Sunteți pe pagina 1din 21

VIII

STRUCTURA FORMALĂ A OPEREI


LITERARE

Limbajul ca fenomen cultural. Literatura ca fapt de limbaj

Ca principal mijloc de comunicare între oameni, limbajul are o funcţie


instrumentală şi o utilitate practică, motivată de existenţa lui ca furnizor al
inventarului de semne necesare comunicării interpersonale. Concomitent cu
asigurarea schimbului social de mesaje, limbajul îşi dezvoltă un sistem de
coduri simbolice, care îi justifică apartenenţa la ansamblul fenomenelor şi al
actelor culturale. Nevoia de a formula mesaje adecvate la profilul
compartimentelor vieţii sociale implică construcţia nucleelor de limbaj
specializat pe domenii de comunicare şi, astfel, se constituie limbajul ca
pilon de susţinere a culturii.
Noţiunile de limbă şi limbaj se diferenţiază prin obiectivul urmărit de
fiecare segment în parte. Noi suntem vorbitorii unei limbi particulare, adică
utilizatorii unui sistem de coduri şi semne exterioare nouă, care vizează
transmiterea de mesaje şi accentuează ce se comunică. Limbajul este un
fenomen mult mai complex, care subliniază mai ales cum se comunică
structurile limbii, pentru a înregistra fluctuaţiile intervenite în circuitul
emoţional, pentru a reda cât mai fidel trăirile interne ce personalizează un
individ în raport cu ceilalti.
Literatura îşi demonstrează dezvoltarea sa ca fenomen de limbaj văzut
în calitate de artă a cuvântului dincolo de intenţiile comunicării funcţionale,
denotative, obiectuale. Literatura prelucrează în formă proprie materialul
lingvistic, conţinuturile operaţionale ale limblii, utilizate de vorbitori în
comunicarea cotidiană. Semnul lingvistic, indice de semnificare a existenţei
sociale în cadrele de comunicare dezvoltate de limba destinată uzului
cotidian, este ordonat în regim special de limbajul artistic literar.
Dincolo de prezentul actului vorbirii şi de trecutul povestirii, limbajul
prelungeşte posibilităţile de existenţă a limbii în registre de funcţionare

83
imaginară, potrivite resorturilor creaţiei ficţionale, emblemă spirituală de
identificare a noi spaţii virtuale propice existenţei neîngrădite în graniţe
vizibile.
Ca şi alte produse ale vieţii sociale elaborat de om, limba are o
însemnătate culturală în interiorul comunităţii ale cărei cadre de existenţă
instituţionalizată le reprezintă şi le comunică prin coduri de semnificare.
Deşi caracterizată de un anumit grad de mobilitate, conferit de modificarea
şi adaptarea ei la transformările sociale, istorice, politice pe care se pliază şi
al căror mesager flexibil este, limba devine mult mai restrictivă şi limitată la
realităţile naţionale, in raport cu limbajul literar. Acesta din urmă preia
calităţile unui mesager universal de redare a naturii umane în general,
pulverizată în fragmente de identitate, grupate în jurul unui nucleu de limbă
comună care deserveşte comunicarea. Limba este prioritară faţă de limbaj,
dar, ca arie de cuprindere şi ca inventar de practici şi simboluri, limbajul
literar domină limba, pe care şi-o aserveşte, ca instrument de concretizare
exterioară a resorturilor sale interne.
Studiile contemporane de cercetare sociologică, antropologică,
justifică motivarea fenomenelor lingvistice ca fenomene culturale. Ca
expresie a societăţii, cultura condiţionează şi îşi subordonează social limba.
Limbajul literar este, la rândul său, un produs şi o producţie culturală, dată
fiind superioritatea artistică în reprezentarea intelectuală şi în şlefuirea
creatoare a materialului limbii, dar, independent de cadrele de
instituţionalizare.
Limba naturală este cel mai eficient mod de exprimare; fiecare
structură sau semn îşi găseşte echivalentul într-o realitate socială, dar nu
toate compartimentele existenţei sociale îşi au coresponentul într-o
reprezentare lingvistică, astfel că limba dispune de un inventar de semne mai
sărac decât realităţile sociale. Există alte modalităţi nonlingvistice de
completare a registrului simbolic, oferite de exprimarea vizuală, muzicală,
gestuală etc […] semnele care alcătuiesc cultura sunt de natură diversă:
semne lingvistice, semne de politeţe, semne vizuale, semne gestuale etc. Dar
aceste semne diferite se disting prin modul lor operaţional de a fi, prin
domeniul care le validează, prin natura lor şi tipul de funcţionare, variabile
care nu sunt nici stabile, nici omogene, aşa cum sunt semnele lingvistice
[Caune, 2000, 37]. Deşi se sprijină pe suportul pus la dispoziţie de
materialul limbii, limbajul literaturii oferă o alternativă la incapacitatea de
exprimare totală a realităţilor private sau publice, prin combinaţiile formale
şi prin antrenarea mijloacelor stilistice care valorizează în maniera specifică
conţinuturile finite ale lumii.

84
Ca sistem de comunicare, literatura implică dimensiunea limbajului
expresiv, orientat către sensibilizarea psihismului individual. Comunicarea
cotidiană, cu scop social, se instituie ca un procedeu voluntar şi intenţional,
care îşi activează rolul funcţional şi pe cel instrumental şi care pune în
practică un set prestabilit de norme şi un inventar finit de semne utilizate
pentru stabilirea relaţiilor sociale şi circulaţia interpersonală a mesajelor.
Limbajul literaturii valorizează, la rândul său, un sistem de reguli şi de
simboluri îndreptate însă către comunicarea emoţională a producţiilor
culturale şi a realităţilor ce compun cadrul de existenţă privată sau publică.
Folosită în comunicarea socială, limba accentuează ce se comunică,
pe câtă vreme limbajul literar pune în valoare cum se comunică. Diferenţa
dintre aceste două ipostaze ale limbii ţine de obiectul comunicării: pentru
comunicarea cotidiană important este semnificatul, pentru comunicarea
literară prioritar este semnificantul; primul tip de comunicare evidenţiază
cantitatea conţinutului denotativ, cel de-al doilea tip ilustrează calitatea
formei conotative.
Valabil recunoscute pentru compoziţia ambelor tipuri de comunicare
sunt codurile utilizate în transmiterea mesajelor şi în producerea sensului
direct şi a celui simbolic. Deşi au trăsături diferite, codurile activate în
cadrul sistemelor de comunicare impun atât comunicarea socială, cât şi
comunicarea literară, ca pe tipuri de convenţii care capătă valoare într-un
spaţiu cultural bine conturat. Convenţiile din intervalul limbajului literar se
raportează la maniera de a scrie, pliată pe structura şi mentalitatea unei
epoci, ale unui curent literar, pe încadrarea în genuri şi specii literare şi aduc
în discuţie rolul elementelor figurative. Toate aceste convenţii contribuie la
conturarea stilului care personalizează operele literare şi care, alături de
conţinutul informaţional, conferă valoare scrierilor. Limbajul literar are o
funcţie simbolică, fapt care îi permite exprimarea tuturor dimensiunilor
imaginabile ale universului, în comparaţie cu limba folosită în comunicarea
socială, care accentuează prezentul vorbirii.
Există două tipuri de contexte importante pentru înţelegerea codurilor
şi a mesajelor comunicării, anume contextele sărace şi contexte bogate
[Caune, 2000, 100]. Cele două tipuri de contexte sunt identificate şi în cazul
comunicării literare, cu aplicare la operele literare propriu-zise şi la scrieri
care ţin de alte tipuri de literatură, respectiv de alte stiluri şi registre
funcţionale ale limbii.
Contextele bogate, adesea extraliterare, furnizează un material
deosebit de profitabil pentru stabilirea factorilor care au influenţat realizarea
operei: factori sociali, politici, religioşi, psihologici, fapte care ţin de viaţa
publică sau privată a scriitorului. Toate acestea contribuie la conturarea

85
profilului de mentalitate şi la alegerea informaţiilor transpuse în operă. La
desăvârşirea ei stilistică contribuie de asemenea un context figurat, bogat în
elemente retorice care compun tabloul expresiv al operelor literare, cu
multiple nuanţe şi sensuri de interpretare: […] Creaţia artistică nu spune
tot, lăsând loc întotdeauna unei doze consistente de ambiguitate şi
polisemie, care face posibil jocul interpretării. De aceea, arta de valoare
este durabilă, iar semnificaţia sa rezistă în timp şi datorită contextului în
care aceasta s-a născut [Caune, 2000, 100]. Comunicarea în context bogat
este economică, rapidă, eficientă şi satisfăcătoare; mesajul nu conţine toată
informaţia necesară înţelegerii sale, în schimb este necesar un timp oarecare
alocat programării comunicării. Ca şi receptarea mesajului, producţia
presupune o cunoaştere a contextului. Culturile care se nasc în urma
comunicării în context bogat acţionează ca forţă de unificare şi de coeziune,
păstrându-se durabile şi rezistente la schimbare.
Contextele sărace sunt, în schimb, reprezentative pentru stilurile
juridice, administrative, pentru regulamentele şi actele oficiale, care nu lasă
loc interpretărilor şi pentru care importante sunt informaţiile incluse în
mesajul propriu-zis. Aceste tipuri de comunicare rezultate dintr-un context
sărac nu pot lua formă artistică şi, de obicei, sunt valabile pentru culturile
tehnice.
Importanţa contextului sau a situaţiei discursive, respectiv a
circumstanţelor fizice si sociale în care se produce enunţarea scrisă sau orală
este decisivă pentru descifrarea mesajului şi, totodată influenţează
performanţele locutorului de utilizare a competenţei lingvistice (definită de
către Noam Chomsky drept ansamblu de norme care corelează mesajele
acustice cu interpretarea lor semantică, acţiune favorizată de capacităţile
vorbitorului de recunoaştere şi interpretare a frazelor corecte gramatical).
Având ca punct de plecare limba comună, cu rol instrumental, folosită
în scop de comunicare, limbajul literar preia structurile lingvistice, deviindu-
le sensul denotativ şi dezvoltând noi sensuri conotative, pentru a construi
zone de semnificare originale, fidele sau aproximative în redarea conceptelor
care nu îşi găsesc corespondentul în structurile gramaticale: […] limbajul
literar, după exemplul limbii, trebuie să apară ca infinit de creator, după
facultăţile înnăscute ale celor care îl folosesc; este faza «competenţei
creatoare». Zămislirea de noi sensuri converge către infinit: textul este o
fântână de unde ţâşneşte o practică semnificantă [Santerres- Sarkany, 2000,
16]. Altfel spus, deşi limitat, inventarul limbii îşi manifestă creativitatea la
nivelul competenţelor combinatorii sintactice, importante în generarea
sensului. Limbajul literar este însă infinit, graţie posibilităţii sale de a
dezvolta sensuri şi conotaţii inedite, oferite atât de autor, cât şi de cititorul

86
care devine el însuşi modelator de sensuri şi mesaje. Limbajul literar
înmagazinează un potenţial estetic deosebit, care îi facilitează valorizarea.
Scriitura îşi propune să devină operă în condiţiile capacităţilor de a
varia un mesaj iniţial: Aceste condiţii ale variaţiei sunt fiinţa literaturii şi ele
nu pot fi legate decât de originalitatea celui de-al doilea mesaj. Această
originalitate este însăşi temelia literaturii; în literatură, ca şi în
comunicarea privată, dacă vreau să fiu cât mai puţin fals, trebuie să fiu cat
mai original, sau altfel spun, cât mai indirect [Barthes, 1987, 116]. Ca
principiu de bază al literaturii, originalitatea constă în exprimarea subtilă şi
în acelaşi timp nuanţată, prin utilizarea limbajului care, proporţional cu
îndepărtarea de funcţia denotativă, îşi dezvăluie valenţele conotative.
Exprimarea directă (sufăr) este ambiguă şi incompletă, comunică doar starea
psihică, pe când limbajul original şi indirect redă cât mai fidel observaţiile
amănunţite, stadiul evolutiv şi fluctuaţiile acestei stări (resemnare, furie,
frustrare, depresie, ură), notate întocmai ca într-o fişă clinică. Limbajul de
acest fel este destinat „celuilalt”, implică polul receptorului căruia îi este
adresat cu intenţia explicării stării emoţionale, a gândurilor, a ideilor;
explicarea cât mai clară asigură receptarea corectă şi întoarcerea mesajului
către expeditorul iniţial, devenit destinatarul răspunsului formulat de
„celălalt”.
Noţiunea de enunţ performativ, concepută de filosoful J.L Austin,
lămureşte o serie de probleme legate de sensul şi de efectele limbajului
literar. În literatură, discursul este considerat un tip de enunţ performativ, în
măsura în care nu este nici adevărat, nici fals, ci doar performat prin simpla
sa prezenţă. Discursul literar nu este descriptiv, ci performativ. Din această
constantă derivă mai multe caracteristici ale enunţului literar: acesta creează
personaje, acţiuni, concepe situaţii şi idei considerate drept creaţii ale
literaturii. Enunţul performativ, aplicat artei literare pune în lumină un uz al
limbii înainte considerat marginal – un uz activ care naşte lumi şi care se
aseamănă cu limbajul literar – şi ne ajută să concepem literatura ca pe un
act sau eveniment. Conceptualizarea literaturii, ca limbaj performativ,
contribuie la o apologie a literaturii: literatura nu constă în pseudoafirmaţii
frivole, ci îşi ocupă locul printre celelalte acte de vorbire care transformă
lumea, zămislind lucrurile pe care le denumesc [Culler, 2003, 112].
Literatura utilizează limba într-un mod cu totul special. Utilizarea în
manieră deosebită a limbii şi calităţile care i se atribuie, transformând-o în
limbaj literar, sunt cel mai bine ilustrate prin diferenţele faţă de limbajul
ştiinţific. Aceste diferenţe sunt surprinse în exprimarea literară ambiguă,
conotativă, pe de o parte, şi în exprimarea stiinţifică pur denotativă,
referenţială, transparentă, cu realizarea corespondenţei dintre semn şi

87
obiectul desemnat. În comparaţie cu limbajul ştiinţific, limba literară va
părea defectuoasă din anumite puncte de vedere. Ea abundă în ambiguităţi;
ca orice limbă istorică, ea e plină de omonime, de categorii arbitrare sau
iraţionale, cum ar fi genul gramatical; ea este saturată de reminiscenţe,
asociaţii şi accidente istorice. În afară de aceasta, limba literară este
departe de a fi pur referenţială. Ea are latura ei expresivă; ea indică tonul
şi atitudinea vorbitorului sau scriitorului. Şi ea nu se mulţumeşte doar să
enunţe şi să exprime ceva; ea urmăreşte să şi influenţeze atitudinea
cititorului, să-l convingă şi, în cele din urmă, să-i schimbe mentalitatea
[Wellek, Warren, 1967, 47].

Eufonia, ritmul şi metrul

Genurile literare încadrează opere care ordonează în mod particular


sistemul de sunete al limbii. Acesta se comportă asemenea unui înveliş
exterior necesar pentru acoperirea şi exprimarea conţinutului, facilitând
înţelegerea. Dispunerea sunetelor ţine de alcătuirea formei şi influenţează
efectul estetic. Cantitatea sunetelor repartizate într-un text diferă de la o
specie literară la alta, astfel că, în cazul operelor de dimensiuni ample,
precum romanul, stratul sonor are o prezenţă mult mai pregnantă, faţă de
opere de mică întindere, precum poemele. Deşi stratul sonor are o prezenţă
cantitativă mult redusă, organizarea sunetelor determină, în cazul poemelor,
muzicalitatea versurilor, iar efectul estetic depinde de aceasta. Legătura
dintre sunet şi înţeles consolidează unitatea operei literare. Efectul sonor
acţionează concomitent cu descifrarea sensului exprimat prin sistemul
sunetelor.
În organizarea sistemului sonor intervin două aspecte: aspectul
calitativ, influenţat de ordonarea şi dispunerea particulară a sunetelor, în
direcţia obţinerii de efecte artistice, cunoscute sub numele de muzicalitate
sau eufonie; aspectul cantitativ, format din elemente de relaţie precum tonul,
accentul, repetiţia, cu rol în construirea ritmului şi a metrului: “Tonul
poate fi mai înalt sau mai jos, durata mai scurtă sau mai lungă, accentul
mai puternic sau mai slab, frecvenţa repetiţiei mai mare sau mai mică.
Această distincţie elementară este importantă, deoarece scoate în evidenţă
un întreg grup de fenomene lingvistice pe care, pentru a sublinia faptul că
elementul care este aici manipulat şi exploatat de scriitor este calitatea
sunetului, ruşii l-au numit «orchestraţie»” [Wellek, Warren, 1967, 211].

88
Figurile de sunet şi imitaţia sunetelor intră în inventarul de
procedee ale orchestraţiei textului literar. Figurile de sunet se întemeiază pe
repetiţia de sunete identice sau asemănătoare (anafora este repetiţia se
sunete la începutul fiecărui vers; rima este repetiţia de sunete in poziţiei
finală; aliteraţia este repetarea unei vocale sau a unei consoane pe baza
utilizării de sunete expressive – cuvinte onomatopeice care imită sunetele
din natură).
Efectul estetic al sunetelor este condiţionat de asocierea sensului, a
contextului şi a tonului, care fac inteligibil întregul sistem sonor.
Rima îndeplineşte mai multe funcţii în ansamblul operei poetice:
funcţie eufonică, dată de repetiţia sunetelor, funcţie metrică, prin marcarea
structurii strofelor, funcţie semantică, îndeplinită de sensul asociat rimei, de
rolul ei de agent de separare sau de asociere a cuvintelor provenite din sfere
semantice diferite sau din aceeaşi sferă semantică. În modul de dispunere a
rimei apar diferenţe de la o şcoală poetică la alta sau de la o naţiune la alta:
În limba engleză, unde rima masculină predomină, rimele feminine şi
dactilice au de obicei un efect burlesc sau comic, în timp ce în latina
medievală, in limba italiană sau în cea polonă, rimele feminine sunt
obligatorii când se tratează temele cele mai serioase [Wellek, Warren,
1967, 214].
Imitaţia se realizează în grade diferite, distinse astfel: imitaţia propriu-
zisă a sunetelor fizice; reproducerea sugestivă a sunetelor naturale prin alte
sunete ale vorbirii, indiferente la compoziţia onomatopeică; simbolismul sau
metafora sonoră, cu efect expresiv [Wellek, Warren, 1967, 216].
Simbolismul sunetelor a fost cultivat de poeţi care l-au explorat ca pe
un teren fertil pentru asociaţii sinestezice, un exemplu relevant fiind oferit de
Vocalele lui Rimbaud şi de multe dintre experimentele romantice şi
simboliste.
Ritmul şi metrul sunt structuri proprii atât literaturii, cât şi activităţilor
cotidiene.
Între teoriile care analizează cele două concepte, R. Wellek şi A.
Warren avansează un punct de vedere potrivit căruia noţiunile de ritm şi
metru se identifică şi au ca trăsătură comună periodicitatea, calitate
exclusivă a discursului poetic; un alt punct de vedere include ritmul unui
ansamblu mai larg de fenomene, necondiţionate de periodicitate, concepţie
care permite studierea lui inclusiv în proză. Ritmul este asociat cu melodia
sau intonaţia, condiţionate de succesiunea sunetelor cu înălţimi diferite şi cu
cadenţa sau finalul melodic regulat al propoziţiilor, sesizat în special în
interogaţii si exclamaţii. Exemple pentru proza ritmică, selectate din diferite

89
epoci şi spaţii sunt oferite de unele scrieri ale lui Thomas Browne, ale lui
James Joyce, ale lui Nietzsche etc.
Între teoriile despre metru, merită amintite cele ale lui R. Wellek şi ale
lui A. Warren: teoria prozodiei grafice, care apelează la sistemul semnelor
grafice, corespondente silabelor lungi şi scurte. Noţiunile de metru iambic
sau troheic sunt cele mai des utilizate de aceste formulări teoretice; teoria
muzicală face analogia dintre rolul metrului în poezie şi rolul ritmului in
muzică, fiecărei silabe fiindu-i asociată o notă muzicală; teoria metricii
acustice utilizează metodele experimentale în studierea sunetelor, aplicate la
înregistrarea şi măsurarea fenomenelor apărute pe parcursul recitării.
Asemenea cercetări s-au finalizat cu stabilirea corespondenţei între
parametri precum înălţimea, intensitatea, timbrul, durata şi factori fizici
precum frecvenţa, amplitudinea, forma si durata undelor sonore.
Cea mai potrivită metodă în cercetarea conceptelor de ritm si metru
pare să fie cea adoptată de şcoala formalistă rusă, ai cărei reprezentanţi au
privit unitatea ritmului în ansamblul întregului vers, nu independent de
acesta.
Sistemele de versificaţie cunosc clasificări diferite de la o şcoală la
alta, de la un autor la altul, de la o limbă la alta. Punctul de convergenţă al
teoriilor despre versificaţie constă în importanţa sunetului în sistemul unitar
al operei şi în legătura de asociere a metricii cu lingvistica si cu semantica,
în procesul de reunire a tuturor elementelor care conferă unitate operei.
Funcţiile care îi revin metrului în construcţia poetică pot fi astfel
sintetizate: Metrul organizează caracterul sonor al limbii. El regularizează
ritmul poeziei[…] simplificând relaţia dintre lungimile silabelor. El reduce
tempoul, prelungind vocalele, spre a scoate în relief nuanţele sau coloritul
lor (timbrul). El simplifică şi regularizează intonaţia, melodia vorbirii.
Astfel, influenţa metrului constă în aceea că dă viaţă cuvintelor: le pune în
evidenţă şi îndreaptă atenţia asupra sonorităţii lor [Wellek, Warren, 1967,
232].

Noţiunile fundamentale de prozodie

90
Prozodia se ocupă cu studiul versificaţiei. Elementul de bază al
prozodiei este versul.

a). Sistemele de versuri


Versul reprezintă o succesiune de silabe accentuate şi neaccentuate.
Unităţile mai mici, identificate în interiorul versului, se numesc picioare.
Aceste unităţi, de mărime variabilă, sunt alcătuite din lungimi si scurtimi.
Numărul de silabe accentuate determină versul; restul îl formează silabele
neaccentuate (atone).

b).Piciorul
Fiecare unitate de silabe accentuate şi neaccentuate din interiorul unui
vers se numeşte picior metric.Cele mai frecvente picioare metrice sunt:
Iambul este un grup cunoscut încă din antichitate şi definit de
includerea a doi timpi, unul scurt si unul lung; iambul este particularizat de
metrica germană de succesiunea de două silabe, una neaccentuată şi una
accentuată.
Ex: „Un cânt pribeag îmbrăţişează firea” (O. Goga, Dăscăliţa)
Troheul este compus dintr-un timp lung şi unul scurt sau dintr-o
silabă accentuată si una neaccentuată. Este ritmul poeziei populare.
Ex: „Doină, doină, cântic dulce” (Doina)
Dactilul este compus dintr-o lungime şi două scurtimi sau dintr-o
silabă accentuată şi două silabe neaccentuate.
Ex: „Mihnea încalecă, calul său tropotă” (D. Bolintineanu, Mihnea
şi baba)
Anapestul este compus din două scurtimi şi o lungime sau din două
silabe neaccentuate şi una accentuată.
Ex: „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate” (Gr.
Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia)

c). Versul
Alexandrinul este versul compus din 12-14 silabe, cu o pauză clară
după a şasea silabă, Cezura este pauza cu loc fix.
Versul alb este versul fără rimă (în engleză blank verse).

d). Strofa
Formele tradiţionale de strofe sunt:
Distihul este format din două versuri succesive legate prin rimă;

91
Catrenul este strofa de patru versuri;
Terţina este strofa din trei versuri, legate prin rimă aba bcb cdc…;
Stanţa sau Octava este strofa de opt versuri ritmate aba babcc.

e). Rima
Rima finală este tipul de rimă tradiţional, în care ultima vocală
accentuată împreună cu tot ce îi urmează prezintă identitate fonetică în două
sau mai multe cuvinte. Se identifică următoarele tipuri de rimă, în funcţie de
poziţia lor:
1) rimă împerecheată aa bb cc dd, în care rimează între două versuri
successive;
2) rimă încrucişată,în care primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu
al patrulea abab;
3) rimă îmbrăţişată, în care primul vers rimează cu al patrulea, iar al doilea
cu al treilea abba;
4) rimă interpolată: apare într-un grup de şase versuri, în care al treilea
rimează cu al şaselea, primul cu al doilea, al patrulea cu cel de-al cincilea
aabccb.
Aliteraţia este reprezentată de identitatea sunetului iniţial în două sau
mai multe cuvinte.
Asonanţa este definită de identitatea vocalelor, începând cu ultimul
accent.

f). Formele fixe de poezii sunt cele care au structură prestabilită:


Trioletul este compus din opt versuri, cu două rime grupate abaaabab,
în care se repetă primul vers la al patrulea şi la al şaptelea, iar al doilea la al
optulea;
Rondo-ul este compus din 13 versuri si două părţi, cu două rime, în
care se repetă cuvintele de la începutul primului vers la sfârşitul fiecărei
părţi;
Rondelul se compune din 14 versuri grupate în trei strofe cu două
rime. Primele două versuri se repetă la mijloc şi la sfârşit (Rondelul rozelor
de august de Al. Macedonski);
Madrigalul este compus din 3 până la 20 de versuri, în care rima
variază;
Gazelul este compus din 3 până la 10 perechi de versuri. Aceeaşi rimă
apare în versurile pare, după prima rimă pereche (Lupta vieţii de George
Coşbuc);
Sextina este compusă din şase strofe a câte şase versuri, în ordinea
615243. Cuvântul final al celui de-al şaselea vers al unei strofe se regăseşte

92
în primul vers al strofei următoare; cuvântul final al primului vers al primei
strofe este şi cuvântul final al celui de-al doilea vers ş.a.m.d;
Glossa este compusă dintr-un motto, de obicei de 14 versuri, glosat în
patru strofe a câte zece versuri, astfel încât fiecare vers al motto-ului se
regăseşte ca vers final al câte unei strofe;
Sonetul este compus din două catrene şi două terţine între care se
interpune o separaţie clară. Sonetul îşi are originea în literatura italiană, fiind
reprezentat în secolul al XIV-lea de Dante şi Petrarca. Sonetul cunoscut în
literatura italiană şi în cea română este compus, de regulă, din versuri de 11
silabe cu ritm iambic (Când însuşi glasul de Mihai Eminescu). Sonetul
shakespearian este format din trei catrene şi două versuri finale care servesc
drept concluzie.

Figurile de stil (retorice)

Literaritatea limbajului se întemeiază pe suportul figurilor, văzute ca


purtătoare ale unui potenţial semantic net superior expresiei literare, iar
autoritatea lor este sporită de capacitatea de a reprezenta, pe lângă obiecte şi
acţiuni, valoarea lor afectivă sau conotaţia: figurile sunt moduri de a vorbi
îndepărtate de cele naturale şi obişnuite, simple şi comune. Ele semnifică
ceva in virtutea construcţiei gramaticale. Sunt moduri de a vorbi ce se
disting de celelalte printr-o modificare particulară, care face ca fiecare să
fie redusă la o specie aparte şi care le face mai vii, mai nobile, mai plăcute
decât modurile de a vorbi ce exprimă acelaşi fond de gândire fără să
prezinte o modificare particulară [Genette, 1978, 89].
Figurile de stil sau figurile retorice reprezintă transformări ale limbii
obişnuite sau abateri de la norma comună, care orientează semnificaţia spre
sensuri şi înţelesuri noi, altele decât structurile denotate de limba utilizată în
comunicarea cotidiană. Studiile dedicate figurilor retorice au distins tropii,
care modifică înţelesul cuvintelor (metafora), şi figurile de stil, care îşi
datoarează efectul dispunerii speciale a cuvintelor (aliteraţia – repetarea unei
consoane; asonanţa – repetarea unei vocale). Figurile retorice se întemeiază
pe structurile de bază ale limbii, deviindu-le însă de la înţelesul comun şi
acordându-le acestora sensuri diferite.
Cercetarea efectelor estetice ale limbajului este întreprinsă de
stilistică, nu doar în sfera literaturii, ci în majoritatea actelor de comunicare
ce utilizează procedee expresive. Figurile retorice sau figurile de stil sunt

93
procedee de nuanţare şi de potenţare a factorului expresiv. După tipurile de
relaţii instituite în majoritate exprimărilor lingvistice, dar relevante în special
pentru studiul literaturii, stilurile cunosc următoarele clasificări: În funcţie
de relaţiile dintre cuvinte şi obiecte, stilurile pot fi împărţite în conceptuale
şi senzitive, succinte şi prolixe, sau in minimalizatoare şi amplificatoare,
categorice şi vagi, liniştite şi agitate, vulgare şi elevate, simple şi înflorate;
în funcţie de relaţiile dintre cuvinte, ele pot fi clasificate în: tensionate şi
destinse, plastice şi muzicale, netede şi aspre, incolore şi colorate; în funcţie
de relaţiile dintre cuvinte şi întregul sistem al limbii pot fi deosebite stiluri
orale şi stiluri scrise, stiluri şablon şi stiluri individuale, iar în funcţie de
relaţiile dintre cuvinte şi autor, stilurile pot fi împărţite în obiective şi
subiective [Wellek, Warren, 1967, 237].
Acestor stiluri le corespund figuri pliate pe particularităţile fiecărui tip
de exprimare. Stilistica tradiţională, întemeiată pe clasificările retoricii,
grupează figurile după funcţia lor de intensificare (repetiţia, acumularea,
hiperbola, gradaţia) sau de diminuare.
Metodele de analiză stilistică intervin cu succes în identificarea
caracteristicilor operei literare, în definirea trăsăturilor care o
particularizează ca tip de exprimare deviat de la vorbirea obişnuită şi care îi
conferă procentul de literaritate. Între metodele de analiză stilistică se
evidenţiază notarea şi accentuarea trăsăturilor de limbă prezente în operă cu
scop estetic, situaţie în care stilul este definit ca “sistemul lingvistic
individual al unei opere sau al unui grup de opere” [Wellek, Warren, 1967,
238]. O altă metodă aplică principiul contrastului, ca mod de confruntare a
indicilor limbii comune cu elementele limbajului particular al operei, deviate
de la norma obişnuită.
Stilul diferă de la un autor la altul şi cunoaşte deosebiri în funcţie de
genuri şi specii, astfel că fiecărei specii a genului liric, de exemplu, îi
corespunde un anumit tipar stilistic de exprimare discursivă; perioadele,
mişcările şi curentele literare au, de asemenea, un stil propriu, astfel că
putem identifica stilul renascentist, stilul manierist, stilul decadentist etc.
Stilul este asociat atitudinilor filozofice şi concepţiilor existenţiale care
necesită o exprimare particulară.
Analiza stilistică evidenţiază două caracteristici majore care stau la
baza limbajului literar, deosebit de limbajul ştiinţific: particularitatea
estetică senzorială [Wellek, Warren, 1967, 245], care conectează literatura
la sistemul artelor şi limbajul figurat sau tropologia, care are la bază
principiul exprimării indirecte sau figurate. Aceste două caracteristici sunt
realizate prin experienţa principiilor organizatoare ale literaturii sau figurile
de stil.

94
Dintre figurile de stil, patru sunt de importanţă majoră în conturarea
stratului poetic central [Wellek, Warren, 1967, 244]: imaginea, metafora,
simbolul şi mitul.
Imaginea este raportată atât la studiul literaturii, cât şi la alte domenii,
precum psihologia, filozofia sau estetica. Ea reprezintă la nivel mental o
experienţă senzorială sau perceptuală din trecut, nu în mod obligatoriu
vizuală. Cu toate acestea, imaginile vizuale desăvârşesc descrierile, fie
poetice, fie narative. Imaginile sinestezice, care asociază date provenite din
simţuri diferite, precum sunetele şi culorile sunt experimentate de poezia
simbolistă şi instrumentalistă. Alegoria este o imagine care asociază lumi
diferite prin utilizarea analogiei. Imaginea poate fi atât o prezentare vizuală
directă (descrierea), cât şi o reprezentare indirectă (metafora).
Metafora este pricipalul instrument de exploatare a resurselor
limbajului, oferind accesul la cunoaşterea unui lucru prin înlocuirea sau
conceptualizarea lui prin alt lucru (sufletul-o rană sângerândă, iubirea-o
văpaie, ochii- două stele aprinse). Principiul care face posibilă conexiunea
celor două domenii expuse este cel al similitudinii: “Metafora, ca figură
retorică, transferă unui lucru numele obişnuit al unui alt lucru, realizând o
operaţie care pune în evidenţă ceea ce este comun ambelor lucruri. Semnul
este în relaţie de similitudine cu lucrul pe care îl desemnează” [Caune,
2000. 71-72].
Originea metaforei este de natură ritualică, identificată în evitarea
instinctivă a anumitor realităţi nu îndeajuns cunoscute, a căror prezenţă se
dovedea un motiv de temere (avionul- pasăre de oţel, locomotiva-balaur) sau
în interdicţia pronunţării anumitor nume de obiecte sau de persoane,
considerate tabu (Ludovic al XIV-lea- Regele Soare,), ori în acordarea de
titluri şi dimensiuni impresionante fiinţelor şi lucrurilor obişnuite.
Elementele fundamentale din structura metaforei sunt: analogia, dubla
viziune, imaginea senzorială revelatoare a imperceptibilului, proiectarea
animistă [Wellek, Warren, 1967, 260].
Comparaţia subînţeleasă stă la baza atribuirii de sens nou unui cuvânt:
“Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina
nopţii moartă” (M.Eminescu, Melancolie). Comparaţia iniţială care stă la
baza metaforei, respectiv luna ca o regină moartă a nopţii, este formată pe
similitudinea dintre paloarea astrului şi cea a unei fiinţe moarte.
Simbolul cunoaşte aplicaţii la domenii mult mai largi, în afara
literaturii, precum emblematica, iconologia, matematica, teologia, logica şi,
mai nou, semantica. În accepţiunea curentă, simbolul este un element
înlocuitor pentru alt element. Simbolul este recunoscut cu uşurinţă şi are o
autonomie dată de recurenţa sa, cea care îl deosebeşte de imagine şi de

95
metaforă: O imagine poate fi folosită o dată ca metaforă, dar dacă revine cu
insistenţă, atât ca prezentare cât şi ca reprezentare, ea devine un simbol sau
chiar o parte componentă a unui sistem symbolic (sau mitic) [Wellek,
Warren, 1967, 249].
Noţiunea de mit a cunoscut, de-a lungul istoriei ideilor, accepţiuni
variate, de la cele de intrigă, povestire, fabulaţie, exprimare iraţională sau
intuitivă, atribuite de Aristotel, la cea de ficţiune, încetăţenită de iluminism,
până la cea de tip de adevăr, alternativ celui ştiinţific, variantă propusă de
artiştii romantici.
Prezenţa mitului este detectată într-o multitudine de domenii precum
folclorul, religia, sociologia etc. Literatura preia unele dintre miturile
populare proprii credinţelelor tradiţionale, conectate la practici rituale (mitul
sburătorului, mitul ielelor, mitul vâlvei băii etc.). Cele mai multe mituri se
trag din filonul folcloric sau din concepţiile filozofice despre existenţă, ca
proiecţii ale unor cadre de realitate sublimate sau ale unor idealuri omeneşti
supralicitate (mitul lui Icar, mitul lui Prometeu etc.). De exemplu, scenariile
mitice din scrierile lui Sadoveanu au o compoziţie selectată fie din filonul
folcloric, fie din cel istoric, iar povestirile fantastice au, de asemenea,
substrat în realitate. Tabloul mitic este compus din elemente ale realului,
care sunt însă potenţate, iar insistenţa pe forţa lor de acţiune le conferă aura
de mister şi de fantastic.Tabloul mitic în opera lui Sadoveanu poate fi
secţionat în: fabulosul peisajului (povestirile cuprinse în volumele Ţara de
dincolo de negură, Împărăţia apelor, cu imagini desprinse din tărâmuri
mitice, neatinse de civilizaţie şi puţin populate); feericul basmelor şi al
povestirilor miraculoase suspendate între real şi imaginar (Făt Frumos
Măzărean, Dumbrava minunată, Balaurul); fabulosul întâmplărilor
neobişnuite pornite de la exacerbarea sau deformarea simţurilor (Ochi de
urs, Ursul, Lupul, Cânele, În pădurea Petrişorului); fascinaţia depărtării,
sugerată încă din titlu (Într-un sat, odată, Cântecul amintirii, O istorie de
demult, Povestiri din război); simbolismul mitic, rezultatul credinţelor
străvechi în semne care guvernează existenţa (În noaptea când grăiesc
dobitoacele, Credinţă strămoşească, Diavolul bălţii, Mărţişor); nostalgia
epocilor trecute, reconstituite în romanele istorice, în care se infiltrează
elemente fantastice (Nunta Domniţei Ruxanda, Zodia Cancerului, Fraţii
Jderi).
Mitologia este o poartă spre fantastic. Reactualizarea miturilor şi
proiecţia fabulosului sunt teme asupra cărora se concentrează, în literatura
română, I.L.Caragiale (La Hanul lui Mânjoală, Calul dracului), Mircea
Eliade (Şarpele, La Ţigănci), Vasile Voiculescu (Lostriţa), Fănuş Neagu

96
(Îngerul a strigat), Ştefan Bănulescu (Mistreţii erau blănzi) sau Marin
Sorescu (Iona).
Elementele de compoziţie ale mitului sunt imaginea sau tabloul,
elementul social, elementul suparanatural (sau nonnaturalist sau iraţional),
naraţiunea sau povestirea, elementul arhetipic sau universal, reprezentarea
simbolică, sub forma unor evenimente petrecute aievea, în timp, a
idealurilor noastre eterne, elementul programatic şi eshatologic, elementul
mistic [Wellek, Warren, 1967, 242].
Termenul de „mit” acoperă, în prezent, o arie largă de contexte
culturale diverse, care au ca numitor comun comunicarea mesajelor prin
forme de semnificare. Semnificarea este rostire, iar rostirea este un mesaj şi,
deci, nu este în mod obligatoriu orală, poate fi alcătuită din scrieri sau
reprezentări; discursul scris, fotografia, filmul, reportajul, sportul,
spetacolele, publicitatea, toate pot deveni suportul rostirii mitice [Barthes,
1987, 95]. Mitul se defineşte, în acest sens, ca un sistem semiologic secund,
o a doua limbă în care se vorbeşte despre o limbă principală.
Funcţiile mitului sunt identificate în explicarea apariţiei lumii sau a
fenomenelor naturale, în justificarea idealurilor şi a comportamentelor
indivizilor, în iniţiere, în sustragerea de la dimensiunea temporalităţii.
[Crăciun, 1977, 197].
Expresivitatea literară este realizată cu ajutorul figurilor retorice
(imagine, metaforă, simbol, mit) care, pe lângă rolul lor decorativ şi
ornamental, leagă conţinutul şi forma, uzând de unitatea structurală dintre
gândire şi exprimare.
Între clasificările tradiţionale făcute figurilor de stil se numără şi cea
în: ornamente şi tropi sau figuri sonore şi figuri ale simţurilor; figuri ale
vorbirii sau verbale şi figuri ale gândirii. Clasificările de acest fel se
dovedesc însă insuficiente, deoarece figuri precum rima şi aliteraţia,
considerate prin tradiţie ornamente acustice, contribuie, de asemenea, la
realizarea sensului.
O altă împărţire a tropilor, aparţinând lui R.Wellek şi A.Warren, îi
separă în figuri întemeiate pe relaţia de contiguitate (care fac parte din
aceeaşi sferă semantică – sinecdoca şi metonimia) şi figuri întemeiate pe
relaţia de similitudine (care asociază elemente de provenienţă din sfere
diferite – metafora). Raporturile exprimate de metonimie şi sinecdocă sunt
de ordin logic sau cantitativ. În metonimie se înlocuieşte cauza prin efect
sau efectul prin cauză, recipientul prin conţinut, atributul prin subiect,
(scaun pentru funcţie, vatră pentru sat, cap pentru minte, cămin pentru
locuinţă, cruce pentru destin, acoperiş pentru locuinţă); ex: „A fost atâta
chiu şi cânt /cum nu s-a pomenit cuvânt” – G.Coşbuc, Nunta Zamfirei;

97
cauza (veselia) este înlocuită prin efect (chiu şi cânt). În cazul sinecdocii se
reprezintă întregul prin parte, genul prin specie, singularul prin plural şi
invers (armată prin soldat; pădure, prin copac; copac, prin frunză: „Şi luni
trecut-au după luni, / Şi-a fost de veste lumea plină/ Că steagul turcului se-
nchină” - G.Coşbuc, Trei, Doamne, şi toti trei; “Din Istru vom face pârău,/
Să-l umpli, romane, cu sânge, /Cu lacrimi pe care le-or plânge / Nevestele
neamului tău”- G. Coşbuc, Un cântec barbar).
Repetiţia este figura de stil cu funcţie de intensificare a unei acţiuni
sau a unei stări: „Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare/ Care vine,
vine, vine, calcă totul în picioare” (M. Eminescu – Scrisoarea III).
Mijloacele stilistice constau în utilizarea cuvintelor şi a expresiilor în
sens figurat, cu scopul de a potenţa expresivitatea limbii. Mijloacele stilistice
sunt formate din tropi (cuvinte utilizate cu un sens diferit de cel obişnuit:
metafora, metonimia, sinecdoca) şi figuri de stil (cuvintele sunt asociate în
modalităţi inedite, având ca rezultat originalitatea sau expresivitatea sporită:
comparaţia, epitetul etc).
Figurile retorice formează tabloul imagistic al unei opere, şi aparţin
stratului stilistic, care se asociază cu stratul versificaţiei şi cu cel sintactic
pentru a completa imaginea poetică.

Registrul figurilor retorice

Figurile de stil pot fi clasificate după cum urmează:


a) Figurile ambiguităţii
Alegoria este compusă dintr-o suită de metafore, care formează un
tablou concret, ce exprimă o idee abstractă: alegoria morţii, in Mioriţa,
văzută ca o nuntă la care participă elementele naturii;
Aluzia implică cunoştintele auditorului în descifrarea inteligibilă a
sensului (proverbe, zicători, expresii naţionale: Prietenul la nevoie se
cunoaşte, proverb care sugerează manifestarea ajutorului din partea unui
prieten adevărat în orice situaţie);
Ambiguitatea constă într-o construcţie echivocă şi incertă dar
expresivă (Împăratul era om cu scaun la cap, ceea ce semnifică în sens
implicit înţelepciunea, iar în sens explicit tronul domnesc, respectiv
domnia);
Anacolutul este figura de stil care constă într-o abatere gramaticală
care presupune întreruperea continuităţii sintactice, în scopul obţinerii de

98
efecte stilistice (Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş, M.
Eminescu. Ordinea firească ar fi menţinut complementul direct soarele după
predicatul vede, în exprimarea logică El vede trist şi roş soarele ce azi e
mândru);
Antiteza este figura de stil care opune idei, sentimente, acţiuni, în
scopul evidenţierii trăsăturilor lor, prin contrast: “Un poloboc cu vin/
Mergea în car, pe drum, încet şi foarte lin;/ Iar altul, cu deşărt, las’ că
vinea mai tare/ Dar şi hodorogea, / Făcând un vuiet mare” (Al. Doinici –
Două poloboace);
Calamburul este figura de stil cu efect umoristic, care are la bază
similitudinea de sunete şi care exprimă echivocul (Ploaia mi-a stricat ploile,
respectiv Ploaia mi-a stricat planurile);
Catacreza este formularea unei expresii nepotrivite în uzul cotidian
(a bea un pahar, a auzi radio-ul);
Comparaţia este figura de stil prin care se accentuează trăsăturile
unui obiect, prin analogie cu altul, în baza unei asemănări parţiale: Iat-o !
Plină, despre munte/ Iese luna din brădet / Şi se-nalţă, încet- încet,/
Gânditoare ca o frunte/ De poet - G. Coşbuc, Noapte de vară. Comparaţiile
se disting în funcţie de natura termenilor care se compară:
– un termen concret cu alt termen concret (Pe un deal răsare
luna, ca o vatră de jeratic, M. Eminescu, Călin - file din poveste);
– un termen abstract cu un termen concret (Trecut-au anii ca nori
lungi pe şesuri, M. Eminescu, Trecut-au anii…);
– un termen concret cu un termen abstract (Soarele rotund şi
palid se prevede printre nori/ Ca un vis de tinereţe printre anii
trecători, V. Alecsandri, Iarna);
– un termen abstract cu alt termen abstract (Anii tăi se par ca
clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri, M. Eminescu, O, rămâi);
Elipsa este figura de stil care constă în omiterea unui cuvânt sau a mai
multor cuvinte ori propoziţii care pot fi deduse din context (A bătut-o rău;
ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă, I. L. Caragiale. Construcţia care
se deduce este: fără să spună nici o vorbă, fără să verse nici o lacrimă);
Eufemism este formularea inversă a unor situaţii neplăcute,
înfricoşătoare, în general cu conotaţie negativă (eufemisme geografice:
Triunghiul Bermudelor; implică de asemenea voalarea unei idei sau expresii
neplăcute pentru a diminua efectul negative: viaţa nu e tocmai roz, adică
viaţa nu e tocmai uşoară);
Inversiunea este figura de stil care constă în schimbarea topicii
obişnuite a cuvintelor, în scopul reliefării unei însuşiri, a unei idei sau a unui

99
obiect (depărtatul apus şi neguroasa miazănoapte, C. Hogaş, Pe drumuri de
munte);
Ironia exprimă contrariul celor spuse (ai făcut o ispravă pentru ai
făcut o prostie);
Litota exprimă ceva pozitiv prin negarea contrariului (m-am distrat
nu puţin; m-am tăiat nu rău) ;
Metonimia. În metonimie se substituie:
– cauza prin efect (- Ia, eu fac ce fac de mult,/ Iarna viscolu-l
ascult,/ Crengile-mi rupându-le,/ Apele-astupându-le,/ Troienind
cărările/ Şi gonind cântările, M. Eminescu, Revedere. Efectul
cântările înlocuieşte cauza păsările);
– efectul prin cauză (Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de
bucium, M. Eminescu, Scrisoarea III. Zgomotul este cauzat de
arme şi de bucium);
– opera prin numele autorului (Am cumpărat un Tonitza, în loc de
un tablou semnat de Tonitza);
– produsul prin numele locului de provenienţă (Am băut un
Murfatlar, în loc de un vin produs în podgoria Murfatlar);
– concretul prin abstract (Minciuna stă cu regele la masă, Al.
Vlahuţă, 1907. Minciuna reprezintă sfetnicii mincinoşi);
Oximoronul leagă două reprezentări care, de fapt, sunt incompatibile
şi se exclud (mort viu, lumină întunecată, pustiu plin, noapte albă). Este
folosit pentru intensificarea expresivităţii;
Paronomaza este reprezentată de cuvinte cu sunet asemănător (to live
a life) şi cu acelaşi sens sau cu sens diferit. În acest punct, paronomaza
conduce către jocul de cuvinte, în care se explorează înţelesul dublu al unui
cuvânt sau către calambur care speculează identitatea ori asemănarea
fonetică a două cuvinte diferite (live/ leave, see/sea, etc.);
Personificarea este procedeul stilistic prin care se atribuie însuşiri
omeneşti obiectelor, fenomenelor naturale, animalelor etc (Singur, vântul,
colo, iată,/ Adormise la răcoare/ Sub o salcie plecată-/ Somnoros în sus el
cată/ Către soare – G. Coşbuc, În miezul verii);
Sarcasmul este o exprimare dispreţuitoare, (auto)ironică, ce nu poate
fi contracarată de vreo replică (mă doare capul foarte rău… ce bine ar fi să-l
pot schimba cu altul);
Sincopa constă în eliminarea unei vocale sau a unei silabe întregi din
interiorul unui cuvânt (dom’le);
Sinecdoca. În sinecdocă se substituie:

100
– întregul prin parte (În port nici un vapor/ şi-n larg/ nici fum,
nici pânză, nici catarg, I. Minulescu, Marină estivală. Fum,
pânză, catarg sunt părţi alcătuitoare ale vapoarelor);
– pluralul prin singular (Românul e născut poet, V. Alecsandri);
– obiectul prin materialul din care este confecţionat (Şi-acum,
bărbaţi, un fier şi-un scut, G. Coşbuc, Decebal cătră popor. Fier
se substituie lui sabie);
Zeugma este o construcţie în care, de un verb depind mai multe
obiecte sau fraze care nu sunt neapărat de acelaşi fel (Au făcut atâta de
fierbinţi legăminte că vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine soldaţilor,
Cezar Petrescu);

b) Figurile repetiţiei
Aliteraţia este figura de stil care constă în repetarea unui sunet sau a
unui grup de sunete, în special din rădăcina cuvintelor, în scopul producerii
de efecte imitative şi expressive (Prin vulturi vântul viu vuia, G. Coşbuc,
Nunta Zamfirei);
Anafora constă în repetarea de cuvinte predominante sintactic (Tot
ce-n ţările vecine e zmintit şi stârpitură,/ Tot ce-i însemnat cu pata
putrejunii de natură,/ Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/ Toţi
se scurseră aicea şi formează patrioţii, M. Eminescu);
Asonanţa constă în repetarea vocalei accentuate în două sau mai
multe cuvinte (Căci unde-ajunge nu-i hotar, M. Eminescu);
Chiasmul constă în repetarea în ordine inversă a funcţiilor
gramaticale a două sintagme lexicale diferite (Cine se scoală de dimineaţă
departe ajunge);
a b b a
Climax este intensificarea simetrică, în trepte de acelaşi fel, prin
repetarea aceluiaşi cuvânt (Doamne, Dumnezeule);
Epanalepsa este repetarea întreruptă a unui cuvânt (Ninge grozav pe camp
la abator/ Şi sânge cald se scurge pe canal;/ Plină-i zăpada de sânge
animal-/ Şi ninge mereu pe-un trist patinoar, G. Bacovia);
Epifora este repetarea aceluiaşi cuvânt la sfârşitul unor grupuri de
cuvinte sau fraze (Casă am, bani am, sănătos sunt, nevastă căzută din cer
am, de ce-aş îmbătrâni, E. Gârleanu);
Poliptota este figura fonetică în care se repetă acelaşi cuvânt în trepte
de flexiune diferite (Punctul-acela în mişcare, mult mai slab ca boaba
spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii, M. Eminescu);
Înşiruirea leagă mai mult de doi membri ai aceleiaşi categorii;

101
c) Figurile insistenţei
Amplificarea constă în reluarea elementelor unei descrieri într-o
gradaţie ascendentă, pentru a intensifica o imagine (Câte zile, câte luni,
câţi ani a ieşit aşa în straiele-i de şiac de Roman ca să se ducă să-şi
apere procesele la judecătorie? Câte zile şi câţi ani a făcut femeia aceea
bătături la genunchi spălând duşumelele, câţi ani a numărat fasolele
zgârcitului?!..., M. Sadoveanu);
Climax;
Emfaza constă în sublinierea unui enunţ important prin intonaţie
gravă sau prin înlocuirea persoanei I cu persoana a III-a (...moşneagul ce
priveşti/ Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti, M. Eminescu);
Enumerarea este o înşiruire în care elementele componente ale seriei
îşi păstrează autonomia: fustă, cămaşă, bluză, rochie etc;
Hiperbola este figura de stil prin care sunt exagerate dimensiunile
unui obiect, importanţa unei acţiuni etc (Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!/ N-ai
glas de vifor, să jeleşti / N-ai mâini de fier, ca fier să frângi… G. Coşbuc -
Moartea lui Fulger);
Perifraza subliniază că starea sau obiectul nu sunt menţionate direct
şi explicit, ci se deduc: (a sta cu sabia lui Damocles deasupra capului, a taia
nodul gordian, a fi săgetat de Cupidon);

d) Figurile plasticităţii
Calamburul;
Epitetul este cuvânt cu caracter adjectival, care evidenţiază trăsăturile
lucrurilor sau ale acţiunilor (Iar la poala lui cea verde, mii de capete
pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă M.Eminescu,
Scrisoarea III ). Epitetul poate fi exprimat prin adjective (ape limpezi), prin
adverbe (merge grăbit), prin substantive (ochi de înger). După numărul lor,
epitetele sunt: simple, exprimate printr-un singur cuvânt (seara răzvrătită, T.
Arghezi, Testament); duble, exprimate prin două epitete (mii de fluturi mici
albaştri, M. Eminescu, Călin, file din poveste); multiple, exprimate prin trei
sau mai multe epitete (negre şi vaste cercuri concentrice se desfac…, C.
Hogaş, Pe drumuri de munte). Epitetul poate avea următoarele valori: epitet
metaforic (Dormeau adânc sicriele de plumb, G. Bacovia, Plumb); epitet
hiperbolic (A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare, M. Eminescu,
Călin, file din poveste); epitet simbolic (pasărea neagră – moartea);
Invocaţia retorică este procedeul stilistic prin care se sporeşte
intensitatea comunicării, prin adresarea către un ascultător imaginar (Copilo,
tu eşti gata/ De-a pururea să plângi./ Şi când esti tristă, Doino, / Tu inima
mi-o frângi, G.Coşbuc, Doina).

102
Onomatopeea constă în imitarea unui sunet din natură care sugerează
imaginea auditivă a unei acţiuni (trop! poc! zbrrr!).

103