falezedepiatra.

net | Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ

Copyright Emanuel Pope emanuel.pope70@yahoo.co.uk
http://falezedepiatra.net/?p=8187

Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ

‚‚Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ ’’. (Notă în ’’Monografia comunei Vânători

Neamţ – 1909’’ autor Constantin Gheorghiu)

’’Prin anul 1883, bietul Eminescu fusese lovit de o crudă boală ce nu l-a lăsat în
odihnă până la sfârşitul vieţii. De la 1883, Eminescu trăia numai prin case de
sănătate. A stat destulă vreme şi la Monastirea Neamţ, unde, nu este vorbă, era
tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi.

Se povestesc multe pe socoteala lui Eminescu, cât timp a stat la Neamţ. Aşa, în
privinţa chipului cum îşi petrecea zilele, se dau amănunte, ce până acum nu şi-au
luat încă chip de adevăr. La 5 dimineaţa era treaz. Se îmbrăca, aşa pe tăcute,
umbla atât de încet, parcă îi era necaz de a trezi pe ceilalţi bolnavi, aşa era de bun
în nebunia lui. Nu putea suferi odaia. Îi plăcea aerul, lumina, natura. Ieşea în cerdac
şi se plimba de-a lungul lui, ceasuri, recitând versuri, ori poate versuri pe care nici
nu le-a publicat.

Această plimbare, dimineaţa, ţinea neîntrerupt vreo 5 ceasuri, fără nici o clipă de
odihnă, până ce, în cele din urmă, de oboseală, trebuia să se supuie clopoţelului,
care chema pe bolnavi la dejun. Vara li se servea, ca şi astăzi, prânzul în grădină.

O masă lungă de lemn, era aşezată în mijlocul grădinei, iar pe dânsa se puneau
câte o lingură de lemn şi o cană pentru apă, care reprezentau tacâmul fiecărui

page 1 / 4
falezedepiatra.net | Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ
Copyright Emanuel Pope emanuel.pope70@yahoo.co.uk
http://falezedepiatra.net/?p=8187

bolnav.

La dejunul acesta , nu era zi, ca bolnavii să nu se sfădească, ba mai mult, să nu se

apuce la bătaie, din pricina vreunei bucăţi de pâine, ori din pricină că un vecin ar fi
căpătat o porţie mai mare de mâncare.

Eminescu mânca foarte puţin. Fire blândă şi împăciuitoare, dânsul da de multe ori
din mizerabila lui porţie, acelor bolnavi lacomi, ca, cu chipul acesta, să nu audă
glasuri de protestare, ori sfadă şi pe deasupra, răcnetele sălbatice ale gardienilor.

Peste zi, dacă-i era foame, se pitula pe din dosul spitalului, sărea gardul, apuca
peste câmp, trecând Nemţişorul şi, fuga-fuga, se abătea la crâşmă de-şi lua o
jumătate de pâine şi un pahar cu vin. Mai mult îi tihnea acestea, aşa pe negândite,
decât dejunul de la spital.

După aşa zisul dejun, se culca până pe la ora 4, când se trezea şi-şi începea iarăşi
plimbarea prin cerdac. Singurul său prieten, singura sa mângâiere în acest pustiu,
era acest cerdac.

Pe la acest ceas, cerdacul era al său, căci ceilalţi deţinuţi dormeau, şi, pe când
dimineaţa străbătea de-a lungul cerdacului, ceasuri întregi, şoptind mereu, după
amiază se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului, cu
mâinile încrucişate şi cu privirea rătăcită în văzduh.

Dar oare cine ar putea , ori prin câte cuvinte, spune ce însemnau aceste priviri ale
lui Eminescu?

Clopoţelul de masă apuca pe Eminescu în acelaşi loc, cu aceeaşi privire îndreptată 

spre aceeaşi parte.

page 2 / 4
falezedepiatra.net | Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ
Copyright Emanuel Pope emanuel.pope70@yahoo.co.uk
http://falezedepiatra.net/?p=8187

Se povesteşte că, într-una din zile, pe când Eminescu astfel sta pe cerdac, un
bolnav, scăpase din fiare şi stăpân pe libertate cum se credea, o luase la sănătoasa.
Îşi plănuise ca să treacă cerdacul şi apoi, de aici sărind în curte, să poată ajunge în
câmpie.

Nebunul ieşind dete peste Eminescu, trânti scaunul, trânti şi pe Eminescu şi o şterse
înainte.

Lui Eminescu nici nu-i păsa. El rămase aşa cum a vrut nebunul. Doar că s-ar fi
gândit să se întrebe de această schimbare, nici încă nu s-ar fi ostenit să o dreagă,
stricându-şi firul gândurilor lui sublime.

Suna ceasul de 6, când mizerabila masă, cum o poreclise genialul poet, aduna iarăşi
pe toţi nebunii în ceată, ca să audă sbieretele a mai marilor nebuni.

Eminescu se făcea că mestecă din gură, însă bietul nu mânca nimic. Era el sătul de
viaţă, d-apoi de mâncare? De la 8 seara, înainte, începea timpul când Eminescu se
simţea în culmea fericirii.

Bolnavii se culcau devreme. Eminescu însă, liniştit şi tăcut cum era, se ducea în
cerdac şi, în puterea nopţii, se lăsa legănat de cele mai dulci visuri şi iluzii. Cerul şi
stelele erau parcă numai ale lui. Acum era neliniştit, îşi întorcea privirea mereu în
altă parte; nu-i ajungeau stelele, îi lipsea ceva mai puternic, ceva pentru care a
închinat destul în sublimele lui versuri. Căta luna, care însă, la munte răsărea ceva
mai târziu, ceea ce făcea pe Eminescu să plângă uneori, să-şi plângă durerea,
necazurile, suferinţa acestei deşerte vieţi. Şi, după ce îşi mulţumea sufletul cu ceea
ce dorea acest suflet, după ce dânsul vorbise şi se-nţelese cu natura, ce-i mai
trebuia, ce mai aştepta?

Prinsese însă un obicei, ca, înainte de culcare, să poată auzi sunetul buciumului,
venit din deal şi să nu adoarmă decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou:
Tânguiosul bucium sună, / L-ascultam cu atâta drag, / Pe când iese blânda lună  /
Dintr-o rarişte de fag…

page 3 / 4
falezedepiatra.net | Mihai Eminescu la Monastirea Neamţ
Copyright Emanuel Pope emanuel.pope70@yahoo.co.uk
http://falezedepiatra.net/?p=8187

De/abia pe la orele 2 după miezul nopţii, îl fura somnul pe Eminescu; până să

adoarmă însă, cerca versuri. Nu-i vorbă, câte gânduri eterne n-au rămas din acele
’’fugitive’’ ale bolnavului de la Mânăstirea Neamţ. ’’

– material propus de Gheorghe Urzică, membru al proiectului Cititor de Proză

page 4 / 4