Sunteți pe pagina 1din 2

Mai mult decat un conflict inghetat: Karabahul de Munte (II)

Dan Nicu,

Dupa cum scriam anterior, recentele confruntari militare din regiunea separatista Nagorno-Karabah nu au fost
primele de acest gen de dupa semnarea armistitiului din 1994. Foarte frecvent, pe linia frontului au loc
schimburi de focuri intre trupele armene (inclusiv armata autoproclamatei republici a Karabahului de Munte) si
cele azere. Uneori, aceste schimburi se soldeaza cu victime de ambele parti.
Nici pace, nici razboi
Concentrarea masiva de trupe cu posibilitatea de interventie imediata pe care cele doua state, Armenia si
Azerbaidjan, o mentin de peste doua decenii pe linia frontului, si frecventele confruntari dintre acestea, fac ca
definitia ,,conflictului inghetat" (zona cu regiune separatista in care s-a instaurat un status-quo acceptat, de
facto, de partile aflate in conflict - ceea ce exclude, pentru moment, confruntarea armata) sa nu poata fi aplicata
in intregime in acest caz.

Avem de-a face cu o situatie mult mai volatila decat cea din alte puncte fierbinti ale fostei Uniuni Sovietice.
Potentialul de reluare a luptelor este sporit de situatia de pe teren: trupele armene au ocupat teritorii azere
exterioare regiunii Karabah, pretextul invocat fiind cel de a inlatura pericolul bombardarii localitatilor
importante de artileria azera. In plus, asa-zisul ,,Proces de la Minsk" din cadrul OSCE, formatul de negociere a
rezolvarii conflictului dirijat de Rusia, Franta si Marea Britanie, nu reuseste sa propuna variante de solutionare a
conflictului acceptate de ambele parti, cea azera si cea armeana. Azerbaidjanul insista cu fermitate asupra unei
solutii care sa presupuna in mod exclusiv ramanerea intregii zone disputate in cadrul statului azer, iar Armenia
este dispusa sa discute despre independenta autoproclamatei republici a Karabahului de Munte.
In aceste conditii, situatia din Karabah poate fi caracterizata mai curand prin expresia ,,nici pace, nici razboi".
Daca privim situatia din aceasta perspectiva, devine clar ca luptele din 1-5 aprilie au reprezentat un apogeu al
acestei stari de absenta a pacii, si in acelasi timp un semn. Dat de Azerbaidjan Armeniei si comunitatii
internationale, precum ca statul azer condus de Ilham Aliev printr-un regim autoritar nu este dispus sa mai
astepte mult timp rezultate de negocieri internationale pentru a-si restabili controlul asupra teritoriului care, din
punctul de vedere al ONU, ii apartine de jure.
Un anumit rol in escaladarea militara de la inceputul lui aprilie il pot avea si conditiile interne din Azerbaidjan.
In ultimii ani, pe fondul scaderii preturilor mondiale la petrol, Azerbaidjanul exportator de hidrocarburi devine
tot mai vulnerabil din punct de vedere economic. Testarea capacitatii de recuperare a teritoriilor pierdute, prin
interventie militara, arata o nerabdare a autoritatilor de la Baku de a transa aceasta problema de securitate
nationala pana la scaderea veniturilor sub un anumit nivel si slabirea posibilitatii statului azer de a interveni.
Schimb de teritoriis
Unul dintre planurile cele mai cunoscute de rezolvare a conflictului din Nagorno-Karabah prevedea ca teritoriile
din afara Karabahului de Munte sunt reincorporate Azerbaidjanului in schimbul recunoasterii de catre
Azerbaidjan a apartenentei regiunii Karabah la Armenia. De asemenea, Armenia urma sa retina o parte din
raionul Lacin, regiune care face legatura directa intre Armenia si Karabahul de Munte. In schimbul acestor
cedari ale Azerbaidjanului, partea armeana trebuia sa-i cedeze fostul raion Merghi, partea de sud a actualei
regiuni (marz) Syunik. Teritoriul cedat de Armenia urma sa faca legatura terestra continua intre teritoriul de
baza al Azerbaidjanului si regiunea Nahicevan, parte a Azerbaidjanului. La prima vedere, partea armeana isi
vede obiectivul indeplinit: pastrarea regiunii Karabah si recunoasterea oficiala, legiferarea controlului armean in
respectiva regiune.
Dar exista un mare ,,dar". Fasia de teritoriu din sudul Armeniei se afla pe frontiera Armeniei cu Iranul. Daca
Armenia pierde aceasta legatura terestra, atunci poate ramane complet blocata de lumea exterioara in cazul in
care azerii si turcii ii ataca, iar Georgia ramane neutra. In afara de asta, in vestul regiunii azere Nahicevan se afla
unica portiune de frontiera turco-azera care leaga cele doua state. Momentan, de fapt, nu le leaga asa cum si-ar
fi dorit amandoua - iar o continuitate terestra intre cele doua parti ale Azerbaidjanului ar rezolva problema.
Azerbaidjanul ar ajunge conectat direct, terestru, prin continuitate geografica, de principalul sau aliat si
protector, Turcia. Din punct de vedere strategic, azerii sunt cei profita pe termen lung din aceasta solutie.
Viitorul reglementarii problemei Karabahului de Munte este unul cat se poate de incert, dar si imprevizibil. Insa
o a treia cale, pe langa variantele violente si non-violente (negocieri) de a obtine transarea defintiva a
conflictului, nu exista. Dezirabile sunt negocierile, insa, bazandu-se pe evolutia conflictului din 1994 incoace,
observatorii regiunii nu pot exclude nici varianta militara.