ANUL UNIVERSITAR

2001-2002

SNSPA
FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ANUL II – ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

BAZELE ŞTIINŢEI POLITICE

(suport de curs)

I. POLITICUL ŞI POLITICA

• Realitatea desemnată de termenii precum „politicul“ şi/sau „politica“ este

cosubstanţială şi constitutivă vieţii sociale, din cele mai vechi timpuri şi
până azi. O realitate cotidiană, familiară, dar care prin multe aspecte ale sale
scapă înţelegerii obişnuite, rămânând un domeniu de activitate aparte,
specializat, inaccesibil şi care se refuză omului de rând.
• Simţul comun înregistrează de o manieră spontană, imediată o serie de
faţete şi manifestări ale vieţii sociale, publice (alegerile, lupta partidelor,
instituţiile statului) ce evidenţiază un caracter expres politic. Dar
determinarea cu exactitate a ceea ce este realmente „politic“ şi/sau
„politică“ în societate nu este întotdeauna uşoară.

A. O noţiune complexă şi mai multe echivocuri

• Ambiguităţile termenului de „politic“ alimentează prin multitudinea de

sensuri asociate acestuia, diferite perspective asupra unei realităţi policrome
şi proteice, universale şi particularizate, având o sferă extensibilă şi limite
greu de precizat şi care nu reprezintă decât o ipostază a socialului.
• „Politic“ (substantiv masculin) este paradoxal un termen perfect neutru; el
se susţine prin valoarea sa intrinsecă, nefiind nici de stânga, nici de dreapta,
insensibil la fluctuaţiile istoriei, aşa cum remarca Georges Burdeau în al său
Tratat de ştiinţă politică. Politicul trimite la ideea unei ordini indispen-
sabile (văzută ca osatură a societăţii, ca structură socială) ce permite
oamenilor să trăiască împreună. Politicul se defineşte, deci, ca acel spaţiu
social în care indivizii acceptă să supună conflictele lor de interese unei
instanţe în măsură să ofere reglementarea acestora; o putere ce deţine
monopolul coerciţiei legitime (Max Weber).

1
 • „Politica (substantiv feminin) defineşte o activitate ce constă în raportarea
la putere şi exercitarea prerogativelor pe care aceasta le presupune. Ea este o
funcţie socială deoarece realizarea sa este inseparabilă de o colectivitate
socială, căreia îi delimitează câmpul de acţiune şi orientarea spre anumite
scopuri. Are o valoare instrumentală întrucât nu-şi află justificarea decât în
scopul pe care îl slujeşte (ex., într-o întreprindere politica este o tehnică în
slujba scopului economic). La nivelul societăţii globale politica nu
împrumută un scop situat în afara ei, ci este propria sa finalitate, propria
raţiune de a fi. Politicul se eliberează – prin politică – de subordonarea în
care era ţinut de condiţia sa instrumentală faţă de societate. Din mijloc
devine scop.
• În limba engleză există o altă distincţie: între policy şi politics. Pe baza
acesteia se poate diferenţia politica de diferitele activităţi ce ţin de gestio-
narea anumitor sectoare (politica economică, politica socială etc.); politica
unui om sau a unei instituţii caracterizându-se printr-o voinţă ce animă o
strategie determinată (politica preşedintelui, a guvernului).

B. Definiţii mai mult sau mai puţin precise

a) Politica – raportată la stat. Această definiţie are drept fundament

invocarea etimologiei termenului grecesc polis (cetate). Politica este arta de a
guverna în vederea binelui public, aşa cum s-a prefigurat în cetatea antică.
Definiţia aceasta este însă restrictivă, limitând politica doar la una dintre
modalităţile posibile de organizare a societăţii. Există societăţi fără stat dar nu
există societăţi care să nu fie traversate de fenomene de dominaţie şi influenţă
legate de repartiţia inegală a resurselor patrimoniale, economice, politice,
simbolice. Nici o societate nu poate fi concepută în afara politicului (ca
structură) şi a politicii (ca activitate), în afara dimensiunii normative şi
organizaţionale a fenomenelor politice. Adeseori, universul politic al societăţii
depăşeşte perimetrul instituţional al statului.

b) Politica – raportată la putere. Identificarea politicii cu relaţia de putere

reprezintă o tentaţie dintotdeauna a ştiinţei politice justificând identificarea
acesteia din urmă cu sociologia politică (Maurice Duverger). În orice societate, în
orice grup uman oricât de mic ar fi el există indivizi care comandă (guvernanţi) şi
indivizi care se lasă comandaţi, se supun ordinelor (guvernaţi). Unii iau hotărâri şi
alţii le execută. Această diferenţiere constituie un dat fundamental, un fenomen
politic depistabil în toate societăţile. O astfel de viziune este extensivă: tinde să
dilueze politica în ansamblul realităţii sociale. Puterea de stat nu este diferită prin
natură de formele puterii, proprii celorlalte tipuri de colectivităţi sociale. Se
deosebeşte de ele doar prin gradul de perfecţionare a organizării şi stricteţea

2
obedienţei celor guvernaţi. Puterea nu este caracteristică doar relaţiei politice. Se
poate vorbi de putere şi în alte situaţii (în familie, în şcoală, în Biserică).
c) Politica – identificată cu dominaţia. Pentru sociologul german Max
Weber singularitatea politicului este dată de capacitatea dobândită de o grupare
umană de a monopoliza resursele constrângerii fizice în interiorul unui teritoriu
dat. O asemenea revendicare se prevalează de credinţele colective suficient de
profund internalizate pentru a-şi valida „legitimitatea“. Politicul apare ca o
„putere deasupra puterilor“. Se conferă astfel valoare procedeelor de legitimare
a dominaţiei politice în detrimentul principiilor generatoare ale societăţilor
politice.

C. Faptul politic şi politizarea societăţilor

• Dacă în plan teoretic se poate încerca o disociere conceptuală între „politic“

şi „politică“, în practică, în realitatea cotidiană deosebirea se estompează.
Politicul apare numai prin politica ce îl realizează, în vreme ce politica se
justifică prin politicul căruia caută să-i aservească societatea. Politicul ca
structură a societăţii se manifestă în politică prin modul în care oamenii
interacţionează, cooperează, intră în conflict în spaţiul puterii.
• Nu există fapt politic în sine. Nu există fenomen politic prin natură sau
esenţă, diferite de realităţile sociale. Ştiinţa politică analizează acele fapte
sociale ce dobândesc în anumite contexte un caracter şi o calitate atribuite
ca atare. Politica nu are raţiune de a fi decât prin construirea politicului.
Funcţia politică la nivel social presupune funcţionalizarea politicului, a
structurii unei societăţi, edificarea, ajustarea, echilibrarea ei, asigurarea unor
coeziuni şi detensionarea acelor relaţii ce pot duce la fracturi sociale şi
compromiterea unităţii râvnite. (Raymond Aron)
• Pe măsură ce politica îşi extinde sfera valorilor tributare acţiunii sale,
finalitatea funcţiei politice înglobează sectoare de activitate tot mai diverse
şi mai numeroase.
• Politizarea este tocmai procesul prin care faptelor sociale li se conferă
atribute şi dimensiuni politice. Acest lucru se produce prin încorporarea
lor în structura politică, prin conştientizarea şi valorificarea unor raporturi,
scopuri, obiective sociale ca repere ale acţiunii politice (a partidelor,
guvernelor, statelor).
• Faptele politice sunt contingente, au determinări spaţio-temporale. Fiecare
arie culturală, fiecare naţiune produce propriile sale elemente de identificare
a faptului politic (o afacere de moravuri poate deveni un scandal politic, ex.
Bill Clinton – Monica Lewinski). Fenomene care altădată rămâneau
circumscrise sferei private devin politice prin intervenţia publică a puterii
(sănătatea, familia).

3
• Un fapt politic – calificat ca atare – poate proveni şi din redimensionarea
unui raport de forţe. O instanţă politică îşi impune în chip autoritar voinţa de
a face să fie recunoscut un fapt social ca fapt politic, ridicându-l la rang de
problemă, interesând societatea în ansamblul ei (ex. SIDA, lupta împotriva
terorismului). Şi cetăţenii pot politiza un fapt social prin militantism politic,
impunând voinţa populară conducătorilor (ex. drepturi civile, condiţia
femeii).
• Calificativul de fapt politic poate fi atribuit şi unei probleme pe care
societatea nu ajunge să o rezolve, în condiţiile unei carenţe a funcţiei sale
reglatoare. Politicul apare astfel sub forma unei specializări în medierea şi
arbitrarea conflictelor într-o societate.
• La intersecţia intervenţiei Puterii şi reacţiei civice, odată conştientizat în
termeni de acţiune politică, un fapt social devine ceea ce se cheamă fapt
politic, o necesitate socială căreia i se conferă o semnificaţie politică.

4
 II. NATURA ŞI EVOLUŢIA ŞTIINŢEI POLITICE

• Există o reală dificultate în stabilirea statutului ştiinţei politice şi a

genealogiei sale. Şi aceasta din mai multe motive:
a) istoria ştiinţei politice şi a celor ce au practicat studiul politicii se
împleteşte până la indistincţie, iremediabil şi extrem de profitabil din
punct de vedere intelectual cu evoluţia gândirii politice în genere, cu
filosofia politică, cu istoria doctrinelor politice, cu teoria statului şi
dreptului, cu sociologia şi psihologia politică etc.;
b) evoluţia ştiinţei politice are loc odată cu definirea şi redefinirea
obiectului său de studiu, cu adjudecarea de noi metode şi tehnici, în
vederea atingerii unor standarde incontestabile de ştiintificitate;
c) ştiinţa politică are rădăcini istorice adânci dar şi origini de dată exactă,
are o ambiţie descriptivă dar şi una normativă, prescriptivă.

A. Genealogia ştiinţei politice

• Gânditorii lumii anitce – Platon şi Aristotel îndeosebi – au pus dintru

început politica în centrul reflecţiilor lor, deschizând o prestigioasă şi
acaparantă tradiţie. Lui Aristotel i se datorează sintagma „zoon politikon“
(omul ca „animal politic“). Pentru aceştia politica era arta de a guverna
cetatea, în spiritul legilor şi interesului general – văzut ca bine public.
Politica s-a situat astfel inevitabil într-o relaţie privilegiată cu morala.
• În epoca Renaşterii, Machiavelli autorul celebrei lucrări Principele (1513) a
elaborat primul tratat de politică în care sunt expuse cele mai adecvate
modalităţi de cucerire şi exercitare a puterii, subsumate scopului constituirii
unui stat. Hobbes în al său Leviathan surprinde omnipotenţa statului care
asemenea monstrului biblic ajunge să-şi impună forţa colosală asupra
tuturor supuşilor săi.
• Montesquieu şi iluminiştii francezi au evidenţiat necesitatea supremaţiei
legii şi respectul ordinii naturale ca fundamente ale orânduirii politice – idei
preţioase ce vor sta la baza concepţiei moderne despre politică şi
democraţie.
• Ştiinţa politică este însă printre ultimele ştiinţe sociale apărute în secolul al
XIX. Fondatorii ei sunt: Auguste Comte, Alexis de Tocqueville, Emile
Boutmy; primul – întemeietorul ştiinţei pozitive, cel de-al doilea – autorul
lucrării Democraţia în America iar ultimul, ctitor al şcolii franceze de
ştiinţe politice (1872). Apariţia ştiinţei politice se datorează unor condiţii
favorizante: crearea unei administraţii moderne a cărei raţionalizare în plan

5
 acţional reclama cunoştinţe noi; o specializare şi o profesionalizare
accentuată; laicizarea şi democratizarea politicii; apariţia de instituţii
publice şi facultăţi de profil în învăţământ; emanciparea politică şi culturală
a unor categorii de populaţie în spiritul valorilor civice ale revoluţiilor
burgheze.
• Încă din cele mai vechi timpuri obiectul de studiu propriu-zis al ştiinţei
politice l-a contribuit puterea. Cucerirea şi utilizarea puterii, concentrarea,
distribuţia ei, originea şi legitimitatea exercitării sale, însăşi definirea ei au
rămasa mereu în atenţia analizei politice de la Aristotel la Machiavelli, de la
Max Weber la politologii contemporani.
• Totuşi, ca obiect fundamental al ştiinţei politice, mai ales în ultimele două
secole, statul s-a substituit fenomenului puterii. Dacă în primele reflecţii ale
clasicilor gândirii politice, de la Machiavelli la Hobbes problema crucială
este aceea a creării unei ordini politice, cu ajutorul însă al controlului
puterii, în cadrul unor frontiere delimitate, ulterior accentul cade pe
necesitatea creării unui stat pluralist (Locke), democratic (Tocqueville şi
federaliştii americani), puternic (Hegel) capabil să asigure o înţelegere între
clasele sociale (H. Kelsen), gata să decidă în situaţii de urgenţă (C. Schmitt).
Se conturează două tradiţii:
a) cea anglo-saxonă – ce acordă atenţie proceselor sociale mai curând
decât structurilor statului (common law);
b) continental-europeană – privilegiind analiza structurilor statului, a
instituţiilor (se detaşează dreptul constituţional).
• O altă linie de gândire ce pleacă de la Machiavelli, trece prin Tocqueville şi
fertilizează cercetările contemporane din SUA şi Europa occidentală unifică
studiul istoriei cu observarea fenomenului politic (vezi studiile consacrate
democraţiei).
• Şcoala politică italiană – reprezentată de Pareto, Mosca, Michels – a
focalizat interesul studiului pe fenomenul elitelor, pe ceea ce se cheamă
„clasa politică“ şi tendinţele oligarhice în partidele de masă, oferind prin
sinteza operată cu teoria behavioristă şi analiza comportamentului politic
direcţii fecunde de cercetare, cu rezultate de incontestabilă valoare euristică.
• O tentativă de a fixa mai bine obiectul ştiinţei politice care nu ar fi nici
puterea, nici statul aparţine lui David Easton. Acesta propune o analiză
sistemică a politicii văzută ca „atribuire imperativă de valori pentru o
societate“. Analiza sistemică are la bază un model de inputs-uri (cereri şi
susţineri din partea societăţii) traduse în outputs-uri (răspunsuri şi decizii ce
pot avea efect asupra noilor cereri).
• Analiza sistemului a furnizat studiilor politice un criteriu de ştiintificitate,
căruia i s-a asociat analiza comportamentalistă care-şi asumă sarcina de a
observa şi tipologiza comportamentele concrete ale actorilor politici
(indivizi, grupuri, mişcări, organizaţii) apelând la tehnici specifice, simulări

6
 şi cuantificări sofisticate. Mulţi dintre reprezentanţii curentului behaviorist
ajung însă să acorde un interes exagerat tehnicilor în detrimentul teoriilor.
Se afirmă astfel o tendinţă periculoasă către hiperfactualism, culegere
supraabundentă de date irelevante, împrumuturi de paradigme ce riscă să
anuleze autonomia abia câştigată a ştiinţei politice.

B. Abordarea sociologică a politicului

• Ştiinţa politică datorează sociologiei exigenţele epistemologice ce trebuie să

ghideze analiza realităţii politice. Lecţia lui E. Durkheim potrivit căreia
„faptele sociale în sine“ trebuie considerate ca „lucruri“, ca entităţi obiective
a favorizat efortul de scientizare a cunoaşterii politice, recursul la metodă
făcând posibilă disjungerea între realitatea fenomenelor politice şi
reprezentările umane despre acestea.
• Faptul politic nu este un element singular ci o rezultantă a unei serii de
interacţiuni, de relaţii cu mediul înglobat, rezultând un joc complex de
constrângeri şi intenţii, de feed-back-uri, de cauze şi efecte trecând unele
într-altele.
• Sociologia politică recurge la metode şi tehnici empirice consacrate
(observarea, ancheta de teren, interviul, sondajul de opinie, analiza
secundară a datelor) care oferă informaţii preţioase asupra opiniilor şi
comportamentelor individuale şi colective.
• Modalităţile de conceptualizare în ştiinţa politică sunt:
a) tipologia – o metodă de clasificare ce integrează o multitudine de
criterii considerate ca discriminante (ex. tipologia regimurilor,
tipologia partidelor politice);
b) tipul-ideal, – construit pe baza observării empirice a fenomenelor
reale, accentuându-se acele trăsături care configurează o imagine, un
concept cât mai aproape de starea pură, definitorie a acestora (ideal-
tipul weberian);
c) modelul – un ansamblu de propoziţii din care se poate deduce suma
consecinţelor legate în mod direct de fenomenul studiat. Are o
dimensiune dinamică spre deosebire de tipologii care sunt statice şi
vizează relevarea proceselor constitutive ale fenomenelor sociale şi
politice.

C. Modelele explicative ale ştiinţei politice

a) modelul empirist – pune accent pe fapte, pe realizările nemijlocite şi

se bazează pe acumulări de date cuantificate (sondaje, anchete
statistice); numit şi modelul behaviorist, presupune apelul la un
pragmatism ştiinţific, obiectivist, caracterizat printr-o matematizare

7
 excesivă (vezi studiile lui P. Lazarsfield, E. Katz, B. Berelson, H. D.
Laswell, A. Campbell); riscă să ofere doar o imagine parţială a
realităţii politice;
b) modelul funcţionalist – postulează o unitate funcţională a societăţii
aplicabilă politicului. Aceleaşi funcţii caracterizează toate sistemele
politice, cu unele variaţii neimportante. Reproşurile aduse acestui
model vizează un anume finalism care vede în orice fapt social un
răspuns la o nevoie funcţională;
c) modelul individualist sau abordarea „individualismului metodologic“
(R. Boudon) se bazează pe contestarea teoriilor hollistice ce pedalează
pe analiza totalităţilor şi nu a indivizilor (clasa socială, clanul,
naţiunea). Revendică o nouă perspectivă prin care se restituie
comportamentelor politice calitatea dată acestora de o doză de hazard
şi de anumite opţiuni, indivizii nefiind simple particule sau maşinării
integrate într-un sistem supradeterminant;
d) modelul dezvoltării – vizează trecerea de la o structură tradiţională la
una modernă; reţine dimensiunea dinamică, de transformare a
sistemelor politice (D. Apter, E. Shills). Dificultatea pe care o presu-
pune constă în determinarea parametrilor ce permit evaluarea gradului
de modernitate politică. Defectul modelului: exclusivismul comparării
sistemelor politice doar cu democraţiile occidentale, considerate un
prototip al evoluţiei dezirabile.

8
 III. PUTEREA POLITICĂ

• Puterea este un concept central al ştiinţei politice, deşi esenţa sa este greu de
definit şi trimite la o multitudine de situaţii şi ipostaze extrapolitice (puterea
părinţilor asupra copiilor, puterea socială – ca modalitate de control a
indivizilor etc.) Termenul este utilizat în mai multe accepţii (cetăţean versus
Putere, puterea poporului, Putere – ca guvernământ – versus Opoziţie, puteri
publice – sinonime cu organele statului etc.).
• B. de Jouvenel defineşte „puterea pură“ prin „comandamentul existent în
sine şi pentru sine“.
• Puterea se poate evidenţia şi în cadrul unei relaţii între două sau mai multe
persoane, puterea asupra cuiva. Această perspectivă interacţionistă se
originizează într-o definiţie celebră avansată de Max Weber: „puterea este
şansa de a face să triumfe în sânul unei relaţii sociale propria voinţă, chiar în
pofida rezistenţelor; prea puţin contează pe ce trebuie să se sprijine această
şansă“. Puterea asupra cuiva este puterea de a face ceva. Este o
capacitate de acţiune fie materială (a munci, a face o lucrare), fie juridică (a
dispune de o competenţă recunoscută de drept). În realitate puterea de a face
ceva nu se inserează neapărat într-o relaţie când rămâne doar o aptitudine
fizică sau intelectuală susceptibilă de a se realiza într-un proiect.

A. Exerciţiul puterii

• În concepţia interacţionistă accentul este pus pe relaţia disimetrică

învederată de putere. Mai întâi puterea presupune prezenţa a cel puţin două
persoane, Apoi puterea nu este o esenţă imuabilă şi nici o natură abstractă.
Ea este o practică, o experienţă socială. În fine, exercitarea puterii suscită o
reacţie depistabilă în comportamentul politic. Este de reţinut definiţia
politologului american R. Dahl: „A exercită o putere asupra lui B în măsura
în care obţine de la B o acţiune Y pe care acesta din urmă n-ar fi efectuat-o
altfel“. Această abordare permite stabilirea unei legături între noţiunea de
putere (sau competenţă juridică) şi cea de responsabilitate. Cel ce exercită
puterea are sau trebuie să aibă responsabilitatea actelor sale sau a
consecinţelor acestora, indiferent că în anumite situaţii actele sunt comise de
executanţi ce-i îndeplinesc ordinele.
• Imputarea puterii – este un proces de comunicare care adesea deformează
sau simplifică exagerat realitatea. De exemplu când autorul aparent nu este
autorul real sau când procesul decizional complex este atribuit de o manieră
totalmente personalizată unui singur individ. Pe de altă parte, exerciţiul

9
 puterii se poate manifesta în absenţa oricărei decizii, în condiţii de
invizibilitate a oricărei imputări. Exercitarea unei puteri poate produce nu
numai comportamente observabile ci şi non-decizii şi cu cât este mai intensă
poate provoca absenţa oricărei contestaţii vizibile. Procesul de reducere la
tăcere sau anihilare a eventualei contestări este foarte complex, combinând
elemente de ordin juridic, psihologic, psihic, sociologic şi cultural.
• Exercitarea puterii se soldează cel mai adesea cu limitarea libertăţii
individului. În acest context problema consimţământului celor asupra
cărora se exercită puterea devine de cea mai mare importanţă. Dacă B
consimte să aibă un comportament sugerat de A putem, oare spune că B este
supus puterii lui A?
• Pragul între constrângere şi consimţământ nu este totdeauna clar definit. B
poate consimţi să se comporte într-un anume fel la sugestia lui A din interes
(bine sau rău înţeles), din ignoranţă sau necunoaşterea datelor exacte a
situaţiei, ori chiar din orbire. Contextul social şi psihologic al
consimţământului trebuie stabilit şi cunoscut pentru a se repera din punct de
vedere sociologic o relaţie de putere efectivă.
• Indivizii preferă să creadă că ei se supun voluntar sau că sunt constrânşi să
se subordoneze. Dar şi cel ce exercită puterea se poate iluziona în chip
similar.
• O relaţie de putere se poate prezenta ca un comandament în măsura în care
cel asupra căruia se exercită are de ales între a se supune ordinului sau a
risca să fie sancţionat (ex. ordinul dat de un ofiţer altui militar de rând).
Injoncţiunea este o condiţie necesară şi suficientă a comportamentului
prescris? Injoncţiunea autentică se relevă atunci când cel ce se supune
ordinului are de ales între două atitudini: să se plieze în faţa comenzii
adoptând un comportament prescris sau să se expună unei pedepse. Aceasta
din urmă poate viza privarea în mod autoritar de un avantaj scontat,
producerea unui prejudiciu (privare de libertate sau de bunuri materiale).
Nesupunerea duce la deteriorarea condiţiei subordonatului.
• În cazul unei relaţii de putere care se exercită de o manieră necoercitivă şi
care este cunoscută sub numele de influenţă individul se află plasat în faţa
unei alternative diferite, sau adoptă comportamentul sugerat, beneficiind de
anumite avantaje (recompensă materială sau simbolică, favoruri din partea
unui personaj influent), obţinând o gratificaţie psihosocială (mai puţină
anxietate, stimă de sine, stabilitatea propriei condiţii) sau nu adoptă
comportamentul sugerat şi se privează singur de o recompensă, suferind
implicit o deteriorare a situaţiei de care dispune.
• Relaţia de influenţă exclude constrângerea şi se bazează pe seducţie sau
persuasiune. Manipularea constituie o variantă de persuasiune care
invederează un caracter clandestin. A îl influenţează pe B, fără ca acesta să
conştientizeze direcţia sau scopul către care se îndreaptă la sugestia lui A.

10
 Manipularea presupune o manieră neloială de a abuza de încrederea
indivizilor, refuzându-le să examineze atent situaţia şi să ia o decizie
autonomă, în cunoştinţă de cauză.
B. Specificul puterii politice

• Natura politică a puterii nu se revelează de o manieră obiectivă absolută ci

rezultă dintr-o acţiune de atribuire şi imputare contextualizată, destinată a
face recunoscut rolul conducătorului (ex. un rege pe care nimeni nu-l mai
consideră rege nu mai exercită nici o putere).
• La originea puterii politice există conflicte şi tensiuni ce se manifestă în
orice societate umană şi care necesită rezolvări corespunzătoare. Există
forme arhetipale de conflict între generaţii, între seminţii diferite (triburi,
clanuri, populaţii sedentare şi nomade etc.). Există un conflict între indivizi
şi grupuri care se află în situaţii de inegalitate.
• Penuria obiectivă sau negativă va general întotdeauna sentimente de
frustrare şi resentimente. În fine o ameninţare prezumtivă din partea unui
inamic exterior, perceput în termenii alterităţii şi ostilităţii difuze, obligă de
asemenea la o mobilizare socială ce consolidează fundamentele puterii.
• Conflictele conturează raporturi de forţe, ierarhii care cu timpul devin mize
sociale alimentând competiţia politică. Puterea politică devine în aceste
circumstanţe o instanţă reglatoare a disputelor şi disensiunilor, a
raporturilor conflictuale dintr-o societate.
Sarcina puterii nu este de a face să dispară inegalităţile, disimetriile din
societate şi viaţa politică, ci de a crea un cadru în care acestea să devină
suportabile, deci acceptabile.
• Puterea politică se defineşte prin efectele sale (G. Balandier). Ea apără o
societate de propriile imperfecţiuni şi excese, luptă contra entropiei, a
factorilor perturbatori şi a situaţiilor de dezordine, protejând comunitatea
socială de pericolele exterioare reale sau presupuse.
• Nu în ultimă instanţă, sursa puterii rezidă în teamă. Oamenii au trăit
dintotdeauna sub spectrul unor ameninţări sau terori (spirite, prevestiri rele,
războaie, molime, cataclisme, sărăcia). G. Burdeau preciza că „societăţile
sunt fricoase“ iar reprezentările lor despre putere sunt mai puţin redutabile
decât cele despre astfel de terori imaginare sau efective. Miturile fondatoare
consacră victoria contra haosului şi tenebrelor. Puterea politică, asemenea
magiei, reprezintă o soluţie pentru a stăpâni incontrolabilul.
Teama potenţează disponibilitatea oamenilor de a se supune unei instanţe
conducătoare politic, chiar şi atunci când frica este subliniată şi exorcizată
(inclusiv în sistemele democratice).

11
 IV. STATUL

• Omniprezent în vocabularul vieţii politice, conceptul de stat sugerează

multora existenţa unei entităţi, instanţe, fiinţe colective, abstracte, total
diferită şi distinctă de societatea civilă în care trăim. În realitate avem de a
face cu indivizi: guvernanţi, funcţionari, administratori etc. ce întreţin cu alţi
actori sociali relaţii constante, multiple, formale şi informale, reglementate
juridic (de Constituţie, legi, regulamente, convenţii, acorduri şi tratate).
Statul (putere publică) nu este decât un sistem de raporturi juridice
complexe ce transced opoziţia între stat şi societate civilă.
• În anumite contexte termenul de stat nu desemnează numai puterea ce se
exercită în sânul societăţii civile ci societatea în ansamblul ei privită din
punct de vedere al organizării politice globale. În domeniul relaţiilor
internaţionale sensul care prevalează este cel al statelor ca subiect de drept
internaţional public.
• Şcoala juridică germană şi franceză de la începutul secolului al XX-lea a
formulat teoria celor trei elemente constitutive ale statului. Statul presupune
un teritoriu, în care locuieşte o populaţie şi în cuprinsul căruia se exercită
o putere juridic organizată.
• În sânul societăţii civile, statul monopolizează coerciţia legitimă în serviciul
puterii sale de joncţiune juridică. Ceea ce caracterizează puterea publică este
capacitatea de a impune acte unilaterale, adică norme a căror validitate este
independentă de consimţământul supuşilor. H. Kelsen remarca: „Puterea
statului nu este o forţă sau o instanţă mistică disimulată în spatele statului
sau al dreptului său; ea nu este altceva decât eficacitatea ordinii juridice
statale“.
• În epoca modernă asistă, la o tendinţă caracteristică: instituţionalizarea
puterii politice în structurile de stat. Instituţionalizarea desemnează procesul
de transfer al puterii unei persoane fizice către o instanţă abstractă.
„Oamenii au inventat statul pentru a nu mai trebui să se supună oamenilor“
(G. Burdeau).
• Pentru Max Weber statul este „o întreprindere politică având caracter
instituţional în care conducerea administrativă revendică cu succes, în
aplicarea reglementărilor, monopolul constrângerii fizice legitime“. Rămâne
însă de precizat în ce scop face statul acest lucru, ce misiune îşi asumă
acesta („paznic de noapte“ în teoria liberală a statului minimal, stat
providenţă, stat misionar)?

12
 B. Sociogeneza statului

• Statul este un produs istoric nicidecum o formă de putere naturală. Nu

există societate fără putere, există însă societăţi fără stat (societăţi primitive
studiate de antropologi).
• Acestea sunt societăţile segmentare – în care mecanismele sociale
funcţionează graţie unei îmbinări dinamice de segmente construite în funcţie
de sarcinile ce trebuie îndeplinite; o structură fundată pe legături parentale şi
descendentă dintr-un strămoş. Există şi societăţi primitive ce cunosc o
diferenţiere a rolurilor şi o specializare a agenţilor puterii: „Guvernanţii“
recurg adesea la magia coercitivă a vrăjitorului, la puterea religiei; sau
delegă grupului întreg ori unor membri ai săi recursul la violenţă în vederea
respectării normelor.
• În societăţile bazate pe dreptul cutumiar nu există o unificare a proceselor
de edictare a normelor juridice ce trebuie să regleze ordinea socială. În
schimb, în statul modern se produce o centralizare şi o monopolizare a
constrângerii legitime, care se exprimă printr-o emergenţă a sistemului
piramidal al dreptului. Paralel cu aceasta există o structură piramidală a
administraţiei şi serviciilor publice. Se constituie o ierarhie piramidală. Se
instituţionalizează astfel puterea politică. Şi aceasta la două niveluri:
a) disocierea între persoana fizică a guvernantului şi
conceptul abstract de putere publică (ex. între rege şi
Coroană, între preşedinte şi preşedinţie);
b) generalizarea statutelor juridice constitutive ale Statului de drept;
definirea prerogativelor şi obligaţiilor tuturor celor ce sunt supuşii
statului sau exercită puterea în numele lui; este vorba de „puterea legal-
raţională“ în sensul acreditat de Max Weber. Guvernanţii şi agenţii
administraţiei trebuie să respecte cu scrupulozitate legile şi
reglementările în vigoare.
• Unii autori – ce au legat apariţia statului modern de anumite transformări
socio-economice, produse în Europa la sfârşitul Evului Mediu – au supra-
licitat rolul factorilor comerciali, financiari şi al premiselor economice
precapitaliste. Statul ar fi apărut ca un instrument de protejare a intereselor
economice ale unei elite burgheze emergente, ale unui grup social dominant
(este o teză de inspiraţie marxistă împărtăşită de Im. Waller stein).
• Alţi autori au insistat asupra faptului că apariţia statului s-ar datora mai
curând unor modele culturale preexistente Statul modern ar fi preluat de la
Biserică nu numai structura sa biocratizată şi ierarhizată ci şi tehnici de

13
 guvernare o teorie a suveranităţii, ce ar fi avut drept consecinţă
recunoaşterea competenţei puterii temporale în afacerile politice.

C. Statul naţiune

• Există două concepţii dominante despre naţiune care pleacă de la distincţia

propusă de istoricul şi sociologul german F. Tönnies la sfârşitul secolului al
XIX-lea între comunitate (gemeinschaft) – întemeiată pe legături de sânge
familiale, de rasă şi etnie, pe vecinătăţi şi camaraderie, pe trăiri afective – şi
societate (gesellschaft) – întemeiată pe asociere voluntară şi consimţământ,
pe calcul raţional şi interese utilitariste, (întreprinderea capitalistă), pe teorii
filosofice contractualiste şi practici politice precum votul universal şi
principiul majorităţii (statul modern).
• Opoziţia dualistă între comunitatea „naturală“ şi societatea „contractuală“ a
fost preluată de Max Weber care a formulat o concepţie despre naţiune în
termeni etnoculturali; un grup întemeiat pe date obiective – originea
populaţiei, solul, limba, religia, moravurile, istoria politică – în care statul
apare ca un instrument de unificare a comunităţii naţionale, de protecţie a
minorităţilor proprii detaşate de patria-mamă şi care asigură în interiorul
frontierelor sale coeziunea grupului comunitar.
• Cealaltă concepţie despre naţiune, datorată lui E. Renan, valorizează nu atât
elementele de apartenenţă obiectivă ci voinţa de convieţuire, dimensiunea
alegerii personale, adeziunea ratificată. Statul este garantul unei politici
liberale faţă de minorităţile locuind pe teritoriul său şi o mai redusă
ingerinţă la nivelul diasporei proprii. Naţiunea se defineşte prin ambiţia sa
de a transcende prin cetăţenie apartenenţele particulare, culturale,
economice sociale şi a defini cetăţeanul ca individ abstract, cu drepturi şi
libertăţi inmprescriptibile.

D. Funcţiile statului

• O întreagă tradiţie de analiză s-a străduit să identifice funcţiile statului într-o

perspectivă nu numai descriptivă ci şi normativă. Obiectivul subiacent era
justificarea punerii în operă a unui sistem de echilibru şi contraponderi astfel
încât „puterea să limiteze puterea“ potrivit celebrului adagiu al lui
Montesquieu. Soluţia întrevăzută de acesta era speranţa puterilor, adică
atribuirea de sarcini specifice instituţiilor statale, distincte. Această
distincţie vizează trei funcţiuni (puteri):

14
 a. legislativă (stabilirea de norme generale şi impersonale); organele
statului prin care se exercită: Parlamentul (legi); Guvernul (decizii, ordo-
nanţe), Curtea supremă de casaţie.
b. executivă (aplicarea legilor şi derularea politicilor în diverse domenii:
economic, financiar, extern, apărare etc.); organele statului prin care se
exercită: Guvernul, administraţia publică, Parlamentul (în situaţii
excepţionale);
c. judecătorească (soluţionarea litigiilor apărute din aplicarea legilor);
organele statului prin care se exercită: magistratura, autorităţile
judecătoreşti.
• În epoca contemporană asistăm la un proces global de limitare a
suveranităţii statului şi transfer al unor prerogative ale sale unor instanţe
supra şi transnaţionale. Are loc o eroziune a ideii de stat-naţiune.

15
 V. DOMINAŢIE ŞI LEGITIMARE POLITICĂ

• Conceptul de dominaţie definit în câmpul sociologiei politice de Max

Weber presupune cu necesitate două elemente: legitimitatea ce-i asigură
stabilitatea şi o autoritate ce îi conferă formă. Fiecare societate îşi creează
propria „formulă“ de dominaţie, întemeindu-se pe norme, valori şi
credinţe sociale prin care îşi certifică trăsăturile culturale specifice.
• Noţiunea de dominaţie prezintă avantajul pentru analiza politică de a
surmonta explicaţia de recursul la putere – ca raport asimetric de forţă şi
constrângere unilaterală a celui dominat de către dominator.

A. Putere şi dominaţie

• Pentru Weber, puterea (Macht) reprezintă doar relaţia socială ce permite

triumful unei voinţe, în pofida rezistenţelor întâmpinate, contând prea puţin
pe ce se sprijină o astfel de şansă şi neprecizându-se mobilul sau
modalităţile ce permit obţinerea obedienţei. Dominaţia (Herrschaft)
„semnifică şansa de a găsi persoane determinabile, gata să se supună unui
ordin cu conţinut determinat“. Această definiţie pune accent pe resursele
mobilizabile şi constrângerile suferite. Conceptul vizează identificarea
ordinii sociale organizate ce permite exercitarea efectivă a puterii.
• Sociologia weberiană a fost pe bună dreptate o „sociologie a dominaţiei“.
În condiţiile dominaţiei, supunerea este fundată pe recunoaşterea de către
indivizii ce se supun a caracterului legitim al ordinelor primite. Chiar dacă
frontierele între putere şi dominaţie sunt labile şi greu de delimitat în ultimă
instanţă, legitimitatea este elementul ce permite diferenţierea lor.
• Insistând asupra noţiunii de legitimitate, Weber face din această variabilă
culturală criteriul distinctiv a trei „tipuri ideale“ de dominaţie politică cu
trăsături contrastante.
a) Dominaţia tradiţională – îşi datorează legitimitatea pe credinţa în
intangibilitatea normelor cutumiare şi a tradiţiilor ancestrale. Se
caracterizează prin predominarea relaţiilor de tip personal între senior şi
vasal, între principe şi supuşii săi, printr-o slabă instituţionalizare
juridică. Acestei scheme de dominaţie îi corespunde tipul de acţiune
tradiţional, supunerea rezultând din grija pentru conformare cu un rol
definit, fiind exclusă orice formă de calcul raţional şi deliberat.
b) Dominaţia charismatică (cuvântul charismă vine dintr-o rădăcină
grecească şi înseamnă „graţie“) – se sprijină pe supunerea în faţa
calităţilor considerate extraordinare ale unui conducător (ex. De Gaulle,

16
 Hitler, Khomeyni). Este dominaţia exercitată de un tribun demagogic
asupra mulţimilor, de un profet inspirat asupra discipolilor săi fervenţi,
de un şef de stat plebiscitar asupra poporului său. Relaţia funcţionează pe
baza capacităţii de seducţie şi suscită pulsiuni (dorinţe, dragoste,
adoraţie). Autoritatea charismatică intervine în perioada de convulsii
sociale, criză, revoluţie. Ea suspendă cursul normal al activităţii institu-
ţiilor. Nu totdeauna charisma este o emanaţie naturală a unei personalităţi
puternice. Conducătorul charismatic îşi construieşte o reprezentare de
sine cu ajutorul unor strategii de comunicare eficiente. Un regim clădit pe
temeiul unei autorităţi charismatice nu supravieţuieşte morţii
fondatorului său. Transformarea charismei în cult postum al personalităţii
permite înfiriparea unui proces de rutinizare (vezi cultul lui Stalin).
c) Dominaţia legal-raţională – este caracteristică pentru sistemele politice
moderne. Se manifestă în aparatul de stat, în întreprinderi, administraţie,
Biserică sau partidul de masă. Tipul pur îl reprezintă „conducerea
administrativ birocratică“. În cadrul său predomină elementele de
organizare impersonală, fundamentată pe competenţă şi credinţă în
legalitatea normelor juridice în vigoare. Liderii sunt recrutaţi nu graţie
unor favoruri personale, ci după reguli tehnice ce permit aprecierea
calificării profesionale şi stăpânirea acelor procedee specializate
indispensabile exercitării atribuţiilor lor. Pentru Weber statul birocratic
este forma principală de dominaţie legal-raţională, reieşită treptat din
formele tradiţionale de dominaţie. Acestei scheme de dominaţie îi
corespunde tipul de acţiune zweckrational. Individul se comportă
raţional în raport cu un obiectiv definit şi el raţional.
Legitimitatea care este tocmai adecvarea între o instituţie şi o credinţă
considerată superioară, îndreptăţită nu este dată o dată pentru
totdeauna. Ea este fragilă şi se întreţine prin ritualuri susţinute şi frecvente.
O criză politică majoră poate ilustra un deficit al resurselor şi al suporterilor
pe care un regim contează la un moment dat.
Orice resursă legitimată este limitată. Uzura şi demonetizarea sunt riscuri de
care guvernanţii trebuie să ţină cont. Erodarea legitimităţii poate proveni
dintr-o serie de erori comise de guvernanţi dar şi dintr-o stare de decepţie
generală ce ruinează consimţământul cetăţenilor, încurajând pornirile
contestatare. Doar o manipulare dramatică a simbolisticii politice (ex.
pericol extern pentru ţară) poate restabili temporar legitimitatea unui regim.
• Momentele de criză oferă ocazia repunerii în discuţie a problemei
legitimităţii, a redefinirii valorilor şi credinţelor unei societăţi (ex. mai 1968
şi fisurarea legitimităţii regimului lui de Gaulle în Franţa).

17
 B. Supunerea politică

• Supunerea în politică înseamnă acceptarea de voie sau de nevoie a relaţiei

inegalitare de dominaţie. Acceptarea ordinii politice se poate realiza şi prin
violenţă, dar supunerea va fi fondată atunci pe frică, sentiment ce va avea
un efect negativ asupra acţiunii de legitimare.
• Puterea legitimă este cea care face din supuşi complicii săi, îi transformă în
aliaţi şi chiar în suporteri. Are loc de fapt un proces de internalizare a
credinţelor fondatoare ale ordinii sociale şi politice.
• Supunerea este mecanismul psihologic care integrează acţiunea individuală
proiectului politic, cimentul natural care leagă oamenii de sistemele de
autoritate (S. Milgram). O serie de experimente de psihologie socială indică
faptul că individul, pus în situaţia de a fi agent al voinţei altuia pe care o
recunoaşte, acceptă controlul total al unei persoane ce posedă un statut mai
ridicat şi nu se mai consideră responsabil de actele sale. Conversia la starea
de agent diminuează conştiinţa şi o reduce la atitudinea de supunere în faţa
autorităţii (vezi situaţiile de război când se comit crime la ordin).
• Conformitatea apare atunci când un individ îşi modifică, deliberat, sub o
presiune exercitată şi asupra celor din jur, comportamentul, în scopul de a se
armoniza cu grupul din care face parte.
• Spre deosebire de supunere care reflectă o atitudine de acceptare faţă de
factorul de dominaţie, conformitatea este o pliere în faţa celor având un
statut similar subiectului în cauză. Conformismul este o sursă de comoditate
şi stabilitate socială şi politică, este preţul plătit de individ pentru a nu suferi
rigorile dominaţiei (marginalizarea, excluderea) pentru concepţiile sale
heterodoxe sau ieşirile sale distonante în raport cu ceilalţi membri ai
grupului.
• Dominaţia, supunerea şi conformismul pot fi însă şi surse de alienare
politică pentru individ, alături de alte forme de înstrăinare şi frustrare.

18
 VI. PARTIDELE POLITICE

• Partidul politic ca formă instituţionalizată a activităţii politice ca expresie

organizaţională, în plan practic, a nevoii de asociere şi activism, ca mediator
privilegiat al vieţii politice reprezintă, în pofida tuturor criticilor şi
dezamăgirilor pe care le suscită, un rău necesar în societatea modernă.
• Termenul de partid este destul de vechi şi el desemna în Evul Mediu o mică
formaţiune militară aflată în campanie, devenind ulterior sinonim celui de
tendinţă, facţiune, clică. Abia începând cu a doua jumătate a secolului al
XX-lea această noţiune discutabilă sugerează o organizaţie politică
structurată.

A. Definiţia partidului politic. Criterii de identificare

• Politologii americani Joseph Lapalombara şi Myron Weiner au avansat în

1966 o definiţie a partidului politic care se structurează în jurul a patru
discriminanţi:
a) Continuitatea organizaţiei. Este vorba de ceea ce s-ar numi „o
organizaţie durabilă“, respectiv o organizaţie a cărei speranţă de viaţă
politică să o depăşească pe cea a conducătorilor săi în exerciţiu. Acest
criteriu permite departajarea partidelor politice în adevăratul sens al
cuvântului de clicile sau facţiunile personale care nu supravieţuiesc de
regulă fondatorilor lor, dar şi de „organismele ad-hoc“ a căror existenţă
încetează o dată cu atingerea scopului fixat. Este condiţia primordială a
transformării unei organizaţii în partid.
b) Caracterul naţional al organizaţiei. Este vorba de „o organizaţie“ bine
stabilită şi aparent durabilă care să aibă raporturi regulate şi variate cu
eşalonul naţional. Nu este de conceput un partid fără ramificaţii pe întreg
teritoriul unei ţări, care să nu se adreseze întregii comunităţi naţionale şi
care să nu aibă o ambiţie colectivă. Aceasta nu înseamnă că nu există şi
formaţiuni ce nu dispun ori au puţine ramificaţii locale sau regionale şi a
căror percepţie publică este dată de prezenţa regulată şi activă a unui grup
parlamentar sau de apariţiile în mass media ale unor lideri ai acestuia.
Criteriul pare să excludă radical formaţiunile ce agită slogane „naţio-
naliste“ sau „regionaliste“ sprijinindu-se pe o bază teritorială limitată.
c) Dorinţa de a exercita puterea. Partidul este o organizaţie ai cărei
conducători, naţionali şi locali doresc să ia şi să exercite puterea, nu
numai să o influenţeze. Acest criteriu este decisiv şi permite distincţia
între partidul politic ce are ca obiectiv fie să participe la putere (partide

19
 legislative), fie să o distrugă (partide revoluţionare) pe de o parte, şi
grupul de presiune, ce are drept scop a-i influenţa pe deţinătorii puterii în
sensul satisfacerii unor interese particulare proprii.
d) Căutarea unei susţineri populare. Cel de-al patrulea discriminant al
activităţii de partid este angajarea în competiţii electorale, în vederea
măsurării influenţei reale a respectivei formaţiuni politice la nivelul
masei de cetăţeni şi a cuceririi suportului popular cuantificabil pentru ca
aceasta să se poată situa pe poziţiile puterii. Acest criteriu permite să
deosebim partidul de cluburi, societăţi de reflexie, laboratoare intelectuale,
de secte de toate formele de asociere ce accentuează particularismul.

B. Geneza partidului politic

• Potrivit acestei definiţii partidul este un fenomen de dată relativ recentă

(secolul al XIX-lea).
• M. Duverger distinge două categorii de partide:
a) partidele cu origine electorală şi parlamentară – acestea au apărut şi
au evoluat în condiţiile afirmării democraţiei reprezentative şi extinderii
sufragiului popular. Un astfel de partid permitea stabilirea unei legături
între grupul parlamentar ce reunea aleşii prin afinităţi politice şi
comitetele electorale ce încadrează, la primul nivel, alegătorii.
b) partidele indirecte – care nu pornesc de la mecanismul votului ci de la
grupuri preexistente: partidele socialiste provenite din sindicalismul
muncitoresc, partidele „agrariene“ provenite din puternice asociaţii
ţărăneşti, partide „confesionale“ provenite din grupuri religioase,
Biserici oficiale, partidele comuniste provenite din Komintern etc.
Partidele „indirecte“ sunt în genere formaţiuni politice centralizate,
disciplinate, distante şi chiar reticente faţă de instituţiile democraţiei
reprezentative.
• Această distincţie propusă de Duverger este valabilă mai curând pentru
ţările occidentale unde s-au constituit instituţii reprezentative moderne. În
ţările în curs de dezvoltare (ex. în Africa) partidele s-au format practic într-
un vid instituţional fără o gestaţie şi maturizare democratică corespunză-
toare, odată cu statul decolonizat. Particularităţile acestor partide: refuzul
pluralismului, cultul exagerat al personalităţii liderului, asocierea cu armata,
reflectarea unor interese şi conflicte tribale etc.

Rolul partidelor politice

a) Structurarea alegerilor opiniei publice. Partidele permit clarificarea
condiţiilor desfăşurării competiţiei politice prin informarea electoratului.
Partidul are o siglă, însemne, sloganuri ce-i garantează recunoaşterea şi
notorietatea. El elaborează programe pe baza unei doctrini asumate,

20
 propune soluţii la problemele vieţii politice şi oferă proiecte, valori şi
obiective de atins prin votul cetăţenilor.
b) Selecţia personalului politic. Partidul este o şcoală politică, o instanţă
de iniţiere şi verificare pentru indivizii ce aspiră să se implice în lupta
politică, în viaţa publică. Partidul îndeplineşte o funcţie de recrutare a
membrilor, liderilor, aleşilor săi şi o alta de încadrare (prin disciplina de
acţiune).
c) Integrarea socială. Partidul oferă indivizilor şi grupurilor sociale
structuri de alegere şi socializare. Militantismul într-un partid poate
aduce recompense, promovări, acces la posturi în instituţii publice,
satisfacerea unor interese etc.
• Partidul se constituie
adesea într-o a doua familie, într-o comunitate şi chiar într-o veritabilă
„contra-societate“ (vezi partidele ecologiste).
• Unele partide se
transformă în porta voce a unor grupuri defavorizate pe care le mobilizează
şi le controlează canalizând nemulţumirile lor. Ele reuşesc să legitimeze
paradoxal sistemul contestat, oferindu-i acestuia semnale asupra pericolelor
datorate unor politici greşite sau impopulare.

C. Tipologia partidelor

a) Partidele de cadre – apărute odată cu instaurarea democraţiei reprezen-

tative. Acestea au fost partide ce au reunit notabilităţi, având ca scop mai
puţin recrutarea unui număr ridicat de aderenţă, cât mai ales convertirea
unui capital de notorietate în susţinerea electorală şi politică. Unitatea de
bază a organizării este comitetul de circumscripţie iar legătura dintre
comitetele locale şi aleşii parlamentari este slabă şi sporadică. Grupul
parlamentar are prioritate faţă de aparatul de partid. Aceste partide sunt
hotărât programatice şi slab îndoctrinate. Sunt alergice la elaborări concep-
tuale şi se orientează cu prioritate spre „intriga sufragiilor“ manifestând o
grijă deosebită faţă de dobândirea şi extinderea capitalului electoral.
b) Partidele de mase sunt fructul sufragiului universal şi apariţiei maselor
muncitoare în viaţa politică. Între cele trei variante principale – partide
social-democrate, partide comuniste şi partide fasciste – sunt multe
asemănări dar şi deosebiri frapante. Se caracterizează prin structuri
centralizate şi ierarhizate, printr-un aparat permanent, de cadre de partid
printr-un mare număr de militanţi, printr-o încadrare strictă şi o educaţie
politică continuă. Sentimentul apartenenţei la partid este foarte puternic,
până la identificarea totală a individului cu obiectivele partidului.
O astfel de finalitate presupune o organizare riguroasă, rigidă, ierarhizată,
conţinând în sine germenii apariţiei unei oligarhii de partid (R. Michels),

21
 o birocraţie inamovibilă, o minoritate care se consolidează la vârf, deţine
puterea în partid şi nu mai este dispusă să respecte regulile democraţiei
interne.
• Evoluţia societăţilor democratice conduce la depăşirea acestei situaţii
considerându-se că partidele de cadre şi cele de masă ar trebui să dea naştere
unui partid „indirect“, de alegători, ce colectează sufragii şi se transformă în
maşinării puternice, eficiente în măsură să devină partide de guvernământ
sau să exercite controlul asupra puterii politice.

Sisteme de partide
• Într-un regim pluralist, între partide se statornicesc relaţii de opoziţie sau
alianţă. Sistemele de partide cele mai des întâlnite sunt:
a) Bipartitismul – un sistem de partide fondat pe alternanţa la guvernare,
mai mult sau mai puţin regulată, a două partide cu vocaţie majoritară.
Acest sistem funcţionează în SUA, în Marea Britanie. El garantează
stabilitatea guvernamentală dând o majoritate solidă partidului aflat la
putere. Sistemul permite clarificarea alegerilor, marcând net raportul
majoritate-opoziţie. În acelaşi timp principiul alternanţei la guvernare
este respectat cu o periodicitate de un mandat sau mai multe. Expectaţia
rotaţiei la guvernare rămâne deci perfect credibilă. Uneori, bipartitismul
poate lua forma unui sistem cu „două partide şi jumătate“, apariţia unei
formaţiuni mai mici ce poate bascula de o parte sau alta favorizând
constituirea unei majorităţi funcţionale.
b) Multipartitismul – un sistem în care cel puţin trei partide exercită o
influenţă reală asupra vieţii politice prin stabilirea de alianţe mai mult sau
mai puţin solide. Doar arareori unul dintre ele poate obţine majoritatea
absolută în Parlament.
Asociat de multe ori unui tip de scrutin proporţional, multipartitismul
poate genera o instabilitate guvernamentală cronică (ex. Italia şi Franţa în
perioada postbelică). Multipartitismul favorizează disiparea revendică-
rilor şi a presiunilor demagogice şi populiste.
c) Sistemul partidului dominant – sistemul multipartitist în care un partid
se detaşează de celelalte prin capacitatea sa de a aduna un procent
suficient de voturi (peste 30%) pentru a depăşi formaţiunile rivale pe o
perioadă mai lungă, precum şi prin profunda sa identificare cu regimul
politic căruia îi serveşte ca sprijin (PSD după alegerile din 2000). Acest
sistem permite o relativă stabilitate guvernamentală cu riscul sclerozării
puterii confiscate de partidul dominant, împiedicându-se astfel orice
alternanţă autentică.

22
 D. Grupurile de interes (grupurile de presiune)

• În viaţa politică există şi alte tipuri de organizaţii decât partidele. Acestea sunt
grupurile de interes sau grupurile de presiune – organizaţii constituite în
vederea apărării unor interese, a unor cauze, prin influenţarea puterilor publice.
• Criteriile ce definesc grupurile de interese: a) organizarea durabilă, structu-
rală, prezenţa în fruntea lor a unor lideri apţi să elaboreze şi să aplice
anumite strategii de acţiune; b) apărarea intereselor unui grup social sau
segment de populaţie (ex. asociaţiile de apărare a mediului, de protecţia
animalelor); c) exercitarea unei presiuni asupra autorităţilor publice în
măsură să ia anumite decizii.

Tipologia grupurilor de interese

a) grupuri de interese cu vocaţie globală – îşi asumă interesele unei
categorii de populaţie cu relevanţă sociologică (muncitori, femei, tineri
etc.); se disting grupuri socio-economice (sindicate, asociaţii de
protecţia consumatorilor) şi grupuri socio-culturale (cluburi, asociaţii
religioase, ale veteranilor etc.).
b) grupuri de interes cu vocaţie specializată – îşi asumă o cauză la care se
aliniază în mod liber simpatizanţi de diferite provenienţe sociale şi
orizonturi culturale (ex. Amnesty International, Green Peace, Medici fără
frontiere).

Acţiunea grupurilor de interese

• Presiunea exercitată de aceste grupuri vizează direct puterile publice sau/şi
indirect opinia publică, susceptibilă să acţioneze asupra guvernanţilor şi
autorităţilor.
a) presiuni indirecte – asupra aleşilor locali, naţionali, miniştrilor şi
administraţiei prin informaţii (petiţii, documentaţii), consultaţii (dialog
cu puterile în legătură cu un proiect), corupţie (finanţări secrete ale
partidelor, susţinerea unor lideri politici, şantaj etc.).
b) presiuni indirecte – vizează opinia publică, mass-media care să exercite,
ulterior, ele presiuni asupra puterii, prin constrângere (mobilizare la
grevă, campanii de captare a simpatiei pentru o cauză, demonstraţii de
stradă) sau convingere (prin publicitate intensivă în presă sau TV, cauza
susţinută fiind prezentată ca interes general).

23
 VII. ELITELE POLITICE

• Conceptul de elită desemnează o realitate constitutivă a politicului,

consacră funciara disimetrie a raporturilor în jurul puterii, între guvernanţi
şi guvernaţi.
• Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituită din individua-
lităţile politice şi sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detaşează
de masa membrilor societăţii. Este vorba de ascendentul unei minorităţi
active şi activizante asupra unei majorităţi, mai mult sau mai puţin pasive.

A. Geneza teoriei elitelor

• Un precursor al teoriei elitelor este Machiavelli, care în lucrarea sa

Principele, exaltă virtuţile de excepţie ale prinţului ce ştie să se slujească de
calcul, viclenie şi forţă pentru cucerirea, exercitarea şi păstrarea puterii în
scopul consolidării unui stat.
• Teoria elitelor îşi află consacrarea prin contribuţiile reprezentanţilor şcolii
politice italiene Vilfredo Pareto (creatorul termenului de „elită“) şi Gaetano
Mosca (promotorul ideii de „clasă politică“). Acestora li se poate adăuga
Roberto Michels cu studiile sale despre fenomenul oligarhic în partidul de
masă, Georges Sorel cu reflecţiile sale asupra violenţei şi „mitului politic“
precum şi Max Weber.
• Paradigma elitară conţine următoarele elemente:
a) procesualitatea istorică se întemeiază de diviziunea societăţii în clase – o
clasă dominantă şi una dominată, o elită conducătoare şi o masă ce se
lasă condusă;
b) ştiinţa politică reprezintă de fapt studiul elitei, al compoziţiei şi
structurii sale, al modului de relaţionare cu masa;
c) obiectivul fundamental al oricărei elite îl constituie deţinerea şi
menţinerea puterii, păstrarea privilegiilor dobândite graţie puterii;
d) dominaţia se bazează pe forţă dar şi pe fraudă sau seducţie, elita
obţinând consimţământul masei;
e) structura socială este întemeiată şi legitimată de o formulă politică
asociată unor ideologii sau mituri socialmente acceptate;
f) guvernarea ca exerciţiu politic al elitei va recupera mai mult sau mai
puţin şi interesele masei, atât cât nu prejudiciază privilegiile elitei

24
 B. Unitatea sau pluralitatea elitelor politice

• O controversă deja veche opune pe adepţii ideii că elita conducătoare ar

avea un caracter unitar celei potrivit căreia elita este expresia singularităţii
diferitelor ei componente.
a) teza umanistă – ilustrată de sociologul american C. Wright Mills în
lucrarea Elita puterii (1956). După opinia sa o elită unită prin interese
comune ia toate deciziile publice principale. Aceasta regrupează trei
mari ierarhii instituţionale, un „triunghi al puterii“: nivelul economic
(conducătorii marilor firme, bănci), nivelul militar (statul major al
armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici însărcinaţi
cu guvernarea). Această elită se remarcă printr-o puternică solidaritate.
Membrii ei aparţin aceloraşi medii, au aceeaşi formaţie intelectuală,
împărtăşesc aceleaşi valori, au acelaşi comportament şi stil de viaţă.
b) teza pluralistă – ilustrată de sociologul Robert Dahl inventatorul
termenului de poliarhie, o guvernare disipată în mai multe centre de
decizie. Potrivit acestei teze nu ar exista o clasă conducătoare ci o
multitudine de categorii conducătoare, antrenând relaţii de cooperare
sau opoziţie. Luarea deciziilor mobilizează numeroşi lideri – care nu
alcătuiesc o elită unică şi omogenă. Autonomia acestor fracţiuni le
permite să dispună de mijloace de influenţă distincte, resurse de putere
ce conduc la o cultură a negocierii şi compromisului şi la descentra-
lizarea procesului decizional.

C. Selecţia socială a elitelor politice. Politizarea administraţiei centrale

• Există supoziţia că accesul individului la o elită politică ar fi facilitat de

apartenenţa sa la o elită socială. Anumite categorii de populaţie apar ca fiind
privilegiate de circumstanţe şi de o grilă de selecţie.
a) bărbaţii de vârstă matură constituie un grup prevalent (ex. elitele
administrative din Franţa indică o netă subprezentare a femeilor; vârsta
medie a parlamentarilor în ţări occidentale cu tradiţie democratică –
peste 50 de ani);
b) statut social ridicat; recrutarea socială a politicienilor din guvern,
parlament vizează clasa superioară, în vreme ce aleşii locali provin în
special din clasele populare; apartenenţa ideologică poate determina în
anumite situaţii o mutaţie în profilul sociologic al elitelor politice (ex.
venirea stângii la putere se însoţeşte cu accesul unor intelectuali în

25
 parlament şi scăderea numărului industriaşilor în guvern); o burghezie
intelectuală înlocuieşte burghezia economică;
c) ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de
familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie în administraţie se
transmit aidoma unei moşteniri familiale.
• Există anumite instituţii care se constituie în adevărate pepiniere ale elitelor
politice şi administrative (ex. ENA în Franţa).
• Omogenizarea socială şi intelectuală a elitelor conducătoare favorizează
adesea circulaţia membrilor acestora între sectoarele politice şi
administrative. În pofida unui ideal de neutralitate politică administraţia nu
este niciodată scutită de ingerinţele politicului şi de transferul în şi din
structurile ei al unor politicieni, care numai aparent prezintă caracteristici de
funcţionari, tehnocraţi şi birocraţi, chiar dacă adesea despre societatea
politică se vorbeşte în termeni precum: „republică a funcţionarilor“,
„eşaloane birocratice“, „manageri şi administratori publici“.

În raporturile dintre structurile politice şi cele administrative apar

tendinţe pronunţate de:
a) politizare a angajaţilor; este vorba de puterea discreţionară a
guvernanţilor de a recruta sau de a revoca înalţi funcţionari, mai ales în
situaţia de alternanţă la guvernare;
b) politizare a activităţilor care rezultă din creşterea puternică a cabine-
telor ministeriale a căror sarcină constă din ce în ce mai mult în a tutela
direcţiile administrative.

Funcţionalizarea personalului politic este o sintagmă pentru expansiunea

clasei politice ce se realizează prin includerea în rândurile sale a unui număr
tot mai mare de funcţionari. În ultima jumătate de secol înalţii funcţionari au
reprezentat 60% din numărul miniştrilor şi 70% dintre miniştrii de cabinet.
• Există explicaţii ce privesc statutul funcţiei publice, disponibilitate de
integrare a funcţionarilor în politică graţie profesiei lor, şi aceasta cu riscuri
minime. Stabilitatea regimurilor politice încurajează funcţionărimea să se
îndrepte, cu succes, spre cariere politice.

26
 VIII. PARTICIPAREA POLITICĂ

• Într-un regim democratic, activităţile politice nu sunt rezervate doar

profesioniştilor puterii sau agenţilor specializaţi, conducători politici,
experţi, parlamentari, militanţi de partid etc. Indivizi sau grupuri de indivizi
îşi exprimă public opţiunile politice şi îşi manifestă dorinţa şi voinţa de a lua
parte la jocul politic.
• Participarea politică – ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt
chemaţi să intre în contact cu universul puterii, într-o manieră superficială,
efemeră sau profundă şi durabilă, prin intermediul unor forme de acţiune
politică (vot, încadrare într-un partid, campanii publice, manifestaţii,
proteste)

A. Idealul participării

• E o concepţie despre democraţie potrivit căreia puterea politică emană de la

poporul suveran şi postulează reprezentarea unui cetăţean activ. Această
viziune este strâns legată de progresul democraţiei şi lărgirea drepturilor
(drepturile omului şi cetăţeanului, sufragiul popular, recunoaşterea libertăţii
de asociere şi exprimare).
• Participare la activităţile politice tinde astfel să se confunde cu condiţia
activă a cetăţeanului (consens în ceea ce priveşte datoria electorului de a
vota). Baza teoretică a democraţiei, participarea cetăţenilor la viaţa politică
este nu numai legitimă ci şi dezirabilă.

Prin participare politică cetăţenii au şanse sporite de a experimenta:

a) învăţarea politicului – prin participare se ajunge la înţelegerea mizelor
politice (programe, revendicări) precum şi a regulilor specifice jocului
politic. A participa înseamnă a asimila o cultură democratică a implicării
politice şi sociale, a împărtăşi anumite valori constitutive şi practici
democratice.
b) încrederea în capacitatea de a influenţa puterea – participarea politică
se bazează şi pe credinţa într-un posibil control al guvernaţilor asupra
guvernanţilor. Mobilizarea democratică învederează astfel o funcţie
instrumentală de implicare/asociere a cetăţenilor în derularea proceselor

27
 de putere şi se sprijină pe concepţia individului raţional, interesat să
influenţeze deciziile politice.

B. Realităţile participării

• O serie de cercetări sociologice au demonstrat inconsistenţa mitului

cetăţeanului activ şi interesat de politică ajungând la concluzia că
participarea este o iluzie democratică, o momeală aruncată masei ce permite
elitelor sociale şi politice să confişte accesul la activităţile din sfera puterii şi
să-şi perpetueze dominaţia.
• Evoluţiile sociale, economice şi culturale din epoca contemporană au afectat
modalităţile şi mizele participării politice.
• Asistăm la erodarea unor forme de participare tradiţională (militantismul de
partid, sindical, participarea electorală, informarea politică prin lectura
ziarelor şi broşurilor) dar şi la apariţia de noi activităţi, la legitimarea unor
teme mobilizatoare (mişcarea ecologistă, manifestaţii antiglobalizare).

Modalităţile participării politice

a) formele convenţionale, bine integrate şi conform jocului politic. Este
vorba de activităţi şi comportamente centrate pe votul politic (înscrierea
pe listele electorale – gradul zero al participării) sau privind angajarea
activă a unui militant într-un partid, exprimarea publică a unei opinii
politice, susţinerea financiară a unui lider sau partid, asistenţa la reuniuni
politice.
b) formele de protest – presupun activităţi legale (semnarea de petiţii,
manifestaţii paşnice, grevă) sau violente (molestarea adversarilor sau
reprezentanţilor autorităţilor, deteriorarea edificiilor publice, incendii,
acte de vandalism). Acestea sunt acţiuni colective (mobilizează grupuri
de indivizi pentru o cauză comună), acţiuni directe (ce plasează) actorii
în situaţii faţă în faţă, în absenţa unui mijloc tradiţional de mediere),
acţiuni autonome (care depăşesc adesea cadrul juridic). Practica
activităţilor protestatare se ierarhizează după gradul lor crescând de
legitimitate, raportat la intensitatea violenţei ce îi este proprie.

Ritualul votului
• Operaţiunea votării este considerată fundamentul însuşi al ordinii demo-
cratice şi nu este reductibilă la o simplă tehnică de desemnare a reprezen-
tanţilor. Votul este ocazia şi esenţa unui ritual civic.

28
 Miturile sufragiului universal
a) mitul egalităţii a dobândit extensie odată cu instituirea sufragiului
universal. Toţi cetăţenii sunt egali în faţa urnei de votare. Egalitatea
afirmă o calitate identică, echivalentă a cetăţenilor, respingând viziunea
organicistă a corpului politic.
b) mitul unităţii se bazează pe o anumită mistică a voinţei poporului,
înţeleasă ca apel la unitate. Actul electoral este privit ca un gest de
adeziune, o manifestaţie simbolică de apartenenţă la colectivitate.
Alegerea se prezintă ca un rit comunitar; prin vot oamenii îşi întăresc
comuniunea şi credinţa în puterea lor de a influenţa cursul politicii.
• A vota este măsura unui comportament individual şi social totodată. Acesta
relevă nu numai o serie de decizii proprii fiecărui alegător ci şi apartenenţa
acestuia la anumite identităţi sociale ce-i influenţează propria alegere.

C. Analiza comportamentelor electorale

• În centrul unor astfel de analize au stat de la început factorii ce influenţează

comportamentul cetăţenilor în faţa urnei de vot.
a) factori morfologici au fost identificaţi pentru prima oară de A. Siegfried
(teritoriul, tipul habitatului, regimul proprietăţii, influenţa clerului şi
tradiţiile conservatoare) cărora li s-au adăugat elementele de memorie
colectivă;
b) apartenenţa la identităţi sociale – votul ar releva variabile socio-
demografice (vârstă, sex, loc de rezidenţă), socio-culturale (nivel de
instruire, afiliere religioasă) sau socio-economice (profesie, venit,
posesia unui patrimoniu).
Limitele acestui model: electoratele sunt considerate din punct de vedere
al caracteristicilor colective şi mai puţin prin prisma individualităţii
electorilor, impunând imaginea unui „alegător captiv“, prizonier al
caracteristicilor sale sociale.
• Există şi un model „consumatorist“ ce tinde să reabiliteze strategiile
individuale ale electorilor, transformându-i în actori raţionali, calculaţi şi
interesaţi ai alegerilor lor.
a) alegătorul consumator – prin analogie cu piaţa economică, alegerile ar
constitui un fel de piaţă politică în interiorul căreia electoratul ar căuta
să-şi optimizeze votul printr-o mai bună informare, o analiză comparativă
a programelor şi promisiunilor electorale, a ceea ce se cheamă „oferta
electorală“;
b) alegătorul raţional – mobilitatea comportamentelor electorale de la o
perioadă electorală la alta propune un alt model al alegătorului: mai
instruit, mai independent în faţa instrucţiunilor partizane, mai emancipat
în raport cu fidelităţile ideologice, mai motivat personal.

29
 Determinanţii sociali ai votului
• Ştiinţa politică urmăreşte să coreleze datele electorale cu variabilele
sociologice ce ar avea o valoare predictivă, anticipatoare a rezultatelor finale
ale alegerilor
Variabilele socio-demografice
a) Sexul. Comportamentul electoral al femeilor s-a caracterizat mult timp
prin absenteism şi tendinţe mai conservatoare, comparativ cu cel al
bărbaţilor. Răspândirea valorilor feministe, implicarea masivă a femeilor
în viaţa economică şi socială au condus la diminuarea acestor manifestări
ale comportamentului lor electoral.
b) Vârsta. Mult timp tineretul a fost asociat unui vot de stânga pe când
conservatorismul era propriu alegătorilor mai în vârstă. După anii’80 ai
secolului trecut tineretul se înscrie într-o tendinţă de a amplifica
dimensiunile schimbării în plan electoral.
Variabile socio-economice
a) Diferenţa între întreprinzători şi salariaţi. Există un clivaj între cei ce
lucrează pe cont propriu şi votează cu dreapta şi salariaţii ce lucrează la
un patron şi care votează cu stânga. Această diferenţă nu se datorează
unui decalaj între venituri ci prin divergenţe de ordin cultural-ideologic,
de o parte apărarea proprietăţii, a liberei iniţiative private, de cealaltă
valorile sociale fondate pe acţiunea colectivă, accesul la serviciile
publice, protecţia socială.
b) Votul muncitoresc s-a bazat multă vreme pe sentimentul anticapitalist şi
al apartenenţei de clasă; tradiţional acordat partidelor, candidaţilor şi
programelor de stânga. Astăzi muncitorii din Occident se îndreaptă spre
formaţiuni care luptă pentru protejarea statuquo-ului (de centru sau chiar
de dreapta).
Variabile socio-culturale
a) Patrimoniul. Posesia unei proprietăţi influenţează comportamentul de
vot în sensul apărării valorilor legate de moştenire, familie şi merit; un
vot, deci, conservator;
b) Religia. Practica religioasă rămâne încă o importantă variabilă predictivă
pentru comportamentul electoral (catolicii votează cu dreapta, ateii – cu
stânga).
• A vota nu este o practică total autonomă ci supusă unor presiuni exterioare.
• Alegerile nu sunt identice şi criteriile de alegere diferă de la scrutin la
scrutin (alegeri locale, alegeri legislative, prezidenţiale).

30
• Reprezentarea proporţională încurajează „împrăştierea“ voturilor. Alegerile
percepute ca neavând miză imediată (alegeri europene, alegeri intermediare)
favorizează exprimarea de voturi contestatare.

IX. REGIMURILE POLITICE

• Regimul politic este un subsistem al sistemului politic. El

reprezintă conceptul fundamental al tipologiei clasice a modurilor de
organizare şi exercitare a puterii politice.
• Au existat de-a lungul vremii numeroase încercări de
clasificare a regimurilor politice.
• În antichitate descrierea şi tipologizarea regimurilor politice
veneau să răspundă unei nevoi sau mai curând unei proiecţii ideale: căutarea
bunei guvernări. Aristotel a recurs primul la procedeul de a combina
clasamentul empiric al Constituţiilor cu judecata evalutivă sau de ordin
moral. Un prim criteriu disjungea între Constituţiile juste ce au ca reper
interesul comun şi cele care nu se raportează decât la interesele personale
ale guvernanţilor. Un al doilea criteriu rezidă în numărul guvernanţilor care-
şi exercită autoritatea. Aristotel propunea trei perechi simetrice de regimuri
politice: regalitate/tiranie, aristocraţie/oligarhie, politea/democraţie.
• O altă tentativă de clasificare aparţine lui Montesquieu care
avea în vedere regimul monarhic (pe care îl şi prefera), regimul despotic şi
regimul republican.
• Juriştii moderni cataloghează regimurile politice urmărind
raporturile interne dintre diferitele organe instituţionale: regimuri de
separare a puterilor, regimuri de suprapunere a puterilor, regimuri de
colaborare a puterilor.

A. Democraţiile pluraliste

• Democraţia spunea la un moment dat ironic, politologul italian Giovanni

Sartori „este numele pompos a ceva ce nu există“.
• Pe de o parte democraţia a ajuns să fie considerată o etichetă întrucâtva
compromisă, eşecurile ei fiind sancţionate de istorie, pe de altă parte ea
continuă să rămână un ideal al guvernării poporului prin şi pentru popor,
greu de atins.

31
 Teorii clasice despre democraţie
a) democraţia „procedurală“ – un ansamblu de instituţii ce tind să apere
societatea de orice tentaţie şi tendinţă despotică. Este o concepţie liberală
emanând din Revoluţia americană ce se străduieşte să concilieze
contradicţia dintre principiul voinţei majoritare şi cel al libertăţii fiecărui
individ. Democraţia inventează în acest sens compensări constituţionale
ce permit un echilibru funcţional al regimului politic.
b) democraţia „substanţială“ – moştenire a idealurilor Revoluţiei
franceze, postulează că instituţiile, drepturile individuale şi colective nu
reprezintă decât instrumente în slujba unei cauze superioare, către care
trebuie să tindă toţi indivizii.
Democraţia ca valoare şi nu ca metodă (G. Hermet)
• Există însă şi o teorie alternativă care insistă asupra faptului că democraţia
rezidă într-o metodă ce permite poporului de a-i accepta sau respinge pe cei
chemaţi să îl guverneze.

Principiul democraţiei
a) principiul reprezentativ – în virtutea căruia poporul suveran delegă prin
sufragiu universal unui număr redus de mandatari grija de a-i exprima
propria voinţă. Acest principiu de mediere se sprijină pe o „metodă a
răbdării“. Suporterii candidaţilor înfrânţi aşteaptă următorul verdict al
urnelor. Democraţia este un regim paşnic şi pacificator pe fondul
disputelor politice şi confruntărilor electorale.
b) principiul majorităţii – recunoscând dreptul la exprimarea opiniilor,
democraţia acceptă opoziţia ideilor şi nu absolutizează realizarea
unanimităţii de vederi. Acest principiu consacră dimensiunea competitivă
a democraţiei.
• Competiţia democratică vizează în principal cucerirea de către un partid
sau alianţă de partide poziţii de putere în stat.
• Avansul democraţiei se însoţeşte cu un recul al violenţei politice. Informarea
politică rămâne circumscrisă, în democraţie, cadrului simbolic şi neutralizat al
discursurilor şi argumentelor dezbătute. Violenţa reziduală este condamnată
întotdeauna ca periclitând fundamentale înseşi ale democraţiei.
• Competiţia democratică este una raţionalizată, în care regulile jocului politic
sunt acceptate şi respectate de către toţi actorii. Această situaţie este
rezultatul unui proces istoric de socializare politică şi internalizare a
valorilor pluralismului.

Tipologia regimurilor
• Democraţia de tip occidental are deopotrivă rădăcini istorice şi culturale. Se
sprijină pe un pattern contractualist, pe noţiunea de stat de drept şi pe

32
 secularizarea valorilor şi atitudinilor ce separă Statul de Biserică şi
societatea civilă de stat.
a) regimurile parlamentare – în care guvernarea este responsabilă politic
în faţa forului legislativ, susceptibil şi acesta a fi dizolvat atunci când se
impune. Şeful statului, fără a avea un rol politic major, simbolizează
unitatea naţiunii. Parlamentul poate avea două camere: una aleasă prin
sufragiul universal direct şi care exercită un control direct asupra
guvernului, cealaltă – desemnată prin sufragiu indirect (uneori) exercită o
funcţie moderatoare asupra adunării legislative. Sistemul care protejează
limitele între executiv şi legislativ are inconvenientul de a favoriza jocul
partidelor şi instabilitatea guvernamentală.
b) regimurile prezidenţiale – se caracterizează prin autonomia reciprocă a
guvernului şi a camerelor parlamentului. Preşedintele nu poate dizolva
parlamentul iar aceste nu poate răsturna guvernul. Executivul şi
legislativul au aceeaşi legitimitate; sunt alese de popor, de unde şi riscul
unui conflict de autoritate. Regiunile prezidenţiale răspund provocării pe
care o reprezintă instabilitatea parlamentară, confruntarea dintre diferitele
autorităţi constituţionale. Există riscul ca preşedintele să încline în
favoarea sa balanţa puterii. Există şi o variantă intermediară: regimul
semiprezidenţial în care preşedintele şi parlamentul îşi împart
prerogativele.

B. Regimurile autoritare

• În această categorie sunt incluse în genere regimurile în care primează

violenţa şi arbitrariul: despotismul, bonapartismul, populismul, fascismul.
Frontierele autoritarismului sunt vagi, termenul sugerând forme de
guvernământ care astăzi sunt percepute ca totalitarisme: dictatura, tirania.
• Autoritarismul – este conceput adesea ca un antidot menit să contracareze
imperfecţiunile democraţiei şi este favorizat de dificultăţile instituirii
democraţiei în societăţi fără tradiţie reprezentativă, principii egalitare,
deschidere spre dialog şi toleranţă şi care nu acordă credit libertăţii
individului şi drepturilor cetăţeanului.
• Există o tendinţă în societăţile tradiţionale ca autoritarismul social să se
transforme într-unul politic după cum unanimitatea pe baze religioase şi
etnice poate încuraja anumite forme de autoritarism politic.
• Regimurile autoritare apar cel mai adesea în societăţi în care convulsiile şi
crizele politice, exclusivismele ideologice şi tiparele culturale conservatoare
sau radicaliste îşi pun pecetea asupra echilibrului politic.

33
 Criterii de definire a autoritarismului politic
a) limitarea competiţiei electorale; viaţa politică devine obiectul unui
control sever din partea puterii ce duce uneori până la dispariţia
pluralismului politic, încarcerarea şi chiar lichidarea fizică a opozanţilor.
Se înlătură posibilitatea alternanţei la guvernare. Alegerile în măsura în
care au loc nu ameninţă niciodată poziţia conducătorului în funcţie care
se bazează pe relaţii clientelare şi solidarităţii de clan.
b) blocarea informaţiei; în raporturile cu mass-media puterea uzează în
regimul autoritar de presiuni şi cenzură. Dar supravegherea nu poate fi
strictă şi nici nu are ca rezultat întotdeauna o mobilizare ideologică
totală. Autoritarismul nu vizează anularea totală a pluralităţii practicilor
sociale şi culturale ci doar asigurarea ordinii publice exterioare şi a
unanimităţii de faţadă. Agreează indiferenţa şi apatia masei de cetăţeni.
c) menţinerea clivajului stat-societate; spre deosebire de regimurile tota-
litare, cele autoritare nu repun în discuţie relaţia de diferenţiere între stat
şi societatea civilă. Regimurile autoritare se acomodează structurilor
sociale existente, permiţând chiar un grad de autonomizare periferică
(pentru Biserică , mediile de afaceri, administraţia locală, viaţa privată).
În schimb sunt ţinute sub control instituţiile pluraliste (sindicate, partide,
asociaţii), din sânul acestora recrutându-se elitele fidele regimului.

Configuraţii autoritare
a) puterea patrimonială – un mod de dominaţie în care guvernarea
vastelor colectivităţi se realizează potrivit unui model domestic, sub
autoritatea patrimonială a unui suveran care confundă bunurile sale
particulare cu cele ale statului (ex. monarhia Vechiului Regim,
despotismele orientale). Există şi un „neopatrimonialism“ modern, mai
ales în lumea islamică (ex. emiratele din Golf). Suveranul are monopolul
alocării discreţionare a posturilor, statutelor şi valorilor simbolice.
b) oligarhiile clientelare se definesc prin trei elemente:
• gestiunea patriarhală a statului de către câteva familii potenţate de
latifundiari;
• relaţii afective de loialitate – cetăţeanul devine clientul unui patron politic;
• camuflarea puterii îndărătul practicilor electorale manipulate şi corupte
(ex. regimul caudillos în America Latină).
c) cezarismul bonapartist – au avut ca arhetipuri regimul lui Napoleon
al III-lea în Franţa şi guvernarea lui Bismarck în Germania în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Bonapartismul adaugă dictatura libera-
lismului economic. Se manifestă mai ales în situaţii istorice de tranziţie.
Se uzează de votul plebiscitar. Caracteristicile bonapartismului sunt:
preeminenţa absolută a executivului sub egida unui conducător pe viaţă,

34
 mobilizarea valorilor naţionaliste sau imperiale, voinţa de a ghida
modernizarea „de sus“;
d) regimurile populiste – se distinge de bonapartism prin exaltarea pri-
matului voinţei populare, recursul frecvent la elogiile charismatice ale
unităţii naţionale (ex. boulangismul, în Franţa anilor ’80 în secolul al
XIX-lea, peronismul în Argentina). Populismul se dezvoltă în cadrul
sistemelor clientelare ce caută să controleze migraţiile interne ale
ţăranilor săraci spre marile metropole, alimentează frustrările şi
resentimentele celor mici împotriva celor mari, ale săracilor contra
plutocraţilor, ale naţionaliştilor contra imperialismului transfrontalier.

Fascismul (în faza sa iniţială, când a apărut ca răspuns la criza liberalismu-

lui după primul război în Italia, cu ecouri şi în alte ţări europene (ex. horthysmul
în Ungaria).
• Principiile esenţiale: autoritatea, ierarhia, statolatria, naţionalismul, xeno-
fobia, elogiul violenţei şi instinctelor războinice, cultul gloriei, sacrificiului
şi credinţei, al supunerii şi disciplinei oarbe faţă de conducători.

C Regimurile totalitare

• Termenul de totalitarism îi aparţine lui Benito Mussolini (Ducele fascist al

Italiei între 1921-1943) dar s-a împământenit ulterior prin analizele politice
ale cercetătorilor americani în deceniile 4, 5 şi 6 ale secolului trecut.

Criteriile de definire ale totalitarismului

a) Carl J. Friedrich (în lucrarea Dictaturile totalitare şi autocraţia –
1959) stabileşte următoarele criterii:
- o doctrină oficială, acoperind toate aspectele existenţei umane şi la
care se presupune că aderă toţi membrii;
- un partid de masă, unic ierarhizat, având în fruntea sa un
conducător charismatic şi compus din militanţi fideli necondiţionat;
- un monopol al puterii asupra forţelor armate;
- un monopol al puterii asupra mijloacelor de producţie;
- un sistem de putere poliţienească teroristă ce se sprijină pe
monopolul violenţei şi al propagandei politice;

Spre deosebire de vechile forme ale tiraniei, totalitarismul se sprijină de

potenţialul tehnologiei şi resursele birocraţiei.
a) Hannah Arendt în lucrarea Originile totalitarismului – 1951 pro-
cedează la o paralelă strânsă între nazism şi stalinism. Au existat condiţii
favorizante: mişcările totale, naţionalismul, imperialismul, ascensiunea
maselor în arena istoriei, deziluziile progresului întemeiat pe valorile

35
 iluminismului, o criză identitară a omului modern. Totalitarismul se
defineşte prin veleităţile scientismului său ideologic, prin tehnicile de
propagandă raliate exercitării violenţei, instituţionalizării terorii şi
instaurării secretomaniei (instituţii emblematice: lagărele de
concentrare);
b) Raymond Aron (Democraţie şi totalitarism - 1969); definiţia sa se
apropie de cea a lui Carl J. Friedrich. Se bazează pe următoarele elemente:
- o partidul unic ce-şi rezervă monopolul activităţii politice;
- ideologie oficială;
- un monopol de stat asupra mijloacelor de forţă şi convingere;
- supunerea activităţilor economice ale statului;
- teroare poliţienească şi ideologică.
Ordinea politică totalitară are ca elemente:
a) conducătorul suprem (Führerul, Ducele, Marele Cârmaci; Hitler,
Mussolini, Stalin, Mao, Ceauşescu); nu este un simplu despot ce are o
putere discreţionară, absolută, el este sufletul şi garantul mişcării ce o
inspiră. Este infailibil, omnipotent, atotcunoscător. Îşi construieşte şi îşi
întreţine cultul personalităţii. Puterea sa personalizată ţine loc de lege.
b) partidul unic şi de masă, fundamentat pe o ideologie exclusivistă, devine
un aparat birocratic la scară naţională, ramificat, cu o multitudine de
structuri organizaţionale; cultivă unanimitatea şi monolitismul; orice
tendinţe heterodoxe şi facţioniste sunt stârpite în faşă prin epurări şi
execuţii.
c) poliţia politică este omniprezentă, disciplinată şi secretă. Se însărcinează
cu vânarea inamicilor obiectivi desemnaţi după criterii ideologici de către
putere (evrei, chiaburi, agenţi ai imperialismului etc.). Cultivă un climat
de teamă şi suspiciune generalizată şi se sprijină pe o „armată“ de
denunţători şi informatori. Dezvoltă reţele punitive şi „industrii“
penitenciare (Gulagul în Rusia sovietică, lagărele de concentrare KZ în
Germania nazistă).
d) cetăţeanul este un pion al mecanismului totalitar; el devine voluntar sau
involuntar complicele puterii totalitare. Totalitarismul acaparează
societatea civilă şi modelează arbitrar comportamentele umane. Ordinea
totalitară se instituie cu concursul maselor condiţionate prin teroare
poliţienească şi viol psihic.

Ideologia totalitară
Justificarea ideologică a practicilor politice este caracteristica fundamentală
a totalitarismului.
a) maşina propagandistică – instituie un control total asupra canalelor
mass-media, artelor, vieţii publice şi private a oamenilor. Direcţionează
şi cenzurează, promovează cu obstinaţie valorile agreate de putere şi

36
 recurge la practici represive, interdicţii împotriva mesajelor şi
producţiilor artistice indezirabile.
b) monopolul adevărului – discursul puterii este singurul permis şi tezele
ideologiei totalitare au caracter de dogmă intangibilă; orice altă atitudine
este execrată ca blasfemie, complot, trădare. Se produce o catehizare a
noilor credinţe sub acţiunea propagandei permanente. Reprezentările
propagandei totalitare sunt maniheiste, în termeni de Bine-Rău, pe baza
unor mituri şi exaltării straturilor iraţionale din om.
c) totalitarismul originar (datorat ideologiilor şi credinţelor totale –
antisemitism, pangermanism, rasism, imperialism, comunism etc.) şi
sentimentelor identitare colectiviste.
d) o religie secularizată ce se substituie credinţelor şi religiilor; un
milenarism escatologic.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor,

Editura Economică, Bucureşti, 2001
2. Max Weber, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992
3. Michel Hastings, Abordarea ştiinţei politice, Institutul European, Iaşi,
2000
4. Mattei Dogan, Sociologie politică. Opere alese, Editura Alternative,
Bucureşti, 1999
5. Seymour Martin Lipset, L’Homme et la politique, Editions-du Seuil,
Paris, 1960
6. Gaetano Mosca, Storia delle dottrine politiche, Ed. Gins. Laterza, Bari,
1939
7. Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Ed. Antet, Bucureşti, f.a.
8. Gianfranco Pasquiro, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi,
2002
9. Jean Baudin, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord,
Timişoara, 1999
10. Philippe Braud, Sociologie politique, Editions L.G.D.J., Paris, 1998

MODALITATEA DE EXAMINARE
Examen probă scrisă (2 ore) la care pot fi utilizate şi concepte scrise.

37