Sunteți pe pagina 1din 8

Situaţia de comunicare

Situaţia de comunicare este definită, în general, drept situaţia în care


este prezentă o informaţie. După Roman Jakobson, componentele şi
funcţiile actului de comunicare pot fi definite astfel: cel care se
adresează ( transmiţătorul ) trimite un mesaj destinatarului ( receptorul ). Pentru
ca mesajul să-şi îndeplinească funcţia, el are nevoie de un context la care se
referă ( sau un referent), pe care destinatarul să-l poată înţelege şi care
să fie verbal sau posibil de verbalizat. Mai este necesar un cod, întru totul sau
parţial cunoscut vorbitorilor şi un contact ( legătura materială sau
psihologică prin care cei doi au posibilitatea să comunice ).
Cu alte cuvinte, emiţătorul este sursa de informaţie prezentă într-o situaţie
de comunicare; receptorul este beneficiarul informaţiei; mesajul este vehiculul
informaţiei; acesta se propagă printr-un canal fizic; codul este sistemul de
comunicare pe baza căruia se construiesc mesajele; acesta trebuie să fie
comun emiţătorului şi receptorului; în orice situaţie de comunicare,
mesajul vehiculează informaţie despre un anumit referent.
În comunicare pot să apară anumite situaţii, cărora le corespund anumite
funcţii ale actului de comunicare, în funcţie de componenta actului de
comunicare asupra căreia se concentrează mesajul:
Comunicarea orientată asupra : emiţătorului subliniază funcţia emotivă,
expresivă a limbajului; predomină persoana I;
destinatarului subliniază funcţia interogativă sau
de apel sau conativă ( în raport cu destinatarul ); adresarea este la
persoana a doua; sunt prezente verbe la imperativ şi substantive în
vocativ;
contextului subliniază funcţia de reprezentare sau
referenţială ( care stabileşte o relaţie între enunţ şi universul exterior,
corespunzătoare referentului ); textul are aspect descriptiv, informativ,
cognitiv; predomină persoana a III-a.
Interlocutorii controlează: condiţiile de receptare ( ton, intonaţie, atenţie ).
Apar formule de tipul: mă auzi? Vorbeşte mai tare. Contactului între
interlocutori îi corespunde funcţia fatică.
codul, adică limbajul folosit. Codului îi
corespunde funcţia metalingvistică.
Mesajul centrat asupra lui însuşi face posibilă manifestarea funcţiei sale
poetice. Această funcţie este prezentă în poezie, dar şi în proză, şi
presupune utilizarea unor elemente prozodice, gramaticale şi
semantice specifice.
REGULI ALE COMUNICĂRII ORALE
Reguli ale emiţătorului
3 Emiţătorul trebuie să comunice în aşa fel încât să se facă
înţeles
4 Pentru a se face înţeles, emiţătorul trebuie: să ştie el însuşi ce
vrea să comunice; să aplice regulile de exprimare corectă.
Reguli ale receptorului
5 Receptorul trebuie să fie atent la ceea ce îi comunică
emiţătorul.
6 Receptorul şi emiţătorul trebuie să înţeleagă aceleaşi lucruri
prin cuvintele pe carele folosesc.
Comunicarea orală are câteva trăsături specifice. Acestea pot fi: lingvistice,
nonlingvistice şi paralingvistice.
Trăsăturile lingvistice ale comunicării orale sunt de două tipuri: unele
constituie greşeli, deci trebuie evitate, altele nu sunt greşeli, dar sunt
elemente specifice oralităţii. Elementele specifice oralităţii care nu sunt
greşeli pot fi fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice. Interesează în
principal elementele fonetice şi sintactice.
Principala trăsătură fonetică a limbii vorbite este deformarea cuvintelor. În
comunicarea orală, cuvintele nu îşi păstrează întotdeauna forma pe care o
au în scris. Deformările sunt provocate de ritmul vorbirii. Emiţătorul nu
are neapărat intenţia de deforma pronunţia cuvintelor.
Din punct de vedere sintactic, comunicarea orală este caracterizată de
prezenţa construcţiilor eliptice, care înseamnă suprimarea dintr-un enunţ
a unuia sau a mai multor constituenţi. Elipsele pot fi admise în măsura
în care enunţurile rămân inteligibile. Tautologia este o formă specială de
repetiţie care constă în folosirea aceluiaşi cuvânt ( sau a formelor
aceluiaşi cuvânt ) într-o structură sintactică fixă: „Prostul tot prost; nu
se învoia cu nici un chip”.
Trăsăturile nonlingvistice sunt cele care nu au legătură cu limba şi se
referă la : sursa mesajului oral; canalul de transmitere a acestuia şi la
simţul căruia mesajul oral i se adresează; elementele care însoţesc
mesajul oral; tendinţele participanţilor.
Sursa mesajului: orice act de comunicare orală se bazează pe vocea
omenească.
Canalul de transmitere a mesajului oral este natural sau artificial. Importantă este
accesibilitatea.
Elemente care însoţesc mesajul oral: mimica, gesturile, poziţia corpului.
Trăsăturile paralingvistice ale comunicării orale se referă la felul în
care comunică emiţătorul: pauze, accentuări ale cuvintelor, intonaţie.

FORME ALE COMUNICĂRII ORALE

DIALOGUL
Este o situaţie de comunicare orală în care protagoniştii sunt alternativ
emiţători şi receptori. Este forma cea mai generală de comunicare
orală.
Caracteristici:
7 Este un ansamblu de interacţiuni verbale susţinute de
elemente paraverbale şi nonverbale.
8 Este structurat.
9 Este dependent de context ( contextul fiind reprezentat de
împrejurarea în care se desfăşoară dialogul; măsura în care
colocutorii se cunosc; raporturile sociale şi afective
dintre ei ).

Structură:
Dialogul are două componente principale: un ansamblu de interacţiuni
între cel puţin doi colocutori; un ansamblu de strategii prin care
vorbitorul urmăreşte ca acţiunile sale asupra receptorului să fie
eficiente.
Interacţiunile se produc în toate părţile dialogului, adică : în partea
introductivă (care cuprinde formule introductive ); în partea centrală
( care conţine oferta de dialog şi consecinţele ei sau consecinţele
ofertei de dialog, dacă oferta a fost sugerată deja în partea
introductivă ); în partea finală ( care cuprinde formulele de retragere ).
Oferta exprimă intenţia vorbitorului care deschide un dialog.
Strategiile vorbitorului: acesta încearcă să câştige bunăvoinţa receptorului;
periodic, el verifică dacă partenerul său de dialog este atent (Ştii, Ce
crezi?, Ai înţeles? ) reliefează anumite elemente din mesaj.
Un participant la dialog trebuie să ţină seama de mai multe aspecte ale
dialogului: de felul cum preia cuvântul, de durata intervenţiei sale, de
adecvarea mesajului la context, la scopul urmărit, la direcţia de
desfăşurare a dialogului. Rolul de emiţător se preia atunci când
antevorbitorul şi-a încheiat intervenţia şi când nu există altcineva care
să fi anunţat că doreşte să intervină. În cazul unui dialog între persoane
care nu sunt cunoscute de cel care doreşte să intervină, acesta trebuie să ceară
permisiunea de a participa la dialog. Intervenţia unui emiţător nu
trebuie să fie lungă.

FORME ale dialogului

Conversaţia este un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care


participanţii cunosc regulile generale ale dialogului. Este mai puţin
supusă regulilor decât alte forme ale dialogului.
Discuţia este un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli,
acceptate în prealabil de toţi participanţii. Ca formă de dialog, discuţia
poate să apară în diferite situaţii, cum ar fi: examinarea orală,
şedinţele de judecată, interviurile de angajare, dialogurile cu lucrătorii
din serviciile publice etc.
Dezbaterea este una dintre cele mai structurate forme de dialog. În cadrul acesteia, se
fixează o temă de interes larg, care priveşte grupuri sociale sau
profesionale. Tema şi durata dezbaterii sunt anunţate din timp
participanţilor.
Metoda dezbaterii propune abordarea unei teme din două perspective opuse. De
aceea, în toate tipurile de dezbatere există două echipe: una dintre ele
( echipa afirmatoare ) trebuie să susţină moţiunea, iar cealaltă ( echipa
negatoare ) să o combată. Dezbaterea poate fi organizată în mai multe
moduri. Dezbaterea tip Karl Popper:
1. Iniţierea dezbaterii: se anunţă tema cu 2 - 4 săptămâni înainte de
data desfăşurării dezbaterii în clasă şi se recomandă bibliografia.
Moţiunea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
echilibrată, oferind posibilitatea de argumentare atât echipei
afirmatoare, cât şi echipei negatoare; să fie clară; să existe suficiente
surse de documentare pentru a susţine ambele poziţii .Sursele
bibliografice recomandate vor oferi elevilor dovezile pe baza cărora îşi vor
alcătui argumentarea. Aceste surse trebuie să fie cât mai variate,
relevante, reprezentative şi accesibile.
2. Pregătirea dezbaterii: documentarea, care presupune citirea activă
de către toţi elevii a bibliografiei recomandate ( efectuarea de adnotări
pe marginea textului, identificarea de întrebări pornind de la
materialele citite, elaborarea unor fişe de idei ); identificarea
posibilităţilor de interpretare a moţiunii prin analiza definiţiilor şi a
termenilor-cheie ( clasificarea, analiza şi sistematizarea dovezilor în
funcţie de argumentele şi contraargumentele pentru care pot fi
valorificate ).
3. Desfăşurarea dezbaterii:
- prima oră: împărţirea clasei în echipe de câte 3 – 5 elevi; fiecare
echipă are sarcina de a construi două sisteme de argumentare: unul
care să susţină moţiunea şi altul care să o contrazică; echipele au la
dispoziţie 5 minute pentru informarea reciprocă privind dovezile şi
informaţiile culese de fiecare membru al echipei în faza de
documentare; profesorul stabileşte, împreună cu elevii, motivele pro şi
motivele contra. Acestea vor fi scrise pe tablă şi în caietele elevilor în
formulări sintetice; fiecare echipă construieşte sistemele de argumente
atât pentru cazul afirmator, cât şi pentru cazul negator, care combate
moţiunea. La sfârşitul orei, fiecare echipă trebuie să aibă construit atât
cazul afirmator, cât şi cazul negator.
- a doua oră: alegerea echipelor ( 2 minute ); echipa afirmatoare şi
echipa negatoare vor fi formate din câte trei elevi fiecare; echipele de
arbitri / judecători, formate din câte 3 – 5 elevi fiecare, vor fi alcătuite din
restul elevilor din clasă. Echipele de arbitri au sarcina de a analiza şi a
nota participarea la discuţie a fiecărui membru al celor două echipe ( în
funcţie de relevanţa argumentelor prezentate şi de prestaţia personală
– exprimare clară şi convingătoare ) şi de a decide echipa câştigătoare
în funcţie de totalul de puncte obţinut. Fiecare arbitru va judeca
individual şi îşi va completa grila de apreciere, iar apoi arbitrii vor
negocia punctajul propus de echipă. Fişa de arbitraj va cuprinde atât
grila de notare a fiecărui vorbitor din cele două echipe pe baza unor
criterii stabilite de profesor, cât şi o motivare personală a modului de
notare ( de exemplu, arbitrul s-a situat la început în favoarea moţiunii,
dar echipa negatoare l-a convins să-şi schimbe părerea prin calitatea
argumentelor prezentate; arbitrul formulează impresii asupra
prestaţiilor vorbitorilor sau sugestii care-i pot ajuta pe aceştia să-şi
îmbunătăţească viitoarele intervenţii ). Profesorul îşi va asuma rolul de
moderator, având sarcina de urmări respectarea etapelor de construire
a argumentelor de către fiecare vorbitor şi încadrarea în timpul alocat
pentru discursurile individuale şi pentru pauzele de gândire. Pentru
prima dezbatere, alegerea echipelor poate fi făcută prin tragere la
sorţi. În continuare însă, profesorul va avea grijă ca fiecare ele să fie,
pe rând, participant direct la dezbatere sau arbitru pentru că scopul
acestei lecţii este să-l pună pe fiecare elev atât în situaţia de vorbitor,
cât şi în situaţia de arbitru.
Desfăşurarea dezbaterii între cele două echipe desemnate ( 25 minute ):
a. una dintre echipe ( fie cea afirmatoare, fie cea negatoare ) va începe dezbaterea.
Fiecare membru al echipei va vorbi pe rând. Primii vorbitori din fiecare echipă îşi vor
prezenta coechipierii şi vor enunţa poziţia pro sau contra în cadrul
dezbaterii; după enunţarea poziţiei,vorbitorul va prezenta sistemul de
argumente al echipei ( argumentul nr. 1, argumentul nr. 2 etc., fiecare
susţinute de explicaţii şi dovezi ); în acest timp, echipa adversă ascultă
şi notează argumentele prezentate de vorbitor. Membrii echipei se
gândesc la posibilele căi de contraargumentare;
b. lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea
contraargumentelor;
c. discursul primului vorbitor din echipa adversă: contraargumentează fiecare
argument al celeilalte echipe, valorificând dovezile proprii;
d. lucru în echipă – timp de lucru pentru pregătirea reconstrucţiei;
e. discursul celui de-al doilea vorbitor al primei echipe: reconstruieşte argumentul
contraargumentat, aducând noi dovezi şi noi explicaţi; în acest timp,
echipa a doua ascultă şi notează argumente prezentate de vorbitorul
primei echipe şi se gândeşte la posibilele căi de contraargumentare;
f. lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea
contraargumentării reconstrucţiei;
g. discursul celui de-al doilea vorbitor din echipa a doua; contraargumentează
reconstrucţia ( noile explicaţii, raţionamente şi dovezi aduse de echipa
adversă );
h. dezbaterea se desfăşoară similar până când se ajunge la ultimul
vorbitor l primei echipe;
i. discursul ultimului vorbitor al primei echipe analizează şi trage o concluzie
privitoare la punctul de vedere al echipei sale; echipa adversă ascultă
şi notează argumentele prezentate şi se gândeşte la modalităţi de a
formula o concluzie a dezbaterii din punctul de vedere al propriei
echipe;
j. lucru în echipă – timp de gândire pentru pregătirea analizei dezbaterii
din punctul de vedere al celei de-a doua echipe;
k. discursul ultimului vorbitor din echipa a doua: analizează şi trage o concluzie
privitoare la punctul de vedere al echipei sale.
Profesorul va aloca un timp ( maximum 3 minute ) pentru discursul fiecărui vorbitor
şi pentru timpul de gândire ( 1 minut ), astfel încât să se încadreze în
cele 25 de minute destinate dezbaterii propriu-zise. Profesorul ( sau un
elev ) va cronometra fiecare intervenţie şi activitatea în echipe, astfel
încât elevii să nu poată depăşi timpul alocat fiecărei secvenţe.
4, Analiza dezbaterii ( 23 de minute )
a. arbitrii pot pune întrebări echipelor, în scopul de a-şi clarifica unele
aspecte importante ale dezbaterii ( 5 minute );
b. timp de gândire pentru analiza dezbaterii,concluzii şi acordarea deciziei în
favoarea uneia sau alteia dintre cele două echipe ( 5 minute ):
c. discursuri de justificare a deciziei ( 8 minute ): echipele de arbitri pot să aleagă
un vorbitor care să prezinte concluziile şi decizia echipei, într-un
discurs de maximum 2 minute;
d. feed-back-ul profesorului.

Etapele în construcţia unui argument:


10 Afirmaţia: Noi susţinem că…;
11 Explicaţia: bazându-ne pe următoarele argumente ( 1, 2, 3 );
12 Dovezile: În sprijinul argumentelor,prezentăm următoarele
dovezi…;
13 Concluzia: Deci… ( se reia ideea enunţată în afirmaţie );
Etapele în construcţia unui contraargument:
14 Identificare argumentului echipei oponente ( de exemplu: Echipa
afirmatoare, la primul, al doilea etc. argument susţine că…→
enunţă afirmaţia respectivului argument );
15 Enunţarea contraargumentului, cu aceleaşi etape ca şi
la construcţia argumentului: explicaţia, dovada,
concluzia. ( Noi, negatorii, nu suntem de acord cu această
afirmaţie, deoarece considerăm că… );
Etapele în reconstrucţia unui argument contraargumentat anterior:
16 Reenunţarea afirmaţiei argumentului iniţial;
17 reenunţarea afirmaţiei contraargumentului echipei
oponente;
18 întărirea poziţiei echipei cu noi explicaţii şi cu noi
dovezi.

Dialogul artistic este o modalitate de expunere, alături de naraţiune, descriere


şi monolog, specifică genului dramatic ( în care constituie principalul
mod de expunere ). Acest mod de expunere apare şi în textele epice şi
lirice, presupunând conversaţia între două sau mai multe personaje.
Are mai multe funcţii estetice: declanşează şi motivează o acţiune,
defineşte relaţiile între personaje, exprimă reacţia lor mentală şi
afectivă în raport cu o anumită situaţie, contribuie la caracterizarea
personajelor, fie direct ( se notează tipul caracterial, gândurile,
intenţiile ), fie indirect ( un erou foloseşte un anumit limbaj, care
contribuie la încadrarea lui într-o anumită categorie socială sau
ilustrează un anumit nivel de cultură ).
Replicile scurte, laconice sau, dimpotrivă, ceremonios-ample, alternarea
timpurilor verbale, enunţurile exclamative, vocativele, interpelările,
pauzele în rostire, reluarea unor cuvinte sau sintagme, punctele de
suspensie sunt unele dintre cele mai frecvente mijloace de realizare a
comentariului din perspectiva internă a celor direct implicaţi în
desfăşurarea întâmplărilor. Există şi dialogul interior, diferenţiat de
monolog, eul personajului diferenţiindu-se în două entităţi separate,
pentru a da expresie unor contradicţii lăuntrice acute. Ex.: Hagi-
Tudose, personajul eponim al unei nuvele de Barbu Ştefănescu-
Delavrancea, poartă un dialog interior care sugerează zgârcenia
acestuia: „- Ba sunt opt mii… / - Ba sunt zece ! / - Ce fel zece? / - Atunci
dincolo sunt opt! / - Aş, nu se poate, aseară i-am numărat!...”

MONOLOGUL
Este o situaţie de comunicare în care nu mai apare schimbul de replici între emiţător
şi receptor. Rolul principal îi revine emiţătorului, monologul
concretizându-se într-o replică de dimensiuni mari ( sau chiar ample,
când este vorbe despre tiradă ) emisă de un locutor ( simplu vorbitor
sau personaj ), care nu are obligatoriu un destinatar prezent sau
precizat. Prin opoziţie cu dialogul, monologul se caracterizează prin
trăsături specifice: accentul este pus pe locutor, se fac puţine referiri la
situaţia de comunicare, are un cadru unic de referinţă, lipsesc
elementele metalingvistice, se caracterizează, în general, prin
prezenţa trăsăturilor retorice ( exclamaţii şi interogaţii retorice ).
Apare cel mai frecvent în textele dramatice, unde se defineşte, în general, drept o
structură compoziţională echivalentă cu o amplă intervenţie în stil
direct, formulată de un personaj-locutor în prezenţa sau în absenţa
altui personaj ( eventual colectiv ), de care se poate face abstracţie
sau cu care stabileşte o relaţie de comunicare univocă şi unilaterală.
Rolurile de emiţător şi de receptor nu pot fi schimbate într-un monolog..
Monologul dramatic are mai multe forme de realizare:
1. Solilocviul, monolog format în prezenţa / absenţa altui personaj, de care
se face abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra locutorului
însuşi, cuprinzând transpunerea verbalizată a propriilor reflecţii, opinii
sau intenţii; el corespunde, în oarecare măsură, monologului interior
din textul narativ.
2. monologul propriu-zis ( scenic ) este destinat unui personaj sau unui grup de
personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca discurs,
declaraţie, confesiune sau narare orală a unei întâmplări; din punct de
vedere formal, prezintă toate caracteristicile structurii adresative.
Indicii gramaticali ai acestei forme de monolog sunt comuni cu ai
oricărui enunţ în stil direct, cu destinatar determinat ( cu excepţia
introducerii sale printr-un verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti etc. )
3. Tirada din operele dramatice constituie o lungă, monologală suită de fraze,
în care un personaj dezvoltă retoric şi patetic o anumită idee,
adresându-se altora prezente în scenă, spre deosebire de monologul
propriu-zis, în cae personajul vorbeşte cu sine însuşi. Tirada conţine de
obicei versuri memorabile, judecăţi morale sub formă de sentinţe,
maxime. Tirada în proză mizează atât pe figurile retorice, cât şi pe
cadenţa frazelor. Cultivate de clasicismul francez, de drama romantică
şi de cea neoromantică şi respinse de teatrul realist şi naturalist,
tiradele reprezintă pasaje de virtuozitate pentru autor şi actor. În
literatura dramatică românească tirade cunoscute apar în piesele
istorice ale lui Alexandru Davila şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea.
În sens peiorativ, tirada se confundă cu un lirism declamator, emfatic, fără
adâncime ideatică ori profunzime afectivă.