Axiomă şi Sens

de Florin Caragiu
Cotidianul "Lumina", Duminică 18 Aprilie 2010.

În lecţia de deschidere ţinută la Universitatea din

Erlangen în 1872, matematicianul Felix Klein a
definit o doctrină matematică, sau, cum zice el:
geometrie ca teorie a invarianţilor unui anumit
grup de transformări. Raportul dintre invarianţi şi
transformare, precum şi proprietatea latentă a
doctrinelor matematice de a fi "închise" printr-un
cadru iniţial dat, care este sistemul de axiome
consistent (adică liber de contrazicere) şi
categoric (sau complet) i-au sugerat
matematicianului Ion Barbu punţi de legătură
între matematică şi spiritualitate. Astfel îl vedem
pe matematicianul poet creatorul unei axiomatici
modelate în limbaj natural, care îşi propune, într-
un fel, să fie o traducere în înţelesul omului şi
"pentru om" a imaginii pe care matematica o
oferă lumii, a ideilor înalte pe care ea le poate evoca. La nivel foarte intuitiv,
înţelegem că această axiomatică porneşte de la ideea de invariaţie, persistentă în
miezul tuturor transformărilor.

Aplicat la opera poetică a lui Barbu, principiul respectiv arată că, independent de
vreuna dintre reprezentările particulare, unitatea cu care ele se măsoară sau se
conjugă rămâne una. Mai mult decât atât: unitatea, afirmă poetul, este chiar ea
motorul complexităţii şi a subtilei diferenţieri poetice, aşa cum Dumnezeu a fost
privit ca o maximă complexitate în unitate, iar unitatea sa absolută ca o condiţie
sine qua non a pluralităţii şi complexităţii. Temeiul ideilor atât de evocatoare, cum
sunt cele de consistenţă şi completitudine, nu poate fi decât un univers rotunjit în
sine, un univers al împlinirii spirituale. La aceasta trimite - intenţionat sau nu -
universul de o celebritate eliptică al matematicii. Gândită hermeneutic, există o
axiomă fundamentală ce coincide cu sensul maxim, cel ce se distribuie fără să se
împartă.

Tendinţa către o unitate ce închide în sine o maximă deschidere semnificativă a

fost descrisă de poeticianul Barbu ca o ridicare în înaltul unui "univers de curăţii şi
semne", căci, afirmă el, "prin poezie, ca şi prin geometrie, înţeleg o anumită
simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă şi, mai ales, a acestui
loc luminos într-un punct înalt, care este un univers purificat". "Aici intervine"-
continuă gânditorul citat, "problema modelului canonic", adică modelarea cu
unităţi de maximă semnificaţie, numai ele putând susţine unitatea şi integritatea
unui univers cu temei spiritual. Au existat diverse luări de poziţie despre influenţa
teologiei creştine, a Ortodoxiei, în poezia lui Ion Barbu. Marin Mincu, de pildă, în
teza sa de doctorat, a arătat că parte din poemele ciclului "Joc secund" (Lemn sfânt,
Legendă, Steaua Imnului, Margini de seară, Poartă) au un lirism ascuns "deductibil
prin descifrarea gnomicului biblic conţinut", cu evocarea elementelor de ritual
creştin.

În amplul studiu publicat de Mandics György, dedicat poeziei lui Ion Barbu, se
recunoaşte de asemenea că elemente ale universului creştin, momentele lui bine
cunoscute, au putut fi folosite în această poezie pentru "forjarea unor sensuri
surprinzătoare", la "scurtări de drumuri", "cu speranţa univocităţii codului biblic"
(acea univocitate infinit deschisă cum este "deschiderea în închidere" la care s-a
referit filosoful Noica, n. n.), element necesar "pentru a elimina schelăria
construcţiei ideatice, pentru a scădea redundanţa (entropia, n. n.) exprimării". În
acest context, mesajul creştin, cu cuprinderea sa maximă, poate deveni axa
fundamentală după care se roteşte universul poetic. A fost remarcat de asemeni
faptul că sentimentul de bucurie cognitivă dobândeşte în confesiunile lui Ion Barbu
o tonalitate cunoscută din operele lui Dionisie Areopagitul, o coloratură înrudită cu
trăirea mistică.

Astfel, Barbu nu vorbeşte despre cunoaştere pur şi simplu, ci despre "cunoaştere

mântuitoare". Să alegi între graţie şi Har, între încântare şi Mântuire, iată canonul
întrebării pe care şi-a pus-o poetul român. Aşa-numitul ermetism barbian, mult
comentat în variate moduri, este caracterizat prin laconicitate, rigoare şi prezenţă
substanţială a unui sens ascuns, totodată acesta din urmă fiind compatibil cu o
calitate aproape hieratică sau ascetică, care i-a fost conferită imaginii. Ca într-o
icoană bizantină, aici nu întâlnim procedee de copiere a realităţii în sintaxă şi
reprezentare. Ne întâmpină elipsa verbului. Substantivul, prezenţa devin
copleşitoare şi atotgrăitoare. Tendinţa poeziei lui Barbu este de a nu folosi
metafore şi alegorii naturaliste, prin punerea în mişcare a unor lanţuri de substituţii
verbale. Dimpotrivă, preferinţa merge spre cuvintele primare, spre imaginea
neîmpodobită. Acestea îşi recapătă, astfel, o substanţă primordială a înţelesului şi o
densitate neobişnuită a prezenţei. Ele sunt în sine "existenţe substanţial indefinite".
Indefinite ca şi punctul, dreapta, planul sunt omul, existenţa, cunoaşterea...
Simplitatea lor e numai aparentă, iar iluzia că le putem lesne defini constă numai în
"valoarea lor de schimb", pe care omul naiv le-o atribuie şi care le este conferită de
dicţionar, unde noţiunile de bază se deduc reciproc una din alta şi în final nimic nu
pare să rămână neexplicat. Dar când totul pare spus, nimic n-a fost epuizat.