boxa sau intr-o camera singur din motive medicale, creste anxietatea. Aceste sentimente apar
mai intens la copilul ce are deteriorat unul dintre simturi (vedere, auz), precum si la copilul timid, ce

se ataseaza greu si se inchide in el insusi sau cel venit din mediul rural, ce se simte complet
dezorientat.
In spital sau alte tipuri de institutii, pe langa colaborarea cu ceilalti specialisti, terapeutul
ocupational este acela care inlocuieste familia, care le poarta de grija si le acorda asistenta
exprimand amabilitate, caldura, calm, folosind rabdarea, incurajarea si fermitatea.
Copilul institutionalizat trebuie sa aiba o viata pe cat posibil apropiata de cea normala si, in
consecinta, i se va permite orice activitate compatibila cu tipul si nivelul deficientei sale.
Programul de activitati trebuie astfel ales incat sa ofere copilului satisfactie personala si, in acelati
timp, sa-i permita o reintoarcere progresiva la un anumit grad de independenta. In raport cu
preferintele subiectului.
Terapia ocupationala se va axa pe:
1. ocupatii pasive - muzica, povesti, fotografii, proiectii de film, desene animate, etc.
2.

ocupatii usoare - jocuri de constructie, mai mult sau mai putin dificile si, jocuri colective, etc.
In cazul copilului imobilizat prin tractiune sau gipsare, in cazul copilului cu poliomielita sau alte

boli ce au restrictii de activitate, terapeutul ocupational va cauta jocuri ce se adapteaza la pozitia

copilului, la limitarea miscarilor, jocuri ce evita obosirea lui sau limitarea timpului de joc.
Pentru copiii ce sunt obligati sa stea pe spate se pot folosi activitati ce antreneaza psihicul copilului
imagini proiectate, jocul mainilor, auditii muzicale, etc.
Terapia ocupationala nu are numai o valoare psihologica, ea contribuie la recuperarea
psihosomatica a copilului; copilul care oboseste repede repetand de mai multe ori aceeasi miscare,
ajunge sa o poata face si sub forma de joc fara a obosi. Jocurile sunt folosite pentru a orienta terapia
ocupationala pentru reintegrarea in grup a copilului care se duce la sala terapie ocupationala, in
mijlocul copiilor, el uita de frica, paraseste bastoanele si carjele, fiind preocupat de logica jocului.
Terapeutul ocupational trebuie sa fie in stare sa prelungeasca actiunea kinetoterapeutului, sa
vegheze la desfasurarea unor activitati variate si eficiente.
Acesta trebuie sa intervina cat mai de timpuriu posibil; acesta fiind un principiu fundamental
ce se cere respectat, mai ales in cazul copiilor mici.

Terapia ocupationala este indreptata spre castigarea autonomiei copilului, a abilitatii acestuia de a se
autoservi sub toate aspectele si asigurarea unei autonomii cat mai largi.
In toate programele de recuperare pentru copii cu diverse deficiente, ce includ metode de
terapie ocupationala, atat la nivelul spitalelor cat si al altor tipuri de institutii de ocrotire speciale
scoli speciale, centre de recuperare, program de recuperare la domiciliu, sunt incluse activitati ce
concura la formarea deprinderilor de autonomie personala, a deprinderilor de viata zilnica, igiena
personala, alimentarea, vestimentatia, viata de relatie, cunoasterea mediului ambiant, incepand cu
spatiul apropiat si continuand cu spatii deschise, etc.
Scopul terapiei ocupationale este pregatirea progresiva si rationala a copilului pentru activitati
cotidiene cu un grad cat mai mare de independenta, educarea generala a copilului si a familiei
acestuia pentru a sti cum sa se poarte cu un copil deficient si sa contribuie la educatia acestuia.
In privinta activitatilor normale, copilului trebuie sa i se confere, de la bun inceput, libertatea
gesturilor, deplasarii si apucarii de obiecte, in scopul de a i se dezvolta psihomotricitatea. Copilul are
nevoie sa vada, sa pipaie si sa manevreze obiecte cat mai diverse ca forme, si destinatie mai ales in
cazul copilului nevazator pentru a-si imbogati experienta. Ulterior copilul va invata sa confectioneze
obiecte din hartie, lana, piele, materiale plastice, fiecare dupa posibilitati.
Mai tarziu va fi apreciata pirogravura la contact cu munca, cu efortul, cu miscarea; pentru
fetite mai mari tricotajul este o activitate atragatoare si usoara.
In toate activitatile de terapie ocupationala folosirea jocurilor este primordiala. Jocul contribuie
la dezvoltarea tuturor simturilor, a afectivitatii, inteligentei, psihomotricitatii, sensibilitatii; jocurile il
pregatesc pe copil pentru relatiile sociale si il pun in contact si cu artele, cu conditia ca jocurile alese
pentru el sa fie in concordanta cu posibilitatile restante, ca urmare a deficientei si sa aiba un caracter
formativ.
In cazul copiilor deficienti motor

toate aceste deprinderi ale unor activitati legate de

alimentatie, vestimentatie si viata cotidiana, inclusiv jocurile, se fac cat mai mult posibil prin
renuntarea la fotolii rulante, bastoane, carje sau aparate ortopedice. Acesti copii trebuie
deprinsi sa se deplaseze singuri, sprijinindu-se pe mobile, pe pereti, fiind ajutati de unii dintre colegi,
dar numai dupa o asteptare plina de bunavointa si rabdare.

Contactul cu lumea exterioara este o alta etapa, foarte importanta, in educarea copilului
deficient. Acest contact cu natura, cu plantele, cu animalele, il ajuta sase maturizeze si il imbogatesc,
determinand un anumit progres afectiv si psihomotor.
Principii privind metodele de lucru cu copii deficienti Popescu Al. (1993):
a. copilul sa nu observe ca se lucreaza in alt mod cu el decat cu ceilalti;
b. sa se respecte ritmul, sau stereotipul propriu al acestuia, avand rabdare, in vederea obtinerii celor
mai bune rezultate, prin adeziunea copilului la activitatea propusa;
c. copilul va fi indrumat sa confectioneze obiecte care vor fi ale lui;
d. sa se converseze cu copilul la nivelul lui de intelegere;
e. evolutia in activitatea din atelier se va face dupa , aprecierea stadiului de independenta atins de
copil, a posibilitatilor sale fizice si intelectuale.
In cazul copiilor nevazatori luand in discutie deficienta cea mai grava copilul nevazator din
nastere-proiectarea activitatilor de terapie ocupationala trebuiesa tina cont de unele aspecte
particulare, determinate de natura deficientei.
Copilul care sufera de orbire totala este tentat sa-si foloseasca degetele si mainile pentru a
avea o experienta tactila care sa-i permita explorarea mediului inconjurator. El va prefera sa stea
undeva, leganandu-se usor si, uneori, murmurand ca pentru sine. Aceasta sovaiala de a inainta prin
spatiu nu este explicata doar prin teama ca s-ar putea rani, ci, mai degraba, prin imposibilitatea de a
frecventa lumea in spatialitatea ei; daca universul nostru este spatial al lui este temporal; pentru el
lumea e alcatuita mai mult din sunete, tonuri, intervale si ritmuri. Stimularea de care au nevoie acesti
copii trebuie sa porneasca de la lumea lor temporala si sa-i ajute sa-si diferentieze si sa-si clarifice
trairile. Mijlocul cel mai recomandat este muzica. La copilul nevazator acest domeniu depaseste
limitele persoanei normale. Popa M. (1997)
Eforturile depuse pentru a-l ajuta pe copilul nevazator vor fi incununate de succes atunci cand
profesorul si terapeutul ii vor permite sa-si organizeze treptat propriile sale concepte spatiale pe
baza conceptelor temporale pe care le detin, dupa criterii ca: primul si ultimul, dupa coordonate ca:
sus, jos, stanga, dreapta. Va trebui sa-l ajutam sa treaca de la modul liniar si unidimensional specific
de perceptie la perspectiva bi si tridimensioanala a spatiului.

Exercitiile pentru perceperea spatiului in relatie cu propriul corp sunt extrem de utile in
dezvoltarea copilului. Tot atat de importanta este dezvoltarea si diferentierea simtului tactil. El isi
foloseste degetele mai mult ca pe niste ochi decat ca pe niste unelte; va trebui ajutat sa-si formeze
deprinderi normale, iar varfurile degetelor vor fi astfel exersate incat sa-si pastreze cea mai mare
sensibilitate posibila.
Cand copilul invata sa mearga va invata sa se familiarizeze cu spatiul mic din camera sa, cu
obiectele din preajma sa si apoi cu spatii mai mari.
Sensibilitatea tactila trebuie cultivata prin activitati de modelaj, plastilina sau lut si, alte
mijloace similare care sa dezvolte in final o atitudine activa de luare in stapanire a mediului prin
activitate.
Intre terapiile ocupationale recomandate pentru a fi incluse in programul de recuperare a
deficientului neuromotor, amintim: Motet D., 2001
activitatile care sa formeze relaxarea musculara, in cazul spasticilor, iar in cazul paraliziilor faciale,
activitati care sa stimuleze contractia musculara in vederea tonifierii treptate;
activitati practice (de munca si distractiv - recreatoare), care sa dezvolte forta muschilor cu deficit,
toleranta si rezistenta la efort;
activitati de munca si sportive, care sa contribuie la recastigarea mobilitatii atat articulare, cat si
generale (de miscare, de deplasare - actiune), precum si la influentarea, recastigarea si
imbunatatirea componentelor coordinative;
categorii de activitati care sa vizeze executarea miscarilor voluntare, pana la automatizarea
acestora, folosind componente ale activitatilor de munca corespunzatoare particularitatilor fiecarei
persoane, incluzand atat activitati libere, cat si ustensilele si uneltele de munca;
activitati indelungate pentru ameliorarea componentelor senzorio-perceptive si ideomotricitatii;
activitati recreativ sportive si de intrecere, care sa imbunatateasca starea moral-volitiva si
afectiva a pacientilor, asigurand conditiile unei integrari sociale si profesionale fiecarei persoane;
activitati cotidiene, profesionale si recreative, care sa reduca starea de dependenta a pacientului,
asigurandu-i posibilitati crescute pentru realizarea sarcinilor ce-i revin in familie si societate.

Din fiecare categorie de activitati enumerate, se vor selecta acelea care sunt in stransa
legatura cu particularitatile fiecarui pacient in ceea ce priveste varsta, sexul, gradul de afectare, dar
si cu preocuparile profesionale, vocationale si recreative ale acestuia.
Asa cum s-a mai amintit, cu cat activitatile vor motiva mai tintit si mai bine pacientul, cu atat
rezultatele obtinute vor fi mai bune, satisfactiile persoanei in dificultate creand o stare pozitiva,
optima continuarii activitatii de recuperare.
De multe ori indeosebi la inceputul folosirii terapiilor ocupationale terapeutul va trebui sa
aleaga sau chiar sa ,,inventeze activitati stimulante ale diferitelor profesii, vizand direct partile sau
segmentele afectate (musculare, ligamentare, articulare s.a.).
Aceste activitati pot fi alese dintre cele bazate pe placa de slefuit, prinderea si deplasarea
unor obiecte de diferite marimi, panouri de exercitare a deprinderilor zilnice etc., sau din variante ale
acestora, dar si structurarea unor activitati noi.
In terapiile ocupationale pentru deficientii neuromotori, un rol important il au ortezele, pentru
realizarea carora s-a construit o adevarata industrie in tarile cu capacitati economice si cu o
adevarata protectie.
Ortezele reprezinta un dispozitiv special imaginat (proiectat) si construit pentru a pozitiona,
sustine si imobiliza un segment in posturi corective, pentru a ajuta musculatura deficitara, pentru a
contribui la refacerea functiei si la imbunatatirea tonusului musculat. Motet D. (2001)
La copiii deficienti mintal si la cei autisti, prezinta deosebita importanta activitatile de crestere
si ingrijire a animalelor domestice, mai ales a animalelor mici: caini, pisici, hamsteri, pesti etc. Spre
exemplu, ingrijirea unui animal, prin atasamentul care se creeaza intre copilul autist si animal poate
contribui laspargerea autismului si deschiderea catre lume a acestor copii. La deficientul mintal mai
sunt recomandate, pentru potentialul lor terapeutic deosebit, activitatile de ingrijire a plantelor si in
general cele cu caracter agricol.
In concluzie, in proiectarea activitatilor de ergoterapie si terapie ocupationala destinate
copiilor cu deficiente se va tine seama in primul rand de tipul si profunzimea deficientei acestora
precum si de necesitatea pregatirii acestora pentru meserii accesibile categoriei de deficienta din
care fac parte.

In urma unor studii cercetatorii de la Thomas Jefferson University au constatat ca

prin terapie ocupationala bazata pe integrarea senzoriala s-au obtinut cele mai bune
rezultate de la copii care sufera de autism si alte tulburari de dezvoltare. Acest tip de
terapie este fundamentata pe premisa ca dificultatea in interpretarea informatiilor
senzoriale afecteaza capacitatea unei persoane de a participa la activitatile zilnice
(inclusiv cele de autoingrijire) dar si la cele de joc.
Senzatiile tipice sunt percepute adesea ca factori distractori sau chiar de stres
pentru copiii cu autism. Unii copii vor tipa si isi vor acoperi urechiile atunci cand vor auzi
zgomote puternice sau vor refuza sa poarte haine cu materiale de anumite texturi, de
exemplu, ca urmare a faptului ca acestia nu pot procesa in mod corect informatiile pe
care le primesc prin intermediul simturilor. Atunci cand procesarea senzatiilor este
imbunatatita la copii cu autism se vor imbunatati si abilitatile lor de a-si indeplini
sarcinile zilnice.
Perioada de interventie prin terapie comportamentala care nu include integrare
senzoriala necesara pentru obtinerea de rezultate pozitive poate include intre 25 si 40
de ore pe saptamana timp de pana la 2 ani. Prin introducerea strategiilor de integrare
senzoriala in acest tip de terapie dar si tipuri specifice de modele ludice vor fi suficiente
trei ore pe saptamana, timp de 10 saptamani pentru ca schimbarile comportamentale
benefice sa apara. De exemplu, in cazul unui copil cu autism care nu tolereaza dusul si
are un comportament inadecvat pe parcursul dusului, se va interveni atat
comportamental prin oferirea de recompense pentru cresterea progresiva a timpului
petrecut la dus dar se va analiza si daca exista factori senzoriali care pot perturba
aceasta activitate. Terapeutul va evalua capacitatea senzoriala a copilului de a tolera
apa si modul in care acesta suporta tactil sau auditiv apa de la dus si va folosi
informatiile obtinute pentru a crea activitati specifice (inclusiv ludice) care sa gestioneze
aceste dificultati. Astfel, pe langa modelarea comportamentului se va interveni si in
directia controlului senzorial.
Totusi sunt necesare noi studii care sa vor includa o perioada mai indelungata de
analiza pentru a se determina daca toate aceste modificari de comportament rezultate

in urma terapiei ocupationale bazate pe integrarea senzoriala pot fi mentinute in timp,

fara interventii suplimentare.
Terapia prin arta l ajuta pe copil sa se inteleaga pe sine, sa se elibereze de
anxietatile si tensiunile acumulate, sa dezvolte abilitati de comunicare si sa exerseze si
optimizeze propriile capacitati de relationare cu ceilalti copii si cu adultii, ajutand in final,
la elaborarea unor strategii de rezolvare a conflictelor.
Iata cateva dintre beneficiile art terapiei:
- dezvoltarea inteligentei emotionale,
- dezvoltarea abilitatiilor de exprimare,
- comunicare si relationare,
- cresterea adaptarii in societate,
- o dezvoltare armonioasa, echilibrata, responsabilizare,
- dezvoltarea initiativei,
- dezvoltarea imaginatiei si a spiritului creativ,
- reducerea tensiunilor si a anxietatii,
- dezvoltarea unor intrumente sanatoase de rezolvare a conflictelor si dezvoltarea stimei
de sine.
Art-terapia utilizeaza toate formele expresive: pictura, sculptura, muzica, literatura,
poezia, teatrul, si dansul ca mijloace de punere in valoare si imbogatire a personalitatii
fiecaruia, ajutandu-l sa exprime emotiile profunde si dificultatiile pe care le intampina
sau pur si simplu sa se dezvolte armonios. Copiii au rareori limbajul si dezvoltarea
cognitiva necesare procesarii si redarii experientelor lor numai prin intermediul
cuvintelor, astfel incat ei isi completeaza comunicarile in mod spontan cu ajutorul
formelor simbolice de expresie si comunicare, cum ar fi joaca, metaforele si o varietate
de imagini vizuale, auditive si kinestezice.
Tehnicile de art-terapie ofera copiilor oportunitatea de a explora si exprima, prin
intermediul materialelor specifice creatiei artistice, dificultatile in legatura cu diversele
trairi sau relatii personale, dificultati ce ar putea fi greu de exprimat in cuvinte.

Atmosfera relaxata l indeamna pe copil sa se exprime liber oferindu-i posibilitatea de a

se descarca, de a dezvalui trairi care, in alte conditii, par a fi inacceptabile. Desenul si
pictura sunt utilizate pentru a ajuta copilul sa devina constient de sine, de existenta sa
in lume. Desenele pot fi folosite in moduri variate, cu scopuri multiple si la diferite nivele.
Prin intermediul picturii (inclusiv cea cu degetele) copilul isi exprima cu usurinta
emotiile. Simplul act de a desena fara interventie exterioara reprezinta o puternica
exprimare a sinelui care ajuta stabilirea identitatii persoanei si este o cale de exprimare
a sentimentelor. Desenul le ofera de asemenea, posibilitate de a a avea succes.
invatand sa aiba incredere in propriile forte, copilul se dezvolta. Modelajul ofera atat
experiente kinestezice, cat si tactile. Flexibilitatea si maleabilitatea lutului se potrivesc
unei varietati de nevoi.
El pare sa sparga adesea blocajele copilului, putand fi utilizat cu succes si de cei
care au mari dificultati in exprimarea sentimentelor. Copiii suparati pot simti un
sentiment al controlului si stapanirii de sine, prin intermediul lutului. Copilul agresiv
poate folosi lutul pentru a-l lovi si sfarama. Se utilizeaza de asemenea si plastilina. Lutul
si plastelina au si un efect benefic in sensul relaxarii mainilor, in urma realizarii unor
exercitii specifice. Modelajul este una dintre activitatile preferate de copii.
Colajul ajuta la eliberarea imaginatiei si poate fi utilizat ca exprimare senzoriala si
emotionala, folosind diverse exercitii. Ajuta foarte mult si in ceea ce priveste
imbunatatirea motricitatii fine. Povestile si confectionarea de masti au rolul de a-l ajuta
pe copil sa asimileze experientele traite si realitatea in general. Copilul invata sa dea
sens lumii din afara lui dar si sa-si structureze gandurile. Alte tehnici folosite sunt teatrul
de papusi, jocul de rol, jocurile de miscare, muzica si dansul, etc.
Numita si dieta senzoriala, aceasta terapie implica un program de activitati strict
planificate de catre terapeutul ocupational, fiecare dieta fiind alcatuita si dezvoltata
astfel incat sa preintampine nevoile sistemului nervos al copilului respectiv. O dieta
senzoriala stimuleaza receptorii de contact (tactil, vestibular si proprioceptiv) prin tehnici
de alerta, organizare si calmare.

Metodele de dezvoltare a abilitatilor motorii care constau in educarea

fizicaadaptativa, educarea miscarilor si gimnastica, sunt folosite deseori de catre
terapeutii ocupationali si de catre medici. Chiar daca este foarte important catoate
aceste abilitati sa fie antrenate, abordarea integrarii senzoriale este vitala in tratarea
tulburarii de integrare senzoriala. Abordarea integrarii senzoriale este ghidata de un
aspect important motivatia copilului in a-si selecta activitatile. Permitandu-le copiilor
sa fie implicati activ si sa exploreze activitatile care ofera experientele senzoriale
benefice lor, copiii devin mai maturi si mai eficienti in a-si organiza informatia senzoriala
Pentru a determina aparitia tulburarii de integrare senzoriala, evaluarea poate fi facuta
de catre un terapeut ocupational calificat sau de catre un medic.
De obicei, evaluarea consta atat in aplicarea unor teste standardizate, cat si
observarea structurata a raspunsurilor la stimulari senzoriale, postura, echilibru,
coordonare si miscari oculare. Rezultatele testelor si datele evaluarii, impreuna cu
informatiile de la alti profesionisti si parinti, sunt atent analizate de catre terapeut care
face apoi recomandari in privinta tratamentului adecvat. Tulburarea sau disfunctia de
integrare senzoriala este o tulburare neurologica provenita din incapacitatea creierului
de a integra anumite informatii primite de la cele cinci sisteme senzoriale principale ale
corpului.
Aceste sisteme senzoriale sunt responsabile pentru detectarea semnalelor
vizuale, a sunetelor, mirosurilor, gusturilor, temperaturilor, durerii si pozitiei si miscarii
corpului. Apoi, creierul isi formeaza o imagine combinata a acestor informatii pentru ca
corpul sa inteleaga ceea ce se petrece in jurul lui si sa reactioneze adecvat.
Continua relationare intre comportament si functionarea creierului se numeste
integrare senzoriala. Integrarea senzoriala ofera un fundament important pentru mai
tarziu, pentru invatarea complexa si comportament.
Experientele senzoriale includ atingerile, miscarea, vigilenta corporala, vederea,
sunetele, mirosul, gustul si forta gravitationala. Diferentierea intre aceastea poarta
numele de integrare senzoriala. In timp ce procesul integrarii senzoriale se petrece

automat si fara eforturi pentru majoritatea, pentru altii procesul nu functioneaza bine.
Efort intens si atentie mare sunt necesare acestor oameni pentru ca integrarea
senzoriala sa se petreaca, fara o garantie ca este eficienta. Cand acest lucru se
intampla, scopurile nu sunt atinse usor, rezultand tulburarea de integrare senzoriala.
Potrivit Sensory Integration International (SII), o corporatie non-profit preocupata
de impactul problemelor de integrare senzoriala in viata oamenilor, cateva dintre
semnele prezentei tulburarii de integrare senzoriala sunt urmatoarele:
- Hipersensibilitate la atingeri, miscari, imagini sau sunete.
- Nu reactioneaza corespunzator la atingeri, miscari, stimuli vizuali sau sunete.
- Dificultati specifice de invatare/ performante academice slabe.
- Dificultati in a face transferul de la o situatia la alta.
- Tendinta de a fi usor de distras/Control limitat al atentiei.
- Nivelul activitatii este de obicei neobisnuit de inalt sau de scazut.
- Probleme sociale si/sau emotionale.
- Dificultati in a invata noi miscari.
- Intarzieri in exprimare, discurs verbal sau abilitati motorii.
- Neindemanare sau nepasare aparenta.
- Impulsiv, fara autocontrol.
- Incapacitate de a se auto-calma.
Constiinta de sine/vigilenta corporala scazute. Cercetarile au identificat autismul si
ADHD ca fiind cele mai mari tulburari care contribuie la aparitia disfunctiei de integrare
senzoriala, alaturi de tulburarile de invatare, dizabilitatile de dezvoltare si sindromul X
fragil.
Terapia cognitiv comportamentala, o abordare terapeutica limitata ca timp de
interventie cu scopul de a modifica gandurile irationale, emotiile distructive, si
comportamentele nepotrivite s-a dovedit a fi eficienta in tratarea Tulburarilor anxioase la
copii. Acest tip de terapie este aplicabila si copiilor cu Sindromul Asperger sau Autism
inalt functional cu anumite modificari.

Terapia cognitiv comportamentala aplicata persoanelor cu aceste tulburari sufera

modificari datorita faptului ca acesti subiecti au un profil cognitiv diferit de cel al
persoanelor care se incadreaza in normal.
Copiii si adulti cu Sindromul Asperger sau Autism inalt functional pot beneficia
mult in urma terapiei insa terapia trebuie sa se bazeze pe intelegerea naturii
Sindromului Asperger si Autismului, in special a abilitatilor persoanelor cu aceste tipuri
de tulburari de a intelege propriile ganduri si ale celorlalti si abilitatile de a comunica.
Terapia personelor cu aceste tulburari cere ca terapeutul sa cunoasca ultimele cercetari
de psihologie cognitiva in cazul personelor cu SA si Autism, in special teoria mintii si
cercetarile asupra functiei executive si slabei coerente centrale.
S-ar putea ca in cazul persoanelor cu SA sau Autism sa se dezvolte o
perspectiva teoretica si psihoterapeutica cu totul noua, bazata nu pe abilitati, experiente
si ganduri ale copiilor tipici ci pe un prfil diferit al abilitatilor, experientelor si gandurilor
copiilor cu SA si Autism. In cazurile prezentate mai sus terapia trebuie sa se axeze pe
urmatoarele aspecte:
- Educatia afectiva
- Distorsionarile cognitive
- Teoria mintii.
Muzica n terapia cu copiii autiti
Muzica este o form de comunicare care are efecte linititoare pentru copiii
autiti
Deoarece copiii autisti sunt hipersensibili la stimuli externi, ei tind sa aiba o afinitate
puternica pentru a asculta muzica si pentru a canta la instrumente muzicale.

Cercetarile specialistilor despre influentele muzicii asupra copiilor diagnosticati cu

autism au demonstrat beneficiile utilizarii acestei terapii ca mijloc de sprijinire a
abilitatilor de vorbire si de mentinere a unui contact vizual mai bun.

Astfel, desi rostesc foarte putine cuvinte sau nu vorbesc deloc, copiii autisti sunt
receptivi la muzica, si chiar pot canta. Scopul folosirii muzicii nu il constituie cel de
obtinere de performante, ci de a-i invata sa comunice, pentru ca ei au capacitatea de a
recunoaste tonalitatile si tind sa aiba aptitudini extraordinare pentru muzica. Copiii
autisti sunt deosebiti de talentati in aria muzicii, atat in a canta la un instrument, cat si a
fredona. De aceea, pe fondul acestei tehnici se pot construi abilitatile limbajului.
Aceasta tehnica a fost studiata intr-o cercetare in care un terapeut a potrivit combinatii
de consoane si vocale cu notele muzicale pentru a invata un copil autist sa vorbeasca
cuvinte

simple

cantandu-le.

Prin terapia prin muzica se poate crea un cadru securizat in care copilul invata
nu numai sa comunice, dar si diverse sarcini, invata sa respecte reguli sau conventii
sociale. De exemplu, daca cel mic nu executa contactul vizual, jocurile muzicale care
presupun sa-l priveasca pe terapeut pot ajuta in acest sens. De asemenea, pot fi
utilizate instrumente simple, cum ar fi tamburina sau un clopotel, jucandu-te cu ele
exact langa capul tau, in fata copilului. in felul acesta, cel mic devine mai confortabil in
privinta contactului vizual.
Este indicat sa fie cautate cantece apropiate varstei lui pentru a le folosi in a-l ajuta sa
invete cuvinte si semnale ale corpului. Pot fi create cantece repetitive pe care copiii sa
le invete. in plus, cuvintele cantecului pot crea o modalitate prin care copilul sa-si
comunice nevoile sale prin cantec.
Un exercitiu ar putea fi ca adultul sa ii cante copilului diverse melodii in timp ce tine in
brate o papusa. Cand in cantec se mentioneaza cuvantul somn, adultul sa intinda
papusa pe pat, iar cand se mentioneaza trezire, sa salte papusa in aer.

De asemenea, cunoasterea unui instrument muzical poate ajuta la construirea stimei de

sine, precum si la relaxarea copilului. Important este sa fie observate preferintele
muzicale ale celor mici si aceste principii ale terapiei sa fie folosite atat in mediul
educational, cat si acasa.

2 Aprilie este ziua internationala pentru lupta impotriva autismului.

Capacitatea de a actiona reprezinta ceva de care avem nevoie in fiecare zi, in aproape
fiecare moment din viata noastra. Nu conteaza daca ne dorim sa facem o cafea sau ne
dorim sa avem succes in cariera, intotdeauna vom avea nevoie de abilitatea de:

a planifica o activitate;

a incepe activitatea respectiva;

a desfasura activitatea intr-un mod satisfacator;

a finaliza activitatea cu succes (sau cel putin sa fii capabil sa faci fata unui
rezultat negativ si sa inveti din el).

Abilitatea de a trai independent este un scop comun pentru terapia ocupationala si

tratamentul medical (in general) pentru ca include abilitatea de a actiona neasistat.

Pentru a atinge o calitate a vietii satisfacatoare, oamenii au nevoie sa fie capabili sa

actioneze. Pentru aceasta, cu totii avem nevoie de anumite abilitati. Terapia
ocupationala se focalizeaza pe urmatoarele:

incredere in sine;

stima de sine;

abilitatea de a lua decizii;

responsabilitate pentru propria persoana;

constientizarea realitatii;

putere de concentrare, atentie, perseverenta;

toleranta la frustrare;

gestionare a fricii, tensiunii si agresivitatii;

exprimare a emotiilor;

constientizare corporala;

comunicare si abilitati sociale;

potential si energie;

motivatie.

Terapia ocupationala se adreseaza:

copiilor cu probleme senzoriale;

copiilor cu probleme de invatare;

copiilor cu autism;

copiilor cu tulburari de dezvoltare;

copiilor cu tulburari mentale sau de comportament;

copiilor cu probleme fizice si motrice;

copiilor cu boli cronice.

Recuperarea

prin

terapie

ocupationala

imbraca

mai

multe

forme: terapia

educationala, ludoterapia siergoterapia.

Terapia educationala este o forma de terapie utilizata pentru a ajuta indivizii care
prezinta diferente la nivel de invatare sau persoanele cu anumite dizabilitati. Aceast
forma de terapie ofera o gama larga de interventii intensive care sunt create pentru a
remedia problemele de invatare. Aceste interventii sunt individualizate si unice pentru
fiecare persoana.
Acest tip de terapie ajuta persoanele cu dizabilitati sa-si consolideze capacitatea de a
invata, prin implicarea in activitati care le dezvolta capacitatea de procesare,
concentrarea si abilitatile de memorare. Utilizand o varietate de metode si materiale de
invatare, aceasta terapie permite membrilor participanti la programe, dobandirea
anumitor competente.
Pentru ca fiecare persoana invata diferit si proceseaza informatia intr-o maniera unica,
informatia este preluata prin intermediul celor cinci simturi. Unele persoane invata mai
bine privind (invatare vizuala) in timp ce altii invata mai bine auzind anumite informatii
(invatare auditiva). O alta metoda practicata, care pentru unii se dovedeste foarte
eficienta este invatarea tactila, un stil de invatare care are loc atunci cand individul
desfasoara o activitate fizica, mai degraba decat atunci cand asculta o prelegere sau
cand vizioneaza o demonstratie.
Ludoterapia contribuie la depistarea si patrunderea in intimitatea complexa a Eu-lui
copilului cu dizabilitati, a mecanismelor motivationale si a resurselor afective in
stabilirea relatiilor cu ceilalti, la antrenarea in activitate si la formarea sistemului
atitudinal, ceea ce faciliteaza dezvoltarea personalitatii. Ca atare, psihoterapia prin joc
contribuie la refacerea psihofizica a subiectului si la facilitarea diverselor modalitati
compensatorii, ducand in final la recuperare.

Jocul conceput ca invatare si terapie se inscrie in noua tendinta de evolutie a metodelor

de predare-invatare, care urmaresc sa transforme rolul profesorului-terapeut si sa
acorde noi posibilitati copilului deficient mintal. Jocul-invatare si terapie incepe sa ocupe
un loc din ce in ce mai bine definit in categoria metodelor, tehnicilor care dezvolta
capacitatea de observare, de analizare si de operare cu operatori logici, intr-un cuvant,
care dezvolta abilitati de invatare si dezvoltare.
Ergoterapia sau activitatile de tip lucrativ sunt un mijloc de exprimare, permitand
persoanei sa creeze in realitate ceea ce a vazut, trait sau imaginat. Activitatile
ergoterapeutice implica gandire, planificare, presupunere si alegere, pentru ca la finalul
activitatii, individul sa fie mandru ca a creat o jucarie, un panou decorativ sau un obiect
util. Acest lucru ii da un sentiment revigorant si ii confera un simt al realizarii si increderii
in sine.
Activitatile ergoterapeutice cu ajutorul uneltelor ajuta la dezvoltarea membrelor
superioare si contribuie la progresul capacitatilor de coordonare. In general, prin
activitatile de ergoterapie se obtine progresul si nu regresul personalitatii umane, fie ea
cu handicap sau nu.
Obiectivele pentru activitatile de ergoterapie sunt:

dezvoltarea deprinderilor manuale;

dezvoltarea respectului fata de rezultatele muncii lor;

consolidarea deprinderilor tehnice (ex. taiat, lipit, indoit, bobinat, insurubat

si formarea unor noi deprinderi impletitul, imbinarea);

consolidarea abilitatilor de a finaliza lucrul inceput si disciplina pastrarii

materialelor in ordine;

educarea rabdarii, respectarii regulilor, cooperarea cu alte persoane in

vederea realizarii unor lucrari de grup;

familiarizarea persoanelor cu dizabilitati cu diferite materiale, pe care incep

sa le analizeze in timp ce le folosesc: forma, marime, culoare, consistenta.

Activitatile ergoterapeutice pun accentul pe reeducarea gestualitatii, a indemanarii,

invatarea unor deprinderi noi si utile, dezvoltarea expresivitatii, readaptarea/adaptarea
la efort. Activitati ca desenul, pictura, modelajul sunt foarte importante in dezvoltarea
proceselor gandirii, pentru o mai buna coordonare oculara si manuala, pentru
dezvoltarea motricitatii fine.
Rolul psihoterapeutului

Ajuta copiii sa isi exerseze abilitatile motorii fine, astfel incat sa poata
manevra jucariile (chiar si cu piese mici) si sa isi dezvolte abilitatile de a
scrie cu mana;

Contribuie la imbunatatirea activitatilor de joc care solicita coordonarea

mana-ochi (loveste o tinta, bate mingea, copiaza la tabla etc.);

Ajuta copiii cu tulburari de comportament sa isi gestioneze furia si sa o

foloseasca in scopuri pozitive (sa exprime ce simt, sa participe la activitati
etc.);

Invata copiii cu intarzieri de dezvoltare sa realizeze sarcinile de baza

(spalat, imbracat, spalarea dintilor, mancat fara alt ajutor);

Ii invata pe copiii cu handicap motor sa dobandeasca abilitatile de

coordonare necesare in procesul de hranire, utilizarea unui computer sau
sa imbunatateasca viteza si lizibilitatea scrisului;

Evalueaza necesitatea echipamentelor speciale de genul scaunelor cu

rotile, echipamente speciale pentru usurarea imbaierii sau ajutoare pentru
facilitarea comunicarii copiilor cu diferite probleme de sanatate;

Practica diverse activitati cu copiii care au probleme senzoriale si de

concentrare in scopul de a le imbunatati capacitatea de focusare si
abilitatile practice.

Terapia ocupationala ofera copiilor metode variate, activitati placute, distractive, pentru
a imbogati deprinderile cognitive, fizice si motorii si pentru a spori increderea in sine.
Cu ajutorul terapiei ocupationale, un copil cu probleme in dezvoltare va invata sa
interactioneze cu membrii familiei si sa dezvolte relatii sociale cu alti copii si parteneri
de joc.

Sa fii autist nu inseamna sa fii neuman. Insa inseamna sa fii un strain. Inseamna
ca ceea ce este normal pentru mine, nu este normal pentru alti oameni. Sub
anumite aspecte, eu sunt foarte prost echipat pentru a putea supravietui in
aceasta lume, precum un extraterestru esuat fara un manual de
orientare...Acordati-mi demnitatea de a ma cunoaste in termenul meu recunoasteti faptul ca suntem in mod egal straini unii fata de ceilalti, ca felul meu
de a fi nu este doar o versiune defecta a felului vostru de a fi. Suspendati pentru
o clipa propriile voastre prezumtii! Definiti-va proprii termeni! Lucrati cu mine
pentru a construi punti intre noi..."
Jim Sinclair (1992) - persoana cu autism