IV

FICŢIUNEA LITERARĂ.
INTENŢIONALITATEA. CARACTERUL
SIMBOLIC AL OPEREI LITERARE

Termenul de „ficţiune” are o tradiţie bogată, identificată încă din

retorica antică, în care fictio era folosit în sensul de exemplu sau postulat
ireal adus în procesul de argumentare. Sfera semantică a termenului de
ficţiune încadrează accepţiunile de născocire, plăsmuire imaginativă,
abstracţiune, invenţie, construcţie ideală alternativă la realitatea practică,
opoziţie a realitaţii empirice. Ficţiunea este un indiciu determinant al
literarităţii. Printre definiţiile date ficţiunii literare se numără cea de realitate
reprezentată în operă, desemnată de propoziţii care, în perpectiva
presupusă a autorului, nu sunt judecăţi adevărate sau ipoteze solid
argumentate, permit totodată sesizarea caracterului lor neasertoric (adică
faptul că nu sunt în general judecăţi, expresie a convingerilor autorului), şi,
deci, nu pot fi considerate drept judecăţi false sau ipoteze neîntemeiate
[Markiewicz, 1988, 137] .
Accepţiunile acordate termenului de ficţiune literară au constituit
argumentele pro şi contra în controversele referitoare la funcţia cognitivă a
literaturii. Tradiţia antică interpreta arta ca mimesis, adică reproducere
imperfectă a realităţii prin imitaţie, simulare iluzorie a realităţii, o lume a
aparenţelor care dezorientează gândirea şi spiritul, autoamăgire conştientă.
În consecinţă, arta era percepută ca înşelătorie şi falsitate, iar poetul nu îşi
justifica locul în cetatea ideală, întemeiată pe regulile moralităţii. Cel mai
înverşunat susţinător al acestor teorii a fost Platon, care, în Republica acuza
poezia şi artele plastice de imitaţie a aparenţelor, fără profunzime în lumea
ideilor.
Literatura de imaginaţie este o ficţiune, o închipuire sau o minciună,
atât în ceea ce priveşte adevărul istoric detaliat, particular construit, fixat în
timp şi spaţiu, cât şi în ceea ce priveşte adevărul filozofic general,
conceptual, relativ. Acuzaţia de minciună i-a fost adusă literaturii încă din
antichitate, de către Platon, care considera că literatura şi în special poezia

51
prezintă deformat realitatea şi distorsionează proporţiile, fapte pentru care
arta nu era demnă de a se înscrie în tiparele activităţilor practice, utile şi
morale, iar poeţii, vinovaţi de exercitarea unei asemenea profesiuni, erau
izgoniţi din cetatea ideală. Termenul englez de fiction conservă şi în prezent
vechea teorie a lui Platon.
Platon condamna arta din cauza obiectivelor urmărite şi anume
noutatea, varietatea şi iluzia, obiective care contraveneau celor două criterii
sau funcţii propuse de el pentru procesul artistic: utilitatea morală şi
corectitudinea. În opinia lui Platon, imaginea despre realitate oferită de artă
este una mimetică, reprodusă şi copiată, altfel spus o reflectare falsă care
prezintă doar aparenţa lucrurilor şi suprafaţa lor superficială.
Cunoaşterea existenţei ideale era facilitată, tot în opinia lui Platon, de
poezia profetică inspirată. Formă superioară de creaţie şi de cunoaştere a
sferei transcendentale, acest tip de artă justifică funcţia cognitivă a literaturii.
Poetul – profet s-a regăsit în diverse variante dezvoltate de estetica
romantică, simbolistă, suprarealistă. Poetul este înzestrat cu o suprarealitate
care accede în planul cunoaşterii metafizice, este un geniu vizionar.
O altă perspectivă dominantă în evoluţia ideilor estetice este cea din
Poetica lui Aristotel. Iluzia de realitate creată de o operă literară narativă
este realizată prin apelul la detaliul verosimil, principiul verosimilităţii
încetăţenit de Aristotel fiind capabil de a convinge cititorul că asistă la o
prezentare veridică a vieţii. Aristotel preia de la Platon conceptul de
mimesis şi îi atribuie două accepţiuni: reprezentare a realităţii şi expresia
liberă a acesteia. Imitaţia este, în acest sens expresie şi ilustrare a
caracterelor. Pentru Aristotel, imitaţia sau reproducerea aspectelor vieţii este
un mijloc de cunoaştere accesibil tuturor categoriilor sociale. În procesul
imitaţiei, artiştii pot prezenta realitatea întocmai cum este, dar şi în grade de
comparaţie de superioritate sau de inferioritate, potrivit percepţiilor proprii.
Imitarea lucrurilor se poate realiza în trei moduri: fie la timpul trecut sau
prezent, aşa cum au fost sau cum sunt, fie aşa cum le înfăţişează aparenţa şi
părerile celorlalţi, fie aşa cum se recomandă sau ar trebui să fie‫ ׃‬Datoria
poetului [...]nu e de a povesti lucrurile întâmplate, ci acele lucruri care ar
putea să se întâmple, adică cele posibile potrivit cu legile verosimilităţii şi
necesităţii [Aristotel, 1957, 121] . Povestirea se concentrează nu atât pe
faptele întâmplate cu adevărat, cât pe cele aflate sub incidenţa verosimilului
şi a necesarului. Cele două condiţii acordă credibilitate evenimentelor
imposibile, care sunt de preferat dacă sunt plauzibile, în defavoarea
posibilităţilor neplauzibile.
Caracterul ficţional al literaturii se identifică în relaţia de tip special
instituită între textul literar şi realitate. Indicii care fac posibilă această

52
relaţie sunt: vorbitorul, personajele, evenimentele, publicul implicit şi
elementele deictice ( pronume, advebe) cu rol în specificarea momentului
vorbirii şi a locului acţiunii. Toate elementele menţionate construiesc o lume
imaginară, percepută astfel prin procesul de interpretare.
Limbajul contribuie, de asemenea, la consolidarea caracterului
ficţional prin izolarea de contexte explicite ale comunicării cotidiene, care
oferă indicii despre funcţia discursului. Dacă discursurile nonficţionale se
încadrează în contexte explicite, discursurile ficţionale se regăsesc în
contexte formulate de atitudini şi acţiuni sustrase legăturii concrete cu
lumea reală. Ele refuză să explice conţinutul ficţiunii: Dimensiunea
ontologică, cotidianul şi viaţa sunt date generice, constitutive ale povestirii
şi ale Istoriei, a căror universalitate este de netăgăduit şi uşor de sesizat.
Nevoile literare se pot degaja şi li se poate răspunde printr-un mimesis
evocator, printr-o semioză polisemică, dar în final ancorată intr-o societate
reală, ale cărei forţe productive străpung zidul de cenzură şi de alienare de
orice fel, contrarietăţile şi inhibiţiile pe care le impun conformitatea,
convenţiile, obişnuinţele şi un câmp literar devenit maleabil [Santerres-
Sarkany, 2000, 58] .
Timpul evenimentului ficţional este unul imaginar, la fel sunt şi
personajele care animă acţiunea. Într-o poezie în care Marianne Moore
rememorează My father used to say/ « Superior people never make long
visits », autoarea se poate referi la un vorbitor diferit de părintele său real,
aşadar personajul este unul imaginar, aparţinând unui univers în aceeaşi
măsură imaginat.
Ca practică şi instituţie socială, literatura dispune de privilegiul
exprimării necondiţionate a tot ceea ce poate fi imaginat, considerând sau
desconsiderând orice ideologie şi orice segment existenţial. Ficţiunea se
strecoară subtil în structurile realului pe care îl slăbeşte şi îl discreditează,
oferindu-se ca variantă familiară ce garantează siguranţa cititorilor
încrezători în atitudinile deghizate şi simulate ale imaginarului: Orice pare
să aibă sens poate fi transformat de literatură în nonsens, poate fi depăşit şi
prefăcut într-un mod care ridică problema legitimităţii şi pertinenţei
literaturii [Culler, 2003, 50] . Iată aşadar, că vechiul principiu antic al
verosimilităţii se bucură şi în prezent de un statut privilegiat, care conferă
literaturii autenticitate şi credibilitate absolută .
Noţiunea de enunţ performativ, aplicată discursului literar, intervine
în definirea literaturii ca tip de activitate creatoare, care inaugurează sau
iniţiază conţinuturi, reuşind prin materialul generat să aducă relatări despre
lume.

53
 Primul capitol al romanului Moş Goriot de Balzac, respectiv O
pensiune burgheză, aduce în scenă şi primul personaj cu care autorul ne
familiarizează: Doamna Vauquer, născută de Conflans, este o femeie în
vârstă, care de vreo patruzeci de ani ţine la Paris o pensiune de familie în
strada Neuve-Sainte-Geneviève, între Cartierul latin şi foburgul Saint-
Marceau [Balzac, 1972, 57] . Aceste prime fraze expun o situaţie şi prezintă
un personaj imaginat de autor, plasat în cadrul creaţiei sale ca fiind
reprezentativ pentru tipul uman vizat şi pentru genul de acţiune creată în
jurul lui. Opera literară imaginează, aşadar, o realitate concretizată şi
dezvoltată prin intermediul textului performativ.
În opinia teoreticienilor René Wellek şi Austin Warren, natura
literaturii este cel mai bine definită prin studierea lumii pe care o prezintă.
Cei doi atribuie literaturii accepţiunea cea mai adecvată în sensul de
„literatură de imaginaţie”. Lumea care populează operele apartenente celor
trei genuri tradiţionale, respectiv epic, liric şi dramatic este una fictivă sau
imaginară. Caracteristicile care conturează profilul imaginar al literaturii ţin,
în opinia celor doi teoreticieni de natura aserţiunilor, care nu reprezintă
construcţii logice: Există o diferenţă esenţială şi importantă între o relatare
făcută într-un roman, fie chiar într-un roman istoric sau într-un roman de
Balzac, care pare să ne dea «informaţii» despre îmtâmplări reale, şi
aceleaşi informaţii conţinute într-o carte de istorie, sau sociologie [Wellek,
Warren, 1967, 50] .
Natura eului este de asemenea fictivă, căci un personaj de roman se
deosebeşte de o figură istorică sau de o persoană din viaţa reală. El este
făcut numai din propoziţiile care-l descriu sau i-au fost puse în gură de
către autor. El n-are trecut, n-are viitor şi uneori n-are nici o continuitate în
viaţă [Wellek, Warren, 1967, 50] .
Timpul şi spaţiul sunt, la rândul lor, imaginare, fără o punte de
legătură cu cele valabile în lumea reală. Convenţiile artistice intervin cu
precizie în construcţia cadrului scenic, în impunerea momentului temporal şi
a contextului spaţial. Ele ghidează acţiunea performată de personaje şi
conduc dialogul. Din reunirea tuturor acestor trăsături distinctive se remarcă
drept caracteristică valabilă pentru literatură „ficţiunea”, „invenţia” sau
„imaginaţia”. [Wellek, Warren, 1967, 50]
Profilul psihologic al scriitorului influenţează tipurile de personaje
proiectate în operă. Ele pot reprezenta diferite ipostaze ale personalităţilor
multiple şi ale spiritului său fluctuant. Astfel, în procesul de creare a
personajelor, R. Wellek şi A. Warren disting combinaţia operată de autor
între modelele literare tradiţionale, tipurile concrete preluate din realitate şi
profilul său. Ca rezultat al acestei acţiuni, se diferenţiază tipurile de relaţii

54
instituite între personaje şi personalitatea scriitorului, în funcţie de diverse
curente literare pe care le reprezintă: Am putea spune că scriitorul realist
observă comportamentul oamenilor sau «empatizează», în timp ce scriitorul
romantic «se proiectează»: […]. Faust, Mefisto, Werther şi Wilhelm Meister
sunt cu toţii, cum spune un psiholog, proiectările în literatură ale diferitelor
aspecte ale firii lui Goethe. Toate ipostazele virtuale ale romancierului,
inclusiv cele considerate negative, sunt «personae» [personaje]
virtuale[…]. Cei patru fraţi Karamazov ai lui Dostoievski reprezintă fiecare
unele aspecte ale lui Dostoievski [Wellek, Warren, 1967, 127] .
Literatura înfăţişează o lume închegată într-un sistem artistic care
include intriga, personajele, stilul, ideologia. Realitatea lumii prezentate
este apreciată prin raportare nu la un singur detaliu sau cadru particular al
operei, ci prin raportare la ansamblul elementelor intervenite în tratarea unui
subiect general şi la profunzimea experienţelor zugrăvite.
Literatura dispune de funcţii cognitive care intermediază legătura
dintre filozofie şi istorie. Literatura prezintă personaje şi acţiuni particulare,
la fel ca şi istoria, dar şi generalizări, întocmai ca filozofia. Puntea de
legătură între cele două domenii o formează ficţiunea, prin principiile
necesităţii şi ale verosimilităţii. Ficţiunea ajută la exprimarea generalităţilor
prin detalii şi la generalizarea particularităţilor.
În opiniile lui Goethe şi ale lui Hegel, funcţia cognitivă a literaturii
este reprezentată de redarea tipicităţii şi a particularului, nu de general şi de
singularitate.
Ficţiunea literară nu este un termen folosit în general de teoria literară
occidentală. Lumea regăsită în operă este un construct lingvistic intrinsec,
independent de realitatea exterioară textului. Teoretizările semantice recente
disting în opera literară următoarele tipuri de propoziţii: 1.propoziţii
relatative despre obiecte reale, 2.propoziţii ficţionale despre obiecte
inexistente, 3. propoziţii generale (reflecţii, comentarii) [Markiewicz, 1988,
146]. Propoziţiile ficţionale nu sunt nici adevărate, nici false, întrucât se
referă la obiecte inexistente.
Propoziţiile operei literare sunt numite de I. A. Richards
pseudoafirmaţii, adevărate sau false, dar neasertorice. R. Ingarden plasează
cvasijudecăţile (propoziţii aparent afirmative) între propoziţia pur
declarativă (supoziţia) şi judecată. Propoziţia pur declarativă este identificată
cu precădere în operele cu caracter simbolic, iar judecăţile, în special în
romanele realiste. Ceea ce desparte quasi-judecăţile de judecăţile propriu-
zise este fixarea stării intenţionale într-o realitate corespunzătoare. Prin
urmare, lumea reprezentată în opera literară este delimitată de realitatea
obiectivă.

55
 Personajele şi acţiunile fictive sunt indici ai ficţionalităţii.
Personajele fictive sunt cele inexistente în realitate sau al căror nume nu este
recunoscut în istorie. Există două categorii de personaje fictive: analogice
(îndeplinesc funcţii asemănătoare cu cele ale personajelor reale) şi
fantastice (îndeplinesc funcţii nerecunoscute în realitate). Propoziţiile
formulate despre asemenea personaje sunt false sau ficţionale,
nesubordonate legilor veridicităţii şi în afara sensului logic.
Enunţurile personajelor sunt fie autentice (în cazul personajelor
reale), fie plăsmuite (în cazul personajelor fictive). Veridicitatea
propoziţiilor din operele lirice este înţeleasă fie ca sinceritate a enunţului, fie
ca veridicitate a judecăţilor sau a convingerilor conţinute în el. Caracterul
asertoric este diminuat în lirica personală şi pregnant în lirica socială,
religioasă, filozofică, patriotică.
Comentariile despre ficţionalitate conduc la concluzia că funcţiile
cognitive ale literaturii sunt îndeplinite atât de judecăţile adevărate, cât şi de
propoziţiile ficţionale şi de cele false neasertorice despre obiecte reale.
Unele opere vizează reprezentarea lumii reale, altele tind spre reprezentarea
unei realităţi supranaturale sau transcendente.

56