CUPRINS

Argument
Studiu introductiv
Capitolul I
Abba Yannah, tu, fratele nostru, care eşti aici în Edessa, ne-ai informat că mulţi
creştini abandonează închinarea la icoana Dumnezeului nostru Hristos …..
Capitolul II
O persoană care se abţine de la închinarea la icoane, din cauza respingerii de
către cei din afară, cu certitudine nesocoteşte şi alte taine ale creştinătăţii,
din pricina dezgustului [pe care acestea îl provoacă] aceloraşi oameni …..
Capitolul III
Creştinismul este înţelepciune divină, pe care minţile înţelepţilor lumii o
numesc ignoranţă. Deoarece, în propria lor ignoranţă, ei presupun că
înţelepciunea lor este înţelepciunea supremă; ei au numit creştinismul
nebunie deoarece se opune înţelepciunii lor…….
Capitolul IV
Ne minunăm de cei din afară. Ei cred în Scripturile Vechiului [Testament], în timp
ce critică tainele creştinilor; acestea nefiind acceptate de către cei cu gândire
trupească. Cu aceeaşi dezaprobare, persoanele care gândesc trupeşte, resping
şi cea mai mare parte din scripturile lor, în timp ce ei nu au niciun fel de îndoieli în legătură cu
ele……..
Capitolul V
În Vechiul [Testament] se spun lucruri despre Dumnezeu, care sunt mult mai
respingătoare pentru minţile lipsite de credinţă, decât sunt cele spuse despre
Hristos, din care pricină oamenii Vechiului [Testament] susţin că El nu poate
fi Dumnezeu. Un reproş similar se cuvine şi celorlalţi - în afară de evrei - care
ridică pretenţii la credinţă……..
Capitolul VI
Creştinismul a fost acceptat doar din pricina minunilor, dar Dumnezeu îi
va aduce necontenit în rândurile lui pe cei care îl vor susţine pe baza raţiunii……
 Capitolul VII
Dovada că icoanele au o temelie fermă în creştinism, datorită
omniprezenţei lor în toate bisericile. Oricine respinge închinarea la ele, pentru că nu
poate cita în favoarea ei pe niciunul dintre mesagerii [profeţii] din cărţile
Vechiului [Testament] sau Noului [Testament], trebuie să condamne şi celelalte taine
ale creştinismului asemenea acestuia……..
Capitolul VIII
Mărturia învăţătorilor prin care se atestă că icoanele sunt în Biserică
din porunca Apostolilor, şi că închinarea la ele este obligatorie. Mai mult, că
rangul învăţătorilor este în mod ferm plasat sus în Biserică şi că creştinii
trebuie să se supună negreşit lor……
Capitolul IX
Un argument împotriva străinilor [păgânilor] şi a faptului că ne oferă ca
pretext cuvintele lui Dumnezeu: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi niciun fel de
asemănare a niciunui lucru...şi să nu te închini lor” (Vezi Ieşirea 20, 4-5; Deut.
5, 8-9). Dovadă că nu este voinţa lui Dumnezeu să se facă închinare la
altceva decât la El…….
Capitolul X
Nu este voinţa lui Dumnezeu ca cei ce cred în El să nu facă întru folosul
lor chipuri sau icoane. Se cuvine a se face reproş acelora care spun că tot cel
ce face portretul vreunui lucru viu, i se va cere, în ziua învierii, să sufle spirit [duh de
viaţă] în portretul lui……..
Capitolul XI
Definiţia actului de închinare. Trebuie să se facă închinare în faţa
icoanelor şi să fie atinse în timpul închinării. Dumnezeu Se arăta profeţilor
doar în reprezentări…….
Capitolul XII
Respingerea tuturor acelora care spun că icoanele la care se închină
creştinii nu au legătură cu cei pe care îi reprezintă, în felul în care vedenia lui
Iezechiel prefigurează slava divină. Numele şi icoanele au aceeaşi funcţie
indicatoare; orice dispreţ sau cinstire faţă de nume sau icoane are legătură
cu ceea ce arată icoanele sau numele…….
 Capitolul XIII
Mărturia profeţilor că icoanele sunt asemenea scrierii, şi că ceea ce
se face cu icoanele sau numele stabileşte legătura cu ceea ce aparţine
numelor sau icoanelor…….
Capitolul XIV
Oricine se închină înaintea icoanei unui sfânt, îl imploră pe acesta să se
roage lui Dumnezeu pentru el. Sfinţii sunt mijlocitori între Dumnezeu şi
om; atât prin viaţa lor, cât şi prin moartea lor, ei Îl fac să fie mulţumit
de om……..
Capitolul XV
Tablelor Legii li s-a acordat cea mai mare cinstire, pentru că pe ele se afla
cuvântul Domnului; ele reprezentau o icoană a întrupării Cuvântului lui
Dumnezeu…….

Capitolul XVI
Din cauza neagerimii [minţii] celor din vechime, Dumnezeu obişnuia
să împlinească tainele Sale printre ei doar cu ajutorul miracolelor pe
care ochii lor puteau să le vadă. Creştinii nu au nevoie de aşa ceva.
Totuşi, de dragul străinilor şi al creştinilor de cel mai mic rang,
Dumnezeu continuă să facă miracole în numele tainelor creştinismului
şi în numele relaţiei strânse a icoanelor cu cei pe care ele îi
reprezintă……..
Capitolul XVII
Un reproş evreului; şi lui i se porunceşte să nu se închine la altceva
decât lui Dumnezeu. Mai mult, pentru că cinsteşte o piatră, este de datoria sa
să se închine celor patru râuri care izvorăsc din Rai şi să se închine în
direcţia soarelui……..
Capitolul XVIII
 O explicaţie a motivului pentru care Dumnezeu a denunţat
practica închinării la imagini, spunând public: „Să nu vă închinaţi la ele
etc.” (Ieşirea 20, 5)……..
Capitolul XIX
Dovezi adiţionale din Sf. Scriptură şi din alte sisteme de gândire,
analoage pe aceeaşi linie de raţionare……
Capitolul XX
Respingerea celui care spune că Dumnezeu are autoritatea de a
porunci una şi alta, în timp ce este nepotrivit ca oamenii să fie în
dezacord făţiş cu cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu le-a poruncit acest
lucru………
Capitolul XXI
Respingerea fiecărui [ins] care ne spune: „Întrucât consideri corect să te
închini la icoana cuiva care merită cinstire, închină-te mie care sunt
chipul lui Dumnezeu.” …….
Capitolul XXII
Mărturie asupra faptului, că pentru noi, starea materiei, înainte de
imprimarea scrisului sau a unei icoane pe ea, nu este aceeaşi cu starea ei de
îndată ce ea a fost imprimată……...
Capitolul XXIII
Respingerea tuturor celor care spun despre cinstirea sau dispreţul cu care
este tratată icoana lui Hristos, că bucuria pe care o dă, nu ajunge la
Hristos în acelaşi mod ca atunci când un portret al mamei sau al tatălui este
tratat astfel între noi……
Capitolul XXIV
Creştinii care fac icoane ale lui Hristos şi ale Sfinţilor Săi în
bisericile lor, şi care se închină icoanelor lor, acţionează în acest fel
plini de recunoştinţă faţă de Hristos şi merită răsplata cea mai mare de
la El. Dacă cineva dintre ei abandonează această practică, se exclude
el însuşi de la ceea ce toţi ceilalţi merită……
Anexa
 Icoana Mântuitorului din Edessa …….
Indice biblic
Indice coranic
Bibliografie generală

ARGUMENT

În măsura în care credinţa religioasă aparţine în integralitatea ei

fiinţei umane, percepută esenţial ca homo religiosus, modalităţile de
manifestare a acesteia se circumscriu în mod necesar arealului
ontologic şi cognitiv specific propriei sale experienţe de viaţă. Una dintre
aceste forme sau modalităţi prin care credinţa se manifestă sau se
concretizează este arta cu ramificaţiile ei pluriforme – arhitectură,
pictură, sculptură. Aşa se face că de-a lungul întregii sale istorii,
experienţa religioasă a omenirii dobândeşte un contur palpabil, în strânsă
legătură cu arta, reprezentări artistice sau simboluri religioase,
încărcate cu sensuri şi semnificaţii conceptuale, dincolo de atributele
estetice, constituind un fundament esenţial în comunicarea de
precepte şi structuri doctrinare. Adeseori reprezentările artistice au
fost percepute ca forme arhetipale care concentrează, prin
simplificare, prin abstractizare sau prin stilizare percepţii ale
universului credinţei sau ale lumii, ca areal în care irumpe şi se manifestă cu
tărie, Sacrul. Expresia artistică religioasă, prin plasticitatea ei, prin
modulaţiile ei convenţionale sau mai puţin convenţionale, a slujit ca
instrument de comunicare şi de cunoaştere, nu doar pentru structurile religioase elevate.
În reprezentarea artistică religioasă, conţinutul şi valoarea noetică fiind
palpabile, întrepătrunderea cuvântului nerostit, reprezentat artistic, şi
a percepţiei vizuale, facilitează o mai mare accesibilitate a mesajului
religios. Înţelegerea acestuia are loc la nivel discursiv şi sentimental,
ceea ce implică o posibilitate mai largă de participare la profunzimea
lui.
Arta religioasă nu se rezumă însă numai la transmiterea unui mesaj,
a unei doctrine sau învăţături. Concomitent, aceasta a avut şi are o funcţie
ritualică determinantă, constituind un instrument, un mijloc de asumare
a puterii Sacrului, un mijloc de manifestare a acesteia în procesul ei de revărsare
asupra credincioşilor.
Îndeobşte, reprezentările artistice religioase se întâlnesc în interiorul
şi în relaţie cu diverse aşezăminte religioase, lăcaşuri de cult sau locuri
încărcate cu potenţialitate sacrală, datorită funcţiei lor sau locului
central pe care îl deţin, ca puncte de referinţă şi convergenţă pentru
manifestarea vieţii şi a credinţelor religioase. Arta şi implicit
arhitectura lor poate fi una elaborată sau simplă, în funcţie de
percepţiile şi viziunile celor care le-au ridicat - fetişuri, totemuri, picturi,
statui, structuri megalitice sau construcţii complexe -, în esenţă devenind
o expresie vizuală a religiei în diverse manifestări ale ei, iar formele
concrete ale artei, arhitectura, sculptura sau pictura, materializări ale
sensibilităţii, subtilităţii şi rafinamentului spiritului uman.
În altă ordine de idei, acolo unde există credinţă religioasă, aceasta
este legată de o formă oarecare de artă. Se înţelege de la sine că, faţă
de formele artistice în care se materializează aceasta, au existat şi există
înţelegeri diferite. De exemplu, în ceea ce priveşte modul de exprimare
sau reprezentare artistică a divinităţii, întâlnim atitudini absolut contrare: de la
negarea posibilităţii redării în canoane artistice a acesteia, până la
exprimarea palpabilă în forme artistice pictate sau sculpturale, sau de
la exprimări simbolice sau prin simboluri, până la reproduceri
antropomorfe sau de alt gen. Astfel în cazul unor religii vii cum sunt:
iudaismul (iudaismul profetic) şi islamul, în budismul primar, în special
şcoala hinayana, sau şintoismul antic, considerate religii aniconice,
orice reprezentare artistică a divinului este respinsă, în timp ce
hinduismul, budismul, în dezvoltarea lui mahayanistă, şi creştinismul (cu
excepţia unor grupări protestante) fac uz intens de reprezentări
artistice.
Expresii ale devoţiunii, pietăţii sau funcţiei rituale, reprezentările
iconografice reproduc prototipuri istorice sau mitice, sau actualizează evenimente
sau scene cu un conţinut istoric sau mitologic. Ele adaugă un surplus
calitativ pietăţii sau mărturisirii personale a credinţei. Temele
iconografice pot constitui: reprezentări ale divinului în manifestările sale
unice sau pluriforme; structuri antropologice ilustrând relaţia şi atitudinea
omului faţă de divin, prefigurări ale unor stări trecute (paradisul
primordial) sau viitoare (judecata de după moarte, raiul sau iadul);
confruntări între forţele binelui şi ale răului; ilustrări ale creşterii şi
strădaniei spre desăvârşire; persoane care au avut un rol important în istoria
religioasă (patriarhi, profeţi), persoane care au dobândit desăvârşirea
sau eliberarea prin strădanii personale sau martiriu (sfinţi, martiri,
mărturisitori) etc. Într-un cuvânt, iconografia poate însuma tematic
materializări ale unor doctrine teologice sau învăţături religioase, ale
unor momente sau evenimente istorice semnificative, ale unor
experienţe personale cu referire directă la actul de credinţă şi implicit
la Sacru, şi ale acelor persoane umane care au devenit exemple
esenţiale pentru omul credincios.
Materializarea artistică a credinţelor religioase se derulează în
canoane tipologice diverse, al căror punct de pornire se regăseşte în
percepţia culturală specifică fiecărui areal religios, deoarece fiecare
religie în parte - chiar şi acele religii care nu admit reprezentarea
artistică a Divinului - îşi are o proprie viziune sau modalitate de
exprimare artistică a tradiţiei individuale. În acest sens istoria religiilor
aduce mărturii palpabile privind fluctuaţia pluriformă a modalităţilor de
percepere şi expresie a viziunilor religioase artistice. Astfel, în ceea ce
priveşte expunerea în forme artistice a divinităţii, un prim loc, în sensul
popularităţii, îl ocupă reprezentarea antropomorfă. Această practică este
întâlnită în mai toate formele de manifestare a credinţelor religioase,
începând de la cele primare sau „primitive” şi până la cele mai
elaborate din zilele noastre. Punctul culminant al reprezentărilor
antropomorfe este atins de structurile religioase politeiste, între
acestea Grecia antică ocupând un loc de seamă. De altfel, exprimări
antropomorfe sunt întâlnite şi în cazul religiilor care resping orice
redare artistică a divinităţii în forme iconice sau sculpturale. În Vechiul
Testament sau în Coran se vorbeşte despre „mâna lui Dumnezeu”,
„faţa lui Dumnezeu” etc., bineînţeles nu în sensul că Dumnezeu ar
avea mână sau faţă omenească, ci ca posibilitate de acces la înţelegerea lui
Dumnezeu, Care este cu totul altul, şi la lucrările Sale.
O altă modalitate de reprezentare artistică a divinităţii, întâlnită în
istoria religiilor, este cea zoomorfă sau theriomorfă. Este vorba de o
practică specifică religiilor politeiste, deşi simboluri zoomorfe se
întâlnesc şi în tradiţia creştină, cum ar fi, de exemplu, „mielul” sau
„peştele”, simboluri ale lui Iisus Hristos. Tot în arta creştină,
evangheliştilor Marcu, Luca şi Ioan, le mai sunt alăturate, pe lângă
chipuri umane, simboluri zoomorfe (leul, taurul, vulturul). Forţele răului
sunt adeseori redate prin forme zoomorfe cu accentuate trăsături
mitice cum ar fi „şarpele”.
Alături de antropomorfisme şi theriomorfisme se regăsesc diverse
motive phytomorfe, sau reprezentări sub forma plantelor. În mitologia
egipteană, zeul Nefertum este un lotus sau cel care naşte lotusul; zeiţa
Hathor se naşte dintr-un sicomor; Demeter, din mitologia greacă, sau Osiris,
din misterele egiptene, sunt zeităţi asociate grâului. Dafinul este simbolul
sacru al zeului Apolo. În creştinism, viţa de vie sau „arborele lui Iesei”
sunt expresii artistice des întâlnite, fie în legătură cu genealogia
Mântuitorului Iisus Hristos, fie în legătură cu genealogia spirituală: „Eu
sunt viţa, voi mlădiţele”. Arta islamică abundă în reprezentări
phytomorfe, alături de forme geometrice şi reproduceri de texte şi
cuvinte cu semnificaţii religioase.
Totodată, în istoria religiilor se mai întâlnesc şi alte forme de reprezentare
artistică (hibrid – care combină forme antropomorfe, zoomorfe şi
phytomorfe), în funcţie de modul de percepere a structurilor credinţei
sau de viziunea artistului. De exemplu, în creştinism, şarpele din
Paradis este uneori conceput cu chip omenesc (faţa lui Satan). În arta
medievală apuseană, crucea este adeseori redată cu braţe umane sau
cu alte forme antropomorfe şi phytomorfe. Prezenţa lumii materiale în
reprezentările artistice religioase este de altfel un fapt universal. Ea nu
este specifică numai unei anumite forme religioase. Lumea fiind scena
pe care se derulează viaţa religioasă, se înţelege de la sine că face
parte din întreaga experienţă religioasă, şi ca atare inserarea ei în
reprezentările artistice religioase este una naturală.
Pe lângă reprezentările imagistice se întâlnesc şi alte modalităţi de
exprimare a prezenţei divine, şi anume, prin realizarea unor spaţii
goale în care absenţa oricărui simbol artistic sugerează prezenţa
transcendenţei divine. De exemplu, în Templul din Ierusalim, în Sfânta
Sfintelor, nu a existat nicio reprezentare a lui Yahweh, la fel şi în Cortul
Mărturiei, deşi se credea că El se sălăşluia acolo. În arta creştină
primară, un tron gol, pe care se afla aşezată o robă purpurie împăturită sau o
carte (hetiomasia), simboliza prezenţa nevăzută a lui Dumnezeu. În moschei,
nişa goală (mihrab) orientată spre Mecca, sugerează prezenţa lui Allah.
Pentru musulmani, Dumnezeu fiind unul, fără asociaţi sau parteneri, nu
poate fi reprezentat decât prin cuvântul Său, Coranul. Din această
pricină reproducerea unor cuvinte sau versete din Coran este unul dintre motivele
artistice cel mai des întâlnite în arta islamică. În arta budistă primară, în virtutea
teoriei „golului” (sunya) şi a credinţei în transcenderea radical negativă
a stării de eliberare din suferinţă, Nirvana, Buddha nu a fost
reprezentat imagistic. În astfel de cazuri, absenţa unei reprezentări
imagistice implică afirmarea simbolică pozitivă a prezenţei
transcendente a lui Dumnezeu sau a unei realităţi sacrale.
Acest ultim exemplu este elocvent pentru înţelegerea relaţiei complexe
dintre reprezentările imagistice şi diverse structuri doctrinare religioase.
Există, în cazul fiecărei structuri doctrinare religioase, intenţia implicită
de a transcende ceea ce este efemer şi aparent, şi aceasta datorită
incertitudinii faţă de capacitatea unor lucruri tranziente sau aparente
de a transmite adevărul infailibil, peren al credinţei. Din această
pricină, atitudinea generală faţă de reprezentarea imagistică, în cazul
marilor religii ale lumii, înclină într-o mare măsură spre nuanţe, considerate
impropriu iconoclaste, datorită conotaţiei pe care acest termen o are în
istoria gândirii creştine, înţelegând prin aceasta refuzul explicit de a
accepta posibilitatea exprimării sau redării adevărului de credinţă prin
intermediul unui lucru sau realităţi materiale. Cu toate acestea, una
dintre trăsăturile specifice gândirii religioase se leagă de procesul prin
intermediul căruia imaginaţia umană angajează o relaţie intimă între
lume, aşa cum este ea percepută şi reprezentată, şi tiparele originare
care dau sens existenţei. Este vorba de un proces prin care se încearcă
exprimarea în plan cognitiv a misterului existenţei, iar funcţia
mijlocitoare într-un astfel de context îi revine simbolului, adică unui
lucru care, prin calităţile deţinute, ne permite, ne dă posibilitatea să
exprimăm ceea ce este tainic, ceea ce este transexprimabil. Se apelează astfel
la un conglomerat de semne, cunoscute sub denumirea de simboluri,
prin care ni se deschide accesul la ceea ce în mod direct este
inexprimabil sau, mai degrabă, transexprimabil, la universul
cognoscibil doar prin experienţa intuitivă.
Aşadar, chiar dacă în sfera credinţelor religioase se întâlnesc
atitudini făţiş iconoclaste, acest lucru nu angajează o respingere totală a
oricăror reprezentări artistice. Căci ostilitatea neechivocă faţă de
reprezentarea antropomorfă a Divinităţii la care am făcut deja referire,
nu se răsfrânge asupra artei în ansamblul ei, lăsând libertatea de a se
apela sau de a se face uz de multiple forme şi reprezentări artistice, care să
sugereze diverse credinţe sau structuri doctrinare religioase.
Universul artei creştine îşi are propria istorie. În perioada primară,
când învăţătura creştină era propovăduită de apostoli şi ucenicii
acestora, nu se poate vorbi de o artă creştină propriu-zisă. A existat în
această perioadă o accentuată ezitare faţă de redarea prin intermediul
artei a învăţăturii creştine. Lucru explicabil dacă avem în vedere spaţiul
în care s-a răspândit învăţătura creştină şi unde exista o percepţie ostilă
faţă de artă. Pe de o parte, avem tradiţia iudaică şi cu precădere cea
postexilică, care respinge orice reprezentări iconice ale lui Dumnezeu,
iar pe de altă parte, celelalte tradiţii religioase, greco-romane, asiriene,
feniciene, egiptene etc., care abundă în reprezentări artistice cu caracter
religios, sculpturale sau picturale. Pe lângă aceste tradiţii mai exista şi
cultul împăratului, obligatoriu în Imperiul Roman, faţă de care creştinii au
avut mai mult decât ezitări. Aşa se face că în virtutea legăturii cu tradiţia
iudaică, creştinii păstrează rezerve faţă de reprezentările iconice, în
timp ce resping practicile păgâne de închinare la idoli ca total
neavenite, considerând că închinarea la idoli este închinarea la
creatură şi nu la Creator, şi că adevărata închinare este „în duh şi în
adevăr” (Ioan 4, 24). Cu toate acestea, chiar din primele veacuri,
întâlnim în practica creştină simboluri, mielul sau peştele, care în
esenţă sunt la rândul lor redări artistice referitoare la Mântuitorul Iisus
Hristos, dar şi crucea. În acest sens, nu se poate vorbi de un aniconism absolut în
creştinismul primar.
Despre o artă creştină incipientă se poate totuşi vorbi abia după ce
Biserica creştină va dobândi statutul de religio licita. Acest nou statut va
permite o reconsiderare a atitudinii creştine faţă de artă, când are loc o
interpretare din perspectiva învăţăturii creştine a reprezentărilor
artistice şi a locului acestora în viaţa Bisericii. Procesul de acceptare a
artei ca mijloc de transmitere a învăţăturii creştine sau ca elemente
necesare vieţii cultice, nu a fost lipsit de tensiuni. Au existat în sânul
Bisericii, este adevărat sporadic, voci care au condamnat acceptarea
reprezentărilor imagistice [Asterie de Amasea (378/395-400/431),
Eusebiu de Cezareea (263-340), Epifanie de Salamina (315-402)], însă în pofida
acestora, ele îşi fac loc în spaţiul ecclezial, pentru ca treptat să devină
instrumente necesare în cultul public, cât şi în cel privat. Temeiul
acestui proces se află în însăşi revelaţia creştină, mai exact, în
Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca Fiu al omului, Mesia. Prin întruparea
Sa, El a devenit asemenea nouă, oamenilor, însă fără de păcat – fiinţe
create „după chipul lui Dumnezeu”. Întruparea a constituit astfel
raţiunea în virtutea căreia s-a legitimat folosirea imaginii ca simbol al
învăţăturii creştine. Dezvoltarea artei creştine este un proces natural,
ea nefiind impusă prin decizii sau decrete imperiale sau din sânul
Bisericii. Controversa care a izbucnit în secolele VII şi VIII în jurul
cinstirii icoanelor este uneori prezentată ca o altă faţă a modului de
interpretare a învăţăturii creştine privind rolul imaginii în practica şi
viaţa Bisericii. În realitate, este o mişcare pornită din raţiuni politice -
susţinută de împăraţii iconoclaşti, cărora li s-au alăturat şi persoane
bisericeşti -, menită să readucă în centrul atenţiei, în locul lui Hristos,
imaginea împăratului. Apariţia islamului iconoclast, alături de tradiţia
iudaică, au constituit stâlpi de sprijin ai mişcării iconoclaste, dacă nu
chiar cauze esenţiale, după cum se va putea vedea în tratatul despre
cinstirea icoanelor, aparţinând lui Teodor Abu Qurra, care face obiectul
acestui volum. Controversa a avut drept consecinţă conturarea unei
teologii a icoanei care va dăinui în timp în Biserica Ortodoxă până în
zilele noastre. Sinodul VII ecumenic de la Niceea (787) a consfinţit ca
practică a Bisericii cinstirea icoanelor, iar ca semn al biruinţei
închinătorilor la icoane, cunoscuţi sub numele de iconoduli, Biserica a fixat
ca moment de prăznuire prima Duminică din Postul Mare, denumită
Duminica Ortodoxiei.
Icoana va avea un rol fundamental în viaţa cultică şi de rugăciune a
credincioşilor ortodocşi, devenind un obiect de cinstire, un ajutor
intuitiv şi duhovnicesc în rugăciune. Arta iconică ortodoxă urmează
tipare specifice de redare a chipurilor, gesturilor şi culorilor, iar
maeştrii iconari, anonimi în marea lor majoritate, consideră ca dar de
la Dumnezeu îndeletnicirea de a picta icoane. Pictarea unei icoane nu
poate fi făcută la voia întâmplării. Există canoane sau norme
hermeneutice care au fixat reguli clare şi obligatorii privind modul în
care o anume icoană trebuie pictată. Pictarea de icoane este văzută în esenţă
ca un gest liturgic. De aceea este însoţită de o anume pregătire
trupească şi mai ales spirituală, nelipsind postul şi rugăciunea,
materialele folosite pentru pictură sunt binecuvântate, iar înainte de a
fi dată spre folosire, icoana este sfinţită. Din această pricină pictarea
de icoane s-a practicat mai ales în mânăstiri, în jurul cărora s-au
dezvoltat adevărate şcoli de pictură.
Aurul care constituie fundalul unei icoane reprezintă o proiecţie a strălucirii
cereşti, iar bidimensionalitatea unei icoane este înţeleasă ca o
fereastră prin care cinstitorii şi rugătorii pot percepe arhetipul ceresc
din perspectiva lor pământeană. Sunt evitate cu desăvârşire în arta
religioasă ortodoxă reprezentările tridimensionale, cum ar fi statuile,
deoarece sculptura nu surprinde caracterul epifanic specific icoanei.
Odată cu generalizarea şi împământenirea cultului icoanelor în sec.
VI, icoana devine parte integrantă din viaţa cetăţii, fiind prezentă în
activităţile publice, dar mai ales în viaţa religioasă. De prezenţa unor
icoane speciale, unele considerate ca fiind „nefăcute de mână omenească”
(acheiropoietos), se leagă intervenţii miraculoase. O astfel de icoană despre
care se vorbeşte în tradiţia creştină este imaginea imprimată pe pânză
a chipului Mântuitorului Iisus Hristos, trimisă regelui Abgar al V-lea
(Abgar Uchama. 4 î.Hr.-7 d.Hr. şi 13 d.Hr.-50 d.Hr.) al Edessei. Despre
această icoană se spune că a salvat cetatea Edessa în faţa asediului
persan din 544. Tratatul lui Abu Qurra are ca punct de pornire
informaţia dată de abba Yannah cum că creştinii din Edessa
abandonau închinarea la acea icoană a Mântuitorului. Tristul
eveniment a avut loc în a doua parte a sec. al VIII-lea. (Această icoană,
cunoscută şi sub denumirea de mandylon sau mandylion, a fost
transferată la Constantinopol la anul 944, pentru a fi salvată de primejdia
iconoclasmului musulman. Rămâne aici până în timpul cruciadei a IV-a, când
Constantinopolul este devastat de cruciaţi, iar „icoana lui Iisus Mântuitorul de la
Edessa” dispare, fiind fără îndoială luată de cruciaţii care au jefuit
Constantinopolul după cucerirea acestuia. Vezi anexa I).
În literatura creştină de gen din sec. VIII şi IX, icoanele nefăcute de
mână omenească (acheiropoietos) erau considerate ca o manifestare a arhetipului
divin. Icoane achiropiite cunoscute, alături de mandylionul edessenian, este
marama sau năframa Veronicăi, legată de momentul în care Veronica
şterge faţa Mântuitorului pe drumul Golgotei, iar chipul Său se imprimă
pe năframă. Tradiţia Bisericii alătură acestor icoane achiropiite ale
Mântuitorului, o icoană achiropiită a Maicii Domnului, numită „a
Stăpânei noastre din Lidda” (pomenită în Sinaxarul ortodox la 22
martie).
Există o mare varietate de teme iconografice. Cu toate acestea,
anumite limite sunt impuse, nu atât ca temă în sine, ci ca posibilitate
de redare în imagini a unui subiect. În astfel de cazuri, cum ar fi de exemplu, redarea
Sfintei Treimi, aceasta poate fi transpusă în imagini doar simbolic şi în funcţie
de textul scripturistic. Este vestită în acest sens icoana Sfintei Treimi
realizată de Andrei Rubliov, care redă ca simbol iconografic al Sfintei
Treimi momentul primirii de către Avraam a celor trei bărbaţi la Stejarul
Mamvri (Facerea 18, 1 şi urm.). Alte reprezentări iconografice ale
Sfintei Treimi sunt legate de diverse momente epifanice descrise în
Noul Testament: Botezul Mântuitorului (Matei 3, 16 şi urm.), Pogorârea
Duhului Sfânt, scenă în care Mântuitorul se înalţă la ceruri, stă de-a dreapta
Tatălui, iar Mângâietorul (Duhul Sfânt) este trimis să se pogoare asupra
Apostolilor sub chipul limbilor de foc (Faptele Apostolilor 2) sau Schimbarea la
Faţă de pe Muntele Tabor (Matei 17, 2).
Reprezentarea iconografică a Maicii Domnului datează din sec. III-IV,
odată cu elaborarea învăţăturii despre Maica Domnului, deşi, potrivit
tradiţiei, Sf. Apostol şi Evanghelist Luca ar fi pictat primele trei icoane ale Maicii
Domnului. Cu toate că în Noul Testament nu există descrieri ale Sfintei
Fecioare, acest lucru îl întâlnim cu precădere în scrierile apocrife, care fac referire
la arătările şi faptele miraculoase ale Fecioarei. Multe dintre aceste relatări
sunt preluate în tradiţia iconografică canonică a Bisericii. Există mai
multe feluri de redări iconografice ale Maicii Domnului, în spatele fiecărei
reprezentări aflându-se o anume învăţătură legată de Maica Domnului. Astfel
se vorbeşte de Maica Domnului Milostiva (Eleusa), Îndrumătoarea
(Hodighitria) etc. În tradiţia Bisericilor Ortodoxe naţionale, greacă, română
şi a celor slave (bulgară, rusă, sârbă), se întâlnesc icoane făcătoare de
minuni, în unele cazuri acestea fiind aşezate în locuri în care au fost
săvârşite minuni sau au avut loc arătări ale Maicii Domnului. Ele fac
obiectul unei cinstiri intense, speciale, din partea credincioşilor.
Icoanele sfinţilor mucenici, cuvioşi sau mărturisitori, redau chipul
preamărit al celui care a ajuns prin viaţa, prin faptele sau suferinţele
îndurate pentru credinţa în Hristos, să dobândească cununa sfinţeniei.
Sfinţii sunt mijlocitori în rugăciunile lor pentru noi, şi exemple de urmat.
Icoana tradiţională bizantină are un specific aparte. Ea merge
dincolo de trăsăturile umane ale celor reprezentaţi, ale sfinţilor,
transfigurând anumite trăsături ale corpului printr-o redare accentuată.
Se poate observa că în icoana bizantină tradiţională ochii, urechile, fruntea şi
pieptul sunt adeseori supradimensionate, în timp ce gura este foarte
mică. În esenţă, o astfel de redare iconografică transpune experienţa celor
sfinţi care au văzut „lumina cea adevărată”, au auzit „cuvântul
adevărului”, au înţeles taina cea mai presus de orice cunoaştere, s-au
umplut de Duhul. Toate acestea rămân însă taine negrăite, deoarece
graiul omenesc este neputincios în a le exprima. Acesta este de fapt chipul
simbolic al omului îndumnezeit, ale cărui trăsături umane se vor
redimensiona, prin transfigurare, ca lucrare a harului divin.
Lucrarea de faţă doreşte să aducă înaintea cititorului român un
fragment din ceea ce a constituit lupta pentru apărarea cultului
sfintelor icoane. Este vorba de un tratat scris în limba arabă de Teodor
Abu Qurra, întemeietorul literaturii creştine arabe. Tratatul se înscrie în
structura ideologică a tuturor celor care au scris în apărarea cinstirii
icoanelor în tradiţia patristică de limbă greacă, la care se adăugă spiritul
polemic şi pătrunzător al gânditorului familiarizat deopotrivă cu filosofia şi
teologia. Este o lucrare apologetică, la vremea ei deosebit de
necesară, pentru că ea se adresa unui mediu profund iconoclast, mediul islamic şi
evreiesc, în limba vorbită de credincioşii creştini din cuprinsul
califatului de Bagdad şi din Palestina.
Tratatul nu se adresează numai iconoclaştilor din vechime. El are
profunde semnificaţii şi învăţături pentru timpul de astăzi, dominat de
imagine, însă o imagine lipsită de sfinţenie.

STUDIU INTRODUCTIV

Ori de câte ori vorbim despre literatura scrisă în limba arabă, în mod aproape
invariabil ne gândim că este vorba de literatura islamică sau mahomedană,
deoarece araba a ajuns să fie identificată, în timp, aproape exclusiv cu
acest areal religios şi cultural. În realitate însă, în limba arabă a existat
şi există încă o bogată literatură creştină, apărută în Răsăritul Apropiat,
aproape concomitent cu cuceririle musulmane, în cadrul spaţiilor
creştine în care s-au vorbit siriaca, aramaica, greaca şi copta.
După înlăturarea dinastiei umayyade (747-750), la putere a venit
dinastia abbasidă (750-1258). În timpul dominaţiei abbaside, datorită
imboldului primit din partea conducătorilor musulmani, limba arabă
ajunge la maturitate, devenind limbă de stat şi, ca urmare, dominantă
în şcoli, în moschei şi în administraţie. Totodată, ea va predomina
pretutindeni în lumea musulmană, fiind considerată un instrument inegalabil de
exprimare de către teologi, filosofi şi literaţi deopotrivă. Bagdadul va
deveni un mare centru de cultură arabă, prin înfiinţarea universităţii de
către califul Harun ar-Rashid (786-809). La dezvoltarea acestei universităţi au
contribuit, paradoxal, într-o măsură mai mare, gânditori creştini,
nestorieni şi iacobiţi, şi mai puţin musulmani. Cei dintâi, în special prin
traducerile pe care le-au realizat din filosofia greacă, prin intermediul limbii siriace, în
arabă. Prin traducerile realizate de aceştia, limba arabă s-a îmbogăţit cu noi
sensuri, cu un vocabular nou adeseori împrumutat, iar din punct de
vedere gramatical devenind mai suplă şi mai clară. Importul de idei
filosofice şi teologice a îngăduit formularea de noi idei şi doctrine,
gândirea teologică musulmană cunoscând un real progres, iar filosofia
greacă a pătruns în mediul islamic. În paralel, are loc o activitate literară
intensă în sânul comunităţilor creştine, care încep să se acomodeze
noii structuri stăpânitoare, adoptând, din nefericire, limba vorbită de
aceasta. Creştinii au început să traducă în arabă cărţile necesare: Sfânta
Scriptură, cărţi de cult, materiale istorice, exegetice, lucrări ale Sfinţilor
Părinţi, tratate de drept canonic, vieţi de sfinţi etc. Aşa se face că
limbile siriacă, aramaică, greacă şi coptă vor deveni treptat limbi
moarte, fiind păstrate doar în cultul religios. Înlocuirea acestora cu araba
a determinat totodată apariţia unei literaturi creştine în limba arabă. Araba
va fi adoptată de către comunităţile melkite, nestoriene şi iacobite,
structura acesteia nefiind cu nimic mai prejos de cea folosită în mediul islamic.
La numai două veacuri de la apariţia şi răspândirea dominaţiei
islamice, limba arabă a devenit lingua franca în spaţiul cucerit de
musulmani, fiind una dintre condiţiile impuse pentru toţi cei ce doreau să
prospere în noua ordine mondială islamică. Consecinţele au fost
vizibile. În Palestina aramaica cedează în faţa limbii arabe începând cu
sec. al VIII-lea, astfel încât, la sfârşitul acestui secol, literatura creştină
era redactată în limba cuceritorilor. În Egipt, limba coptă devine limbă
moartă la sfârşitul sec. al XIII-lea. Atunci are loc renaşterea literară creştină
egipteană, care a fost plămădită în arabă. Mediul vorbitor de limbă siriacă
a devenit bilingv, pentru ca începând cu sec. al XIII-lea siriaca să
devină limbă moartă şi în Egipt. Cu toate acestea, siriaca s-a păstrat, ca limbă
vorbită, în mici comunităţi creştine până în zilele noastre.
În cult, araba a fost folosită pentru prima dată în secolul al VIII-lea, în
biserica Sf. Ioan Botezătorul din Damasc, înainte ca aceasta să fie
transformată în moschee de către califul Walid ibn Abd al-Malik (705-715),
după cum reiese dintr-un manuscris păstrat parţial, care cuprinde psalmul 78.
Textul este în arabă, însă scris cu caractere greceşti, probabil pe motiv că
cititorul nu era bun cunoscător de arabă.
De ce au adoptat cu atâta uşurinţă limba arabă, creştinii din Răsăritul
Apropiat, care erau vorbitori de siriacă, aramaică, greacă şi coptă, este greu
de spus. Un răspuns posibil ne este sugerat de tensiunile care existau între aceşti
creştini şi conducerea bizantină de la Constantinopol. Este cunoscut
faptul că împăraţii bizantini nu au ezitat niciodată să pună biruri mari,
uneori peste posibilităţile materiale ale supuşilor lor. La acest aspect
socio-material se adaugă şi unul spiritual. O mare parte dintre creştinii
aparţinători acestor segmente lingvistice au părăsit Ortodoxia
calcedoniană şi au îmbrăţişat forme de creştinism considerate eretice,
şi anume, nestoriană şi iacobită. Or, aceste Biserici au fost persecutate cu
asprime de către împăraţii bizantini, care nu arareori au făcut uz de forţă pentru
a le stăvili dezvoltarea. Aşa se face că creştinii nestorieni şi iacobiţi au
salutat forţele arabe musulmane, văzând în ele un instrument menit
să-i salveze de sub dominaţia bizantină. Totodată, stăpânirea
musulmană a „dezinstituţionalizat” Ortodoxia calcedoniană şi a permis
în schimb comunităţilor creştine necalcedoniene să se dezvolte,
bineînţeles cu condiţia respectării legilor islamice. În acest fel, s-a creat
un mediu propice, considerat de creştinii necalcedonieni, şi nu numai, a fi unul
pozitiv, iar ca semn de supunere ei au acceptat şi limba arabă vorbită de noii
stăpânitori.
Că ipoteza noastră se apropie de adevăr, este suficient să ne gândim la
Patriarhul copt Veniamin I (622-681), care fusese exilat de împăratul Heraclie
pentru că nu vruse să accepte structurile doctrinare calcedoniene. La 17 septembrie
642, când califul Amr ibn As (†661) şi-a făcut apariţia la porţile Alexandriei cu
o ceată mică de ostaşi, egiptenii copţi nu i-au sprijinit pe bizantini, ba
mai mult, se pare că au facilitat intrarea cuceritorilor în cetate. Ca
urmare, Amr îi acordă conducătorului spiritual al acestora, Patriarhului
Veniamin I, paşaport de liberă trecere. După întâlnirea celor doi, califul Amr îi
redă lui Veniamin toate drepturile de care fusese privat de bizantini şi îl
repune pe tronul patriarhal. În discursul său, patriarhul Veniamin are cuvinte
alese pentru cuceritor. Înţelegerea dintre patriarhul copt Veniamin şi califul Amr a
avut drept consecinţă o atitudine binevoitoare faţă de creştinii egipteni, percepuţi
ca „popor al cărţii” (Ahl al-kitab), ei bucurându-se de oarecare linişte şi sub
urmaşul acestuia, califul Abd Allah ibn Sa’d ibn Abi al-Sarh ibn al-Harith
al-Amiri (645-655), după care istoria relaţiilor dintre cuceritori şi
egiptenii copţi intră pe făgaşul cunoscut, cel al unor tensiuni inerente.
Acest argument este întărit şi de faptul că, în general, teologii calcedonieni, ca
de exemplu Sfântul Ioan Damaschin (675-749) şi Teodor Abu Qurra (750-825), au
avut atitudini făţiş ostile faţă de noii cuceritori arabi musulmani, în timp
ce teologii şi gânditorii nestorieni şi iacobiţi au colaborat cu ei,
furnizându-le în special acel gen de materiale care le-a permis acestora
să dezvolte o teologie de înaltă ţinută şi aleasă profunzime şi să pună
temeliile unei gândiri filosofice nelipsită de valoare şi de oarecare
originalitate.
Procesul de arabizare, care s-a extins pretutindeni în teritoriile cucerite de arabii
musulmani, nu a fost acceptat în mod unanim de către gânditorii vremii. Ne amintim
aici de Pavel Alvarul (800/815-862/863), care a scris pe la mijlocul secolului al IX-lea
deplângând soarta culturii creştine latine în Andaluzia:
„Creştinilor le place să citească poemele şi aventurile de dragoste
ale arabilor; ei îi studiază pe teologii şi filosofii arabi nu pentru a-i
respinge, ci pentru a învăţa o arabă corectă şi elegantă. Unde este
laicul care mai citeşte acum comentariile latine ale Sfintelor Scripturi
sau care studiază Evangheliile, profeţii sau apostolii? Vai! Toţi tinerii
creştini talentaţi citesc şi studiază cu entuziasm cărţile arăbeşti; îşi fac
biblioteci imense cu mare cheltuială; dispreţuiesc literatura creştină ca
nevrednică de atenţie. Ei şi-au uitat limba lor. Pentru fiecare ins care
poate scrie o scrisoare în latină unui prieten, există mii care se pot
exprima în arabă cu eleganţă şi scriu poeme mai bune în această limbă
decât arabii înşişi.”
 O voce asemănătoare s-a făcut auzită şi în Egipt, plină de tristeţe,
din partea unui autor anonim din sec. XI, care consemnează într-un
text apocaliptic, atribuit unui sfânt al Bisericii copte, Samuel, de la Mânăstirea
Qalamun, trăitor în sec. al VII-lea, următoarele cuvinte:
„[Creştinii] fac un alt lucru, pe care dacă vi l-aş spune, inimile
voastre ar fi foarte îndurerate. Ei îşi părăsesc frumoasa lor limbă coptă
în care Duhul Sfânt le-a vorbit de multe ori prin gurile sfinţilor părinţi
duhovniceşti şi îşi învaţă copiii din pruncie să vorbească limba arabilor
şi se mândresc cu acest fapt! Chiar şi preoţii şi călugării – ei înşişi de
asemenea! – cutează să vorbească în arabă şi se mândresc cu acest
lucru şi aceasta chiar în Sfântul Altar! Vai, de trei ori vai!
O, prea iubiţii mei fii, ce să mai spun în aceste vremuri când citeţii în
Biserică nu înţeleg ceea ce citesc, sau ceea ce spun, deoarece şi-au uitat limba?
Într-adevăr, aceşti indivizi sărmani merită să fie deplânşi, deoarece şi-au
uitat limba şi vorbesc limba hegirei (hijra). Dar, vai, pentru fiecare creştin care
îşi învaţă fiul limba hegirei încă din pruncie şi îl face să uite limba
părinţilor săi! … Multe cărţi ale Bisericii nu vor mai fi folosite, deoarece nu
va rămâne printre [creştini] nimeni care să mai fie preocupat de
[aceste] cărţi, căci inimile lor sunt aplecate spre cărţile arăbeşti…
[Un bătrân călugăr i-a zis lui Samuel:] Fiul meu, înţelege ceea ce îţi
spun. În clipa în care creştinii vor avea cutezanţa de a vorbi limba
hegirei în altar … vai de creştinii acelei vremi! Vai, de şapte ori vai!”
O literatură creştină arabă a existat încă înainte de apariţia
islamului. Creştinii din regiunea Hira inventaseră deja un alfabet propriu
încă din sec. al V-lea, care să le permită întocmirea de florilegii biblice
şi culegeri de texte liturgice. Această scriere alfabetică a fost mai apoi
folosită de scribii însărcinaţi să realizeze corpul coranic. Ca reprezentant de
seamă al literaturii arabe din acest areal îl avem pe poetul ‘Adi ibn Zayd
(decedat în jurul anului 600). El a compus poezii în arabă în timpul încarcerării
sale de către regele lakhmid, al-Nu‘man III († 602). Genul poetic arab cunoscut
sub denumirea de khamriyya (cântecul sau cântarea vinului) care a făcut carieră în
poezia mistică sufi, îşi are sorgintea în poezia lui ’Adi ibn Zayd.
Cele mai vechi mărturii privind existenţa unei teologii creştine în
limba arabă datează din sec. al VIII-lea şi se leagă de mânăstirile
melchite din Palestina, de Sf. Sava şi Sf. Hariton. Aici au fost traduse în
arabă diverse texte haghiografice şi istorice şi a fost elaborată o
apologie, comparabilă cu cea scrisă în greacă de Sfântul Ioan Damaschin, el
însuşi vieţuitor al Mânăstirii Sfântul Sava. Apologia este intitulată Suma aspectelor
credinţei, şi a fost redactată la 738 într-un stil neutru, nefilosofic,
întemeiată pe Biblie, pe Coran şi pe diverse analogii din natură. Această
lucrare întăreşte totodată ideea că, la apariţie, islamul a fost perceput în mediul
creştin ca o mişcare religioasă, apropiată de creştinism, deşi eretică sau
sectară, numită de Sfântul Ioan Damaschin, erezia sau secta ishmaeliţilor sau a
sarazinilor, având legături cu Vechiul şi cu Noul Testament, precum şi
cu mediul monahal arian.
Genul de texte sincretiste, asemănător Sumei aspectelor credinţei, nu a fost de
bun augur pentru Biserica creştină în mediul arab, provocând o mare
dezorientare în sânul credincioşilor. Pentru a ilustra modul sincretist de
gândire promovat chiar de unii scriitori creştini vorbitori de arabă, vom
face referire la textul descoperit şi numit de Margaret Dunlop Gibson „Despre
natura treimică a lui Dumnezeu”, al cărui autor creştin foloseşte nu mai
puţin de 22 de cuvinte şi expresii coranice. Noi am marcat doar câteva
expresii pentru a ilustra noţiunile specific coranice. Textul s-a păstrat într-un
manuscris la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Redăm mai jos un citat
din textul în cauză:
„Te rugăm, Dumnezeule, prin milostivirea şi puterea Ta,
să ne faci să fim printre cei ce cunosc Adevărul,
cei ce urmează buna Ta plăcere,
şi care se feresc de mânia Ta;
care îţi aduc laudă folosind cele mai frumoase nume ale Tale,
şi vorbesc folosind cele mai măreţe asemănări.
Tu eşti cel milostiv, Domnul cel milostiv al îndurării.
 Tu ai stat pe tron,
preamărit peste toate făpturile,
şi ai umplut toate lucrurile.
Tu acorzi favoare celui căruia voieşti,
însă nu eşti supus favorurilor [din partea] altora;
Tu Îţi întemeiezi judecăţile Tale,
însă nu eşti supus judecăţii altora;
Tu nu ai nevoie de noi,
însă noi avem nevoie de Tine.
Tu eşti aproape de cel ce se apropie de Tine,
şi răspunzi celui ce Te cheamă şi se roagă Ţie.
Căci Tu, Dumnezeule, eşti Domnul tuturor lucrurilor,
şi Dumnezeu al tuturor lucrurilor,
şi Creator al tuturor lucrurilor.
Deschide gurile noastre,
dezleagă limbile noastre,
îmblânzeşte inimile noastre,
şi deschide piepturile noastre,
pentru a putea preamări numele Tău cel nobil,
care este preaslăvit şi mare,
binecuvântat şi sfânt!
Nu există Dumnezeu înaintea Ta,
şi nici Dumnezeu după Tine.
A Ta este soarta [a tot ce există]
şi toate lucrurile la voia puterii Tale.”
Comentariile sunt aproape de prisos. Autorul a folosit cu deosebită naturaleţe
textul coranic, fără ezitări, chiar dacă unele expresii sunt luate din Sfânta
Scriptură, realizând o lucrare sincretistă. Acest gen de lucrări, deloc
singulare, au avut fără îndoială un impact negativ asupra destinului
Bisericii creştine, fie ea calcedoniană sau necalcedoniană, în mediul
vorbitor de limbă arabă. Cât de nefastă a fost circulaţia unor astfel de
texte în mediul creştin arab, o putem deduce din numărul mare de
creştini care, de-a lungul timpului, necunoscând diferenţele doctrinare
dintre cele două religii, au îmbrăţişat islamul! Pentru această
perspectivă avem o mărturie din partea unui învăţător creştin, probabil
copt, care ne vorbeşte despre marea confuzie provocată de viziunile
de tip sincretist la care ne-am referit mai sus, datând din Egiptul secolului al XI-lea:
„Ai menţionat în scrisoarea pe care mi-ai trimis-o că te afli în mare
confuzie în ceea ce priveşte Treimea şi Unitatea ipostaselor lui
Dumnezeu, cum sunt ele trei şi cum sunt ele una. Şi mi-ai cerut să îţi
explic adevărul acesta, dar şi adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi
răstignirea Sa şi motivul pentru care …
Îţi spun că motivul ascunderii acestei taine credincioşilor acestui
timp este amestecarea cu hanufa (adică, cu musulmanii) şi dispariţia
limbii lor [copte], prin care ei au cunoscut adevărul religiei lor. S-a
ajuns în situaţia în care ei nu mai aud menţionată „Treimea” printre ei
decât arareori; nici nu mai aud pomenindu-se de „Fiul lui Dumnezeu”,
decât în sens metaforic. În schimb, ceea ce aud ei cel mai mult este că
Dumnezeu este fard, samad, şi restul limbajului folosit de hanufa.
Credincioşii s-au obişnuit cu acesta, şi au fost crescuţi cu el, aşa că
menţionarea „Fiului lui Dumnezeu” a ajuns să fie dificilă pentru ei; ei nu
cunosc nici interpretarea şi nici semnificaţia lui.”
Începuturile literaturii creştine propriu-zise în limba arabă se leagă de
numele lui Teodor Abu Qurra. Cunoscător în egală măsură al limbilor
greacă, siriacă şi arabă, Teodor Abu Qurra face parte din şirul marilor
teologi calcedonieni, el însuşi fiind descendent spiritual al Sfântului Ioan
Damaschin. Potrivit tradiţiei şi propriei sale mărturii, a scris în toate cele
trei limbi specifice mediului în care a trăit: greacă, arabă şi siriacă. Din
nefericire nu s-au păstrat lucrări scrise în siriacă. Corpul literar care a
supravieţuit vitregiei istoriei este cel de limbă greacă şi arabă. Prin
tratatele sale în limba arabă, el este cel dintâi scriitor care face
„trecerea decisivă” spre o literatură creştină arabă şi implicit spre o
teologie creştină arabă. Tradiţia teologică pe care o îmbrăţişează este
cea calcedoniană, specifică de altfel Mânăstirii Sfântul Sava, de care se leagă
o parte din viaţa sa. El nu se rupe de tradiţia teologică bizantină
calcedoniană, promovându-o cu tenacitate în tratatele sale. Un
exemplu în acest sens îl avem în tratatul său privind cinstirea icoanelor
în care a preluat motive şi tipare apologetice existente deja în opera
Sfântul Ioan Damaschin, îndreptate împotriva iconoclaştilor calcedonieni şi
necalcedonieni, pentru a răspunde obiecţiilor ridicate de evrei şi de
musulmani, dar şi de iconoclaştii creştini, împotriva reprezentărilor iconice.
Celelalte tratate, în greacă şi arabă, păstrează cu acurateţe acelaşi
filon de gândire.
Când s-a născut Teodor Abu Qurra este o problemă departe de a fi
elucidată. Părerile cercetătorilor nu sunt unanime. Astfel Constantin
Bacha, în încercarea lui de a-l prezenta ca fiind ucenic al Sfântului Ioan
Damaschin, sugerează ca posibilă dată de naştere prima jumătate a sec. al
VIII-lea. El îşi întemeiază supoziţia pe titlul unuia dintre tratatele lui Abu
Qurra, tratatul 18, care ar permite o astfel de filiaţie directă între cei doi
scriitori creştini. Aceeaşi părere este împărtăşită şi de Joseph Nasrallah,
care coboară data naşterii la 724-725. Georg Graf, bazându-se pe faptul că
Abu Qurra nu face referire la hotărârile Sinodului VII ecumenic (787), ceea ce
ar însemna că debutul său literar precede acest eveniment, propune ca
dată posibilă a naşterii sale, anul 740. Ignace Dick propune anul 750, considerând,
pe temeiul informaţiilor furnizate de istoricul siriac Mihail Sirianul (†1199), că
activitatea literară a lui Abu Qurra poate fi plasată în jurul anului 813.
Paola Pizzi şi Sidney H. Griffith, alături de Samir Halil Samir, fixează ca
dată posibilă a naşterii anul 755. Noi am acceptat sugestia lui Ignace
Dick, care dă ca dată posibilă anul 750.
În ceea ce priveşte locul naşterii, acesta este acceptat de comun
acord ca fiind Edessa. Două sunt motivele acestei acceptări. În primul
rând, avem mărturia proprie a lui Abu Qurra. În cel de al 23-lea capitol
al tratatului său Despre cinstirea sfintelor icoane, care face obiectul prezentei
lucrări, tratat adresat lui Abba Yannah din Edessa (în prezent Urfa, în Turcia), el
vorbeşte în mod explicit despre „oraşul nostru, Edessa, [cetatea] cea
binecuvântată”. Deducem de aici că Abu Qurra se simţea legat direct
de această cetate pe care o considera ca fiind şi a lui. În al doilea rând,
avem mărturia istoricului necalcedonian Mihail Sirianul († 1199), care îl
numeşte „calcedonian din Edessa”.
Al doilea stadiu al vieţii lui Abu Qurra se leagă de educaţia sa. Nu
avem informaţii certe cu privire la locul unde a luat primul contact cu
cartea. E posibil ca prima etapă a educaţiei sale să fi avut loc chiar în
Edessa. Cât priveşte desăvârşirea studiilor teologice şi filosofice, se ridică
o serie de semne de întrebare, mai ales dacă acceptăm teoria propusă
de J.C. Lamoreaux că nu se poate vorbi despre o şedere a sa la
Mânăstirea Sfântul Sava.
Datorită importanţei pe care o deţine în istoria gândirii creştine, în
general, şi ca pionier al teologiei creştine în limba arabă, s-a considerat
necesară o contextualizare, o plasare în timp şi spaţiu a operei sale.
Contextul cel mai evident nu putea fi altul decât cel care exista deja la
Mânăstirea Sf. Sava. Aici se conturase un puternic ferment intelectual
arab; se efectuau traduceri haghiografice şi istorice în arabă, cum am
spus mai sus, ba mai mult, aici a fost compusă o primă Sumă a teologiei
creştine în această limbă. Tot aici s-a pus, prin această Sumă, temelia
dialogului cu lumea islamică. O analiză, chiar şi superficială, scoate în evidenţă
faptul că opera lui Teodor Abu Qurra pare a se circumscrie acestui
mediu intelectual, excepţie făcând spiritul lui de controversă care se
explică prin aderenţa sa la tradiţia calcedoniană. De aceea nu este de
mirare că mai toţi cercetătorii care s-au dedicat studierii operelor lui
Abu Qurra consideră că, în structura sa intelectuală, teologică,
filosofică şi spirituală, el se leagă de Mânăstirea Sf. Sava.
Când a intrat în această mânăstire şi la ce vârstă nu se ştie.
Cercetătorii sunt de părere că aici şi-a desăvârşit studiile sale biblice şi
teologice. Aici a studiat în special pe Părinţii greci şi cu precădere pe
Sf. Ioan Damaschin, care s-a stins din viaţă în acest aşezământ
monahal în anul 759, după cu aflăm din informaţia furnizată de către
biograful său, Ştefan Taumaturgul. Aşa putem înţelege şi puternica sa
filiaţie intelectuală şi spirituală cu Sf. Ioan Damaschin, trăitor şi
osârduitor al Mânăstirii Sf. Sava.
O mărturie directă a prezenţei lui Abu Qurra la Mânăstirea Sf. Sava
ne este sugerată în mod explicit de textul haghiografic Pătimirea Sf.
Mihail Savaitul, text care s-a păstrat doar în traducere georgiană. Vasile,
vestitul narator, preot la Sf. Sava, susţine că Pătimirea Sf. Mihail Savaitul i-a fost
istorisită de „Teodor Abu Qurra, neofit la Sf. Sava, păstorul şi ierarhul
Asiriei şi făcătorul de minuni din Babilon”, în timpul unei vizite pe care el i-a
făcut-o la chilia sa care se afla „într-o parte a lavrei, în văgăuna
crăpată pe drumul spre Iordan şi Marea Moartă”, în ziua Buneivestiri
când se întorcea dintr-o procesiune pe care o făcuse împreună cu fraţii
în afara mânăstirii; „acolo ne-a relatat el povestirea”. În încheierea
cuvântului de preamărire a Sf. Sava, Vasile îl elogiază pe acesta, ca pe „un
conducător duhovnicesc care a avut ucenici [de talia lui] Ştefan, Ioan,
Toma şi Teodor Abu Qurra”. În mod cert această relatare a fost consemnată
la un interval de timp destul de mare după petrecerea lui Teodor Abu
Qurra la Mânăstirea Sf. Sava, probabil în sec. al IX-lea.
Dând crezare informaţiilor din Pătimirea Sf. Mihail Savaitul, putem sugera
că prezenţa lui Teodor Abu Qurra la Mânăstirea Sf. Sava despre care se
vorbeşte în acest text, dacă nu este şi una de simplu monah, atunci poate
fi legată de perioada când a fost suspendat din scaunul episcopal de
către patriarhul melchit Teodoret al Antiohiei (aprox. 785-799), din
pricina disputei privind cinstirea icoanelor, cunoscut fiind faptul că Teodoret era un
iconoclast convins, iar Teodor Abu Qurra un apărător al cinstirii icoanelor,
după cum reiese din Tratatul său despre cinstirea icoanelor, care constituie
obiectul acestei cărţi.
În sprijinul asociaţiei lui Abu Qurra cu Mânăstirea Sf. Sava, Constantin
Bacha şi Sidney Griffith mai citează o copie a unei epistole a acestuia
adresată lui David Monofizitul (iacobitul), la sfârşitul căreia se află
consemnate cuvintele de încredinţare către cititor de „rugăciunile
Sfântului nostru părinte Sava, în a cărui mânăstire textul a fost copiat
după care acest text a fost copiat [transcris].”
Că Abu Qurra a fost episcop de Harran este un fapt îndeobşte
recunoscut. Nu se ştie însă cu certitudine când a fost numit şi hirotonit
episcop şi nici cât timp a stat în scaunul episcopal. Părerile sunt
împărţite în această privinţă. S.H. Griffith sugerează ca dată a numirii
sale anul 785. Se pare că a rămas în scaun un răstimp destul de scurt,
deoarece a fost suspendat, fie datorită atitudinii pozitive pe care a
avut-o faţă de cinstirea icoanelor pe care patriarhul melchit Teodoret
de Antiohia nu a putut-o tolera, fie, aşa cum citim în Cronica lui Mihail
Sirianul, ar fi învăţat o hristologie greşită, cea maximiană. Această
alternativă ne pare plauzibilă, deoarece e patriarhul Teodoret de
Antiohia a putut fi şi adeptul Ektesis-ului lui Heraclie în care hristologia nu era cea
„maximiană”. În orice caz, retragerea lui la mânăstirea Sfântul Sava,
unde cinstirea icoanelor şi hristologia calcedoniană erau păzite cu
străşnicie, poate fi explicată şi receptată ca posibilă. Nu după multă
vreme este repus în drepturi, cel puţin anul 813/814 este o dată la care
aflăm, tot de la Mihail Sincelul, că el pleacă din Alexandria Egiptului spre
Armenia, trecând prin Ierusalim, cu scopul de a-i câştiga pe monofiziţii armeni la
credinţa calcedoniană, duofizită. Se crede că el a adus cu sine o
epistolă din partea Patriarhului Toma de Ierusalim (807-821) adresată „celor care
practică erezia în Armenia”, adică monofiziţilor. Respectiva epistolă
este în realitate unul din tratatele hristologice ale lui Abu Qurra, o
apologie a hristologiei calcedoniene, care a fost tradus din arabă în
greacă de Mihail Sincelul (761-846). Acesta se afla la Ierusalim, unde
fusese făcut „sincel” (synkellos) în anul 811. Despre Mihail Sincelul ştim că a
fost trimis de către patriarhul Toma la Roma după ajutoare, însă la
Constantinopol a fost prins şi încarcerat sub acuza de a fi iconodul,
probabil în anul 815, fără a mai reveni vreodată la Ierusalim, locul său
de naştere.
Ajuns în Armenia, Abu Qurra se opreşte la curtea prinţului Ashot Msaker
(† 826). Întrucât discuţiile purtate de Abu Qurra cu acesta păreau a se
încheia cu succes, Patriarhul monofizit Chiriac (793-817) îl trimite în
Armenia pe diaconul Nonnus de Nisibe care, potrivit surselor monofizite, înclină din
nou balanţa în favoarea grupării monofizite, în timp ce sursele melchite
îi dau câştig de cauză lui Abu Qurra. Discuţiile de aici au avut loc, cu
oarecare probabilitate, în 813-817.
Apologet al teologiei calcedoniene care afirmă cu tărie cele două firi în
Hristos, divină şi umană, Abu Qurra s-a angajat în diverse dispute şi
dialoguri atât cu musulmanii, cât şi cu alte grupări eretice, cum ar fi
maniheii, şi a scris împotriva nestorienilor.
O cronică anonimă siriacă menţionează un eveniment de importanţă
pentru istoria creştinismului şi a relaţiilor acestuia cu islamul în
contextul cărora Abu Qurra a jucat un rol important. Este vorba de
dialogul care a avut loc în prezenţa califului al-Ma’mun (813-833), în
timpul trecerii acestuia prin Harran, în anul 829, în cadrul căruia s-a
dezbătut problema credinţei creştine. Dacă acest eveniment a avut loc
sau nu, nu se ştie cu certitudine. Doar o singură sursă vorbeşte despre
el, Cronica anonimă siriacă, însă informaţia furnizată este precisă, ceea ce
ne face să credem în autenticitatea lui. În această cronică se afirmă
însă că „dezbaterea este consemnată într-o carte specială”. O astfel de
lucrare nu a fost încă descoperită cu certitudine. Textul despre care se face
vorbire este incert, existând mai multe versiuni, iar numele menţionat
în ea este a lui Simion, mitropolit monofizit de Harran şi Nisibe din sec.
al VIII-lea. Lamoreaux ne informează că în stadiul actual lucrarea în
cauză a fost publicată în particular la Alep de Ignace Dick, însă nu a fost
editată în formă definitivă. În consecinţă, până la apariţia unei ediţii
finale, ştiinţifice, cercetătorii păstrează o oarecare rezervă, atât în ceea
ce priveşte evenimentul în sine cât mai ales textul care a rezultat în
urma disputei sau a reprezentat esenţa ei.
 Chiar dacă tradiţia textuală legată de conţinutul dialogului la care
Cronica anonimă siriacă face referire rămâne la stadiul de ipoteză, un lucru
este cert: anul 829 pare a fi hotarul vieţii pământeşti a celui care a fost
întemeietorul literaturii creştine în limba arabă.
Moştenirea literară a lui Abu Qurra este una deosebit de bogată şi
prolifică nu doar din punct de vedere lingvistic, ci şi ca idei şi conţinut.
Fire deschisă spre polemică şi totodată spre dialog, el a produs multe lucrări
care sintetizează mentalitatea vremii în contextul confruntărilor
interreligioase şi interconfesionale creştine. Nu trebuie să înţelegem
dialogul în sensul actual al cuvântului, ci mai degrabă ca o dispută
apologetică, ca strădanie de afirmare a adevărului. Interesant de
reţinut este faptul că în gândirea lui Abu Qurra apologia are ca scop nu
atât apărarea, cât mai ales înţelegerea adecvată, expunerea corectă a
doctrinei, iar aceasta poate fi realizată printr-o folosire adecvată a
limbajului filosofic şi logic: „Cei ce iubesc şi protejează doctrina
adevărată trebuie să distingă şi să clarifice termenii folosiţi cel mai
frecvent de filosofi, căci mulţi dintre cei ce sunt părelnic înţelepţi,
neînţelegând pe deplin aceşti termeni, au căzut din adevăr …” Pentru a
da consistenţă acestei idei, el arată modul în care înţelegerea adecvată a
termenilor filosofici şi logici poate clarifica punctele doctrinare
nevralgice care îi separă pe melchiţi de necalcedonieni.
Îndeobşte opera sa este prezentată în funcţie de limbile în care a
fost scrisă: greacă şi arabă, sau în care s-a păstrat. Majoritatea lucrărilor
scrise în greacă, peste 40, au fost tipărite în Migne, Patrologia Graeca, vol.
97. Lucrările păstrate în arabă au fost traduse în limba germană de G.
Graf, după ediţia Basha, care a editat un număr de 10 tratate. Este
cunoscut faptul că Abu Qurra a scris cel puţin un tratat în limba siriacă, o
apărare a sinodului de la Calcedon, care însă nu s-a păstrat. La lucrările
deja publicate se adaugă şi o serie de tratate care încă nu au fost
editate, aflate în manuscris în diverse biblioteci. Lamoreaux a
descoperit aproximativ 12 lucrări care se află în acest stadiu, inclusiv o
amplă respingere a islamului. Atenţie deosebită a fost acordată de către
cercetători scrierilor referitoare la islam în limba greacă, care au fost
editate şi traduse, alături de cele aparţinând Sf. Ioan Damaschin.
Sidney Griffith ne atrage atenţia asupra unui aspect mai puţin cunoscut
din activitatea lui Abu Qurra, şi anume, cel de traducător din greacă în
arabă. Pornind de la faptul că Ibn al-Nadim (936/7-995/8) şi Ibn al-Qifti
(1172-1248) îl numesc pe primul traducător în arabă al lucrării lui
Aristotel Analytica Priora, Teodor (Thayadurus), Paul Kraus sugerează că acesta
nu ar fi nimeni altul decât Teodor Abu Qurra. Richard Walzer, consideră
ipoteza „o ghicitură convingătoare”, şi observă că magistrul acestuia,
Sf. Ioan Damaschin, a fost interesat în logica lui Aristotel, excepţie
făcând Analytica Posteriora. Un alt scriitor arab, al-Jahiz (†868), îl menţionează în
lista traducătorilor lui Aristotel.
O mare parte a scrierilor lui Abu Qurra în arabă şi aproximativ 40 de
tratate, relative ca extensiune, scrise în greacă, au fost traduse recent
în limba engleză de J. C. Lamoreaux, într-o ediţie de înaltă ţinută
ştiinţifică, astfel încât, cei interesaţi în gândirea acestui mare teolog
creştin calcedonian pot avea acces la ea.
Întrucât alături de Sf. Ioan Damaschin, Teodor Abu Qurra a fost
considerat un important pionier al „conversaţiilor” islamo-creştine,
cercetătorii s-au ocupat mai ales de acest aspect al operei sale,
susţinând că ţinta sa a fost aceea de a „articula şi apăra credinţa
creştină în mediul transformat de islam.” Fără îndoială, există în
această aserţiune un miez de adevăr. Islamul se afla în plină
expansiune teritorială, dar şi ideologică, fiind impus de puterea politică
stăpânitoare, care îl folosea ca armă în vederea întăririi dominaţiei sale
prin realizarea unei coeziuni ideologice cât mai puternice în sânul
uriaşului areal geografic pe care îl stăpânea, din India, de-a lungul
Africii de Nord şi până în Spania. În acel context geografic existau însă
mai multe structuri religioase, toate, aproape fără excepţie, având
pretenţia de a deţine adevărul absolut, primit prin descoperire divină.
Abu Qurra însuşi enumără nouă astfel de grupări: hanifii, mazdeenii (magii
sau zoroastrieni), samarinenii, evreii, creştinii, maniheii (adepţii lui Mani 216-
276), marcioniţii (adepţii lui Marcion eretic gnostic din sec. II),
bardesaniţii sau daisaniţii (adepţii gnosticului siriac Bardesanes sau
Bar Daisan, 154-222) şi, în cele din urmă, musulmanii.
Dintre toate aceste grupări islamul ridica cele mai multe probleme. El
devenise religia stăpânitorilor şi, ca urmare, puterea şi implicit toate
privilegiile, inclusiv adevărul, erau de partea lui. Ortodoxia calcedoniană, ca
religie a imperiului, fusese deposedată de privilegiile imperiale,
devenind la rândul ei una din multele grupări religioase existente.
Consecinţa unui astfel de statut era previzibilă. Ea trebuia să
dovedească şi să apere plinătatea adevărului absolut al învăţăturii pe
care o propovăduia în context plurireligios cu pretenţii similare, mai
ales în faţa islamului. Abu Qurra, în calitatea sa de episcop
calcedonian, şi-a asumat o astfel de sarcină.
În abordarea sa, el nu porneşte de la datul revelat conţinut în cărţile
sacre, „trebuie să dăm la o parte cărţile”, şi nici prin a-i prezenta pe
întemeietorii sau mesagerii structurilor religioase la care face referire
sau la conţinutul mesajului lor, ci propune o argumentare raţională în
care temeiul fundamental este unul antropologic, pe de o parte, şi altul
istoric, pe de altă parte. Trebuie „să cercetăm mintea”, cum „din
asemănarea cu natura umană, am putea cunoaşte atributele lui Dumnezeu
pe care simţurile noastre nu le văd, iar minţile noastre nu le înţeleg”.
Mai exact, „atunci când cercetăm cum ne poate învăţa această natură
[umană] ceea ce este bun şi ceea ce este rău, despre ceea ce este
recomandat şi ceea ce este de evitat şi în cele din urmă cum poate să
ne înveţe despre răsplata veşnică cu care Dumnezeu o binecuvântează
şi despre pedeapsa şi veşnica ei nefericire.”
Abu Qurra se străduieşte să arate că o analiză atentă a atributelor
firii umane ne poate vorbi despre atributele divine. După cum chipul
omului reflectat în oglindă dezvăluie trăsăturile fundamentale ale
acestuia, dându-ne posibilitatea să recunoaştem chipul pe care de
altfel nu îl vedem, tot aşa din atributele firii umane, care sunt o
reflectare a atributelor Creatorului, omul fiind creat după chipul lui
Dumnezeu, ne putem da seama atât de existenţa Creatorului, cât şi de
trăsăturile Sale. Deosebirile între cele două categorii de atribute,
umane şi divine, sunt inerente, dacă ţinem cont de caracterul absolut
transcendent al lui Dumnezeu şi de limitele celor umane: „În timp ce
Dumnezeu este nevăzut, prin asemănarea virtuţilor propriei noastre naturi,
cu toate că Dumnezeu transcende şi este contrar naturii noastre,
minţile noastre îl pot vedea atât pe El cât şi atributele potrivit cărora
trebuie adorat.” Ca ilustrare a punctului său de vedere, Abu Qurra propune
o analiză a naturii sau firii lui Adam şi a virtuţilor acestuia, spunând că
din acestea „Îl putem vedea pe Dumnezeu şi să dobândim o
cunoaştere adevărată despre El, căci acea natură [a lui Adam] este o
asemănare a Lui, cu toate că Dumnezeu este transcendent şi contrar
acesteia.” Acelaşi lucru poate fi spus şi cu referire la virtuţile lui Adam.
Însă în cazul acestuia, virtuţile vin însoţite şi de defecte: astăzi el
există, mâine nu mai există, trăieşte şi moare, cunoaşte şi este
ignorant, înţelept şi neînţelept etc. Virtuţile lui Adam sunt o reflectare a
virtuţilor lui Dumnezeu. Însă în timp ce Adam are defecte, „Dumnezeu
nu este perceput prin defectele naturii lui Adam, nici nu se reflectă prin
defectele acestuia. Adam se aseamănă lui Dumnezeu numai prin
virtuţile sale. Într-adevăr, Dumnezeu poate fi văzut prin fiecare din
virtuţile lui Adam, şi fiecare din virtuţile lui poate fi văzută în
Dumnezeu.” Situaţia, spune el, este similară cu asemănarea din oglindă.
În asemănarea din oglindă, nu există nici un atribut care să nu fie şi în
persoana reflectată în oglindă, căci tot ceea ce există în asemănare
vine din faţa acelei persoane. Iată un exemplu al modului logic în care
Abu Qurra îşi dezvoltă argumentele sale:
„Atunci când cu minţile noastre examinăm natura lui Adam şi vedem
că el există, spunem: Dacă Adam există, cel care l-a cauzat să fie
astfel trebuie în mod sigur să existe. Cu alte cuvinte, din existenţa lui
Adam vedem existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, existenţa lui
Dumnezeu nu este la fel ca existenţa lui Adam, căci existenţa lui
Dumnezeu transcende şi este contrară existenţei lui Adam. Căci
existenţa lui Adam are un început şi un sfârşit, în timp ce existenţa lui
Dumnezeu este deasupra şi contrară acestui lucru, fiind fără început şi
fără sfârşit.” El continuă să elaboreze argumente similare având în
vedere diverse „virtuţi” umane: viaţa, cunoaşterea, iubirea, naşterea
etc. În acelaşi mod argumentează problema a ceea ce este îngăduit şi
ceea ce este neîngăduit, adică, permis şi interzis, şi în cele din urmă
răsplata şi pedeapsa divină.
În fine, susţine Abu Qurra, omul prin natura sa este o fiinţă
religioasă şi ca atare, în virtutea acestui dat, el ştie ceea ce este
adecvat pentru sine: în care Dumnezeu să creadă, ce aşteaptă
Dumnezeu de la el şi care este răsplata pentru el din partea lui
Dumnezeu. Astfel printr-o analiză atentă a naturii şi aspiraţiilor omului
se poate determina tipul de religie care i se potriveşte cel mai bine. O
dată precizate şi dezvoltate aceste elemente, el face un pas mai
departe şi construieşte argumentativ şi logic temeiurile în baza cărora
se pot descifra coordonatele religiei adevărate. După ce a stabilit acest
lucru pe cale raţională, el apelează la argumente preluate din
revelaţia scrisă: „Cunoscând lucrurile explicate mai sus, să acţionăm
ca un adevărat medic, comparând religiile pe care le-am întâlnit şi examinând
ceea ce spune fiecare despre Dumnezeu, despre cele permise şi cele
interzise şi despre răsplată şi pedeapsă. Iar dacă găsim una dintre ele
care este de acord cu ceea ce propria noastră natură ne-a învăţat, vom
şti cu certitudine că este adevărată, că este de la Dumnezeu şi că
numai prin ea Dumnezeu trebuie adorat.”
Argumentele preluate din revelaţia divină sunt puse în legătură cu
bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, Cel care nu s-a lăsat fără
mărturie şi s-a descoperit omului prin profeţi şi prin aceasta S-a făcut
cunoscut în istorie. Aici se ridică însă problema „mulţimii profeţilor”
care pretind a fi avut descoperiri autentice din partea lui Dumnezeu. În
acest context Abu Qurra sugerează două posibilităţi: nici unul dintre
profeţi nu deţine o revelaţie autentică, sau există doar unul căruia îi
revine statutul de profet autentic. Autenticitatea unui profet rezidă însă nu
doar în învăţătura pe care o propagă, ci trebuie să fie testată şi
atestată de semne şi minuni. Ca exemplu în acest sens, Abu Qurra face
referire la Moise:
„Din istoria lui Moise cei înţelepţi deduc că cei ce examinează o religie
nu trebuie să o accepte de la propovăduitorul ei decât numai dacă este
însoţită de minuni. Căci Moise, filosof fiind, ştia că dacă el se va duce şi
va pretinde că Dumnezeu l-a trimis să pună temelia unei religii însă nu
ar fi dovedit adevărul a ceea ce spunea prin minuni – minuni care nu ar
fi putut fi săvârşite fără ajutorul lui Dumnezeu – orice [om] cu simţ ar fi
avut motiv să-l ia în derâdere şi să-i arunce înapoi în faţă cuvintele, să
îl dispreţuiască şi să-l respingă.” Moise a fost conştient că prin puterea de
a săvârşi minuni, el dobândit un instrument puternic prin care să îi
influenţeze pe cei ce în mod sincer căutau adevărul şi să-i determine
să se închine Dumnezeului pe care el căuta să Îl dezvăluie.
Interesant în acest context este modul de argumentare specific lui Abu Qurra. În loc
să analizeze învăţăturile şi faptele profeţilor din afara Vechiului şi a
Noului Testament şi să facă judecăţi de valoare în ceea ce îi priveşte,
el îşi concentrează atenţia asupra minunilor săvârşite de Moise, de
Mântuitorul Iisus Hristos şi de ucenicii Săi. Motivul acestei alegeri are
totodată şi aspect istoric. Doar în cazul acestora se poate dovedi
istoricitatea faptelor şi a învăţăturii lor. Dar şi aici argumentul formulat
de el este cu totul surprinzător. Premisa de la care porneşte este, ceea
ce numeşte, „absurditatea” pretenţiilor teologice ale învăţăturii
creştine şi „caracterul şocant, detestabil” al moralei pe care Hristos o
propovăduieşte. Care om cu mintea întreagă se întreabă el, în disputa
cu un sarazin, poate crede în Dumnezeu unu şi întreit în Persoane, sau că
Dumnezeu s-a întrupat, că a fost scuipat, pălmuit, batjocorit şi
răstignit, pe cruce fiind, I s-a dat oţet şi fiere; a fost străpuns cu lancea,
a strigat cu glas tare: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-
ai părăsit!” Şi-a dat duhul şi a fost pus în mormânt. El însă nu le-a spus
că a treia zi va învia, ca nu cumva lumea să creadă că vrea să îi înşele.
Ce fel de învăţătură a propovăduit El celor care cred în El: duceţi o
viaţă austeră; fugiţi de plăcerile trupeşti; nu practicaţi poligamia; dacă
cineva te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt; dacă cineva îţi
cere să parcurgi o milă, mergi două; dacă cineva cere haina, să-i dea şi
cămaşa, sau porunceşte să iubeşti pe duşman, sau să te rogi pentru
cel ce te nedreptăţeşte, iar răsplata pentru toate aceste fapte nu este
din lumea aceasta, ci în ziua cea de pe urmă când va avea loc învierea
din morţi, El va răsplăti din plin. În altă ordine de idei, o învăţătură
departe de a fi atractivă. Totuşi ea este acceptată de creştini, iar ceea
ce i-a făcut pe creştini să accepte această „învăţătură detestabilă”,
spune el, au fost minunile săvârşite de El şi de ucenicii Săi. Cu alte
cuvinte, „creştinismul este atât de detestabil, încât doar minunile i-au
putut determina pe oameni să-l accepte.” În cazul celorlalte religii, Abu Qurra
le supune unei analize sistematice luând în considerare învăţătura despre
Divinitate, norma moralităţii (ceea ce este permis sau îngăduit şi ceea
ce este interzis) şi problema sfinţeniei desăvârşite. Aceste structuri
sunt abordate raţional, în funcţie de natura umană, şi de aspiraţiile
religioase le omului. Cu referire la islam, el consideră că a fost acceptat
datorită laxităţii moralei lui, şovinismului tribal, câştigurilor materiale
făgăduite etc. În ceea ce priveşte răsplata finală promisă de Mohamed,
aceasta este:
„Pentru cei buni, răsplata este paradisul. De sub el vor curge râuri de
apă, lapte, miere şi vin – desfătare pentru cei ce beau. În el vor fi, spre
desfătare trupească, femei cu ochi negri, din acelea pe care nici jinnii şi
nici oamenii nu au atins vreodată, şi toate lucrurile plăcute pe care o
persoană şi le doreşte, în castele de smarald, rubin, aur şi argint şi aşa
pentru veşnicie. Pentru cei răi, a făgăduit iadul, focurile care nu se vor
stinge niciodată”.
Puse în balanţa analizei comparative şi raţionale, Abu Qurra afirmă
că din punct de vedere raţional zoroastrismul, maniheismul, islamul şi
chiar iudaismul sunt deficitare şi că „singură Evanghelia conţine ceea
ce am învăţat din propria noastră natură.” „Doar din Evanghelie învăţăm
despre Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La sfârşitul
Evangheliei după Matei, Hristos a zis ucenicilor Săi: „Precum M-a trimis
pe Mine Tatăl, Eu vă trimit pe voi. Mergeţi la neamuri şi botezaţi-le în
numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi învăţaţi-le să facă ceea
ce Eu v-am poruncit, şi iată, Eu sunt cu voi, până la sfârşitul veacului.
Amin!” „Aceasta este cu exactitate ceea ce propria noastră natură ne-a învăţat, ca
rezultat al faptului că suntem întru asemănarea lui Dumnezeu. Cât despre
celelalte religii, nici una nu dă o astfel de îndrumare. Mai degrabă ele îşi
descriu dumnezeii potrivit închipuirii minţilor lor umane şi pământeşti.
Una spune că Divinitatea este stelele. O alta spune că Dumnezeu îi
iubeşte pe cei doi copii, Satana şi Ormazd. Altele spun că există doi
dumnezei cu naturi diferite, unul bun şi altul rău, cel bun fiind
Dumnezeu, cel rău fiind Satana. Altele spun că există trei dumnezei,
unul drept, altul bun şi Satana, care este rău. Altele spun că există
cinci dumnezei, patru fără intelect şi al cincilea cu intelect. Alţii spun
„unu, veşnic, care nu a născut şi nici nu a fost născut.” Astfel îl descriu ele
pe Dumnezeu, nici una dintre ele nu a nimerit prezentarea Lui adevărată. Descrierile
lor sunt de la pământ [n.n. pământeşti], nu de la Dumnezeu. Singură
descrierea Evangheliei este de la Dumnezeu. Ştim aceasta deoarece
ne oferă ceea ce propria noastră natură ne-a învăţat, ca rezultat al
faptului că suntem întru asemănare cu Dumnezeu, după cum am
explicat mai sus.”
Abu Qurra are acelaşi mod de abordare raţională atât a normelor
morale, cât şi a aspiraţiilor ultime ale omului credincios. Natura umană
ne vorbeşte despre normele în temeiul cărora apreciem binele şi
respingem răul. Ştim prin însăşi natura noastră că nu trebuie să facem
altora ceea ce nu dorim să ni se facă nouă şi că trebuie să facem altora
ceea ce dorim să ni se facă nouă. Iar pentru a realiza acest lucru
trebuie să ne detaşăm de egoismele şi patimile noastre proprii.
Temelia adevăratului comportament moral este dragostea care ne
îndeamnă să acordăm prioritate celorlalte persoane, asemănându-ne
lui Dumnezeu care răspândeşte pretutindeni binele prin bunătatea şi
milostivirea sa faţă de întreaga Sa creaţie. Punctul suprem de referinţă
rămâne Dumnezeu, Cel ce învinge răul, şi imoralitatea, Care
porunceşte binele şi dragostea prin propriul Său exemplu. Iar pentru a
dobândi starea de sfinţenie, trebuie să ne îndreptăm aspiraţiile noastre
nu spre lucrurile de aici, ci spre Dumnezeu, Cel atotştiutor şi
atotputernic, care este sfinţenia şi binele suprem. Căci aşa cum El nu
ne-a refuzat bunurile pământeşti, tot aşa nu ne va refuza nici bunurile
veşnice şi ne va face dumnezei, nu după natură, ci prin participare.
Aceasta este starea supremă de fericire. Răul cel mai mare nu poate fi
altul decât privarea de un astfel de dar dumnezeiesc. A primi darul
îndumnezeirii este recompensa pe care Dumnezeu o dă celor care Îl
iubesc, iar pentru cei care Îl resping va fi nefericirea şi durerea sau
suferinţa.
Concluzia generală privind religiile necreştine la care ajunge Abu
Qurra, prin analiza raţională a naturii umane este că singura religie
adevărată este creştinismul şi aceasta pentru că în ceea ce priveşte
concepţia despre divinitate, doar în Evanghelie ni se vorbeşte despre
Dumnezeu unu şi întreit în persoane, pe când celelalte vorbesc despre unitatea
absolută a unui singur Dumnezeu, sau despre o dualitate ireductibilă,
bine şi rău, sau despre o pluralitate de divinităţi. În planul
comportamentului moral, Hristos ne învaţă norma desăvârşită a vieţii
morale: săvârşirea celor permise sau îngăduite şi evitarea a tot ceea
ce este interzis sau neîngăduit în faţa lui Dumnezeu, desprinderea de
lume, iubirea faţă de Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele mai mult
decât de noi înşine, iertarea de vrăjmaşi, evitarea răului şi facerea de
bine. Celelalte religii nu propovăduiesc un astfel de comportament moral.
Ele permit adepţilor lor să caute această lume şi să se bucure de ea, să
trăiască în patimi şi plăceri, tot ceea ce îmbolnăveşte natura umană,
făcându-o incapabilă să-i iubească pe oameni şi în plan suprem, să-L
iubească pe Dumnezeu. În fine, doar Evanghelia făgăduieşte celor drepţi o
răsplată unică, unirea cu Dumnezeu ca aspiraţie supremă a naturii
umane, o unire prin participare nu după natură, iar celor răi pedeapsa
veşnică, care implică separarea de această viaţă.
Iudaismul este un caz aparte în viziunea lui Abu Qurra. Din punct de vedere
raţional el nu poate fi acceptat, deoarece caută gratificare în cele ale lumii
acesteia, dat fiind că evreii au acceptat legământul cu Dumnezeu pentru
un scop pământesc, iar „Dumnezeu le-a dat ţinutul Palestinei”. Totuşi,
doar din perspectiva Evangheliei, Moise şi profeţii trebuie recunoscuţi
ca fiind de la Dumnezeu: „Dacă nu ar fi fost Evanghelia, noi nu am
crede că Moise este de la Dumnezeu”. Hristos ne-a spus că ei sunt profeţi,
şi astfel credem în ei. Însă „noi nu credem în Hristos şi în lucrarea Lui
prin cărţile profeţilor, ci mai degrabă ei sunt profeţi, în primul rând,
pentru că Hristos i-a numit profeţi, şi în al doilea rând, pentru că
vedem faptele Lui descrise în cărţile lor.” Abu Qurra validează în acest fel
revelaţia Vechiului Testament, dar nu prin ea însăşi, ci din perspectiva
Evangheliei ca singură mărturie a revelaţiei autentice a lui Dumnezeu.
Argumentele teologice şi filosofice ale lui Abu Qurra în favoarea
dovedirii „religiei adevărate” nu se opresc la confruntarea cu diversele
structuri religioase necreştine la care s-a făcut referire. El merge mai
departe încercând să dovedească fără echivoc care este „Biserica
adevărată”, în cadrul grupărilor religioase creştine din vremea sa,
pretendente fiecare în parte la titlul de „Biserică adevărată”. Este
vorba de nestorieni, monofiziţi, iulianişti, maroniţi şi de alte grupări
eretice. „Fiecare dintre aceste secte [creştine] îşi închipuie, spune el,
că eforturile noastre de a confirma creştinismul lucrează doar în
beneficiul lor, ele fiind singurii creştini adevăraţi. Am confirmat deja
creştinismul împotriva celorlalte religii şi am arătat că el singur este
adevărat; trebuie acum să deosebim ortodoxia (s. n.) de aceste erezii, arătând
că ea singură este creştinismul şi că toate aceste erezii sunt false.”
Întreaga controversă şi construcţie argumentativă elaborată de Abu
Qurra îl dezvăluie ca teolog profund, promotor al teologiei
calcedoniene în puritatea ei. Gândirea sa teologică este departe de a fi
una de suprafaţă. El atinge cele mai subtile nuanţe ale teologiei
calcedoniene privind dogma Sfintei Treimi, hristologia şi eclesiologia,
reliefând sistematic greşelile doctrinare ale marilor eretici şi structurile
doctrinare eretice ale vremii. Fără a intra în detaliile argumentelor sale
teologice, pentru a ne putea da seama de fineţea şi acurateţea gândirii
sale, credem utilă o redare în limba română a Mărturisirii de credinţă a
lui Abu Qurra, care clarifică în mare parte şi obiecţiile pe care el le aduce
ereziilor vremii.

Mărturisirea de credinţă a lui Teodor

Treimea
„Cred în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, trei ipostase, o natură. Ei nu sunt
un singur ipostas, după cum pretinde Sabeliu. Nu sunt trei naturi după cum
a fost pretins de Arie, care obişnuia să spună că Fiul şi Duhul sunt
entităţi create, că în natura lor se deosebesc de Tatăl. Nu susţin că Fiul
nu este din esenţa Tatălui sau că Duhul Sfânt nu este din esenţa Tatălui
şi a Fiului. Aceasta este pretenţia lui Macedoniu. Mai degrabă spun că toţi
trei sunt unu după esenţă.
Între ei, pe Tatăl îl recunosc ca Stăpân, iar pe Fiul şi pe Sfântul Duh
ca fiind sub stăpânirea Sa. Nu susţin că există trei stăpâni, aşa cum fac
cei ce sunt cu totul dincolo de hotarul ortodoxiei.
Îl recunosc pe Tatăl ca Cel ce naşte, pe Fiul ca Cel născut, iar pe
Duhul Sfânt ca cel ce purcede.
Toţi trei sunt de aceeaşi esenţă şi putere, iar între ei nu există
absolut nici o diferenţă, contrar celor pretinse de Apolinarie.
Fiecare are un atribut esenţial, unul care este veşnic şi care nu poate fi
transferat celeilalte persoane a Treimei: pentru Tatăl [atributul] este
nenăscut; pentru Fiul este născut; pentru Duhul Sfânt, purcederea.
Astfel, Tatăl este întotdeauna Tată şi nu este Fiu sau Duh; Fiul este
întotdeauna Fiu şi nu este Tată sau Duh, iar Duhul este întotdeauna
Duh şi nu este Tată sau Fiu.
Toţi sunt veşnici şi nici unul nu este anterior celorlalţi. Chiar dacă
Fiul şi Duhul sunt de la Tatăl, Tatăl nu Le este anterior, nici chiar
pentru o clipă.
Recunosc pe fiecare dintre ei ca fiind pe deplin Dumnezeu în sine însuşi şi că toţi
trei sunt un Dumnezeu şi nu trei, contrar celor pretinse de netrebnicul
Philopon.Aceasta pentru că esenţa lor este una, iar Fiul şi Duhul sunt în relaţie
cu Tatăl în aşa fel încât nu implică nici compoziţie şi nici amestec în
ipostasul Său.

Întruparea
Cât despre Fiul cel veşnic, care S-a născut din Tatăl înainte de veci,
care este Dumnezeu din Dumnezeu, cred că în timpul din urmă s-a
coborât din ceruri pentru noi şi pentru a noastră mântuire. S-a întrupat
de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om când a luat trup
în ipostasul Său, înzestrat cu suflet logic şi raţional. El a devenit om
deplin, la fel ca fiecare dintre noi – însă fără păcat – şi a rămas
Dumnezeu deplin aşa cum a fost întotdeauna. Aceasta, pentru că,
devenind om, nu a introdus nici o schimbare în Sine.
După ce a devenit om, Fiul cel veşnic a fost un ipostas cu două firi.
Una din acestea a fost divină, pe care a avut-o asemenea Tatălui şi
Duhului din totdeauna. Cealaltă a fost omenească, pe care a ajuns să o
posede prin întrupare, aşa cum fiecare dintre noi posedă o astfel de
natură. El este egal cu Tatăl şi cu Duhul după firea divină şi, la fel, este
egal cu noi după natura omenească.
 El este unul din ipostasele Treimei, deşi aceasta nu înseamnă că Treimea
a fost mărită în vreun fel.
Acest ipostas al Treimei s-a născut din Tatăl înainte de veci şi s-a născut
din Fecioara Maria la plinirea vremii, devenind fiinţă umană. Din
această pricină Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos).

Subiect al Întrupării
Cât despre sălăşluirea printre fiinţele umane, că a mâncat şi a băut,
că a suferit foamea, că i-a fost somn şi a simţit oboseală, că a fost
răstignit şi a murit şi a înviat a treia zi – toate acestea le-a trăit în firea
sa omenească, nu în firea divină.
Spre deosebire de Nestorie, nu pretind că cel ce s-a născut din Maria este
un ipostas diferit de ipostasul veşnic născut din Tatăl înainte de veci.
De asemenea, nu susţin că trăsăturile omeneşti menţionate mai sus s-
au regăsit doar în ipostasul Său omenesc, nici numai în ipostasul Său
divin. Mai degrabă, spun că atât trăsăturile divine (de exemplu, învierea
din morţi prin cuvântul puterii Sale), cât şi trăsăturile omeneşti aparţin
împreună ipostasului veşnic care a devenit om.
Spre deosebire de Eutihie, Dioscor şi Sever, nu susţin că Hristos a avut
doar o singură fire, fie chiar o fire divină (căci aceasta ar însemna să
neg întruparea şi să fac din lucrarea lui Hristos o simplă fantasmă), sau
o fire compusă din divinitate şi omenitate (căci aceasta ar însemna să
nu-L fac nici Dumnezeu, nici fiinţă umană, deoarece o fire compusă din
divinitate şi omenitate nu este nici firea Tatălui şi a Duhului, nici firea
fiinţelor umane, şi astfel El nu ar fi nici Dumnezeu şi nici om).

Atribute, voinţe şi lucrări

Spun că Fiul cel veşnic care S-a întrupat are două proprietăţi
naturale, două voinţe şi două lucrări.
Spre deosebire de maroniţi, nu dezbrac firea Lui omenească de voinţa
naturală şi de lucrarea naturală. Mai bine spus, două voinţe naturale şi
două lucrări naturale aparţin împreună Fiului cel veşnic, Cuvântul lui
Dumnezeu, cel care este un ipostas al Treimei.
Nu consider că voinţa Lui divină şi lucrarea Lui divină aparţin acestui
ipostas veşnic şi că voinţa Lui omenească şi lucrarea Lui omenească
aparţin unui anume ipostas uman. Mai bine spus, recunosc că voinţa şi
lucrarea Lui divină şi voinţa şi lucrarea Lui omenească aparţin
împreună ipostasului veşnic, Cuvântul lui Dumnezeu, care s-a făcut om
cu adevărat, în timp ce a rămas pe deplin Dumnezeu aşa cum a fost
din totdeauna, după modul în care l-am explicat mai sus.
Spre deosebire de Sever, măgarul scolastic, nu neg că El are două firi
naturale. A face un astfel de lucru m-ar obliga să susţin schimbarea,
durerea, moartea şi circumscrierea naturii divine, să amestec cele
două naturi împreună şi să le tratez într-un mod nepotrivit cu definiţiile
lor. Mai bine spus, în timp ce Cuvântul s-a întrupat, dumnezeirea a
rămas necircumscrisă şi că nu a experimentat nici suferinţă şi nici
moarte. Aceasta şi altele asemenea sunt proprietăţi ale firii Lui
omeneşti. În schimb, recunosc că cele două proprietăţi, proprietatea
Lui divină şi proprietatea Lui omenească, aparţin împreună Cuvântului
lui Dumnezeu, care este un ipostas al Treimei.
Deoarece spun că circumscrierea şi cele asemenea aparţin firii Lui
omeneşti şi nu firii dumnezeieşti, nu sunt însă obligat să spun că
circumscrierea şi cele asemenea ei aparţin unui ipostas uman şi nu
ipostasului veşnic. Nu este cazul. Mai bine spus, circumscrierea şi
consecinţele ei aparţin împreună ipostasului veşnic, Cuvântul lui
Dumnezeu care s-a făcut om, care este Hristos. În acelaşi fel, se spune
că vederea aparţine ochiului şi nu urechii şi auzul [aparţine] urechii şi
nu ochiului, în timp ce văzul şi auzul aparţin unui singur ipostas care
are ochi şi urechi – de exemplu, Sf. Petru sau Sf. Pavel.

Concluzii
 Aceasta este ceea ce cred. În ea [această credinţă] voi trăi şi în ea voi muri
şi voi fi primit la Hristos, Dumnezeul meu, când vine să judece viii şi
morţii. Prin ea nădăjduiesc să fiu mântuit de pedeapsa cea veşnică şi
să aştept starea cea veşnică şi preafericită, care va fi dobândită în mod
sigur numai prin ea.”
O analiză atentă a „Mărturisirii de credinţă” scoate în evidenţă
preocuparea lui Abu Qurra de a păstra şi transmite mai departe
învăţătura legitimă a Bisericii, mai exact, doctrina ortodoxă sau
calcedoniană. Modul de articulare a credinţei sale este fără echivoc şi
punctează cu stricteţe şi acribie ceea ce este învăţătură autentică şi
ceea ce constituie deviaţii eretice. Deviaţiile doctrinare eretice din
sânul creştinismului la care a făcut referire şi împotriva cărora s-a
declarat deveniseră deja temeiuri ideologice ale unor structuri
eclesiastice: monofizitismul sau Biserica iacobită (în Egipt, Biserica
coptă), nestorianismul sau Biserica nestoriană şi monotelismul sau
Biserica maronită. Din această pricină, opera lui Abu Qurra are un caracter
aparte. Ea vizează, pe lângă relaţiile interreligioase, cele interbisericeşti
creştine ale vremii şi pretenţiile grupărilor creştine din afara Ortodoxiei
de a fi depozitare ale adevărului. În confruntarea cu acestea el îşi vede
menirea sa de apărător al Ortodoxiei, al Bisericii calcedoniene. Apărării
Ortodoxiei el dedică în special tratatul Despre sinoade şi bineînţeles
Epistola către armeni şi Împotriva armenilor. De altfel, toate tratatele sale teologice
trebuie percepute ca apologii în favoarea ortodoxiei. Chiar şi prezenţa lui în Egipt şi
mai apoi în Armenia trebuie văzută în această perspectivă. Dincolo de
mărturisirea sa de credinţă, opera sa, concepută în spirit apologetic,
are acelaşi scop al apărării ortodoxiei. Aşa cum s-a păstrat, ea conţine
o serie de tratate apologetic-dogmatice în care abordează probleme
doctrinare cheie ale învăţăturii creştine privind cunoaşterea lui
Dumnezeu şi despre teologia naturală dogma Sf. Treimi, dogma hristologică,
problema eclesiologică, şi a liberului arbitru. Construcţia gândirii sale
teologice are temei logico-filosofic, fără însă a fi lipsit de o
fundamentare scripturistică sănătoasă.
Sfera activităţii apologetice a lui Abu Qurra nu se restrânge doar la
relaţiile dintre ortodoxie sau creştinismul calcedonian şi religiile
necreştine şi ereziile creştine. El a fost preocupat şi de unele puncte
nevralgice chiar din sânul ortodoxiei. La acea vreme unul din astfel de
puncte era cinstirea icoanelor. După cum se va vedea din tratatul său,
problema cinstirii icoanelor a constituit o temă de mare actualitate în
contextul ortodoxiei din califatul de la Bagdad. Deşi sinodul şapte
ecumenic (787) a clarificat problema cinstirii icoanelor, mai ales în
teritoriile ocupate de arabii musulmani, ea a rămas un obiect de
permanentă tensiune, datorită opoziţiei musulmanilor, la care se
adaugă şi cea a evreilor, faţă de reprezentările iconice, care îi acuzau
pe creştini de idolatrie. Din documentele islamice şi creştine ale vremii (sec.
VIII şi prima parte a sec. IX) reiese destul de limpede că cinstirea
icoanelor şi a crucii era o problemă de controversă şi tensiune între
creştinii şi musulmanii din sânul califatului de la Bagdad. Iar pentru a putea
activa oarecum nestingheriţi, e posibil ca unii conducători creştini, în cazul
nostru însuşi Teodoret, patriarhul Antiohiei (aprox. 785-799), să fi
cedat presiunilor venite din partea aniconicilor musulmani şi evrei şi să
fi adoptat o atitudine ambiguă sau chiar ostilă, sau pur şi simplu de
rezervă faţă de cinstirea icoanelor, ceea ce Abu Qurra nu a putut trece
cu vederea. S.H. Griffith consideră, de altfel, că exprimarea extrem de
laconică în favoarea cinstirii icoanelor din documentul final al sinodului
local din Antiohia ţinut în vremea lui Teodoret, ar sugera atitudinea
ambiguă a acestuia faţă de cultul icoanelor. După părerea aceluiaşi
autor, disensiunea dintre Patriarhul Teodoret şi Abu Qurra în problema
cinstirii icoanelor ar fi constituit motivul pentru care acesta din urmă a
fost suspendat din scaunul episcopal de Harran. Dacă ar fi fost vorba
de vreun alt motiv, fără îndoială acela ar fi fost consemnat.
Că Abu Qurra a scris un Tratat despre venerarea sfintelor icoane, suntem
informaţi de Patriarhul Eutihie al Alexandriei (sec. X). După cum se poate
vedea, nu este vorba de o lucrare deosebit de extinsă, în realitate însă
este, aşa cum o calificat-o traducătorul ei în limba engleză, S. Griffith,
„cea mai cuprinzătoare apărare a practicii creştine de cinstire a
sfintelor icoane”. Data limită a formei finale a tratatului poate fi precizată
cu exactitate ca fiind anul 799, deoarece Abu Qurra consemnează
momentul morţii martirice a lui Antonie Rawah, care a avut loc la 25
decembrie 799, în timpul califului Harun ar-Rashid (786-809). Motivul scrierii este şi el
consemnat încă din primul capitol. Este vorba de informaţia primită de
la Abba Yannah, locuitor al cetăţii Edessa, care îi aduce la cunoştinţă lui Abu Qurra
că „mulţi creştini abandonează închinarea la icoana Dumnezeului nostru
Hristos,” deoarece „anticreştinii, mai ales aceia care pretind că deţin o scriptură
trimisă de Dumnezeu, îi admonestează [pe creştini] pentru închinarea la
icoane, şi le impută venerarea idolilor şi încălcarea poruncilor din Torah
şi Profeţi, adresându-se lor cu ironie.” De această dată creştinii
abandonează cinstirea sfintelor icoane pentru un motiv destul de
ciudat: să nu fie luaţi în derâdere de anticreştini, adică de evrei şi de
musulmani, care le impută închinarea la idoli. Noi credem că dincolo de
această motivaţie, mai mult sau mai puţin demnă de luat în seamă, în
realitate a existat o presiune, fără îndoială politică şi religioasă, venită mai
ales din partea stăpânitorilor musulmani şi, aşa cum s-a întâmplat în
cazul limbii arabe, impusă prin practici coercitive, tot la fel s-a acţionat şi în
problema cinstirii icoanelor.
Tratatul nu este adresat doar lui Abba Yannah, cel care i-a dat ştirea
deconcertantă legată de abandonarea cinstirii icoanei Mântuitorului în
Edessa şi a icoanelor în general, ci tuturor creştinilor, deopotrivă celor
care au stăruit în cinstirea icoanelor, cât mai ales celor care s-au dezis
de acest act cultic. Cei dintâi sunt îndemnaţi să stăruie, să persevereze
în practica cinstirii icoanelor, pe când ceilalţi sunt chemaţi să-şi
reconsidere atitudinea şi să revină la tradiţia cunoscută a Bisericii de
închinare la icoane. Alături de destinatarii creştini ai tratatului se
regăsesc evreii şi musulmanii, cărora el le explică sensul şi
semnificaţia cinstirii icoanelor, arătându-le netemeinicia acuzelor de
idolatrie pe care ei le aduc creştinilor.
Există o problemă care ne frământă în legătură cu tratatul privind
cinstirea icoanelor al lui Abu Qurra. În apologiile sale împotriva
ereticilor nestorieni, monofiziţi, maroniţi, iulianiţi etc., Teodor Abu Qurra
face apel la hotărârile primelor şase sinoade ecumenice, subliniind
importanţa acestora şi necesitatea păstrării şi conformării tuturor
creştinilor cu învăţăturile fixate de ele, deoarece acestea au fost
redactate sub îndrumarea şi inspiraţia Duhului Sfânt. Neacceptarea
normelor fixate de aceste sinoade, înseamnă respingerea lucrării
Duhului Sfânt. În cazul tratatului privind cinstirea icoanelor, nu găsim nici o
referire la hotărârile sinodului VII ecumenic de la Niceea (787), care au
restabilit cultul icoanelor. Nu credem că un teolog de talia lui Abu
Qurra să nu fi cunoscut hotărârile celui de al VII-lea sinod ecumenic de
la Niceea, mai ales că ele vizau una din problemele arzătoare căreia el
îi acorda o deosebită atenţie. Această omisiune poate fi considerată ca
o simplă scăpare, dar în acelaşi timp ea ar putea sugera o dată a
scrierii tratatului anterioară sinodului şapte ecumenic, iar referirea la
martiriul Sf. Antonie Rawah (†799), nu este altceva decât o precizare ulterioară făcută
în timpul unei revizuiri finale a textului sau a unei interpolări, mai ales dacă
avem în vedere că menţiunea privind moartea martirică a Sf. Antonie Rawah
este o notă făcută pe cel de al doilea manuscris din sec. al X-lea păstrat
la Mânăstirea Sinai. Întrebarea rămâne deschisă. Dacă a existat o revizuire
a textului ulterioară sinodului VII ecumenic, de ce nu a făcut referire la
hotărârile acestuia, în gândirea sa hotărârile sinoadelor ecumenice
având o pondere deosebit de mare, după cum am remarcat deja,
deoarece ele reprezentau consensul şi coeziunea doctrinară a Bisericii.
În ceea ce priveşte conţinutul tratatului despre cinstirea icoanelor,
Abu Qurra nu aduce o contribuţie sensibil nouă. El se înscrie pe linia
predecesorului său, Sf. Ioan Damaschin şi a altor „învăţători” ai
Bisericii, preocupaţi de această temă. Totuşi, trebuie să îi acordăm un
oarecare primat şi unicitate, care se leagă nu atât de noutatea ideilor
propuse cât mai ales de mijlocul de transmitere a învăţăturii şi practicii
creştine privind cultul icoanelor, şi anume, limba arabă. Prin folosirea
limbii arabe el lărgeşte sfera în care mesajul acestui Tratat despre cinstirea
sfintelor icoane putea fi răspândit şi perceput. La aceasta se adaugă tonul
apologetic, deosebit de incisiv şi aspru al argumentelor sale, cât şi
construcţia logică a gândirii sale. Aidoma Sf. Ioan Damaschin, Abu Qurra
susţine că orice creştin care renunţă la cinstirea sfintelor icoane de
teama de a nu fi acuzat de idolatrie, trebuie în mod necesar şi logic să
renunţe la orice formă de manifestare cultică a credinţei sale.
Linia argumentării sale poate fi urmărită cu uşurinţă. El se
angajează în primul rând într-o discuţie asupra atributelor
antropomorfe ale lui Dumnezeu la care Vechiul Testament, Noul
Testament şi Coranul fac referire. Trăsăturile antropomorfe atribuite lui
Dumnezeu nu trebuie luate în sens uman. A spune că Dumnezeu are
ochi, mâini, aude nu înseamnă că el are ochi sau urechi sau mâini
aidoma oamenilor. Corporalitatea pe care textele sacre o atribuie lui
Dumnezeu nu este diferită de semnificaţia celei sugerată de imagini.
Folosirea unui astfel de limbaj este mai degrabă un instrument
cognitiv, descriptiv, deoarece cunoaşterea umană purcede în mod
necesar de la cele sensibile spre cele inteligibile. În acest sens, icoanele au
un rol educativ, fiind scriptura celor neştiutori de carte.
Chiar dacă cinstirea icoanelor nu este un articol impus creştinilor
de Biblie, Abu Qurra este de părere că o astfel de practică a existat
încă din vremea Apostolilor, deoarece este întâlnită în bisericile din
toate ţinuturile creştine. A respinge acest act cultic, ar însemna să
renunţăm şi la celelalte învăţături şi practici care nu se găsesc explicit
în Nou Testament, dar ele sunt prezente în viaţa creştinilor, ca de
exemplu, epicleza, sau rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt în
vederea prefacerii sfintelor daruri.
În argumentarea sa, el acordă atenţie deosebită faptului că cinstirea
icoanelor nu cade sub incidenţa interzicerii închinării la idoli,
consemnată în Ieşirea 20, 2-5 şi Deuteronom 6, 13 (10, 20). Închinarea la
idoli şi cinstirea icoanelor sunt practici cu totul diferite, aceasta din
urmă, argumentează el, nu cade sub incidenţa interzicerii stipulată în
Decalog. Tonul argumentelor sale este deosebit de sever la adresa evreilor, subliniind
că icoanele nu sunt idoli, că adorarea (proskynesis – în arabă al-sujud) propriu-
zisă este adresată numai lui Dumnezeu, iar sfinţilor Săi doar cinstire.
Interdicţia închinării la idoli a fost impusă vechilor israeliţi care erau
înclinaţi spre politeism şi spre închinarea la idoli şi nicidecum
creştinilor care, prin cinstirea icoanelor, îl adoră pe Dumnezeu, căruia
singur i se cuvine adorare, iar sfinţilor Săi, cinstire. Abu Qurra nu
propune idei noi şi nu merge dincolo de ceea ce a consemnat Sf. Ioan
Damaschin. Contribuţia sa rezidă în concizia cu care elaborează
conţinutul sau subiectul tratatului şi în logica argumentării. S.H. Griffith ne
atrage atenţia că mai multe teme elaborate în acest context amintesc de
Sermo contra Judaeos et de imaginibus a lui Leonţiu de Neapolis. Cuvântul lui
Leonţiu a fost citat în timpul celei de a patra sesiuni a sinodului VII
ecumenic de la Niceea (787).
Tratatul lui Abu Qurra despre cinstirea sfintelor icoane s-a păstrat în două
manuscrise. Unul se află în fondul British Library Oriental (MS 4950),
iar al doilea în Biblioteca Mânăstirii Sf. Ecaterina din Sinai (Sinai Arabic
MS 330 – folios 3151-3561). În cazul manuscrisului de la Biblioteca
britanică sunt cunoscute numele copistului şi data la care a fost
efectuată copierea textului. Este vorba de călugărul Ştefan din Ramlah,
trăitor la Mânăstirea Mar Chariton din Palestina, care a consemnat data
încheierii transcrierii textului, şi anume, 1 decembrie 877. Cel de al doilea
manuscris a fost datat cu oarecare probabilitate în sec. X. Pentru prima dată a fost
editat şi tradus în limba latină de John Arendzen, preot în Arhidioceza
Westminster, după manuscrisul de la Librăria britanică. G. Graf traduce
tratatul în germană făcând uz de ediţia Arendzen. O primă ediţie critică a
textului arab pe baza celor două manuscrise existente a fost realizată
de I. Dick în 1986. S.H. Griffith efectuează traducerea sa în limba engleză
prin colaţionarea celor două manuscrise.
Circulaţia operei lui Abu Qurra nu a fost prea mare, deşi lucrările
scrise în limba greacă s-au bucurat de mai multe ediţii. Aceste lucrări au
fost traduse aproape în întregime în limba georgiană, însă puţine au
fost publicate. O parte din cele scrise în arabă au fost editate, însă nu fără
scăpări, datorate în mare măsură nefolosirii de către editori a tuturor
manuscriselor existente, la care se mai adaugă erori tipografice,
intervenţii ale editorilor în text ş.a. Din nefericire nu există însă o ediţie
critică completă a operelor sale, ceea ce face deosebit de dificilă
traducerea cu acurateţe în limbile moderne.
Un interes deosebit faţă de opera lui Abu Qurra poate fi sesizat
începând cu sfârşitul sec. al XX-lea, datorat în mare parte preocupărilor
faţă de problema confruntării sau a dialogului dintre creştini şi
musulmani. Ne referim la ediţia realizată de R. Glei şi A.T. Khoury, care
au editat şi tradus în germană o parte din textele în greacă referitoare
la islam. Aceste texte au fost consemnate la vremea lor de Ioan Diaconul, de unde şi
titlul generic: „Respingerile sarazinilor de către Teodor Abu Qurra,
episcop de Haran, relatate de către Ioan Diaconul”.
În prezent există multe traduceri ale unor tratate individuale ale lui
Abu Qurra în diverse limbi moderne. Cea mai bună traducere pe care o
cunoaştem este a lui John C. Lamoreaux în limba engleză, cuprinzând într-un
singur volum o parte substanţială a lucrărilor în arabă şi greacă.
În final, se cuvine să atragem atenţia că, în contextul unei intense activităţi
de cercetare întreprinsă de Societatea Română de Studii Bizantine şi a
Comisiei Române de Studiu şi Istoria Creştinismului din România, opera
lui Teodor Abu Qurra s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea unor teologi
şi istorici români, în cadrul unor seminarii şi sesiuni anuale dedicate istoriei
creştinismului şi problemei cinstirii icoanelor. Contribuţiile şi lucrările lor
au fost publicate în volume speciale în limbile franceză şi română. În acest fel se
poate vorbi de o receptare a operei lui Teodor Abu Qurra, episcop de Harran, în literatura
română de specialitate. Sperăm că această primă traducere din opera lui
Teodor Abu Qurra va deschide drumul spre o redare cât mai completă a operei sale în
limba română.

DESPRE CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

Tratat pe care l-a scris sfântul abba Teodor, episcop de Haran, Abu Qurra. În el
se afirmă că închinarea la icoana lui Hristos, Dumnezeul nostru întrupat
de la Duhul Sfânt şi din neprihănita Fecioara Maria, cât şi la icoanele
sfinţilor Săi, este obligatorie pentru fiecare creştin; de asemenea, că în
cazul fiecărui creştin care neagă cinstirea acestor icoane, negarea lui
se datorează necunoaşterii slavei actuale a creştinismului, şi că dacă
stăruie în hotărârea sa trebuie să nege cele mai multe taine ale
creştinismului, iar acceptarea căreia de către creştin ca dreaptă
credinţă este de la sfinţii apostoli.
Acesta este un discurs pe care Teodor, episcop de Haran, l-a rostit, în care
afirmă că închinarea la icoana lui Hristos, Dumnezeul nostru, întrupat
de la Duhul Sfânt şi din neprihănita Fecioara Maria, precum şi la
icoanele sfinţilor Săi, este obligatorie pentru fiecare creştin.

CAPITOLUL I

„Abba Yannah, tu, fratele nostru care eşti aici în Edessa, ne-ai informat că mulţi
creştini abandonează închinarea la icoana Dumnezeului nostru Hristos.”

Abba Yannah, tu, fratele nostru care eşti aici în Edessa, ne-ai informat că
mulţi creştini abandonează închinarea la icoana Dumnezeului nostru
Hristos. În mila Sa şi în scopul mântuirii noastre, El a făcut posibil ca să
existe o icoană a Sa, ca urmare a întrupării Sale de la Sfântul Duh şi
din Fecioara Maria. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu icoanele sfinţilor Săi
[care] prin Duhul Sfânt au fost întăriţi să intre în arenă pentru a
participa, împreună cu El, la suferinţele Sale. Prin stăruinţă ei au sporit
frumuseţea crucii Sale şi au devenit călăuze cinstite pentru credincioşi,
amintirea acestora [a suferinţelor lui Hristos] stârnind dorinţa de a le
imita, şi [a dobândi] cununile biruinţei asemănătoare celor ale lor.
Anticreştinii, mai ales aceia care pretind că deţin o scriptură trimisă de
Dumnezeu, îi admonestează [pe creştini] pentru închinarea la icoane, şi le
impută venerarea idolilor şi încălcarea poruncilor din Torah şi Profeţi,
adresându-se lor cu ironie.
Tu ne-ai rugat să scriem un tratat legat de această problemă.
Lucrare în care să întoarcem reproşurile acelora care ne reproşează un
lucru ireproşabil. Vom aduce inimile celor îndepărtaţi, prin frică, de la
închinarea la sfintele icoane înapoi la practica închinării la ele, după
tradiţia ortodoxă, aşa cum au statornicit şi hotărât Sfinţii Părinţi. Ei erau
binecuvântaţi întru Duhul Sfânt, care le-a dat înţelepciunea divină,
tăinuită în negură adâncă pentru minţile înţelepţilor lumii, a căror
profundă înţelepciune este o simplă nebunie, pe lângă cea mai mică şi
smerită a celei dintâi.
Laud grija ta şi consider potrivit a-ţi împlini cerinţa, nebazându-mă
pe mine cum că aş putea fi în stare să conturez cel mai smerit ţel pentru
vreunul dintre creştini în religia sa, sau să-i apăr atunci când vreunul din
cei din afară (s.t.), inşi ai pierzaniei, erorii şi necuviinţei, îşi mişcă limba
pentru satana ca să stârnească în ei îndoieli. Mai degrabă încrederea mea
este în rugăciunile tale, care, fără îndoială, nu sunt dispreţuite de
Hristos. Dacă pentru nimic altceva decât pentru dragostea ta faţă de
Biserica Sa, răscumpărată de El prin vărsarea Sângelui Său, sau pentru
că ne-ai trezit din somnul nepăsării noastre, aşa încât jertfele Sale să
nu fie în deşert, ţie ţi se cuvine o rază de lumină care să alunge de la
tine negura cuprinzătoare a propriei mele păcătoşenii.
 CAPITOLUL II

Rezumat: „O persoană care se abţine de la închinarea la icoane din cauza

respingerii de către cei din afară, cu certitudine nesocoteşte şi alte taine ale
creştinătăţii, din pricina dezgustului [care acestea îl provoacă] aceloraşi
oameni.”

În primul rând voi începe cu uimire faţă de acei creştini în a căror inimă
s-a cuibărit batjocura străinilor, astfel încât aceasta îi îndepărtează de la
cinstirea icoanelor şi de la închinare la ele. Cum se face că ei nu s-au
preocupat în acelaşi fel de oricare alt aspect al creştinismului integral
pentru că era defăimat de oameni, şi au rămas îngăduitori faţă de el,
deşi oamenii sunt iuţi în a-l găsi respingător? Îngăduinţa faţă de tot ceea
ce oamenii găsesc respingător, nu este fără relevanţă pentru ideea că
această practică este respingătoare.
O indicaţie îndestulătoare a păcătoşeniei acestor creştini şi adânca
înrădăcinare a orbirii în minţile lor reiese din faptul că ei nu sunt drepţi
atât timp cât chiar în relaţiile dintre ei nu tratează în mod echitabil
lucruri echivalente. De ce spun „echivalent”? Nu există oare în creştinism
altceva în plus decât acest lucru, care să nu fie cu mult mai abominabil
în ochii opozanţilor săi?
Care dintre aceşti oameni, auzindu-i pe creştini spunând că Dumnezeu
are un Fiu, Care este egalul Său, dintr-o fiinţă cu El, nu ar spune că
sunt nebuni? Iar dacă cineva îi aude zicând despre acest Fiu născut de
Dumnezeu, că Dumnezeu nu este înainte de El, nu-i va considera [ca
fiind] cei mai contradictorii dintre oameni? Afirmaţia lor că Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh, fiecare dintre ei este Dumnezeu perfect, şi nu trei
dumnezei, ci doar un singur Dumnezeu, nu este aceasta pentru aceşti
oameni un exemplu [care indică] începutului nebuniei? Atunci când
creştinii vorbesc despre coborârea Fiului veşnic în pântecele Mariei în
zilele din urmă, despre întruparea Sa şi naşterea din ea, iar mai apoi
purced a glăsui despre progresul Său din copilărie, despre fuga de Irod
în Egipt, supunerea Sa faţă de Tatăl, despre postul şi rugăciunea Sa,
despre cererea Sa către Tatăl de a face ca paharul, paharul morţii, să
treacă de la El, despre prinderea Sa de către evrei, despre cum L-au
tratat, despre răstignirea Sa, despre cuvintele Sale pe cruce:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mat. 27,
46) – oare nu vor crede cei din afară că ei doar flecăresc şi că
mormăitul din somn este mai aproape de o gândire raţională decât
discursul lor?
Ce crezi că vor zice atunci când îi vor vedea pe creştini aducând pâine şi
vin la altarele lor, rostind câteva cuvinte asupra lor, primind apoi
împărtăşania şi spunând că acesta este Trupul lui Hristos şi Sângele
Lui? Ei vor vedea că nimic nu s-a schimbat; iese exact la fel după cum
a intrat. Atunci când ne văd că turnăm apă într-un vas,
binecuvântându-o cu vorbe, apoi cufundăm un om în ea şi-l scoatem
din ea spunând că acest om a fost omul vechi, cu un caracter corupt
înainte de botezul său în acea apă, iar acum este un om nou, cu un
caracter sănătos, după ce a fost fiul trupului – acestea şi altele
asemenea îi înfricoşează şi îndepărtează de creştinism, alungându-i
departe de el.
Oricine dintre creştini care este potrivnic modului de vorbire al
acestor oameni, trebuie să renunţe, pe lângă închinarea la sfintele
icoane, şi la restul [învăţăturilor] creştinismului pe care le-am
menţionat, din pricina acuzei lor. Într-adevăr, nu în zadar a spus Sf.
Pavel: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie” (I Cor. 1,
18). Cum putea să nu fie nebunie pentru ei? Aceasta contrazice ceea
ce este drept în conformitate cu gândirea atât a celor înţelepţi cât şi a
celor ignoranţi. Din acest motiv, Sf. Pavel continuă explicând: „Unde
este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac?
Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci
de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin
înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei
ce cred prin nebunia propovăduirii” (I Cor. 1, 20-21).

CAPITOLUL III

Rezumat: Creştinismul este înţelepciune divină, pe care minţile

înţelepţilor lumii o numesc ignoranţă. Deoarece, în propria lor ignoranţă, ei
presupun că înţelepciunea lor este înţelepciunea supremă; ei au numit
creştinismul nebunie deoarece se opune înţelepciunii lor.

Propovăduirii creştinismului i s-a dat în mod clar numele de nebunie. Iar un

astfel de nume i s-a pus nu pentru că este aşa, ci doar pentru că înţelepciunea
lumii a numit-o aşa. Dar înţelepciunea lumii nu a dat acestei
propovăduiri numele de nebunie, până când Dumnezeu nu a numit-o
nebunie. Şi faptul că Dumnezeu o numeşte nebunie se datorează
superiorităţii sale, iar strălucirea gândirii adepţilor săi a depăşit minţile
a tot ceea ce oamenii numesc îndeobşte înţelepciune. Deoarece atunci
când Dumnezeu a dezvăluit mesajul creştinismului, iar acesta era în
opoziţie cu înţelepciunea lor, dincolo de care credeau că nu mai există
nici o altă înţelepciune, li s-a părut corect s-o numească nebunie –
pentru că orice este opus înţelepciunii, este nebunie.
În ceea ce priveşte adevărul problemei în cauză, propovăduirea
creştinismului este adevărata înţelepciune, în comparaţie cu ea
înţelepciunea lumii e nebunie. Cum spune Sf. Pavel: „Şi înţelepciunea o
propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici
a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovăduim
înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 6-7). De asemenea
spune el: „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui
Dumnezeu” (I Cor. 3, 19).
Dacă este aşa, creştinii nu ar trebui, desigur, să-i dezaprobe pe
oamenii lumii care numesc crezul lor nebunie. Ei ar trebui să înţeleagă
că acei oameni, în nebunia lor, numesc creştinismul nebunie pentru că
este înţelepciunea desăvârşită, pe care minţile lor nu o pot atinge
deoarece ea poate fi atinsă doar în Duhul Sfânt. După cum spune Sf.
Pavel: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus – decât în Duhul
Sfânt” (I Cor. 12,3). Iar pogorârea Sfântului Duh se potriveşte doar cu
smerenia şi respingerea mândriei care covârşeşte.
Fără îndoială cel ce este versat în înţelepciunea lumii, crede că
nu există nici o înţelepciune superioară ei. După cum afirmă Sfântul
Apostol Iacov: „Cine este, între voi, înţelept şi priceput? Să arate, din
buna-i purtare, faptele lui, în blândeţea înţelepciunii. Iar dacă aveţi
râvnire amară şi zavistie, în inimile voastre, nu vă lăudaţi, nici nu
minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci
este pământească, trupească, demonică” (Iacov 3, 13-15). În mod clar,
înţelepciunea pământească este trupească, iar persoana trupească nu
înţelege cele spirituale. Mai degrabă pentru el lucrurile spirituale sunt
nebunii. După cum spune Sf. Pavel: „Iar noi n-am primit duhul lumii, ci
Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de
Dumnezeu; pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din
înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt,
lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti. Omul firesc nu
primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi
nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Cor. 2,
12 - 14).
De aceea, creştinul nu trebuie să condamne pe cei din afară care
numesc nebunie tainele spirituale, dumnezeieşti, cereşti ale
creştinătăţii. Pentru că cel mai inteligent dintre aceşti oameni, în
propria sa înţelepciune, nu e decât ceva trupesc, satanic, nebun cu
desăvârşire. Aşa încât nu este de datoria creştinilor, din pricina unor
aţâţări venite de la unii ca aceia, să se abţină de la închinarea la icoana
lui Hristos, Dumnezeu întrupat, şi de la icoanele Sfinţilor Săi. După cum
vom explica, cu voia lui Dumnezeu, ele au fost statornicite şi au
devenit tradiţie în Biserică prin raţiunea Sfântului Duh.

CAPITOLUL IV

Rezumat: Ne minunăm de cei din afară; ei cred în Scripturile Vechiului

[Testament], în timp ce critică tainele creştinilor, datorită neacceptării de
către cei cu gândire trupească. Cu aceeaşi dezaprobare, persoanele care
gândesc trupeşte resping cea mai mare parte şi din scripturile lor, în timp ce
ei nu au nici un fel de îndoieli în legătură cu ele.

Uimirea în cazul celor din afară care cred în unele din scripturile trimise de
Dumnezeu, constă în faptul că în propriile lor scripturi există lucruri
asemănătoare cu acele aspecte ale creştinismului, pe care înţelepţii
lumii, ale căror minţi nu sunt deloc supuse credinţei, le găsesc a fi
chiar mai nebuneşti decât acele aspecte [ale creştinismului] pe care le
găsesc nebuneşti. Minţile acestor oameni ajung să fie mulţumite chiar
de acel lucru pe care îl consideră a fi respingător în creştinism, în timp
ce dezaprobă ceea ce este asemănător în cazul creştinismului.
Oare cine cu o minte prea semeaţă faţă de credinţă nu ar râde atunci
când aude că Dumnezeu a creat lucrurile din nimic şi că atunci când
doreşte să facă ceva, îi spune pur şi simplu: „Să fie, şi se face?” (al-
Baqarah, II, 117). Care dintre aceşti oameni nu ne-ar lua în derâdere când
aude că Eva se trage din coasta lui Adam? (Facerea 2, 21-22). Oare ce
le vine în minte la spusele Scripturii:
– că şarpele a vorbit (Facerea 3, 1);
– că asinul lui Balaam a vorbit (Numeri 22, 28);
– că nevasta lui Lot a fost preschimbată într-un stâlp de sare
(Facerea 19, 26);
– că toiagul lui Moise s-a preschimbat într-un şarpe (Ieşirea 4, 3);
– că Sarra, stearpă fiind, a născut la bătrâneţe, rămânând
însărcinată cu un bărbat care depăşise de mult vârsta la care putea
lăsa pe cineva însărcinată (Facerea 18, 11-12; 21, 2);
– că despărţirea mării şi ţâşnirea apei din stâncă s-au datorat
toiagului lui Moise (Ieşirea 14, 21; 17, 6);
– că rugul în care se afla Dumnezeu s-a aprins, dar nu s-a mistuit
(Ieşirea 3, 2);
– că oameni au fost aruncaţi într-un cuptor încins dar nu au fost
arşi (Daniel 3, 24-25);
– că Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului şi chitul
l-a scuipat viu şi nevătămat (Iona 1, 7; 2, 10);
– că lepra lui Neeman Sirianul s-a oprit din evoluţie după ce s-a
îmbăiat în apa Iordanului la cuvântul profetului Elisei (4 Regi 5, 13-14);
– că lemnul se scufundă în apă, iar fierul pluteşte (4 Regi 6, 6);
– că soarele s-a oprit în loc, reluându-şi apoi drumul (Iosua 10,
12-13), şi multe alte asemenea?
Cum aş vrea să ştiu! Oare cei ce cred aceste lucruri nu înţeleg că
înţelepţii lumii, prea mândri pentru credinţă, îi vor numi nebuni pentru
că spun aceste lucruri, mult mai degrabă decât cei care îi numesc pe
creştini nebuni pentru că afirmă ceea ce ei neagă? Pe drept cuvânt, ei
ori n-ar trebui să accepte ceea ce ei denigrează, ori ei nu ar trebui să
denigreze cele ce se aseamănă cu ceea ce ei acceptă.

CAPITOLUL V

Rezumat: În Vechiul [Testament] se spun lucruri despre Dumnezeu, care sunt mult mai
respingătoare pentru minţile lipsite de credinţă, decât sunt cele spuse despre
Hristos, din care pricină oamenii Vechiului [Testament] susţin că El nu poate
fi Dumnezeu. Un reproş similar se cuvine şi celorlalţi, în afară de evrei, care
ridică pretenţii la credinţă.

Creştinii îşi ating ţinta când acceptă Vechiul [Testament] şi Noul

[Testament] şi le înţeleg în conformitate cu adevăratele sensuri. Cei ce
cred în profeţi, dar consideră greşit ceea ce este în Scriptură, ignoră
ceea ce cărţile Profeţilor spun despre Însuşi Dumnezeu. Mintea
trupească se cutremură nestăpânit când aude aceasta.
Cine dintre cei a căror minte este lipsită de credinţă acceptă spusele
Scripturii:
– că Dumnezeu umbla prin rai (Facerea 3, 8);
– că El a mirosit mireasmă bună de la câteva livre de grăsime,
motiv pentru care S-a arătat foarte mulţumit de lumea aceasta
(Facerea 8, 21);
– că El a regretat crearea lui Adam (Facerea 6, 6);
– că S-a pogorât ca să amestece limbile la Babel (Facerea 11,7);
– că S-a dus la Avraam şi a mâncat şi a băut ( Facerea 18);
– vorbele Sale către Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi
păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor
sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor,
iar de nu, să ştiu” (Facerea 18, 20 - 21);
– că Dumnezeu a stat în vârful unei scări şi de acolo a vorbit cu
Iacob (Facerea 28, 13);
– coborârea lui Dumnezeu pe Muntele Sinai şi cuvintele Sale că: „Nu
poate omul vedea Faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20), şi discuţia
Sa, faţă către faţă, cu Moise, după cum un om discută cu prietenul lui;
– coborârea Sa într-un nor în cortul adunării (Ieşirea 40, 34);
– Moise spunând că Dumnezeul lor este „foc mistuitor” (Deut. 4, 24);
– de asemenea, afirmaţia sa că Dumnezeu umblă prin tabăra
israeliţilor, avertizându-i dinainte s-o păstreze curată şi să îndepărteze
necurăţeniile, pentru că El trece prin tabără (Deut. 23, 12-15);
– afirmaţiile lui Daniel despre Dumnezeu că este: „Cel vechi de
zile” şi „părul capului Său curat ca lâna” (Daniel 7, 9);
– afirmaţiile lui Iezechiel despre El că şade pe un tron, având chip
ca de om, şi că de la brâu în sus era asemenea unui lapis lazuli, iar de
la brâu în jos, foc (Iez. 8, 2);
 – cuvintele profetului Amos prin care spune că L-a văzut şezând pe
marginea râului Mas;
– iarăşi, Iezechiel spunând că S-a căsătorit cu [cetatea] Ierusalim
şi ea a săvârşit adulter împotriva Sa, aşa încât a divorţat de ea, dar
conform celor spuse de Profetul Osea, El i-a făgăduit că o va lua din
nou de soţie (Iez. 16 şi Osea 2);
– şi altele asemenea?
O, evreule, oare n-ar trebui să te gândeşti la acestea şi să-ţi acoperi
capul înainte de a-ţi bate joc de cele ale creştinilor? Dacă oricine
altcineva, în afară de tine, dintre aceia care pretind a avea credinţă,
spune că nu va accepta nimic din acestea, şi el afirmă, fără îndoială, că
Dumnezeu şade pe un tron (Yunus, X, 3) şi spune că Dumnezeu are mâini
şi faţă (Al-Imran, III, 73; ar-Rum, XXX, 38) şi alte asemenea lucruri, pe care
nu ne mai deranjăm să le urmărim aici, atunci când el, prin aceste
afirmaţii, îi acordă lui Dumnezeu trăsături omeneşti, atunci, vrând-
nevrând, face posibil a se vorbi despre Dumnezeu şi când este vorba
de alte părţi trupeşti. Ori afirmă că acest fel de atribute se aplică în
mod clar lui Dumnezeu, şi nu potrivit unor figuri de stil, ori zice că se
spune despre Dumnezeu potrivit unor figuri de stil adecvate, cu toate
acestea el admite prin aceasta ca alte lucruri, dezavuate de el, să fie spuse despre
Dumnezeu, conform unor sensuri potrivite. Şi această declaraţie cu
referire la atributele lui Dumnezeu este valabilă atât pentru evrei, cât
şi pentru toţi ceilalţi care se pretind că au credinţă.
Deci, cum puteţi crede că este drept să-i acuzaţi pe creştini pentru
ceva ce în cazul vostru este comparabil cu acela, sau chiar mult mai
respingător, dacă nu din vulgaritate şi mojicie?
În ceea ce ne priveşte pe noi, creştinii, prin mila Sfântului Duh,
credem în Vechiul [Testament] şi în Noul [Testament] şi ştim că atât
începutul lor, cât şi drumul lor este unul; înţelegem totul din ele din
punctul Său de vedere. În minţile noastre, noi acordăm lui Dumnezeu
cele mai pure atribute, dar noi recunoaştem şi pogorârea Sa, în mila
Sa, în altceva decât ceea ce este în armonie cu transcendenţa Fiinţei
Sale – în Care se află mântuirea noastră şi pentru care noi Îi mulţumim.
Minunea în cazul propriilor noştri ignoranţi este că de nu ar fi fost
creştinii, care, prin subtilitatea minţilor lor, să prezinte Scripturile
evreilor într-o lumină favorabilă, ei ar fi ajuns de batjocură pentru toate
neamurile. Iar evreii nu se îndoiesc de aceasta, pentru că oamenii îi
numesc nesăbuiţi. Aşadar, îşi vor întoarce ei oare feţele de la închinarea
la sfintele icoane, pentru că evreii şi alţii le găsesc respingătoare?

CAPITOLUL VI

Rezumat: Creştinismul a fost acceptat doar din pricina minunilor, dar

Dumnezeu îi va aduce necontenit în rândurile lui pe cei care îl vor susţine pe
baza raţiunii.

În tot ceea ce face, fiecare creştin trebuie să ia o atitudine fermă în

[problema] cunoaşterii credinţei. Bineînţeles că, fiecare creştin,
procedând astfel, ştie că pentru cei care-l acceptă, creştinismul a fost
dovedit adevărat doar prin minunile pe care Apostolii le-au făcut în
numele lui Iisus Hristos. Ca urmare, raţiunea a judecat corect că ei
meritau ca tot ce învăţau să fie acceptat. În acelaşi timp, există
mărturia Profeţilor referitoare la activitatea lui Hristos – Profeţii, ale
căror scrieri se află în posesia evreilor, duşmanii predicii lor. Acelaşi
lucru se poate spune şi despre ceea ce obişnuiau să cerceteze minţile
unor filosofi, oameni care merită răsplata lui Dumnezeu pentru
căutarea, cu bune intenţii, a adevărului, despre cei mai subtili
obişnuind să citească şi să scrie bărbaţi ca Dionisie, Clement, Ierotei, şi
alţii asemenea lor.
De asemenea şi noi, cutezători fiind, am redactat tratate; din
amănuntele spicuite de la Sfinţii Părinţi am demonstrat că nu există
nici un fel de scriptură, confirmată de raţiune, cu excepţia Evangheliei.
Tot ceea ce afirmă Evanghelia, datorită faptului că este afirmat de
Evanghelie, trebuie acceptat. Datoria oamenilor este credinţa
nestrămutată în tot ceea ce este în Evanghelie, chiar dacă minţile lor
au devenit sau nu conştiente de aceasta. Iar noi cunoaştem că Duhul
Sfânt va continua să scoată la iveală, dintre creştini, pe aceia care vor
lămuri lucrurile duhovniceşti pentru oamenii duhovniceşti, după cum
spune Sf. Apostol Pavel (cf. I Cor. 2, 13).
Suntem constrânşi de regula raţiunii să fim în consens cu toate cele
ce aparţin creştinismului, lucruri menţionate mai sus pe care evreii şi
alţii, în orbirea minţilor lor, le găsesc a fi respingătoare. Tot cel ce nu a
ajuns încă la statura bărbatului care înţelege lucrurile duhovniceşti,
trebuie să construiască pe temelia credinţei şi să se supună la tot ceea
ce a devenit practică curentă în Biserică din vremea Apostolilor, în
problema închinării la Sfintele icoane, sau orice altceva. În credinţă
există cunoaştere. Pe de altă parte, dacă cineva se angajează să accepte
doar unele aspecte ale ei, întrucât ceea ce acceptă şi ceea ce respinge
sunt una în dezavuarea ei de către mintea trupească, atunci el aduce o
dovadă împotriva lui însuşi, în sensul că nu îşi cunoaşte în profunzime
religia sa, şi că nu ştie din care pricină mai stăruie în ea.

CAPITOLUL VII

Rezumat: Dovada că icoanele au o temelie fermă în creştinism datorită

omniprezenţei lor în toate bisericile. Oricine dezavuează închinarea la ele,
pentru că nu poate cita în favoarea ei pe nici unul dintre mesagerii [profeţii] din
cărţile Vechiului [Testament] sau Noul [Testament], trebuie să dezavueze şi
celelalte taine ale creştinismului asemenea acestuia.

S-ar putea ca cineva dintre aceste persoane să spună: De unde putem şti
că închinarea la icoane s-a dezvoltat în Biserică prin autoritatea
Apostolilor, deoarece nu găsim o scriptură care să vorbească despre
acest lucru? Îi vom spune că sunt multe momente importante în
posesia noastră pe care le-am primit pe drept, care ne-au fost
înmânate doar ca moştenire, fără ca noi să putem găsi un temei ferm
în vreuna din cărţile Vechiului [Testament] sau Noului [Testament], pe
care ni le-au transmis ucenicii. Primul lucru este formula (al-kalam) pe
care o rostim asupra Jertfei euharistice, prin care se preface în Trupul lui Hristos şi
Sângele Său; după aceea este slujba botezului şi a Mirungerii; sfinţirea
bisericilor; hirotonirea; baterea toacăi; cinstirea crucii, şi altele
asemenea.
Cel ce nu va primi de la noi practica închinării la icoanele sfinţilor, până
când nu găseşte un temei ferm pentru ea în cărţile canonice ale
Vechiului [Testament] şi Noului [Testament], va trebui să întrerupă toate
celelalte menţionate de noi. Deci, lasă-l să judece ce fel de creştinism îi
mai rămâne atunci în posesia sa. Dacă acceptă toate, cu excepţia
practicii de închinare la icoane, în acelaşi mod va trebui să accepte şi
închinarea la icoane. El ar trebui să ştie că dintre toate aceste lucruri,
nimic nu este mai predominant într-o biserică ca icoanele. Pe viaţa
mea, care este ţara în ale cărei biserici nu există icoane de sfinţi? Dacă
omniprezenţa lor nu dovedeşte că ele ne-au fost transmise de la bun
început, atunci suntem pe punctul de a dezavua toate celelalte, a căror
omniprezenţă fiind un lucru obişnuit, pretinzând că sunt adaosuri
întâmplătoare.
Dacă se face o astfel de spărtură în creştinism, el va dispărea cu
desăvârşire. Ferească Hristos, ca El să îl părăsească! Cele spuse ar trebui să
fie suficiente pentru aceia care se ruşinează să se închine la sfintele
icoane, ca să se întoarcă la ceea ce au renunţat.

CAPITOLUL VIII

Rezumat: Mărturia învăţătorilor prin care se atestă că icoanele sunt în

Biserică din porunca Apostolilor, şi că închinarea la ele este obligatorie. Mai
mult, că rangul învăţătorilor este în mod ferm plasat sus în Biserică şi că
creştinii trebuie să se supună negreşit lor.

Dacă, în pofida tuturor acestor lucruri, doreşti să ştii că închinarea

atât la icoana lui Hristos, cât şi la icoanele Sfinţilor, este un principiu
fundamental în Biserica lui Dumnezeu, ascultă ce spune
binecunoscutul Sf. Atanasie despre acest lucru în Întrebările pe care i le-a pus
prefectul Antioh despre unele lucruri în privinţa cărora el credea că Biserica
manifestă o oarecare inconsecvenţă. Sf. Atanasie este primul dintre învăţători,
deţinătorul a cinci cununi în lupta pentru Ortodoxie şi cel mai puternic stâlp
al Bisericii.
Antioh întrebă: De ce trebuie să ne închinăm la icoane şi la cruce?
Ele sunt lucruri făcute manual de artizani, aidoma idolilor. Prin Profeţi,
Dumnezeu a poruncit să nu ne închinăm la lucruri făcute de mâna
omului.
Răspunzându-i, Sf. Atanasie i-a spus că pentru noi, credincioşii, a
ne închina la Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a ne închina la icoane;
nici nu este asemenea venerării idolilor. Mai degrabă, prin închinarea
noastră la icoane sau la cruce, ne angajăm să ne arătăm doar
dragostea şi afecţiunea pentru persoana a cărei icoană este. Din acest
motiv, ori de câte ori o icoană se şterge, ceea ce a fost cândva o imagine este,
de cele mai multe ori, ars ca lemn pentru foc. Şi iarăşi, asemenea lui Iacov, când
s-a apropiat de moarte, el s-a închinat la vârful toiagului lui Iosif, nu
pentru a onora toiagul, ci pe acela care ţinea toiagul în mâna sa (Vezi
Facerea 47, 31 după LXX, Peshitta; Evrei 11, 21). Aşa şi noi, credincioşii,
nu din vreun alt motiv arătăm cinstire imaginilor şi venim să le
atingem. Este ca şi cum ne-am săruta fiii şi taţii, pentru a le arăta
dragostea ce o avem pentru ei. La fel făcea şi evreul, în vechime,
închinându-se la tablele Legii şi la Heruvimii turnaţi în aur; el nu
cinstea firea aurului sau a pietrei, ci pe Dumnezeu; El i-a poruncit să o
facă.
 În ceea ce-i priveşte pe oamenii care, din pricina întunecării minţilor
lor, refuză cu obstinaţie să se închine la cruce sau la chipurile de sfinţi,
lăsaţi-i să ne spună de ce adeseori curge mir din imagini, icoane de
sfinţi, prin puterea Atotputernicului Dumnezeu. Cum se face că dintr-o
stelă dreaptă din piatră, fără viaţă, străpunsă de o săgeată, curge un şiroi
miraculos de sânge, ca dintr-un trup viu? Cum se face că adeseori
mormintele, moaştele şi icoanele Sfinţilor alungă demoni cu strigăte şi
vaite? Haideţi să nu-i dezamăgim pe aceşti oameni ignoranţi înşirând
doar simple vorbe, ci să le prezentăm afirmaţiile Părinţilor.
Ascultaţi o relatare credibilă care ne-a fost transmisă de Părinţii
din Ierusalim într-o dare de seamă asupra unei icoane. În virtutea
spuselor unor oameni demni de a fi crezuţi, care au trăit în trecut, era
un călugăr pe care diavolul desfrânării obişnuia să-l chinuiască; îl
supăra foarte tare. Într-o zi, acest diavol i-a apărut faţă către faţă şi i-a
spus: „Dacă vrei să nu lupt cu tine, atunci să nu te mai închini la
această icoană, şi voi sta departe de tine”. Icoana aceea era icoana
Fecioarei, a Maicii lui Dumnezeu, Sf. Maria.
Aş dori să ştiu ce să spun despre cei ce se feresc [de practica
închinării] şi ne poruncesc să nu ne închinăm la imagini, la icoane ale
sfinţilor care sunt desenate şi copiate doar pentru aducere aminte şi
nimic mai mult. Acestea sunt de spus, pe scurt, despre icoane şi
imagini. În ceea ce priveşte crucea, este binecunoscut că noi ne
închinăm ei şi că credincioşii noştri o venerează doar din dragoste
pentru Hristos Care a fost răstignit pe ea. Aceasta este doctrina Sf.
Atanasie.
În ceea cel îl priveşte pe Eusebiu, episcopul din Caesarea Palestinei, cel care a
scris istoria Bisericii de la naşterea Mântuitorului nostru în Bethleem până în
vremea marelui împărat Constantin; în volumul al şaptelea, capitolul
17, el pomeneşte femeia pe care Mântuitorul a vindecat-o de scurgere de
sânge. El susţine că [femeia] era din Paneea. Referitor la ea, Eusebiu spune:
„Întrucât am amintit despre acest oraş, nu ar trebui să trecem peste o
relatare care merită să fie păstrată cu grijă pentru cei ce vor veni după
noi. Se spune că femeia despre a cărei scurgere de sânge cunoaştem
din Sfânta Evanghelie, cea pe care Mântuitorul nostru a vindecat-o de
această boală, era din acest oraş, iar casa ei este binecunoscută în
oraş. Mai mult, există un semn miraculos care a rămas până astăzi,
privind binefacerea care s-a pogorât asupra ei de la Mântuitorul nostru. În faţa
uşii casei ei se află o imagine din bronz, cu chipul unei femei, iar
imaginea este în genunchi, cu mâinile întinse, implorând asemenea
femeii cu scurgere de sânge pe care Domnul nostru Iisus Hristos a
vindecat-o. În partea opusă se află chipul în bronz al unui bărbat stând
în picioare, învelit într-o mantie, întinzând mâna spre femeie. De la
picioarele acestei imagini, cresc peste stelă cele mai ciudate dintre
ierburi, ajungând până la partea de sus a mantiei Sale, şi este un leac
pentru orice suferinţă. Chipul se aseamănă cu Mântuitorul nostru. A
dăinuit până în zilele noastre şi am văzut aceasta cu propriii noştri ochi
când am mers în acel oraş. Nu este surprinzător că meşteşugarii au
fost dintre acei păgâni care au fost dăruiţi cu binefaceri de Mântuitorul
nostru, întrucât îi vedem deja pictând în culori portretele Apostolilor,
Sf. Pavel şi Sf. Petru. Şi chiar până în ziua de astăzi au rămas icoane cu
Însuşi Hristos.”
Oare nu vă dovedeşte Eusebiu că aceste chipuri şi icoane au fost în
mod permanent în posesia creştinilor din timpul Apostolilor? Pe viaţa
mea, dovadă a ceea ce spune este faptul că icoana care-i portretizează
pe Apostoli rămâne până astăzi, la fel ca şi icoana lui Hristos. Într-
adevăr, aceste icoane au fost autentificate chiar prin înfăţişarea în
persoană a Apostolilor, ca şi prin înfăţişarea lui Hristos. Sf. Atanasie a
recomandat închinarea la ele; el a relatat că erau vechi, chiar dinainte
de vremea sa. Aşa că aceasta este, fără îndoială, o poruncă strictă
pentru fiecare creştin, pentru că el este căpetenia învăţătorilor, nimeni
nefiind mai strălucit decât el.
Sfântul Grigorie Teologul, în omilia sa rostită cu ocazia Naşterii
Domnului, îţi porunceşte să te închini la ieslea care a fost un fel de
leagăn pentru Domnul nostru. De asemenea îţi porunceşte să te închini la
stâncă, datorită legăturii ei cu Hristos, Căruia Îi datorăm, în mod
necesar, fiecare act de închinare, contrar afirmaţiei tale nebuneşti că
nu-i permis nimănui să săvârşească acte de închinare, decât către
Dumnezeu.
După aceşti doi învăţători, pe care nimeni nu-i întrece, se înţelege că
învăţătorii aveau un rang înalt în Biserică, deasupra tuturor celelalte
ranguri, după rangul Apostolilor şi al Profeţilor. După cum spune Sf.
Pavel: „Şi pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea
prooroci, al treilea învăţători” (I Cor. 12, 28). Ca urmare, în primele
rânduri vin mai întâi făcătorii de minuni, urmaţi de toţi ceilalţi. Întrucât
ei au aceste eminenţe în Biserică, ce creştin poate repudia ceva din
învăţătura lor fără a deveni renegat de la creştinism, scos din staulul
Bisericii? Căci ceea ce au spus Apostolii şi Profeţii se aseamănă cu
grâul de la care omul nu are nici un beneficiu atâta timp cât este
întreg. Învăţătorii se aseamănă cu un om care face afaceri cu grâu; el îl
macină, îl frământă şi face din el pâine coaptă. Scoate din el puterea
lui, ascunsă celui ce-l vede întreg, care nu are o experienţă practică în
legătură cu el. După ce l-a pregătit, se poate obţine un beneficiu din la
el. Din această pricină, Dumnezeu a înnobilat rangul lor şi i-a numit
învăţători pentru credincioşi.
Orice creştin, care se închină la sfintele icoane, află suficientă
consolare ştiind că, în practicile sale de închinare la ele, el îi urmează
pe învăţători. Este suficient pentru cei întunecaţi la minte, care din
ruşine evită a face închinare la icoane, faptul că sunt în contradicţie cu
ei; aceasta demonstrează dezavuarea creştinismului în totalitatea sa.
Cât pentru noi, acesta este, într-adevăr, principiul pe baza căruia îi
vom aduce înapoi pe toţi creştinii la practica închinării la aceste icoane.

CAPITOLUL IX
 Rezumat: Un argument împotriva străinilor [păgânilor] şi a faptului că ne oferă
ca pretext cuvintele lui Dumnezeu: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de
asemănare a nici unui lucru...şi să nu te închini lor” (Vezi Ieşirea 20, 4-5;
Deut. 5, 8-9). Dovadă că nu este voinţa lui Dumnezeu să se facă închinare la
altceva decât la El.

Ştiu că toţi copiii din biserică sunt nerăbdători să audă disputa noastră în
această problemă cu cei care sunt morţi, pentru că sunt în contradicţie cu
creştinismul. Există într-adevăr creştini care, pentru că au susţinut
închinarea la icoanele sfinţilor, au învins moartea. Aşa că este potrivit
ca noi să facem ceva pentru a pune la îndemâna fraţilor noştri o
capodoperă care ar putea să-i facă fericiţi, dacă vom avea putinţă
pentru aceasta în Duhul Sfânt. N-am cercetat pentru propria noastră
păcătoşenie, nici nu ne-am exprimat dorinţele spre folosul nostru, deşi
sărăcia ar fi putut să ne împiedice să ducem la îndeplinire dorinţele
noastre.
Aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom începe controversa
noastră cu aceşti oameni prin a le spune:
Spuneţi-ne de unde vine acuza pe care ne-o aduceţi pentru că ne
închinăm la icoana Mântuitorului nostru Hristos, şi la icoanele Sfinţilor
Săi.
Ei vor spune: De la cuvintele lui Dumnezeu din Torah:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul
Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să
nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din
câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în
apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu sunt
Dumnezeul tău” (Ieşirea 20, 2-5).
De asemenea, mai este şi ceea ce a spus Moise în Deuteronom:
„Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”
(Deut. 6, 13; vezi Matei 4, 10; Luca 4, 8).
Iar în Profeţi, El era mereu supărat pe israeliţi pentru că se
închinau la idoli şi la chipuri [cioplite].
Ca răspuns le spunem că este adevărat că El a dat porunca pe
care aţi citat-o; nimic nu vă împiedică să adunaţi multe astfel de
mărturii. Dar spuneţi-ne, prin cuvintele: „Să nu vă închinaţi”, a vrut El
să spună pur şi simplu ca să nu mai fie nimic altceva în afară de El, la
care să se facă închinăciune? Dacă spuneţi aceasta, atunci îi
transformaţi pe Sfinţii Părinţi şi pe Profeţi în păcătoşi! Cum îl trataţi pe
Avraam, prietenul lui Dumnezeu? (vezi Isaia 41, 8; Iacob 2, 23; Coran: an-
Nisa, IV:125). El s-a închinat fiilor lui Het atunci când le-a cerut să-i vândă un
mormânt în care s-o înmormânteze pe Sarra (vezi Fac. 23, 7). De şapte ori s-a
închinat Iacov până la pământ în faţa fratelui său, Esau (vezi Fac. 33,
3). Fraţii lui Iosif s-au închinat lui Iosif, cu feţele la pământ (vezi Fac.42,
6). Israel s-a închinat lui Iosif, la vârful toiagului lui (vezi Fac. 47, 31;
LXX, Peshitta; Evr. 11, 21). Cei doi fii ai lui Iosif s-au închinat bunicului
lor, Israel, cu feţele la pământ (vezi Fac. 48, 12; LXX, Peshitta). Moise
s-a închinat socrului său. (Ieşirea 18, 7).
Probabil cineva va spune:
Această practică de închinare despre care vorbeşti, a fost înainte
de porunca lui Dumnezeu de a nu se face închinare nimănui altcuiva
decât Lui Însuşi.
Noi răspundem, cu privire la actul de închinare săvârşit de Moise
în faţa socrului său, că Dumnezeu i-a dat Legea înainte de aceasta – cu
ocazia poruncii dată lui de a îndulci apa amară cu o bucată de lemn. În
timpului exodului israeliţilor, aşa este scris în Torah, Moise a strigat
către Dumnezeu şi Dumnezeu i-a arătat o bucată de lemn. El a
aruncat-o în apă, şi apa se îndulci. Acolo Dumnezeu i-a dat legi şi
porunci (vezi Ieşirea 15, 25-26).
Trebuie, de asemenea, să vă atragem atenţia asupra a ceea ce a făcut
Dumnezeu, după ce a poruncit ca să nu se facă închinare la nimeni cu
excepţia Lui, aşa cum spuneţi.
– Nu s-a închinat mama lui Solomon, fiul lui David, lui David? (vezi I Regi 1,
16);
– N-a venit Profetul Nathan în faţa lui David şi nu s-a înclinat cu faţa
până la pământ, închinându-se lui? (vezi I Regi 1, 23);
– Se spune în Cartea Regilor că Bethsheba a îngenunchiat, cu faţa la
pământ şi s-a închinat regelui. (vezi I Regi 1, 31);
– Adonia, fiul lui David, s-a închinat lui Solomon (vezi 3 Regi 1, 53);
– Când mama lui Solomon a venit înaintea sa, pentru a-l implora în numele lui
Adonia, regele s-a ridicat în picioare în faţa ei şi i s-a închinat (vezi 3 Regi 2,
19);
– Se spune în Cartea Paralipomena că regele David a spus către întreaga
adunare: „Binecuvântaţi pe Domnul Dumnezeul nostru”, şi întreaga
adunare a dat slavă Domnului Dumnezeului părinţilor lor, şi au căzut în
genunchi şi s-au închinat lui Dumnezeu şi regelui (vezi 1 Paralipomena
29, 20);
– Chiar şi fiii profeţilor, nu făceau ei închinare până la pământ în
faţa profetului Elisei? (vezi 4 Regi 2, 15).
O, evreule, toate acestea demonstrează că dacă ar fi fost voinţa lui
Dumnezeu ca nici un fel de închinare să nu se facă la absolut nimic sau
nimănui decât doar Lui, toţi aceşti prooroci ar fi devenit păcătoşi.
Departe de intenţia lui Dumnezeu ca ei să fi ajuns aşa! Mai mult, îl
puneţi pe Dumnezeu în contradicţie cu Sine dacă reduceţi la ideile
voastre cuvintele Sale citate, prin care dădea indicaţii israeliţilor. Într-
adevăr, prin profeţie Isaac l-a binecuvântat pe Iacov şi i-a spus: „Să-ţi
slujească popoarele şi căpeteniile să se închine înaintea ta; să fii
stăpân peste fraţii tăi şi feciorii mamei tale să ţi se închine ţie”
(Facerea 27, 29 doar în LXX).
Acum, o, evreule, dacă vrei ca aceste cuvinte să fie aplicabile doar
[în cazul] lui Iacov, atunci ia-o aşa. Dar dacă vrei ca ele să fie aplicate
şi lui Hristos, nu vom avea aici dispute cu tine. Pe viaţa mea, oricum o
iei, opiniile tale sunt invalidate, întrucât crezi că Hristos nu este
Dumnezeu, ci, pur şi simplu, om.
În acelaşi mod, Iacov a profeţit despre Iuda, înţelegând pe Hristos.
El i-a spus: „Închina-se-vor ţie feciorii tatălui tău” (Facere 49, 8). Iar
David a profeţit despre Hristos: „Şi se vor închina lui toţi împăraţii
pământului” ( Ps. 71, 11 – LXX, Peshitta). Aşadar, spune-mi, o, evreule,
îl vei face pe Hristos Dumnezeu, de vreme ce, din porunca lui
Dumnezeu, I se cuvine închinare de la toţi oamenii? Atunci vei fi
devenit creştin. Sau vei spune că Hristos este un om, de vreme ce
cunoşti acum că nu este voinţa lui Dumnezeu ca să nu se facă
închinare în faţa a nimic şi nimeni decât în faţa Lui? Mai degrabă El a
interzis închinarea la idoli, zeii păgânilor. În acea vreme, ei erau
satanele, în conformitate cu ceea ce spune profetul David: „Că toţi
dumnezeii neamurilor sunt satane” (Ps. 95, 5 – "satane" în LXX
daimonia).
Înţelege că săvârşirea unui act de închinare se realizează
câteodată prin venerare, iar uneori prin alte forme decât de venerare.
O, evreule, mai sunt şi alţi oameni în afară de tine care spun că nu este
permis actul de închinare decât lui Dumnezeu. Şi ei îşi bat joc de
creştini pentru practica lor de a se închina la icoane şi la oameni, şi
susţin că închinarea este idolatrie, toţi având în minte faptul că
„Dumnezeu a poruncit tuturor îngerilor să se închine lui Adam, şi ei s-
au închinat, doar Iblis a refuzat şi a ajuns între necredincioşi” (Coran, sura:
al-Baqarah II, 34). Dacă închinarea este un act de venerare, atunci, fără
îndoială, în conformitate cu cele ce le afirmi, Dumnezeu a poruncit, în
acest caz, îngerilor să-l venereze pe Adam! Departe de Dumnezeu
această intenţie!
Atunci, nu ar trebui să se înţeleagă că practica de închinare este
câteodată un mod de a-l cinsti pe cineva? Ar trebui să se abţină a-i lua
în derâdere pe creştini când îi vede că se închină în faţa episcopilor lor,
gândindu-se că şi el spune că Iacov şi fiii săi „s-au aplecat ca unul,
închinându-se (sujiadan)” lui Iosif. (Coran, sura Yusuf XII, 100). Aşa încât el nu
ar trebui să găsească vreo vină celui care face ceea ce profeţii făceau.
Aceasta este valabilă atât pentru evreu, cât şi pentru oricine
altcineva, adică, afirmaţia că nu este vrerea lui Dumnezeu să nu se facă
închinăciune la altceva decât la El. Aceasta este cununa măreţiei creştinismului,
că nefiind în contradicţie cu [voia lui] Dumnezeu, el îngăduie poporului
Său să se închine şi la altceva decât la Dumnezeu.

CAPITOLUL X

Rezumat: Nu este voinţa lui Dumnezeu ca cei ce cred în El să nu facă întru

folosul lor chipuri sau icoane. Se cuvine a se face reproş acelora care spun că
tot cel ce face portretul a vreunui lucru viu, i se va cere, în ziua învierii, să
sufle spirit [duh de viaţă] în portretul lui.

Dumnezeu spune în Lege:

„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui
lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din
câte sunt în apele de sub pământ!” (Ieşirea 20, 4).
El nu înţelege, prin aceste cuvinte, ca oamenii să nu facă portrete
a ceea ce este în cer, pe pământ sau în apă. Oricine susţine că El
înţelege aceasta, Îl pune pe Dumnezeu imediat în contradicţie cu Sine
Însuşi, pentru că i-a poruncit lui Moise să construiască Cortul Mărturiei
ca o reproducere asemenea modelului pe care El i l-a arătat pe Munte.
El i-a spus:
„Din acestea să-Mi faci locaş sfânt şi voi locui în mijlocul lor. Cortul
şi toate vasele şi obiectele lui să le faci după modelul ce-ţi voi arăta Eu;
aşa să le faci!” (Ieşirea 25, 8-9).
În alt loc, îi spune: „Vezi să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a
arătat în munte. Aşa să le faci” (Ieşirea 25, 40). După cum vezi,
Dumnezeu v-a poruncit să faceţi aceste lucruri. Dacă vreţi să ştiţi că,
de fapt, Dumnezeu v-a poruncit să faceţi feţe şi alte părţi ale corpului,
ascultaţi ce alte feluri de lucruri i-a spus lui Moise să facă. I-a spus lui:
„Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să pui un heruvim la un capăt şi un
heruvim la celălalt capăt al capacului” (Ieşirea 25, 18). Puţin mai
departe spune:
„Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului,
acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul;
spre capac să fie feţele heruvimilor” (Ieşirea 25, 20).
Luaţi seamă că Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă feţe şi
aripi, chipuri perfecte, ca o reproducere a ceea ce i-a arătat pe Munte.
Ca urmare, prin cuvintele către Israel: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici
un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus şi din
câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ” (Ieş.
20, 4), El nu înţelege ca cei ce cred în El să nu-şi facă nici un fel de
reproducere sau asemănare. Mai degrabă le-a interzis doar
reprezentările [idolilor] pe care obişnuiau să le facă şi să le
idolatrizeze; acelea îi îndepărtau de la cunoaşterea lui Dumnezeu şi
venerarea Sa.
De asemenea, fiul lui David, Solomon, a făcut heruvimi când a construit
Templul Domnului la Ierusalim, pentru a fi acolo ceea ce Cortul
Mărturiei fusese în pustie. Aripile, feţele şi picioarele lor sunt
menţionate în Cartea Paralipomena ( II Par. 3, 10-13). De asemenea,
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să facă un şarpe din bronz (Numeri
21, 8). În templu, Solomon a făcut imagini de palmieri şi crini, şi chipul
unui leu şi chipuri de boi. A mai aşezat în templu o mare turnată din
aramă, aşezată pe doisprezece boi de aramă (III Regi 7, 19, 23, 25, 29,
36). Într-o viziune, Dumnezeu l-a vestit pe Iezechiel despre construcţia
templului, ca pe pereţii interiori şi exteriori să pună heruvimi sculptaţi
şi palmieri. Fiecare heruvim avea faţă, şi era acolo şi faţa unui leu.
Întreg templul, pe fiecare latură a sa, de la podea până la tavan, era
acoperit cu Heruvimi şi palmieri. (Iezechiel 41, 15-20). Toate acestea
sunt reproduceri şi asemănări a ceea ce este în cer sau pe pământ.
Unde sunt aceia care spun că în ziua învierii, celui care a făcut un
portret, o asemănare a ceva viu, i se va cere să sufle în ea duh? Credeţi
că li se va cere lui Solomon şi Moise să sufle duh în acele chipuri pe
care le-au făcut? Atunci înseamnă că Dumnezeu le-a voit răul când le-a
permis celor doi să le facă. Departe de Dumnezeu intenţia de a voi răul
prietenilor săi!
Minunea legată de cei care spun acestea este că ei înşişi pictează
plante, dar nu înţeleg că, dacă portretiştilor de lucruri însufleţite li se
va cere să insufle viaţă în ceea ce au portretizat, şi lor li se va cere să
insufle viaţă picturilor lor şi să le facă să crească şi să aducă roade.
Ambele sunt unul şi acelaşi lucru în ceea ce priveşte putinţa
omenească. Va fi nevoie de pedepsirea pentru totdeauna a acestor
persoane pentru că au pictat plante, pentru că nu vor fi în stare să
transforme aceste picturi după cum am descris; propria lor gândire
acţionează împotriva lor, şi nu împotriva noastră.
Conform scopului acceptat de ei, trebuie să înţeleagă că pictând plante,
ei sunt în contradicţie cu vorbele lui Dumnezeu din Lege: „Să nu-ţi faci
nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi
din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ”
(Ieş. 20, 4). De fapt, Dumnezeu nu a spus: „Să nu-ţi faci pentru tine
vreo reproducere a ceva însufleţit.” Mai degrabă, sunt incluse tot felul
de reproduceri. Aşa că ei îi blamează pe alţii pentru ceea ce ei fac, dar
nu ţin seama de aceasta.
Am explicat clar două lucruri. Când i-a spus lui Israel: „Să nu-ţi faci
chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în
cer, sus, şi din câte sunt pe pământ jos, şi din câte sunt în apele de sub
pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti” (Ieş. 20, 2-5), nu era
vrerea lui Dumnezeu ca cei credincioşi să nu-şi facă icoane sau chipuri,
şi nici ca să nu se facă închinare la nimic altceva decât la Dumnezeu.
Cei care îşi bat joc de creştini pentru că pun icoane ale lui Hristos
şi ale Sfinţilor în bisericile lor şi pentru că fac închinăciune oamenilor,
au fost demascaţi.

CAPITOLUL XI

Rezumat: Definiţia actului de închinare. Trebuie să se facă închinare în

faţa icoanelor şi să fie atinse în timpul închinării. Dumnezeu se arăta
profeţilor doar în reprezentări.

Poate că cineva va spune: „Ai pus practica aşezării icoanelor în

biserici într-o lumină bună, şi, de asemenea, şi actul de închinare la
oameni. Aşa că spune-ne cum vei face să pară corectă închinarea la
aceste icoane.” Acestor oameni le vom spune că actul de închinare se
efectuează în două moduri: prin venerare şi non-venerare. Una din
modalităţile de închinare prin non-venerare este cinstirea.
Apoi îl vom întreba noi: „Spune-ne, te închini doar la lucrul pe care îţi pleci
genunchii şi fruntea, sau la ce ceea ce intenţionezi atunci când îngenunchezi
şi îţi pleci fruntea într-un act de închinare?”
Dacă va spune că actul de prosternare este doar la ceea ce ating
genunchii şi fruntea, sau la ceva comparabil cu ceea ce ating genunchii şi fruntea
unei persoane care face închinarea atunci când se apleacă, ori către
cel mai apropiat zid, sau orice altceva spre care este orientat când se
închină, temeiul său legal lucrează împotriva lui, şi nu împotriva
noastră. Socotim că acest lucru merită a fi blamat, şi anume, că cineva
se prezintă ca o persoană care face continuu şi neabătut închinare la
lucruri ca cele menţionate de noi. Este cea mai condamnabilă părere
pe care o persoană o poate avea referitor la practica închinării; iar cel
ce o susţine este mai curând o fiară!
În mod incontestabil actul de închinare se face către ţinta avută în minte,
prin îngenunchiere, prin plecarea frunţii şi orientarea feţei. Întrucât
este aşa, oricine are îndoieli, ar trebui să înţeleagă că Iacov s-a
închinat toiagului lui Iosif, intenţionând prin aceasta să-l cinstească pe
Iosif. (Facerea 47, 31 în LXX). Moise obişnuia să se închine în faţa
chipurilor cioplite, cu aripi şi alte lucruri făcute de mâna omului;
această prosternare se referea doar la ceea ce gândea el şi nu la
imaginea sau obiectul produs şi aflat în faţa sa. Aşa şi noi, creştinii,
atunci când ne închinăm în faţa unei icoane a lui Hristos sau a Sfinţilor,
închinarea noastră nu este, desigur, către peneluri sau culori. Mai
degrabă este doar către Hristos, Căruia i se datorează orice fel de
închinare, şi către Sfinţi cărora li se cuvine cinstirea.
Când israeliţii erau la Ierihon, după ce au fugit din faţa duşmanilor
lor, Iosua, fiul lui Navi, şi-a sfâşiat veşmintele sale şi a căzut cu faţa la
pământ înaintea chivotului Domnului până seara, atât el cât şi bătrânii
lui Israel, implorând pe Dumnezeu. (Iosua 7, 6). Făcând aceasta, el
urma exemplul lui Moise, pe baza a ceea ce Dumnezeu i-a spus lui
Moise: „Acolo ... mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate...” (Ieşirea
25, 22).
Aceasta era practica tuturor sfinţilor, de a se închina către locul de unde
El Se face cunoscut oamenilor, cu toate că nu se îndoiau de faptul că El
era pretutindeni. După cum spunea David: „Închina-mă-voi spre sfânt
locaşul Tău, întru frica Ta” (Ps. 5, 7). Tot el spune: „Când ridic mâinile
mele către locaşul Tău cel sfânt” (Ps. 27, 2). De asemenea, el spune:
„Intra-vom în locaşurile Lui, închina-ne-vom la locul unde au stat
picioarele Lui” (Ps. 131, 7). Când Daniel era în Babilon, a deschis pur şi
simplu ferestrele cămării de sus înspre Ierusalim, pentru a face
închinăciune către Ierusalim (Daniel 6, 11); aceasta pentru că auzise
din Psalmi că Dumnezeu a ales Sionul şi dorea ca acela să devină
locaşul Său. El a spus: „Aceasta este odihna Mea în veacul veacului.
Aici voi locui că l-am ales pe el” (Ps. 131, 14).
E limpede că Sfinţii făceau închinare doar către Dumnezeu, înspre
locul de unde va apare spre a se face cunoscut, cu toate că ştiau că nu
putea fi închis niciunde. După cum se spune în Torah, în timpul ieşirii
israeliţilor, când Moise a luat un cort şi l-a ridicat în afara taberei, [şi]
ori de câte ori pleca din tabără spre cortul său, toţii israeliţii se sculau
să-l privească, fiecare de la uşa cortului său, până când intra în cort.
Când Moise intra în cort, un stâlp de nor se pogora şi se oprea la uşa
cortului său, şi de acolo, Dumnezeu vorbea cu el. Tot poporul vedea
stâlpul de nor stând la uşa cortului. Şi tot poporul se ridica şi se
închina, fiecare la uşa cortului său (Ieşire 33, 7-10).
În mod evident, israeliţii se închinau doar lui Dumnezeu în direcţia
stâlpului, pentru că El vorbea cu Moise din stâlpul de nor. Nu era
necunoscut minţii lor faptul că Dumnezeu nu era închis în acel stâlp;
închinarea lor a fost primită în funcţie de scopul intenţiei lor. Aşadar,
cum să nu le fie acceptabil şi creştinilor să privească o icoană a lui
Hristos, ori a Sfinţilor Săi, fiecare după cum merită?
Dacă cineva spune că creştinii nu se mulţumesc cu actul
închinării în faţa icoanelor până când nu le ating în procesul săvârşirii
închinării, să-şi amintească că am citat mai înainte închinarea lui Iacov
la toiagul lui Iosif şi atingerea lui în procesul de închinare (Facerea 47,
31). S-a transmis de fapt doar ceea ce era în acord cu dorinţa sa – de
a-l cinsti pe Iosif. Să ne reamintim, de asemenea, ceea ce am spus
despre oricine aduce închinare la Dumnezeu; genunchii săi doar ating
pământul sau un covor şi, totuşi, prin închinarea sa se comunică doar
ceea ce el intenţionează – săvârşirea unui act de închinare către
Dumnezeu.
Acelaşi lucru este şi la creştini. Atingerea icoanei în procesul
închinării este în concordanţă cu ceea ce ei doresc să facă – să-L
cinstească pe Hristos, Dumnezeul lor, sau pe sfinţii Săi, sau pe profeţi,
sau pe apostoli, sau pe martiri, sau pe alţii.
Cei pe care i-am menţionat, nu au fost singurii care au obişnuit să se
închine la icoane care aveau feţe. Iezechiel, când a văzut carul de foc,
susţinea că în el era o faţă de om, o faţă de leu, o faţă de bou şi o faţă
de vultur (Iez. 1, 10, 15). Deasupra acestuia era reprezentarea unui
tron şi deasupra tronului ceva cu înfăţişare de om (Iez. 1, 26). Apoi
Iezechiel a spus: „Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut
eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ” (Iez. 1, 28). El a repetat
aceasta de mai multe ori în cartea sa.
Este limpede că Iezechiel, Profetul lui Dumnezeu, s-a plecat ca unul
ce aduce închinare înaintea reprezentării măreţiei lui Dumnezeu, pe
care se aflau aceste chipuri diferite. Ca urmare, nimeni să nu le
interzică creştinilor să se închine la icoana lui Hristos, sau a sfinţilor
Săi, atunci când doresc să facă ceea ce profeţii obişnuiau să-şi
dorească a săvârşi în actul lor de închinare în faţa unor chipuri sau
reprezentări. Desigur nimeni nu poate contesta aceasta presupunând
că Iezechiel obişnuia să creadă că reprezentarea pe care a văzut-o a
fost chiar a Fiinţei reale a lui Dumnezeu, şi din acest motiv el obişnuia
să-şi plece faţa în prezenţa Sa! Asta ar însemna, într-adevăr, să faci
diferiţi dumnezei, sau să faci un singur dumnezeu, care, în esenţa sa,
ar trece dintr-o stare fiinţială în alta. Pentru că Daniel L-a văzut pe
Dumnezeu într-o înfăţişare totuşi diferită, şi tot astfel şi Isaia. Mai
degrabă, Iezechiel a ştiut, de fapt, că el a văzut o înfăţişare, exact aşa
cum a numit-o.
În nici un caz Sfinţii Părinţi nu ar fi gândit despre Dumnezeu că ar fi
ceva asemenea a ceea ce tocmai am menţionat! Profetul David a
dănţuit înaintea chivotului lui Dumnezeu, când l-a strămutat în cortul
pe care îl pregătise (2 Regi 6, 14). Leviţii pe care David i-a numit,
obişnuiau să dea slavă şi să cânte din instrumente muzicale în
prezenţa lui. David şi ceilalţi profeţi nu cinsteau acest chivot săvârşind
actul de închinare înaintea lui, sau dănţuind şi cântându-i „Slavă”. Ci ei
cinsteau ceva tăinuit, ceea ce îşi imaginau în mintea lor. Chivotul era o icoană.
După cum am afirmat la început, Dumnezeu i-a spus lui Moise să-l facă
ca un obiect ce aparţine Cortului Mărturiei, ca o reproducere a
modelului pe care i l-a arătat în Munte (Ieşirea 25, 8-9).
Ca urmare, nimeni să nu le interzică creştinilor să şi-I imagineze în
minte pe Hristos şi pe Sfinţii Săi, iar mai apoi să-i cinstească în icoanele
lor, întocmai ca profeţii care obişnuiau să cinstească chipul din icoană, ceea
ce era evident. Trebuie să se ştie că Dumnezeu se arăta profeţilor doar în
reprezentări, nu în realitatea Fiinţei Sale. Ascultaţi-L spunându-i lui
Moise: „Că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33,
20). Ascultaţi-l pe Isaia, care spune: „Şi pe Domnul Savaot L-am văzut
cu ochii mei” (Isaia 6, 5). Iarăşi, ascultaţi ce spune Profetul Osea: „Eu
am vorbit către prooroci şi le-am înmulţit vedeniile şi tot prin prooroci
am grăit în pilde” (Osea 12, 11 – LXX). Aşadar, atunci când Iezechiel s-
a închinat lui Dumnezeu Care şedea pe tron în chipul unui om deasupra
carului, el se închina doar la o asemănare, după cum am afirmat. Dar
asemănarea era o icoană.

CAPITOLUL XII

Rezumat: Respingerea tuturor acelora care spun că icoanele la care se

închină creştinii nu au legătură cu cei ale căror icoane sunt, în felul în
care asemănarea pe care a văzut-o Iezechiel era în legătură cu
Dumnezeu. Numele şi icoanele sunt egale în funcţia lor indicatoare; orice
dispreţ sau cinstire este arătată numelor sau icoanelor are legătură cu
ceea ce arată icoanele sau numele.

Dacă cineva spune că icoanele la care se închină creştinii nu au

legătură cu cei care sunt în icoane, după cum sunt asemănările pe care
le-am menţionat, în care Dumnezeu s-a arătat profeţilor, el trebuie să
înţeleagă că nici chivotul sfinţeniei Domnului, nici celelalte obiecte din
Cortul Mărturiei nu erau în legătură cu cele ale căror icoane sau
reprezentări erau. Şi totuşi, li s-a arătat cea mai mare cinstire, după
cum am explicat.
Dacă doreşti să înţelegi că Dumnezeu a făcut reprezentări fără
vreo legătură evidentă, prin a căror mijlocire ceea ce se face cu ele nu
ar avea legătură cu ceea ce este arătat în reprezentări şi imagini,
atunci ascultă ceea ce îi spune lui Moise:
„Apoi să iei două pietre, amândouă pietrele să fie de smarald, şi
să sapi pe ele numele fiilor lui Israel; Şase nume pe o piatră şi celelalte
şase nume pe cealaltă piatră, după rânduiala în care s-au născut ei.
Cum fac săpătorii în piatră, care sapă peceţi, aşa să fie săpătura pe
cele două pietre cu numele fiilor lui Israel şi să aşezi pietrele în lăcaşuri
de aur curat. Aceste două pietre să le pui încheietori la efod. Pietrele acestea vor
fi spre pomenirea fiilor lui Israel şi Aaron va purta numele fiilor lui Israel, spre
pomenire înaintea Domnului, pe amândoi umerii săi” (Ieşirea 28, 9-12).
Puţin mai departe, Dumnezeu îi spune lui Moise:
„Să faci hoşenul judecăţii, lucrat cu iscusinţă, la fel cu efodul: din
fire de aur, de mătase violetă, stacojie, vişinie şi de in răsucit. Acesta
să fie îndoit în patru colţuri. Pe el să aşezi o înfloritură de pietre
scumpe, înşirate în patru rânduri, şi să pui numele lor pe pietrele
fiecărui şir” (Ieşirea 28, 15-17).
După aceea a spus:
„Pietrele acestea trebuie să fie în număr de douăsprezece, după
numărul numelor celor doisprezece fii ai lui Israel, după numele celor
douăsprezece neamuri ale lor” (Ieşirea 28, 21).
Apoi, El spune:
„Şi va purta Aaron, când va intra în cortul adunării, numele fiilor
lui Israel pe hoşenul judecăţii, la inima sa, spre veşnică pomenire
înaintea Domnului” (Ieşirea 28, 29-30).
Este evident că Domnul, Cunoscătorul tuturor lucrurile înainte de a
fi, în milostivirea Sa, a dorit să aibă numele fiilor lui Israel înaintea Sa,
ca o amintire, ca şi cum la vederea numelor lor, fiii lui Israel ar sta
înaintea Lui implorându-L, şi mila Sa, va hotărî în favoarea lor, cu toate
că aceste nume nu au o legătură reală cu fiii lui Israel. Aşa deci, cum
pot fi blamaţi creştinii că fac icoane cu chipul lui Hristos, din perioada
desfăşurării activităţii Sale, ori cu chipuri ale Sfinţilor în săvârşirea
lucrărilor lor, ca amintire, motivându-i să-şi exprime recunoştinţa către
Mesia, pentru întruparea Sa în scopul mântuirii lor, şi a-i întrece pe
Sfinţi în ceea ce au suferit pentru dragostea Lui? A privi icoanele lor,
chiar dacă icoanele nu sunt în legătură cu ei, este ca şi cum i-ai privi pe ei
înşişi.
Dacă cineva spune că numele nu sunt asemenea icoanelor, el
vorbeşte doar din necunoaşterea faptelor. De fapt, el nu înţelege că
numele scrise sunt reprezentări, sau figuri de stil pentru sunete, şi
sunetele sunt reprezentări pentru idei, şi ideile sunt reprezentări
pentru lucruri, după cum afirmă filosofii. Deci atunci, nu sunt icoanele
pur şi simplu o scriere limpede pe care oricine o poate înţelege, dacă
ştie sau nu să citească? În consecinţă, într-o anumită măsură ele sunt
mai bune decât scrisul, pentru că atât scrisul cât şi icoanele sunt
amintiri are lucrurilor spre care arată, dar acţionând ca memoriale,
icoanele sunt mult mai grăitoare decât scrisul pentru instruirea celui
care nu ştie să citească – pe motiv că pentru instruire ele sunt mult
mai de încredere decât scrisul.
Surpriza opacităţii evreilor şi a altora constă în reproşul [făcut]
creştinilor cum că cinstesc icoane ale sfinţilor, deşi nu au un contact
real cu sfinţii, deoarece aceşti oameni nu se ruşinează să facă acelaşi
lucru pentru care aduc acuzaţii creştinilor. Lasă-l pe evreu, sau pe
oricine altcineva, cu pretenţii la credinţă, să ne sfătuiască. Să
presupunem că un om scrie pe o bucată de hârtie numele prietenului
lui Dumnezeu, Avraam, sau ale Profeţilor lui Dumnezeu, Isaac, Iacov,
Moise sau David. Apoi, cineva, un inamic al acestor Sfinţi Profeţi, ia
hârtia, scuipă pe ea, o calcă în picioare şi o murdăreşte, din duşmănie
faţă de aceşti profeţi. Oare, săvârşitorul acestor fapte nu va merita, în
ochii lor, moartea, ca şi cum ar fi făcut aceasta chiar profeţilor? Este un
lucru asupra căruia nu există nici un dubiu. Se înţelege că numele nu
au nici o legătură reală cu profeţii. Totuşi, ar fi suficient ca ei să
cunoască acest lucru pentru a cinsti această bucată de hârtie, a-i
acorda mare atenţie şi a o trata cu respect.
Dacă icoanele sunt mai bune decât scrisul, după cum am
explicat, atunci, privitor la aceasta, ele stau înaintea numelor. De
aceea, făcând închinare la icoanele sfinţilor, nu prin adorare, ci prin
cinstirea sfinţilor, ce li se cuvine din partea tuturor credincioşilor, creştinii fac
închinare chiar la sfinţi în persoană. Şi acest lucru este suficient pentru
a justifica practica creştinilor de a se închina înaintea icoanele sfinţilor.

CAPITOLUL XIII

Rezumat: Mărturia profeţilor că icoanele sunt echivalente cu

scrierea, şi că ceea ce se face cu icoanele sau numele stabileşte
legătura cu ceea ce aparţine numelor sau icoanelor.

Dacă vrei să ştii din cuvintele lui Dumnezeu că icoanele sunt

echivalente cu scrisul atunci când funcţionează ca amintiri, ascultă ce
spune în Profetul Isaia:
„Sionul zicea: „Domnul m-a părăsit şi Stăpânul meu m-a uitat!” Oare
femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar
când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine. Iată, te-am însemnat în
palmele Mele; zidurile tale sunt totdeauna înaintea ochilor Mei! Cei ce
te vor ridica din ruini aleargă către tine şi cei ce te-au pustiit fug
departe de tine” (Isaia 49, 14-17).
În mod evident, după cum numele fiilor lui Israel gravate în piatră Îi
aminteau lui Dumnezeu să-i miluiască pe ei, tot aşa, icoana Sionului,
pe care Domnul Şi-a însemnat-o în palmele Sale, Îi amintea de Sion –
să arate compasiune pentru el şi pentru a-i aduce pe locuitorii săi
înapoi la el. El obişnuia să privească Sionul, însă numai icoana sa.
De aceea, în adevăr spunem că atunci când creştinii se închină la
icoanele sfinţilor, ei se pleacă chiar înaintea sfinţilor. Tot aşa, dacă
cineva arată, fie dispreţ, fie cinstire numelor profeţilor scrise pe o
bucată de hârtie, ei arată dispreţ sau cinstire profeţilor înşişi. Şi după
cum oricine care arată dispreţ faţă de aceste nume merită pe drept
cuvânt moartea, tot aşa, oricare dintre creştini care arată dispreţ
icoanelor sfinţilor, merită moarte duhovnicească; oricine le cinsteşte
are, neîndoielnic, dreptul la viaţă veşnică.
Şi iarăşi, de vrei să cunoşti din cuvântul lui Dumnezeu că icoanele şi scrisul sunt
egale, şi că ceea ce face cineva cu icoana sau cu scrisul reprezintă legătura cu ceea ce ele
indică, aşa cum am menţionat la început, ascultă cum vorbeşte Dumnezeu profetului
Iezechiel:
„Şi tu, fiul omului, ia-ţi o cărămidă şi pune-o înaintea ta şi sapă
pe ea o cetate, Ierusalimul. Apoi rânduieşte împresurare împotriva ei,
ridică întărituri şi val şi rânduieşte tabără împotriva ei; de jur
împrejurul ei aşează berbeci de spart zidul. Apoi ia o tablă de fier şi o
pune ca un zid de fier între tine şi cetate şi întoarce-ţi faţa spre ea, ca
şi cum ea ar fi împresurată, iar tu cel care o împresori. Aceasta va fi un
semn pentru casa lui Israel” (Iez. 4, 1-3).
Este evident că profetul a făcut o icoană a oraşului înaintea sa,
după cum i-a spus Dumnezeu. Toate cele făcute icoanei sale stabileau
o legătură cu el; i s-au făcut asemenea lucruri, ca cele din icoană.
Referitor la scris, el este egal, în această privinţă, cu icoana. Ceea ce se
face cu el, este ceea ce face legătura cu ce el indică, tot la fel ceea ce
cineva face cu o icoană, realizează legătura cu ceea ce icoana
reprezintă.
Cele ce urmează sunt scrise în Profetul Ieremia:
„Cuvântul pe care proorocul Ieremia l-a încredinţat lui Seraia, fiul lui Neria,
fiul lui Maaseia, când acesta a plecat la Babilon cu Sedechia, regele lui
Iuda, în anul al patrulea al domniei lui; Seraia era mare cămăraş.
Atunci a scris Ieremia către Seraia: „Când vei ajunge la Babilon, caută
să citeşti toate cuvintele acestea şi să zici: „Doamne, Tu ai grăit de
locul acesta că-l vei pierde aşa încât să nu rămână într-însul nici om,
nici animal, ci să fie pustietate veşnică.” Şi după ce vei isprăvi de citit
cartea aceasta, leagă o piatră de ea şi arunc-o în mijlocul Eufratului şi
zi: „Aşa se va cufunda Babilonul şi nu se va mai ridica din acea
nenorocire pe care o voi aduce asupra lui şi se va istovi”.” (Ieremia 51,
59-64).
Aşa cum ceea ce s-a întâmplat cu acest fragment scris a făcut
legătura cu Babilonul şi ceva asemănător s-a făcut cu el, tot aşa, ceea
ce profetul Iezechiel a făcut cu icoana sa, a făcut legătura cu
Ierusalimul.

CAPITOLUL XIV

Rezumat: Oricine se închină înaintea icoanei unui sfânt, îl imploră pe

sfânt să se roage lui Dumnezeu pentru el. Sfinţii sunt mijlocitori între
Dumnezeu şi om; atât prin viaţa lor, cât şi prin moartea lor, ei Îl fac să
fie mulţumit de om.

Iată dovada că atunci când creştinii se închină la icoanele

sfinţilor, intenţionând prin aceasta să-i cinstească pe sfinţi, această
cinstire este ceea ce facilitează legătura cu sfinţii înşişi. Oricine îi
cinsteşte pe sfinţi, merită, în mod neîndoielnic, cea mai mare răsplată
de la Dumnezeul Sfinţilor. Iar Sfinţii devin reprezentanţii lui la poarta
Domnului. Ei înalţă rugăciunile sale, le întăresc, şi cer împlinirea lor de
la Domnul, în numele lui. Deoarece, în bunătatea Sa Dumnezeu i-a
făcut pe sfinţi mijlocitori între El şi închinătorii Săi, şi pentru a stârni şi
interesul altora de a se bucura împreună cu El de ceea ce ei se bucură.
Uneori El se mânie pe slujitorii Săi şi le refuză ajutorul până când Sfinţii
Îl imploră.
Pentru aceasta există multe mărturii. Cine nu ştie că Dumnezeu S-a
mâniat pe israeliţi când adorau viţelul şi că a vrut să-i distrugă? Aşa că
Moise s-a suit la El, reuşind să-L abată de la mânia Sa şi să fie din nou
mulţumit de ei. Dumnezeu i-a spus: „Sunt mulţumit de ei doar pentru
tine” (vezi Ieşirea 32, 11-14).
Cine nu ştie că Dumnezeu a amintit doar situaţia Sodomei lui
Avraam, când acestuia i-a venit în minte să intervină înaintea Lui
pentru [locuitorii] ei? Într-adevăr, datorită lui Avraam îndurarea putea
veni asupra oamenilor ei.
Apoi a fost Profetul Elisei; oare nu i-a dat Dumnezeu atâta putere încât să
închidă şi să deschidă cerurile ca şi cum ar fi adus asupra sa ceva din
iconomia [divină]? Dumnezeu i-a dat putere şi nu a anulat cuvântul
sfântului Său profet. Mai degrabă, şi-a dus la împlinire hotărârile sale,
iar oamenii au venit să-l implore nu pe El, ci pe profetul Său,
binecuvântat de măreţia Sa. (Vezi 1 Regi 17, 1; 18, 1, 41-46).
Mărinimia [lui Dumnezeu] a întrecut orice închipuire, ca El să
refuze slujitorilor Săi mila Sa până când prietenii Săi o cer de la El
pentru ei, ca şi cum ar face cinste celor pe care îi iubeşte atât pentru
ceea ce ei cer [pentru ei şi pentru semeni] ca şi pentru Sine, şi chiar
mai mult! Căci El nu face acest lucru pentru cei pe care îi iubeşte
numai în timpul vieţii lor, ci chiar şi după moartea lor face ca cinstirea
lor de către oameni să continue în aşa măsură încât prin ei să
dobândim ascultare la El. De câte ori se menţionează în Sf. Scripturi că
binele s-a făcut pe seama lui Avraam, Isaac şi Iacov – după moartea
lor! Cât de adesea, după trecerea vremii lor, s-a făcut mijlocire prin ei!
Cât de adesea, după moartea lui David, Ierusalimul a fost salvat pe
seama lui David. Acest lucru este binecunoscut de oricine citeşte
Scriptura.
Prin urmare, creştinii au la îndemână un mare avantaj atunci când
se închină la icoane, întrucât aceasta este acţiunea care îi pune în
legătură cu sfinţii. Pe viaţa mea, nimeni nu poate să se ducă la icoana
unui sfânt şi să i se închine, fără a-l mişca pe sfântul a cărui imagine
este să se roage pentru el. Şi nici nu-l interesează pe cel care face
închinarea că nu se cer multe vorbe când se face închinăciune. Pe
viaţa mea, sfântul ştie mai bine decât el, ce îi este lui de folos. Aceasta
este o mare binecuvântare pe care o primeşte cel ce face închinare,
fără nici un efort. Cine nu râvneşte la aşa ceva?
După Dumnezeu, oare să nu dorim să punem înainte exemplul
împăraţilor pământului: cum cineva îi cinsteşte pe însoţitorii săi, pe
valeţii săi, miniştrii săi şi oamenii importanţi din preajma sa? Aceşti
oameni acţionează ca reprezentanţii cuiva la uşa regelui, asigurându-i
nevoile, atât în absenţa, cât şi prezenţa sa.

CAPITOLUL XV

Rezumat: Tablelor Legii li s-au acordat cea mai mare cinstire, pentru că pe ele
se afla scrierea Domnului; ele reprezentau o icoană a întrupării
Cuvântului lui Dumnezeu.

Cum poate cineva uita cea mai mare, cea mai renumită icoană, Tablele Legii
care au fost aşezate în chivotul Domnului şi pe care au fost imprimate
de degetul Domnului cuvintele pe care Domnul le-a adresat israeliţilor?
Nu era aceea, pur şi simplu, icoana Cuvântului lui Dumnezeu, Care
urma să Se întrupeze din Sfântul Duh şi în Fecioara Maria la plinirea
vremii?
Cuvântul lui Dumnezeu existent a fost pur şi simplu asemănat cu zece
cuvinte deoarece în mod ipostatic Cuvântul lui Dumnezeu este perfect,
şi numărul „zece” este cel mai perfect dintre toate numerele, pentru
că numărătoarea începe de la „unu” şi ajunge până la „zece”, apoi se
întoarce la „unu” şi se învârte în jurul său la infinit. Degetul lui
Dumnezeu este ştiut ca fiind Duhul Sfânt; când Domnul nostru Hristos
spune în Scriptură: „Iar Eu, cu degetul lui Dumnezeu, scot pe demoni”
(Luca 11, 20), un alt evanghelist aduce explicaţia şi pune în acelaşi loc
ca citat din cuvintele lui Hristos: „Iar Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe
demoni” (Matei 12, 28). Chivotul Domnului este Maria, în care a
sălăşluit Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, Care a fost îndumnezeit.
Păcatul nu a vătămat-o, aşa cum chivotul a fost din lemn nestricăcios,
acoperit cu aur în interior şi exterior. Dar aici nu este locul potrivit
pentru a face un rezumat al referinţelor asupra acestor icoane, sau să
ne întoarcem la modelele lor, lucru de care suntem conştienţi.
Din cauza gândirii lor nerafinate, evreii cred că ceea ce avem noi de spus
despre aceste semne sunt doar flecăreli. Vai de capul lor, ei nu înţeleg
că, întrucât s-a dovedit referitor la aceste lucruri că ele sunt icoane
pentru alte lucruri – atunci când Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Vezi să faci
acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte” (vezi Ieşirea 25,
40) – în consecinţă ele au referinţe şi înţelesuri. Iar ei nu se referă la un
înţeles mai valoros decât iconomia lui Hristos, care este speranţa
supremă atât pentru ei, cât şi pentru noi; toate profeţiile, în ţesătura
modurilor lor, o descoperă şi arată spre ea.
Întrucât, aşa cum am spus, problema este că discursul lui
Dumnezeu imprimat pe table era doar o icoană pentru întruparea lui
Hristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu, ca atare, profeţii obişnuiau
să se închine în prezenţa sa; leviţii obişnuiau să se închine înaintea sa;
norul cinstei lui Dumnezeu obişnuia să-l viziteze adeseori. Pentru
aceasta David a spus: „Scoală-Te, Doamne, întru odihna Ta, Tu şi
chivotul sfinţirii Tale” (Ps. 131, 8).
Crezi,o, evreule, că era un act de levitare în chivot, care era făcut
din lemn, când cineva îi poruncea să se ridice? Nu! Mai degrabă era o
referire la îngerul care i-a spus la Betleem: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe
mama Lui şi fugi în Egipt... fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L
ucidă” (Matei 2, 13). Astfel Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu S-a
sculat, El şi chivotul sfinţeniei Sale, care este Maria, şi a fugit în Egipt
pentru un răgaz, departe de furia evreilor împotriva Sa şi de căutarea
lor de a-L ucide. David a menţionat Betleemul în legătură cu aceasta în
spusele sale: „Iată am auzit de chivotul legii; în Efrata l-am găsit...” (Ps.
131, 6). Şi iată şi afirmaţia Profetului Isaia: „Iată Domnul vine pe nor
uşor şi ajunge în Egipt” (Isaia 19, 1).
Dacă te îndoieşti că aceste lucruri lipsite de viaţă sunt icoane ale
unor realităţi vii, cum să-l tratăm pe Iosua, fiul lui Navi? El a luat o piatră
mare şi a aşezat-o sub chivot, înaintea lui Dumnezeu, spunându-le fiilor lui
Israel:
„Aceasta va fi mărturie pentru voi, pentru că a auzit astăzi tot ce
Dumnezeu v-a spus. Şi va fi mărturie pentru voi şi în zilele de apoi,
când veţi fi renegat pe Domnul Dumnezeul vostru” (Cf. Iosua 4, 4-9).
Crezi tu, o, evreule, că această piatră a auzit cuvintele Domnului şi
că mărturiseşte pentru El în zilele de apoi, împotriva fiilor lui Israel? Ar
fi nebunie curată dacă nu ar fi o icoană care să semnifice o altă fiinţă
vie, care aude şi mărturiseşte.
De aceea, este asemenea cu ceea ce am spus despre cuvintele care erau înscrise pe
cele două table; ele erau o icoană pentru întruparea Cuvântului veşnic al lui
Dumnezeu. Nu este oare scrisul doar o icoană pentru cuvintele rostite?
Aşa că aceasta este o icoană a Cuvântului primordial şi glăsuitor, după
cum am spus la început.
Nimeni să nu fie surprins de evreul care nu înţelege aceste lucruri,
pentru că el este aspru şi superficial în gândire, după mărturia
profeţilor; orbirea este adânc înrădăcinată în inima sa. După cum
spune Sf. Pavel: „Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu
vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi” (Rom. 11, 8). Mai
degrabă, surpriza este că creştini, nesănătoşi la minte, întorc spatele
obiceiului de a aduce jertfă de închinare la icoana lui Hristos şi la
icoanele sfinţilor. Aceşti oameni nu se îndoiesc de faptul că icoana din
Vechiul [Testament] pe care am identificat-o este în acord cu
interpretarea pe care i-am dat-o noi. Ei gândesc că vechea icoană
merită cea mai mare cinstire, şi totuşi ei sunt cei care fug de la
cinstirea sfintelor icoane!

CAPITOLUL XVI
 Rezumat: Din cauza neagerimii [minţii] celor din vechime, Dumnezeu obişnuia
să împlinească tainele Sale printre ei doar cu ajutorul miracolelor pe
care ochii lor puteau să le vadă. Creştinii nu au nevoie de aşa ceva.
Totuşi, de dragul străinilor şi a creştinilor de cel mai mic rang, Dumnezeu
continuă să facă miracole în numele tainelor creştinismului şi în numele
relaţiei strânse a icoanelor cu cei pe care ele îi reprezintă.

Dacă aceşti creştinii spun că a cinsti tablele Legii, este a cinsti pe

Dumnezeu, pentru că norul cinstei Sale obişnuia să se coboare la ei,
după cum stă scris în Cartea Regilor (Vezi 1 Regi 8, 10-11), în timp ce
noi nu vedem ceva asemănător la icoanele care sunt în biserici, noi le
spunem că din pricina neagerimii [minţii] celor din vechime, tainele lui
Dumnezeu nu-au fost niciodată măreţe în evaluările lor dacă nu le puteau
vedea măreţia cu ochii lor proprii. Din acest motiv, atunci când au fost
oferite primele ofrande în Cortul Mărturiei, un foc s-a pogorât asupra lor
(Leviticul 9, 24), şi chiar asupra ofrandelor care erau jertfite în templul de
la Ierusalim când l-a construit Solomon (2 Paralipomena 7, 1).
Cât despre noi, creştinii, cărora ni s-a dat discernământ prin Sfântul
Duh, nu avem nevoie de acest fel de lucruri. De aceea, atunci când
Domnul nostru a dat Trupul şi Sângele Său ucenicilor Săi în foişorul de
sus din Ierusalim, El le-a înmânat doar pâine şi vin. El le-a spus:
„Acesta este Trupul Meu şi Sângele Meu” (Marcu 14, 22-24; Matei 26,
26-28). Iar mintea lor a fost pătrunsă de certitudinea cuvintelor Sale,
fără a vedea vreun semn măreţ arătându-se asupra celor împărtăşite
lor. Aceeaşi practică continuă printre creştini; ei oferă ofranda fiind
siguri că este Trupul şi Sângele lui Hristos, fără a vedea după
împărtăşire altceva decât ceea ce au pus înainte de a fi sfinţit.
La fel ca şi în cazul celorlalte taine, tot aşa trebuie să se
cinstească sfintele icoane, egale cu celelalte lucruri, cu o cinste
comparabilă cu cea arătată celorlalte lucruri, cu toate că nu apare
nimic cutremurător sau măreţ în legătură cu ele. Totuşi, de dragul
străinilor sau din pricina prostiei creştinilor de cea mai joasă speţă în
ceea ce priveşte respectarea religiei, Dumnezeu a făcut de fapt adesea
cunoscută măreţia tainelor creştinismului, după cum auzim în fiecare
zi, din relatările asupra cărora mintea nu se poate îndoi atâta timp cât
s-a ocupat în mod cinstit de ele.
După cum spunea Sf. Atanasie mai sus, El se vede în moaştele
Sfinţilor şi în icoanele lor. Şi chiar noi înşine vedem mirul care izvorăşte
din moaştele lor; el vindecă boli care depăşesc medicina umană. Mulţi
oameni au văzut demoni chinuiţi în faţa mormintelor lor şi alungaţi cu
asprime.
Chiar în zilele noastre a fost un martir binecunoscut, dintr-o familie de mari nobili
între străini, a cărui istorie este cunoscută la mari depărtări. Fie ca el să
ne pomenească lui Hristos în rugăciunile sale; el se numeşte Sf.
Antonie. El obişnuia să spună tuturor celor pe care îi întâlnea că a ajuns
să creadă în creştinism numai datorită unui miracol pe care l-a văzut în
legătură cu o icoană care aparţinea Sf. Teodor Martirul.
Mai este apoi icoana pe care evreii au realizat-o cândva în oraşul lor, Tiberias,
când au făcut icoana lui Hristos răstignit, pentru a-L batjocori. Unul
dintre ei a împuns icoana cu o lance, şi a curs din ea sânge şi apă.
Apoi, un orb care era de faţă s-a apropiat de ea; datorită bunei sale
intenţii, Duhul Sfânt a revărsat credinţă în inima sa. El le-a spus:
„Puneţi mâna mea pe locul unde este rana făcută de lance, ca şi eu să
pot lua parte, împreună cu voi la înjunghiere.” Când au pus mâna sa
acolo, el a şters puţin sânge şi apă şi şi-a uns ochii cu acestea, iar ei i
s-au deschis. După aceea, a luat ce a putut din acest dar şi l-a purtat în
diferite locuri. În acele locuri acest dar a devenit zestrea mânăstirilor şi
bisericilor; în acestea se săvârşesc miracole în numele darului lui
Dumnezeu (al-barakah), după cum auzim de la mulţi oameni, atât
necreştini, cât şi creştini. Una dintre aceste mânăstiri din regiunea Alep
este numită mânăstirea Sf. Anania, după numele purtat de evreul
credincios care a adus darul trimis de Dumnezeu (al-barakah) şi
povestea icoanei pe care am menţionat-o, vestită şi binecunoscută în
toate bisericile creştinilor.
Nimeni n-ar trebui să fie surprins de spusele noastre că icoanele
merită cinste şi că noi Îl vedem pe Hristos şi pe Sfinţi în icoanele lor, pe
care le privim, căci îl auzim pe Sf. Pavel spunând că icoanele sunt
realităţi chiar prin ele însele. De exemplu, cu referire la piatra din care
a ţâşnit apa pentru israeliţi (Ieş. 17, 6; Num. 20, 11), se spune că a fost
Hristos (1 Cor. 10, 4). Se ştie că acea piatră nu a fost Hristos Însuşi, dar
era o icoană a lui Hristos. De asemenea, în legătură cu Hristos,
Evanghelistul spune că stă scris: „Nu I se va zdrobi nici un os” (Ioan 19,
36). Acest lucru era scris doar despre mielul pe care israeliţii îl sacrificaseră în
Egipt la Paşte (Ieş. 12, 46), care reprezenta icoana lui Hristos.
Aceasta este o suficientă justificare din Vechiul [Testament] şi Noul
[Testament] pentru actul de închinare pentru cinstirea pe care o merită
icoanele Sfinţilor. Ar fi mai bine pentru orice creştin, nemulţumit cu
acest lucru, să devină evreu, din pricina întunecimii minţii sale.

CAPITOLUL XVII

Rezumat: Un reproş evreului, şi lui i se porunceşte să se închine la

altceva decât lui Dumnezeu. Mai mult, pentru că cinsteşte o piatră,
este de datoria sa să se închine celor patru râuri care izvorăsc din rai şi
să se închine în direcţia soarelui.

În ceea ce te priveşte pe tine, o, evreule, tu care susţii că nu trebuie

să se facă închinăciune decât lui Dumnezeu, rămânând ataşat
cuvântului lui Dumnezeu către tine, tu eşti cel care nu a înţeles
semnificaţia lui, şi nici nu o vei înţelege atât timp cât rămâi evreu. Ce
faci cu Profetul David? El îţi porunceşte să te închini aşternutului
picioarelor Domnului (Ps. 98, 5). Întrucât nu înţelegi semnificaţia
duhovnicească a Scripturii, pentru tine trebuie să fie pământul. După
cum Domnul i-a spus Profetului Isaia: „Cerul este scaunul Meu şi
pământul aşternut picioarelor Mele” (Isaia 66, 1). Aşa că ai datoria,
conform acestui citat, să te închini chiar pământului însuşi. În acelaşi
timp îi vei mai ironiza pe creştini pentru practica lor de a se închina la
icoanele lui Hristos şi ale Sfinţilor Săi, când tu eşti găsit făcând
închinare la fiecare bucăţică de murdărie din lada de gunoi?
Cât priveşte devoţiunea ta faţă de piatra care se află în Ierusalim,
dacă ţi s-ar permite accesul la ea, oricine poate citi va şti că o vei
săruta şi unge când vei sosi, şi acestea ca s-o cinsteşti. Aşa că, eşti
dator să te închini înaintea ei, întrucât ţi s-a demonstrat că actul de
prosternare se face câteodată prin cinstire.
Dar spune-ne ce te obligă pe tine faţă de această piatră? Ştiu că îmi
vei spune că vine din Rai şi de aceea trebuie să faci efortul de a o
cinsti. Dar spusele tale că a venit din Rai nu sunt o dovadă [în acest
sens], deoarece nu există nici o menţiune despre aceasta în vreunul
dintre profeţii tăi. Totuşi, întrucât tu consideri a fi o datorie de onoare a
cinsti această piatră pentru că, după cum spui, ea vine din Rai, noi
vom forţa nota în legătură cu judecata ta în ceea ce priveşte datoria ta.
În acest caz, cinsteşte şi închină-te la Eufrat şi Tigru, şi la celelalte
două fluvii, despre care Scriptura spune că izvorăsc din Rai (Facerea 2,
10-14).
Chiar înaintea acestui pasaj, este unul care te obligă să faci închinăciune
doar către răsărit, pentru că Raiul era la răsărit, după cum se spune în
Tora: „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” (Facerea 2,
8).

CAPITOLUL XVIII

Rezumat: O explicaţie a motivului pentru care Dumnezeu a

denunţat practica închinării la imagini, spunând public: „Să nu vă
închinaţi la ele etc.” (Ieşirea 20, 5).

Poate că unii creştini vor spune: „De ce Dumnezeu a denunţat în

Vechiul [Testament] această închinare la ele, spunând public: „Să nu-ţi
faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare, nici să nu te închini lor, nici
să-i venerezi?” (vezi Ieşirea 20, 4-5; Deut. 5, 8-9). Acelora le spunem
că israeliţii se comportau nebuneşte în ceea ce priveşte venerarea
idolilor. Dacă Dumnezeu în mod sincer le-ar fi dat permisiunea de a se
închina la imagini, ei ar fi folosit ca pretext cuvântul lui Dumnezeu şi ar
fi alergat nebuneşte spre închinarea la idoli.
Mai degrabă, Dumnezeu i-a tratat, pur şi simplu, ca un părinte
înţelept care are de a face cu un fiu încăpăţânat şi ignorant; el ştie că
dacă ar pune mâna pe o sabie, îşi va lovi pe fraţii săi şi pe cei din casă.
Regele doreşte ca fiul său să fie maestru în mânuirea sabiei, pentru a se
lupta cu ea împotriva duşmanilor săi. Dar el ştie că dacă pune sabia în mâna
sa, el va lovi cu ea doar pe cei din casă. Aşa că porunceşte că nu
trebuie niciodată să ţină o sabie în mâna sa.
Aşa este şi cu Dumnezeu; pentru că avea cunoştinţă de faptul că
israeliţii nu aveau capacitatea de a face distincţii [în cazul] închinării la
imagini, în scopul îndrumării lor spre calea cea dreaptă, departe de
calea greşită, El le-a interzis să se închine la orice chip. În Sfintele Sale
Scripturi, El a afirmat în taină practica închinării, până la venirea
creştinilor, care au fost dăruiţi cu inteligenţa şi subtilitatea minţii în
Duhul Sfânt. Ei o vor dovedi în practică, o vor recunoaşte şi vor venera
cu ea. Aşa cum îngerul i-a spus Profetului Daniel: „Iar tu, Daniele, ţine
ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii. Mulţi
vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa” (Daniel 12, 4).
Acesta este motivul pentru care Dumnezeu le-a interzis israeliţilor să
se închine la vreo imagine, în sensul literal al cuvântului, pe care
cineva, lipsit de inteligenţă, l-ar putea înţelege în mod strict.
Apostolii au recunoscut acest fapt; ei au permis ca icoanele să devină o
obişnuinţă în bisericile creştinilor. Ele puteau fi cinstite şi se putea face
închinare în faţa lor, recunoscându-se faptul că nimeni nu se temea în
cazul creştinilor pentru ceea ce stârnise teamă în cazul israeliţilor.
Dumnezeu a procedat în acelaşi fel cu israeliţii cu privire la alimente,
dând interdicţii şi declarând pentru ei multe produse în afara legii.
Pentru ei le-a numit acele lucruri „necurate”, cu scopul ca prin acest
nume ei să le găsească respingătoare şi astfel să le evite. Căci erau
covârşiţi de poftă; erau asemenea câinilor, neavând stăpânire, de a se
abţine de la dorinţele lor. Astfel îi numeşte Dumnezeu în Profetul Isaia:
„Aceştia sunt câini hrăpăreţi care nu se mai satură; sunt păstorii care
nu pricep nimic. Toţi umblă în căile lor şi se silesc pentru câştigul lor”
(Isaia 56, 11).
Este clar că Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a ataşat cuvântul
„necurat” la ceva din creaţia Sa, hotărând asupra lucrurilor după cum
era potrivit israeliţilor, proporţional cu necunoaşterea lor. El a folosit, în
mod public, eticheta de „necurat” în porunca prin care îi instruia. Dar este bine cunoscut
că în ceea ce a creat Dumnezeu, nu este nimic „necurat”. După cum se
spune în Torah: „Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau
bune foarte” (Facerea 1, 31). Ceea ce este bun, nu este necurat. După
cum spune Sf. Apostol Pavel: „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu
este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire” (1 Tim.
4, 4).
După cum Dumnezeu a interzis aceste lucruri şi de dragul
israeliţilor le-a numit public necurate, dar a păstrat curăţia şi
legitimitatea lor ca o taină în Scripturile Sale, pentru a fi înţelese la timpul
potrivit, tot aşa în mijlocul aceloraşi oameni a numit public actul de
închinare la imagini o practică abominabilă. După cum am explicat, El şi-a
învăluit în taină bunătăţile din Scripturile Sale, de dragul instruirii
creştinilor, cărora urma să li se dea Duhul Sfânt, care nu fusese dat
acestor oameni. După cum spune Mântuitorul în Evanghelie: „Cel ce
crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din
pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L
primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că
Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 38-39).
Dumnezeu a restrâns [pentru] israeliţi practica închinării şi a venerării; El
n-a lăsat-o să depăşească anumite limite în public, în conformitate cu
cele spuse de El: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur
să-I slujeşti” (Deut. 6, 13; ca şi în Matei 4, 10). Dumnezeu a tăinuit pe
Fiul şi pe Duhul, fiecare dintre Ei Dumnezeu deplin, asemenea Lui, din
Fiinţa Sa, şi la fel ca El demn de închinare, aşa încât această practică să
nu devină motiv pentru ei de a accepta alţi dumnezei împreună cu El –
din pricina maniei lor de a venera mulţi dumnezei şi de a se închina lor.
El a tăinuit cunoaşterea acestei realităţi în toate Scripturile Sale,
pentru a ieşi la iveală la plinirea vremii.
În ceea ce-i priveşte pe creştini, El le-a declarat deschis, în modul cel
mai răspicat: Dumnezeu are un Fiu şi un Duh, fiecare din ei este
Dumnezeu asemenea lui Dumnezeu, şi din propria Sa Fiinţă. Aşa că ei
îl venerează pe Fiul şi pe Duhul împreună cu Dumnezeu, dar nu se
închină la mai mulţi dumnezei. Mai exact, ei spun că Dumnezeu, şi Fiul
Său, şi Duhul Său, sunt un singur Dumnezeu, pentru că mintea lor are
această subtilitate de a înţelege acest lucru, întrucât Duhul Sfânt S-a
revărsat asupra lor la răstignirea lui Hristos, ceea ce este slava Sa,
după cum am spus. Ca urmare, nimeni nu trebuie să nege lui Dumnezeu
faptul că El le-a interzis israeliţilor, în mod vădit, să se închine la vreo
imagine de orice fel, pentru motivul pe care l-am citat, dar El i-a
inspirat pe Apostoli să le dea creştinilor permisiunea pentru acest
lucru, asupra cărora nimeni nu se teme, după cum existau temeri
pentru ceilalţi. Ce creştin aţi văzut vreodată adorând vreunul dintre
aceste chipuri? Ferească Dumnezeu!
Cât despre israeliţi, ei au adorat şarpele de bronz pe care Moise l-a
făcut în deşert. Ei l-au tămâiat până când regele Iezechia a curmat
aceasta, după cum se spune în Cartea Regilor (4 Regi 18, 4). Moise şi
cei care i-au urmat l-au lăsat ca un memorial, aşa încât să fie slăvit
Dumnezeu în numele său; în deşert, israeliţii au fost salvaţi de
muşcătura letală de şarpe privindu-l (Numerii 21, 9). Şi astfel,
israeliţilor li s-a îngăduit să dea slavă lui Dumnezeu prin mijlocirea lui;
dar în rătăcirea lor, ei îl adorau, cu toate că le fusese dată cea mai
severă interdicţie privind închinarea sau adorarea vreunei asemănări
sau imagini. Aşa încât cum ar fi fost dacă li s-ar fi făcut o concesie mai
mare în această problemă?
Iată doar puţin din cantitatea mare de material din Sfintele
Scripturi care arată că Dumnezeu a dat acest fel de poruncă israeliţilor,
doar proporţional cu ceea ce puteau primi în acea vreme, nu în
conformitate cu adevărul potrivit dorinţei Sale. De exemplu, în
problema divorţului, care le fusese îngăduit de Moise, El a spus
scribilor lor: „Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a scris porunca
aceasta; dar de la începutul făpturii, bărbat şi femeie i-a făcut
Dumnezeu. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
lipi de femeia sa. Şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi, ci
un trup. Deci ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”
(Marcu 10, 5-9).

CAPITOLUL XIX

Rezumat: Dovezi adiţionale din Sf. Scriptură şi din alte sisteme de

gândire analoage pe aceeaşi linie de raţionare.

Un semn că lucrurile sunt aşa după cum spunem – şi anume că

Dumnezeu a adaptat, pur şi simplu, aceste porunci pentru israeliţi, nu
după cum Şi-ar fi dorit El, ci în conformitate cu ceea ce ei puteau să
ducă – sunt cuvintele Sale din Profetul Iezechiel: „Ba încă le-am dat şi
legi care nu erau bune şi rânduieli prin care ei nu puteau trăi”
(Iezechiel 20, 25). Înaintea acestui verset, El spune: „Legile Mele nu le-au
păzit; n-au împlinit ceea ce omul trebuie să împlinească, ca să fie viu”
(Iezechiel 20, 21). Oare nu vedeţi clar că El spune atât despre
poruncile Sale că ele nu erau bune, cât şi despre rânduielile Sale că
nimeni nu trăieşte conform lor, deşi ar trebui să trăiască după ele?
În relaţiile Sale cu israeliţii, Dumnezeu se aseamănă cel mai mult
cu un rege care are un fiu şi care era atât de împătimit de jocuri încât îi era
imposibil de a se abţine de la ele, nu pentru că era incapabil de a face
acest lucru, ci din cauza slăbiciunii dorinţei sale. El obişnuia să se joace
cu cuţite, iar tatăl său se temea că într-o zi el va fi lovit de un cuţit şi
acesta îl va omorî. Şi totuşi băiatul nu suporta să i se interzică să se
joace. Din acest motiv, tatăl său îi spunea: „Fiule, nu te juca cu cuţitul,
joacă-te cu mingea.” Apoi îi lăuda avantajele pe care jocul cu mingea
le avea înaintea sa şi încerca să i-l facă plăcut. Se ştie că dorinţa
tatălui pentru fiul său nu era aceea ca el să se joace cu mingea, ci ca el
să renunţe definitiv la joc şi să se dedice literaturii, filosofiei, şi unor
lucruri importante, folositoare. Această tactică a tatălui faţă de fiul său
nu este o definire corectă a realităţii. Fiul său va renunţa la aceasta
când mintea sa va ajunge la maturitate. În acest mod S-a purtat
Dumnezeu cu israeliţii.
Ca urmare, nu este drept ca „fiarele” [care există] între noi, creştinii, aceia
care nu vor să se închine la icoanele sfinţilor, să folosească împotriva
noastră cuvintele lui Dumnezeu către israeliţi: „Să nu-ţi faci chip
cioplit, nici vreo înfăţişare a celor ce sunt sus în cer, sau jos pe pământ,
sau în apă şi sub pământ. Să nu te închini lor, nici să le slujeşti...”
(Deut. 5, 8-9). Deoarece, declaraţia deschisă că este nedemn a te închina
la aceste asemănări, este asemenea declaraţiei publice privind necurăţia
animalelor pe care le-a interzis; El a susţinut că erau necurate şi că ei
deveneau necuraţi mâncându-le. Dar în Scripturile Sale, oamenilor inteligenţi
le-a dezvăluit în mod limpede că nimic din creaţia Sa nu este necurat;
El le-a arătat că a numit „necurat” lucrul pe care l-a interzis, doar dintr-
un anumit motiv şi nu pentru că era într-adevăr necurat.
 Ca urmare, în Scripturile Sale El le dezvăluie simplu celor ce pot discerne
că închinarea în faţa unei icoane, închinare pe care o merită, este
bună, aşa cum am demonstrat. El i-a făcut să înţeleagă că a denunţat
acest lucru ca fiind necuvenit şi l-a interzis doar într-un anume privinţă,
şi nu pentru că era într-adevăr respingător.
Dacă evreul spune că Dumnezeu nu interzice ceea ce este permis
şi nici nu numeşte „necurat” ceea ce este permis, vom întoarce
judecata lui împotriva sa. Noi îi spunem, cele interzise să nu fie
îngăduite, şi nici cele interzise să fie numite „bune”, ceea ce El a numit
abominabil pentru tine şi a desemnat ca necurat, [le-ar fi numit El astfel]
dacă nu ar fi înţeles că era vorba de necurăţia despre care vorbim? El,
binecuvântat să fie!, nu ar fi fost consecvent nici în înţelegere, nici în
vorbire. Mai mult ar fi oscilat atât în cuvânt, cât şi în cunoaştere.
Departe de El intenţia de a fi aşa!
Dar ceea ce spunem este adevărat; El doar a declarat anumite animale
necurate şi ruşinoasă practica de a face închinare la asemănări, nu
pentru că meritau a fi numite necurate din partea Sa, ci în virtutea
îngăduinţei de care am vorbit în legătură cu israeliţii şi cu atitudinea lor
copilărească. După cum Sf. Pavel le-a spus în epistola sa:
„În privinţa aceasta avem mult de vorbit şi lucruri grele de tâlcuit,
de vreme ce v-aţi făcut greoi la auzit. Căci voi, care de multă vreme s-
ar fi cuvenit să fiţi învăţători, aveţi iarăşi trebuinţă ca cineva să vă
înveţe cele dintâi începuturi ale cuvintelor lui Dumnezeu şi aţi ajuns să
aveţi nevoie de lapte, nu de hrană tare. Pentru că oricine se hrăneşte
cu lapte, este nepriceput în cuvântul dreptăţii, de vreme ce este prunc.
Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă
simţurile învăţate să deosebească binele şi răul” (Evrei 5, 11-14).
Aşa că israeliţii au rămas copii după o reţinere îndelungată de la
învăţătură. Cum să nu fi fost potrivit pentru Dumnezeu să discute cu ei
aşa cum cineva vorbeşte cu copiii, cu povestiri care îi atrag? E
asemenea unei mame, atunci când vrea să îşi înţarce copilul; ea dă
laptelui denumiri urâte, nu pentru că i se cuvin astfel de nume, ci doar
pentru a-l opri şi a-l îndepărta pe copil de el, pentru că în stadiul vieţii
în care este, nu îi este potrivit.
La fel, Dumnezeu a atribuit nume urâte practicii închinării la icoane şi
animalelor interzise, nu pentru caracterul lor, ci pentru că nu erau
potrivite pentru evrei la acea perioadă din viaţa lor. Când s-au
maturizat, Hristos a vorbit limpede în Evanghelia Sa, în opoziţie cu
ceea ce spusese în Lege. El le-a spus oamenilor de pretutindeni: „Nu
ceea ce intră în gură spurcă pe om” (Mat. 15, 11). Şi le-a îngăduit
Apostolilor să se închine la icoane; El a dezvăluit ceea ce era ascuns în
ghicituri pentru oamenii de rând dintre cei din vechime.
Credem că am stăruit destul de mult cu mărturii din Sfintele
Scripturi şi cu studierea lor, pentru a justifica practica închinării la
sfintele icoane. Singurul necaz ar fi dacă am omite câteva pasaje, pe
care le-ar putea folosi un adversar, pasaje pe care noi să nu le fi citat
aici şi în felul acesta ne-am afla într-o situaţie jenantă. Rezultatul este
că nici un creştin nu va fi cuprins de nelinişte la săvârşirea închinării, al
cărei avantaj este atât de mare.

CAPITOLUL XX

Rezumat: Respingerea celui care spune că Dumnezeu are autoritatea de

a porunci una şi alta, în timp ce este nepotrivit ca oamenii să fie în
dezacord făţiş cu cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu le-a poruncit acest
lucru.

La început am declarat că deşi Dumnezeu le-a poruncit israeliţilor în

mod public să nu facă nici un fel de asemănare, El i-a poruncit lui Moise că
facă doi heruvimi şi şarpele [din bronz] (Ieşire 25, 18; Numerii 21, 8-9).
Prin aceasta El a arătat că din partea Sa interzicerea era doar un
exerciţiu de oikonomia, conform proiectului voinţei Sale.
 Cineva ar putea spune că Dumnezeu are autoritatea de a porunci şi
una şi alta, dar oamenii nu pot face nimic împotriva poruncii lui
Dumnezeu, dacă El nu a hotărât ca să facă aşa. Spunem acestei
persoane că Dumnezeu a poruncit, în mod vădit, ca nimeni să nu se
închine la nimeni altcineva decât Lui. Dar Profeţii se închinau în faţa
oamenilor, fără ca Dumnezeu Însuşi să le fi poruncit să se închine la
oameni, deoarece ei au înţeles sensul declaraţiei Sale cu privire la
interdicţie.
Solomon, fiul lui David, a înzestrat cu multe imagini lăcaşul pe care l-a
construit pentru Dumnezeu în Ierusalim: heruvimi, fructe, lei etc., fără o
poruncă specială din partea lui Dumnezeu pentru aceasta. În Cartea
Regilor se spune că David i-a dat lui Solomon un model al lăcaşului şi al
lucrurilor pentru acesta, pe care le-a descris (1 Paralipomena 28, 11-
19). Mai degrabă, el îi descrie modelul potrivit capacităţii sale
intelectuale. Aceşti doi profeţi au făcut ceea ce au făcut, pentru că au
înţeles sensul cuvintelor lui Dumnezeu că nu trebuia să se facă nici o
asemănare; ei ştiau că acest lucru nu era în sine însuşi în conformitate
cu voinţa Sa.
David a mâncat chiar pâinea care se obişnuia a fi pusă înaintea
Domnului, pe care nimeni, în afară de preoţi, nu avea voie s-o
mănânce, decât numai dacă Dumnezeu nu poruncea cuiva s-o
mănânce. (1 Regi 21, 4-6). Macabeii permiteau lupta pentru viaţă în
ziua Sabatului, fără ca Dumnezeu să le fi dat vreo poruncă în legătură
cu aceasta (1 Mac. 2, 41). Dar nu ar fi corect ca cineva să spună că
David şi macabeii obişnuiau să facă vreo concesie de la porunca lui
Dumnezeu, sau că obişnuiau s-o încalce din constrângere. Pe viaţa
mea, Antioh, regele grec (Antiohus IV Epiphanes, 175-164 î. H.), a exercitat presiune
asupra celor şapte macabei şi asupra bătrânului lor învăţător, Eleazar; el
a poruncit [să fie supuşi] la tot felul de torturi, pentru a-i determina să
mănânce carne de porc, dar ei au refuzat şi au murit în torturi (2 Mac.
6, 18-7, 41).
 Ba mai mult, oamenii duhovniceşti au făcut concesie de la porunca
referitoare la pâine şi la respectarea Sabatului, însă ca recunoaştere a
faptului că Dumnezeu a dat, în mod public, poruncă maselor numai ca
exerciţiu în oikonomia, şi nu pentru că în ceea ce îl privea ar fi avut un
caracter absolut. Hristos a confirmat înţelegerea lor, prin abolirea
obiceiului privind pâinea şi respectarea Sabatului.
Sabatul era o desfătare pentru masele de evrei, după cum se spune
în Profetul Isaia (Is. 58, 13). Dar Moise, Ilie şi Daniel, în loc de
desfătare, au făcut din Sabat o zi de post: primul dintre ei a flămânzit
de două ori timp de patruzeci de zile (Ieşirea 24, 18; Deut. 9, 25); al
doilea a flămânzit timp de patruzeci de zile (1 Regi 19, 8); al treilea a
flămânzit timp de douăzeci şi una de zile (Dan. 10, 2). Aşa că aceşti
trei profeţi au acţionat în contradicţie cu Legea dată marii populaţii,
fără ca Dumnezeu să le fi dat vreo poruncă să facă acest lucru, pentru
că au înţeles sensul cuvântului lui Dumnezeu. El a făcut Sabatul o
desfătare pentru evrei, din pricina poftei lor la mâncare, doar aşa ca
acesta să-i ducă spre a-l respecta, şi respectându-l, să poată ajunge la
cunoaşterea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, şi să nu
venereze nimic altceva. După cum se spune în Tora, cu ocazia ieşirii
israeliţilor:
„Şi a vorbit Domnul cu Moise şi a zis: Spune fiilor lui Israel aşa:
Băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt
semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul,
Cel ce vă sfinţeşte” (Ieşirea 31, 12-13).
Puţin mai încolo, El spune:
„Să păzească deci fiii lui Israel ziua odihnei, prăznuind ziua
odihnei din neam în neam, ca un legământ veşnic. Acesta este semn
veşnic între Mine şi fiii lui Israel, pentru că în şase zile a făcut Domnul
cerul şi pământul, iar în ziua a şaptea a încetat şi S-a odihnit” (Ieşirea
31, 16-17).
Din nou, Ilie a acţionat în contradicţie cu Legea ridicând un loc de
sacrificiu lui Dumnezeu în alt loc decât în templul din Ierusalim, şi
pregătindu-l în alt mod decât cel descris de Lege (3 Regi 18, 30-35),
fără ca Dumnezeu să-i fi poruncit să facă acest lucru, ci doar pentru că
a cunoscut sensul cuvântului lui Dumnezeu din Lege. El le-a interzis
israeliţilor să ridice un loc de sacrificiu în orice loc doar pentru că
obişnuiau să ofere sacrificii demonilor. După cum se spune în Levitic:
„Dacă un om dintre fiii lui Israel sau dintre fiii străinilor care
locuiesc între ei va face ardere de tot sau jertfă, şi nu o va aduce la uşa
cortului adunării, ca să o aducă jertfă înaintea Domnului, omul acela se
va stârpi din poporul său” (Lev. 17, 8-9).
Şi mai înainte s-a spus: „Ca să nu-şi mai aducă ei jertfele lor la idolii după care
umblă desfrânând. Aceasta să fie pentru ei aşezământ veşnic în neamul lor” (Lev. 17, 7).
Mai mult, după cum cunosc învăţătorii Scripturii, Dumnezeu a
limitat sacrificiile israeliţilor la Cetatea Sfântă, aşa că atunci când El o
va distruge prin mâinile romanilor, după venirea lui Mesia, sacrificiile
lor să fie fără valoare şi urâte înaintea lui Dumnezeu. Aşa că, Ilie
Profetul, cunoscând aceşti factori, a acţionat în contradicţie cu Legea,
care îndruma întreaga populaţie, fără ca Dumnezeu să-i fi vorbit.
Ca urmare, în facerea imaginilor şi a asemănărilor, Sfinţii au acţionat în
contradicţie cu Legea publică: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de
asemănare din câte sunt, şi nici să nu te închini lor” (Ieşirea 20, 4-5).
Deci, ce are de spus acela care susţine că Dumnezeu are autoritatea
să poruncească şi una şi alta, şi că nu este corect ca oamenii să
acţioneze în mod public împotriva poruncilor lui Dumnezeu, în afara
poruncii lui Dumnezeu? Pe viaţa mea, am arătat limpede că Sfinţii au
acţionat în mod public în contradicţie cu porunca lui Dumnezeu, fără
acordul Său, datorită recunoaşterii motivului pentru care a dat
porunca. Aceasta confirmă ceea ce am spus despre faptul că
închinarea la icoanele Sfinţilor este datoria fiecăruia care cunoaşte
Scripturile lui Dumnezeu.
 CAPITOLUL XXI

Rezumat: Respingerea fiecărui [ins] care ne spune: „Întrucât consideri corect

să te închini la icoana cuiva care merită cinstire, închină-te mie care
sunt chipul lui Dumnezeu.”

Aceştia sunt oameni care spun că dacă icoanele sfinţilor sunt

vrednice de cinstire prin închinare, poţi să te închini şi mie; eu sunt,
spun ei, cineva care este chipul lui Dumnezeu. Noi spunem, tu eşti cel
ce a distrus chipul lui Dumnezeu în tine. Chipul lui Dumnezeu se
aseamănă acum doar cu fiica regelui, care era cea mai frumoasă
persoană, a cărei icoană a fost cea mai frumoasă icoană. După aceea,
un om a pus mâna pe icoană, i-a şters ochii, i-a tăiat urechile şi nasul,
i-a amputat picioarele, i-a retezat degetele, i-a înnegrit culorile, şi a
distrus-o cu totul. În posesia sa, ea a devenit cea mai urâtă şi cea mai
respingătoare icoană. Sau se aseamănă cu ceara pe care era cea mai
frumoasă asemănare, reprezentând într-adevăr pe fiica regelui, dar un
om a luat-o şi a transformat-o în asemănarea unui porc.
Pe viaţa mea, după cum ceara permite ca asemănarea de pe ea
să poată fi schimbată, datorită libertăţii tale, natura ta îţi permite să
faci din ea fie o imagine a lui Dumnezeu, dacă doreşti aceasta, sau o
imagine a lui Satan sau a unei fiare, dacă doreşti aceasta.
Aşadar spune-mi, după recunoaşterea fiicei regelui, dacă ţi-au fost
arătate aceste trăsături, oare nu ai spune că ele nu sunt, desigur,
reprezentări ale fiicei regelui? Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tine; fără
nici un fel de constrângere ai acţionat în mod contrar în purtarea
chipului lui Dumnezeu în trăsăturile tale personale. Prin renunţarea
dintre virtuţile tale la răbdare, calm, generozitate, bunătate, milă şi
dreptate, şi prin îndepărtarea ta de la acţiuni lăudabile comparabile
celor menţionate, şi prin ataşarea ta la cele exact opuse, până la
punctul de asemănare a ta cu Satan sau cu o fiară, noi îţi spunem că
nu eşti chipul lui Dumnezeu. De aceea noi nu ne vom închina ţie, după
cum ne este practica de a face închinăciune Sfinţilor sau icoanelor lor.
Aceştia sunt cei care în ei înşişi sunt chipuri ale lui Dumnezeu datorită
faptului că s-au dezbrăcat de omul cel vechi, cu toate defectele sale,
după cum spune Sf. Apostol Pavel, şi s-au îmbrăcat cu cel nou, care se
înnoieşte după chipul Creatorului său ( Col. 3, 9-10). În ceea ce-i
priveşte, ne vedeţi făcând închinare chiar la moaştele lor, după
moartea lor, pentru că ei au devenit vase ale Sfântului Duh, care nu-i
părăseşte, nici pe timpul vieţii şi nici în moarte.
O mărturie pentru aceasta este Profetul Elisei. După moartea sa,
osemintele sale au înviat un mort (IV Regi 13, 21). Până în ziua aceasta
ele se află în mâinile creştinilor; din ele izvorăşte mir care vindecă
lepra, după cum am văzut cu ochii noştri. Aceste sfinte moaşte se află
într-un sat numit Salqin, în districtul Antiohiei, şi, de asemenea, în altă
parte. Aceasta se potriveşte cu ceea ce am menţionat deja cu privire la
minunile săvârşite de sfintele moaşte, pe care le vedem şi în ziua de
astăzi. Pe acest temei oamenii inteligenţi înţeleg că Duhul Sfânt
sălăşluieşte în ele.

CAPITOLUL XXII

Rezumat: Mărturie asupra faptului că pentru noi starea materiei,

înainte de imprimarea scrisului sau a unei icoane pe ea, nu este
aceeaşi cu starea ei de îndată ce ea a fost imprimată.

Încheiem aici respingerea motivelor pe care oamenii le aduc, în mod ignorant, ca

argumente din Sfânta Scriptură. Acum dorim să dezvăluim motivul cercetării
icoanelor, să ne edificăm dacă cinstirea sau dispreţul cu care cineva le
tratează aduce bucurie sau tristeţe acelora ale căror icoane sunt. În
legătură cu aceasta, cercetătorii trebuie să afle dacă sau nu, atunci
când o scriere sau o icoană este imprimată pe o substanţă materială,
situaţia acesteia în ochii oamenilor este aceeaşi ca şi situaţia de dinainte ca
scrierea sau icoana să fi fost imprimată pe ea.
Dovadă în acest sens pentru voi este materialul pe care un rege
ar putea să-şi aplice sigiliul pentru [iertarea] unui număr de
aproximativ o sută de mii de oameni, împotriva cărora s-a emis
sentinţa de condamnare la moarte. În sine materialul nu are nici o
valoare. Când sigiliul regelui este aplicat pe el, în vederea eliberării
acestui număr de oameni, valoarea lui întrece orice calcul. Acelaşi
lucru se întâmplă cu o bucată de hârtie, pe care este pusă semnătura
regelui în cazul menţionat de noi.
Oricine are dubii în această privinţă, ar trebui să înveţe lecţia de la
cele două table ale Legii lui Dumnezeu. Ele sunt două pietre, dar atunci
când cuvintele au fost înscrise pe ele de Mâna Domnului, ele au fost
cinstite de Dumnezeu şi om, dincolo de care nu se află nimic mai
sublim.
Tora şi Evanghelia, amândouă sunt, pur şi simplu, scrise pe foi de
pergament. Înainte ca spusele lui Dumnezeu să fie scrise pe ele, foile
de pergament nu aveau nici un fel de cinstire în ochii vreunei
persoane. Dar de îndată ce se confirmă că Cuvântul divin se află pe
ele, ele sunt înnobilate şi li se acordă cea mai înaltă cinstire, până la
punctul în care dacă cineva va îndrăzni să le ardă sau să le
pângărească din necredinţă faţă de ceea ce este scris pe ele, sau din
dispreţ faţă de acestea, el merită moartea din partea celor ce cred în
acestea, şi acest lucru este cunoscut tuturor.

CAPITOLUL XXIII

Rezumat: Respingerea tuturor celor care spun despre cinstirea sau dispreţul cu
care este tratată icoana lui Hristos, că bucuria pe care o dă nu ajunge
la Hristos în acelaşi mod ca atunci când o icoană a mamei sau a tatălui
este tratată astfel între noi.
 Dintre toate icoanele voi menţiona aici icoana lui Hristos, Dumnezeul
nostru, întrupat din Sfânta Fecioară Maria, deoarece în oraşul nostru,
Edessa, [cetatea] „cea Binecuvântată” este cinstită cu închinare, în
special în răstimpul sărbătorilor şi al pelerinajelor care îi sunt proprii.
Dacă există vreun creştin ce se împotriveşte a face închinare la
icoană, aş dori ca chipul tatălui său să fie pictată pe uşa bisericii
Icoanei lui Hristos. Aş invita pe toţi cei care se închină icoanei lui
Hristos, atunci când pleacă de acolo, să scuipe chipul tatălui acelei
persoane, mai ales dacă tatăl lui a fost acela care i-a dat legământ să
nu se închine la sfintele icoane. Scopul meu ar fi să văd dacă el se
supără sau nu pentru acest lucru.
Nu există nici o îndoială în legătură cu aceasta; această persoană
ar fi deosebit de fericită să răsplătească celui care face acest lucru
chipului tatălui său, mergând până la a-i lua viaţa în compensaţie! De
aceea noi îi spunem că dacă mânia privind abuzul asupra chipului tatălui
tău te afectează într-atât încât te aduce până la acest punct, să
înţelegi că în acelaşi mod te afectează bucuria [ce izvorăşte din]
cinstirea icoanei lui Hristos. El va răsplăti tuturor celor care se închină
la ea cu binefaceri ce contrabalansează răul pe care urmează să-l faci
oricui scuipă chipul tatălui tău – şi chiar mai mult, într-o aşa măsură
încât mărinimia Sa nu poate fi cuprinsă de imaginaţie.
De exemplu, să presupunem că a existat un rege a cărui mamă a
fost defăimată printre oamenii simpli de către un om care era
vagabond, şi oamenii obişnuiţi puteau recunoaşte atât trăsăturile
mamei regelui cât şi trăsăturile omului din pricina căruia a fost
defăimată. Apoi cineva a pictat pe un panou o imagine a mamei regelui
în împreunare trupească cu vagabondul, şi răspândeşte vestea acesteia prin
oraş, colindând străzile şi aleile şi căutând o ocazie ca s-o expună. Care
crezi că va fi situaţia persoanei în faţa regelui? Oare regele nu-i va tăia
mădular după mădular? Nici o îndoială despre aceasta! Iar dacă
săvârşitorul acestui fapt ar încerca să ofere scuze regelui, spunându-i:
„Nu am făcut nimic mamei tale; am făcut ceva cu penelul şi câteva
culori”, regele s-ar mânia şi mai mult din pricina aroganţei şi a
grosolăniei din mintea sa.
Aşa că este suficient să spunem că Hristos, Domnul nostru,
Împăratul ceresc, va cinsti pe toţi cei ce răspândesc vestea icoanei
Sale, şi care i se închină. În acelaşi mod, El va alunga şi îndepărta din
împărăţia Sa pe tot cel ce tratează icoana Sa cu dispreţ şi care, dintr-o
aroganţă ca cea pe care am menţionat-o, refuză să-i aducă act de
închinare.

CAPITOLUL XXIV

Rezumat: Creştinii care fac icoane ale lui Hristos şi ale Sfinţilor Săi
în bisericile lor, şi care se închină icoanelor lor, acţionează în acest fel
plini de recunoştinţă faţă de Hristos şi merită răsplata cea mai mare de
la El. Dacă cineva dintre ei abandonează această practică, se exclude
el însuşi de la ceea ce toţi ceilalţi merită.

Înţelegeţi, fraţii mei, că creştinii nu îşi arată recunoştinţa faţă de

Hristos în vreun alt chip care să poată fi comparat cu modul în care îşi
arată recunoştinţa către El atunci când aşează icoane ale Sale în
bisericile lor şi prin închinarea la icoana Sa, mai ales când pun o icoană
a Sa, răstignit în mod ruşinos.
Este asemenea unui rege, care a condus toată lumea, ai cărui înţelepţi erau
neştiutori în comparaţie cu înţelepciunea sa. Era cel mai puternic om,
îmbrăcat în purpura cea mai minunată, al cărui cap a fost încoronat cu
o coroană strălucitoare. Frumuseţea sa depăşea tot ce era minunat, şi
privitorii nu îi puteau privi faţa sa. Mulţi îi erau devotaţi, şi se bucurau
să-i arate dragoste; ei îi acordau cea mai mare cinste.
În înţelepciunea sa, acest rege avea în vedere un proiect pe care
şi-l dorea, [şi anume] să se ascundă de cei din jurul său. El s-a
deghizat; şi-a scos purpura, şi-a dat jos coroana, a coborât de pe tron şi s-
a îmbrăcat în haine sărăcăcioase, umile, obişnuite. Apoi le-a dat
duşmanilor săi acces la poziţia sa în locul său, iar ei l-au bătut şi l-au
supus la multe umilinţe. L-au atacat cu brutalitate, batjocorindu-l; l-au
ironizat, s-au bucurat de nefericirea sa, şi au strigat la el în batjocură.
Atunci când majoritatea celor care îşi căutaseră adăpost alături de el, l-
au părăsit, nemulţumiţi de el, o parte dintre ei a rămas, punând în
faptă dragostea pe care o pretindeau faţă de el. Au stat neclintit alături
de el în starea sa de dizgraţie, mergând împreună cu el cu toate că era
abuzat şi umilit de duşmanii săi. Iar duşmanii săi îi bruscau şi pe ei,
spunându-le: „Vai vouă, nu vă este ruşine ca un astfel de om să fie
regele vostru?” Iar ei, la rândul lor, strigau cu bucurie din toţi rărunchii:
„Nu avem alt rege, nici alt învăţător, nici altă desfătare decât acest
om!” Ca urmare au pătimit împreună cu el, purtând ruşinea lui şi luând
asupra lor o parte din suferinţele sale, până când [regele] şi-a împlinit
planul său iscusit şi s-a întors în regatul şi în splendoarea sa tihnită.
Atunci când acest lucru se întâmplă, oare nu va trata regele pe fiecare
din aceşti oameni în mod corespunzător? El le va pune la picioare
întregul său regat şi le va spune:
„Voi sunteţi cei care aţi împărţit cu mine ruşinea mea, aşa că
prosperitatea mea vă este la îndemână. Pe viaţa mea, voi sunteţi
prietenii în a căror dragoste nu este nici un vicleşug; voi aţi fost cei
care aţi stăruit în a mă cinsti, şi în regatul meu nu veţi lipsi din bogăţia
mea. Ba mai mult, vă păstrez în toată dragostea mea.”
În acelaşi fel, noi, creştinii, când atârnăm o icoană a lui Hristos
răstignit în mod ruşinos şi alţii o văd, şi ne zic: „Vai, vouă! Nu vă este
ruşine că acesta este Dumnezeu vostru?” Dacă spunem cu glas tare:
„Da, într-adevăr, El este Mântuitorul nostru, speranţa şi bucuria
noastră”, el ne va răsplăti pentru acest lucru, potrivit milostivirii Sale,
cu o răsplată nu mai mică decât cea dată martirilor, dacă nu este nici o
exagerare în declaraţia făcută de cei ce se mândresc în faţa regilor cu
crucea şi umilinţele Sale (Gal. 6, 14; Mat. 10, 18). Cinstirea pe care o
vom dobândi în urma acestui fapt le va lipsi celor ce se simt stânjeniţi
de icoana Sa şi îi întorc spatele, refuzând a se închina ei. Pentru că Îi
arată dispreţ, prin dispreţuirea icoanei Sale, fapta lor îi va priva de
ceea ce ar fi meritat de la Hristos, dacă ar fi îndurat umilinţa şi
consecinţele ei din iubire faţă de El.
Nimeni nu poate să tăgăduiască spusa noastră că lucrăm cu
bunăvoire faţă de Hristos. Scriptura lui Dumnezeu spune: „Cel care are
milă de sărman împrumută Domnului” (Pilde 19, 17). Aşa că este de
asemenea posibil să acţionezi cu bunăvoire faţă de El.
Dacă cineva spune că păgânii ne reproşează adeseori pentru
crucea lui Hristos, fără ca măcar să fi văzut aceste icoane, acela ar
trebui să înţeleagă că de n-ar fi niciuna dintre aceste icoane în
bisericile noastre, ceea ce am menţionat nu le-ar fi trecut niciodată
prin minte acelor oameni care intră în bisericile noastre. În ceea ce
priveşte icoanele, ele sunt cele care îi determină să ne aducă reproşuri.
Noi, cei ce punem icoane în bisericile noastre, ne asemănăm prietenilor
regelui; cunoscând măreţia regelui lor, ei se mândresc cu ceea ce este
socotit a fi cea mai gravă înjosire a sa, în timp ce alţii se mândresc cu
cele mai măreţe calităţi ale regilor lor. Din desfătarea pe care o au în El
şi din intensitatea admiraţiei lor pentru el, ei descoperă semnul înjosirii
regelui lor pe feţele lor, pe mâinile lor, pe hainele lor, contrar acuzei ce
vine de la cei ce-l înjosesc pentru starea sa. Dispreţul pe care îl îndură
aceşti oameni – ca cineva să aibă un comportament ce pare unor minţi
mai aşezate a fi revoltător, până la punctul în care s-au cufundat în
josnicie – este chiar mai clar decât soarele pentru scopul potrivirii lor cu El. Atunci ei
vor ajunge să posede fericirea perfectă, pe care El, în bunătatea Sa, doreşte
să o aducă degrabă tuturor oamenilor. Cât de mult va spori această
purtare şederea lor cu regele, nimeni nu poate spune.
Ca urmare, binecuvântat să fie oricine face o icoană a lui Hristos,
Domnul nostru şi se închină icoanei Lui pentru motivul amintit de noi;
de asemenea, oricine face icoane ale Sfinţilor Săi şi se închină
icoanelor lor, pentru a-i cinsti, pentru a recunoaşte faptele lor măreţe,
pentru a căuta ajutor în rugăciunile lor, şi pentru a fi îndemnaţi în a-i
urma. Vai celui care se leapădă de această practică!
O, Avva Yannah, fratele nostru, acceptă această ofrandă de la smerenia
noastră. Răsplata noastră din partea ta pentru ascultarea noastră faţă
de tine să fie aceea ca tu să-ţi aduci mereu aminte de noi în
rugăciunile tale. Roagă-te lui Hristos ca minţile noastre să simtă văpaia
Duhului Sfânt. Fie ca El [Hristos] să ne inspire spre recunoaşterea
naturii dumnezeirii Sale şi a omenităţii Sale, a unităţii Ipostasului Său,
a închinării cuvenită icoanei întrupării Sale şi icoanelor Sfinţilor Săi. Fie
ca El să facă din noi o icoană a Lui în adevăr, ca în noi aici, ca într-o
oglindă clară, chipul să Îi fie perceput. Şi fie ca să ne ducă din lumea
aceasta în lăcaşul Sfinţilor Săi, aşa încât împreună cu ei să putem într-o
zi să-L vedem faţă către faţă, să ne bucurăm de măreţia Sa care este
neabătută. Lui I se cuvine toată slava, cinstea, mărirea şi
închinăciunea, împreună cu al Său Tată şi Prea Curatul Duh, acum şi
pururea şi în veci vecilor. Amin.

ANEXA

Icoana Mântuitorului din Edessa

Icoana Mântuitorului Iisus Hristos de la Edessa la care face referire Teodor Abu
Qurra în tratatul său despre cinstirea sfintelor icoane, este una din primele reprezentări
iconice menţionată în tradiţia iconografică creştină. Istoricul bisericesc
Evagrie Scolasticul (Evagrie de Epifania) (536/7-594) o include în
grupul exemplarelor iconice considerate ca fiind „nefăcute de mână
omenească” – arhiropiite (în gr. archeiropoietos). Icoana mai este cunoscută şi sub
denumirea de mandylion.
Prima descriere a celebrei icoane edesseniene o găsim în Doctrina Addei, o altă
redactare a Faptelor apostolului Addai/Tadeu. Din acest document aflăm că ar fi
fost făcută de Hanan, un slujitor al lui Abgar V, regele bolnav al Edessei
(13-50 d. Hr.), care a pictat pentru acesta chipul Mântuitorului în
perioada slujirii sale pământeşti. Prin intermediul icoanei pictată de Hanan,
Abgar V s-a vindecat şi apoi s-a convertit la creştinism. Deşi autorul
necunoscut al acestui document comentează culorile folosite, el nu ne
spune nimic despre suportul pe care icoana a fost pictată; dacă a fost
folosit lemn, pânză sau pergament.
În ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis al icoanei, secole de-a rândul s-a
crezut că era o simplă reprezentare a chipului Mântuitorului. Abia în
secolul al VI-lea se consemnează că nu era vorba doar de o simplă
reprezentare a feţei Mântuitorului, ci de o pictură mai complexă.
Începând cu secolul al X-lea se adaugă alte detalii, afirmându-se că
urme de sânge puteau fi văzute în acele locuri unde trupul
Mântuitorului a suferit răni. Aceste noi precizări sunt făcute după
transferarea icoanei, la 15 august 944, de la Edessa la Constantinopol.
Aici ea a fost primită şi cinstită în cadrul unor ceremonii şi procesiuni
religioase pe măsura sfinţeniei care îi era atribuită, fiind depusă în
capela Pharos, unde se afla comoara imperială cu relicve din palatul
Bucoleon. Evenimentul a fost consemnat în Narratio de imagine Edessena,
document redactat sub auspiciile împăratului Constantin VII Porfirogenetul
(913-959), în care este reluată şi istoria regelui Abgar. Alături de
prezentarea evenimentului, în acest document avem o descriere a
feţei de pe icoană. Aceasta era foarte ştearsă, ca şi cum ar fi fost „o
secreţie umedă fără pigment sau arta pictorului”. Autorul
documentului Narratio atrage atenţia asupra unor urme de sânge de pe
chipul Mântuitorului, a căror existenţă o pune însă în legătură cu
rugăciunea din grădina Ghetsimani, când s-a rugat stăruitor, iar
sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge (Cf. Lc. 22, 44): „Când
Hristos era pe punctul de a merge de bunăvoie la moarte, sudoarea i-a
curs ca nişte picături de sânge. Atunci… a luat această bucată de
pânză pe care o vedem acum … şi şi-a şters broboanele de sudoare pe
ea”. Iar cu referire la Abgar acelaşi text relatează: „[În Edessa] numai Abgar
a putut vedea strălucirea de nesuportat care iradia din portretul pe
care Tadeu la pus pe fruntea sa. Uitând de îndelungata paralizie a
picioarelor sale, el s-a săltat din pat şi a alergat să-l salute pe Tadeu”.
Mai multe detalii avem din partea Arhidiaconului Grigorie, referendarius al Sfintei
Sofii, despre care se spune că ar fi condus comitetul de clerici însărcinat cu
ceremoniile de primire a icoanei edesseniene şi ar fi ţinut-o în mâini. În
predica pe care a ţinut-o în ziua de 16 august 944, el face referiri, e
adevărat mai vagi, la specificul icoanei.
„[Această imagine] a fost imprimată numai de sudoarea agoniei
care s-a scurs pe faţa Autorului Vieţii … şi … a fost înfrumuseţată de
stropii din propria coastă … Sânge şi apă acolo, iar aici sudoarea şi
chipul … şi acelea care arătau coasta sângerând erau de aceeaşi
natură cu ceea ce forma portretul”.
În pofida caracterul vag al descrierii, deducem că nu era vorba doar de faţa
sau chipul Mântuitorului, ci de o reprezentare a întregului Lui trup,
având în coastă rana răstignirii, ceea ce ne face să credem că icoana
era în realitate giulgiul de îngropare. Acest lucru explică de ce a fost
păstrată cu atâta sfinţenie. Evagrie Scolasticul spune că la Edessa ea a
fost păstrată, împăturită fiind, tăinuită în tezaur şi zidită în zidul cetăţii.
Un document latin din secolul al X-lea, „Cea mai veche legendă latină a lui
Abgar”, despre care se spune că ar fi o traducere după un original siriac mai
vechi, probabil din sec. VIII sau IX, relatează că imaginea era a întregului
trup a lui Iisus şi nu a fost arătată îndeaproape niciodată credincioşilor
şi că era păstrată într-un cufăr (scrinium) de aur.
Icoana era prezentată credincioşilor sporadic, în cadrul unui ritual de
taină, aceştia neavând voie să o privească îndeaproape. Un document
grec din anul 960 face o descriere succintă a acestui ritual:
O dată pe an arhiepiscopul intra în camera unde icoana era
păstrată într-un „ cufăr vechi zăvorât cu încuietori, astfel încât să nu
poată fi văzută de oricine ori de câte ori ar fi dorit… Aceste încuietori
se deschideau cu nişte vergi de fier care erau introduse … Doar atunci
putea comunitatea să o privească … Însă nimănui nu-i era îngăduit să
se apropie de ea … Astfel sfânta cutremurare întărea credinţa şi îi
făcea să se cutremure cu atât mai mult în închinarea lor”.
O altă informaţie mai târzie, datând de la începutul sec. al XIII-lea,
ne este furnizată de Nicolae Mesarites, administratorul tezaurului cu
relicve al curţii imperiale din Constantinopol, o persoană care poate fi
considerată martor ocular. În 1201 el a descris astfel sindon-ul (giulgiul) pe
care îl avea în grija sa: „În acest loc Domnul dezvelit înviază din nou [anistatai] şi …
sindon-ul (giulgiul) de înmormântare o dovedeşte [ekdelon].” Iar după numai doi
ani, cruciatul Robert de Clari, vorbind despre cucerirea Constantinopolului, consemna
următoarele: „În biserica Stăpânei noastre din Vlaherne sydoines-ul lui Iisus se
înălţa drept în sus în fiecare vineri, astfel încât figura Domnului putea fi văzută
clar acolo.” Scavone sugerează că giulgiul pe care l-a văzut Robert de Clari
la Vlaherne în 1203 nu este altul decât cel pe care Nicolae Mesarites îl
avea în grijă în biserica Pharos.
După cea de a patra cruciadă, „Icoana de la Edessa” dispare. Credem că a fost
luată fără îndoială de către cruciaţi şi dusă în Apus. Dacă este una şi
aceeaşi cu Giulgiul de la Torino, ne este greu de spus. Totuşi ne
alăturăm celor care înclină să creadă că „Icoana de la Edessa” poate fi
chiar „Giulgiul de la Torino”. Acest lucru este posibil, mai ales dacă ne gândim că
unele din descrierile „icoanei de la Edessa” par să se regăsească în imaginea de
pe Giulgiu din Torino.
Un lucru este cert. Cinstirea icoanelor a fost şi rămâne un act liturgic de
mare importanţă pentru viaţa Bisericii, icoanele fiind un ajutor de nepreţuit
pentru viaţa de rugăciune a tuturor celor ce cred, se roagă şi le cinstesc,
deoarece, aşa cum spunea Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, „Icoana ca expresie a universului credinţei
şi evlaviei ortodoxe a devenit teologie a prezenţei harice a lui
Dumnezeu în Biserică, în casele credincioşilor, pretutindeni unde omul
iubeşte pe Dumnezeu şi pe semenii săi sfinţind locul şi timpul. În acest
sens, cultul icoanelor produce o cultură a chipului luminat de rugăciune şi
bunătate, o cultură roditoare de evlavie şi ospitalitate, o cultură a
Scripturii concentrate în icoană şi a icoanei desfăşurate în cuvintele
Scripturii, o cultură a frumuseţii care naşte bucurie şi o cultură a
sărbătorii care naşte co-muniune frăţească, o cultură a iubirii
sfinţitoare care pacifică simţurile, bucură privirile şi înalţă mintea de la
cele văzute la slava lui Dumnezeu Cel nevăzut.”

INDICE BIBLIC

Facerea 1, 26-27
Facerea 1, 31
Facerea 2, 8
Facerea 2, 10-14
Facerea 2, 21-22
Facerea 3, 1
Facerea 3,8
Facerea 6, 6
Facerea 8, 21
Facerea11, 7
Facerea 18
Facerea 18, 12
Facerea18, 11-12
Facerea 18, 20-21
Facerea 19, 26
Facerea 21, 2
Facerea 23, 7
Facerea 27, 29 doar LXX (Septuaginta)
Facerea 28, 13
Facerea 33, 3
Facerea 33, 7
Facerea 42, 6
Facerea 47, 31
Facerea 47, 31 în LXX
Facerea 47, 31 în LXX, Peshitta; Evr. 11, 21, 44
Facerea 48, 12 în LXX, Peshitta
Facerea 49, 8
Ieşirea 3,2
Ieşirea 4, 3
Ieşirea 12, 46
Ieşirea 14, 21; 17, 6
Ieşirea 15, 25-26
Ieşirea 16, 33
Ieşirea 17, 6
Ieşirea 18, 7
Ieşirea 20, 2-5
Ieşirea 20, 4
Ieşirea 20, 4-5
Ieşirea 20, 2-5
Ieşirea 20, 5
Ieşirea 24, 18
Ieşirea 25, 8-9
Ieşirea 25, 17
Ieşirea 25, 18
Ieşirea 25, 20
Ieşirea 25, 22
Ieşirea 25, 23,30
Ieşirea 25, 40
Ieşirea 26, 1, 31
Ieşirea 26, 18-22
Ieşirea 27, 1-8
Ieşirea 28, 9-12
Ieşirea 28, 15-17
Ieşirea 28, 21
Ieşirea 28, 29-30
Ieşirea 31, 12-13
Ieşirea 31, 16-17
Ieşirea 32, 11-14
Ieşirea 33, 7-10
Ieşirea 33, 20
Ieşirea 33, 7-10
Ieşirea 37, 5
Ieşirea 38, 5-8
Ieşirea 38, 6-7
Ieşirea 38, 9-12
Ieşirea 38, 22
Ieşirea 40, 34
Leviticul 9, 24
Leviticul 17, 7
Leviticul 17, 8-9
Numeri 20, 11
Numeri 21, 8
Numeri 21, 8-9
Numeri 21, 9
Numeri 22, 28
Deuteronomul 4, 24
Deuteronomul 5, 8-9
Deuteronomul 6, 13
Deuteronomul 9, 25
Deuteronomul 23, 12-15
Iosua 4, 4-9
Iosua 7, 6
Iosua 10, 12-13
1 Regi 1, 16
1 Regi 17, 1; 18, 1,41-46
1 Regi 9, 8
1 Regi 21, 4-6
1 Regi 21, 5-7
1 Regi 1, 23
1 Regi 1, 31
2 Regi 6, 14
3 Regi 1, 53
3 Regi 2, 19
3 Regi 7-19; 23, 25, 29
3 Regi 8, 10 - 11
3 Regi 17, 1
3 Regi 18, 1; 41-46
3 Regi 18, 30-35
3 Regi 19, 8
4 Regi 2, 15
4 Regi 5, 13 - 14
4 Regi, 6, 6
4 Regi 13, 21
4 Regi 18, 4
1 Paralipomena 28, 11-19
1 Paralipomena 29, 20
2 Paralipomena 3, 10-13
2 Paralipomena 7, 1
Isaia 19, 1
Isaia 41, 8
Isaia 49, 14-17
Isaia 56, 11
Isaia 58, 13
Isaia 66, 1
Ieremia 51, 59-64
Iezechiel 1, 10, 15
Iezechiel 1, 26
Iezechiel 1, 28
Iezechiel 4. 1-3
Iezechiel 8, 2
Iezechiel 16
Iezechiel 20, 21
Iezechiel 20, 25
Iezechiel 41, 15-20
Daniil 3, 24-25
Daniil 6,11
Daniil 7, 9
Daniil 10, 2
Daniil 10, 4
Daniil 12, 4
Daniil 12, 6
Osea 2
Osea 12, 11
Iona 1, 7; 2, 10
Psalm 5, 7
Psalm 27, 2
Psalm 71, 11 în LXX, Peshitta
Psalm 81, 1
Psalm 95, 5
Psalm 98, 5
Psalm 131, 6
Psalm 131, 14
Psalm 132, 8
Pilde 19, 17
1 Macabei 2, 41
2 Macabei 6, 18; 7, 41
Matei 2, 13
Matei 4, 10
Matei 9, 20
Matei 10, 18
Matei 12, 28
Matei 15, 11
Matei 26, 26-28
Matei 27, 46
Marcu, 5, 25
Marcu 10, 5-9
Marcu 14, 22-24
Luca 4, 8
Luca 8, 43
Luca 11, 20
Ioan 7, 38 - 39
Ioan 19, 36
Rom. 11, 8
1 Corinteni 1, 18
1 Corinteni 1, 20-21
1 Corinteni 2, 6-7
1 Corinteni 2, 12-14
1 Corinteni 2, 13
1 Corinteni 2, 13
1 Corinteni 3, 19
 1 Corinteni 10, 4
1 Corinteni 12, 3
1 Corinteni 12, 28
Galateni 6, 14
Coloseni 3, 9-10
1 Timotei 4, 4
Evrei 5, 11-14
Evrei 11, 21
Iacov 2, 23
Iacov 3, 13-15
I Ioan 3, 2

INDICE CORANIC

al-Baqarah (Vaca) II, 34

al-Baqarah (Vaca) II, 117
al-Baqarah (Vaca) II, 75
Al Imran (Neamul lui Imran) III, 73
al-Nisa (Femeile) IV, 125
al-Tawba (Căinţa) IX, 6
Yunus (Iona) X, 3
Yusuf (Iosif) XII, 100
al-Rum (Bizantinii) XXX, 38

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

b. Literatură patristică referitoare la sfintele icoane

Ioan Damaschin, Orationes tres adversus eos qui sacras imagines abjiciunt:
Oratio I, PG 94, col. 1232-1284; Oratio II, PG 94, 1284-1317; Oratio III, PG 94, 1317-
1420.
 Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere,
introducere şi note de Pr. profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998.
Arendzen, J., Theodori Abū Kurra. De Cultu imaginum libellus a codice
Arabico nunc primum editus Latine versus illustratus, Bonn, 1897 (Conţine
textul arab păstrat în ms. 4950 din Biblioteca britanică orientală, scris
în 877 de monahul Ştefan din Ramlah, vieţuitor al mânăstirii Mar
Hariton din Palestina. Ediţia este însoţită de o traducere în limba
latină).
Bacha, C., Un traité des oeuvres arabes de Théodore Abou-Kurra, évêque de
Harran; publié et traduit en français pour la première fois, Tripoli (Siria), Roma, 1905.
Dick, I., Théodore Abūqurra, Traité du culte des icônes, Patrimoine arabe
chrétien, 10, Jounieh, Roma, 1986 (La editarea textului arab, I. Dick foloseşte, pe
lângă manuscrisul monahului Ştefan de la Mânăstirea Hariton din
Palestina aflat în custodia British Library Oriental MS 4950, pe cel
păstrat la Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai: Sinai Arabic ms nr. 330, folio
3151-3561, care datează probabil din sec. X).
Graf, G., Die arabischen Schriften des Theodor Abu Qurra, Bischofs von Harrān
(ca. 740-820), Paderborn, 1910, p. 278-333.
Teodoro Abu Qurrah, Difesa delle icone. Trattato sulla venerazione delle
immagini, editare şi traducere de P. Pizzo, Biblioteca Viciono Oriente,
Milano, 1995.
– A Treatise on the Veneration of the Holy Icons written in Arabic by Theodore
Abū Qurrah, Bishop of Harran (c. 755-c.830 A.D.), Eastern Christian Texts in
Translation, translated into English, with Introduction and Notes by Sidney H. Griffith,
Peeters, 1997.
Nichifor I, Patriarhul, Antirrheticus; Apologeticus Minor; Apologeticus Major,
PG 100, col. 206-850; M-J. Modzain-Baudinet, Nicéphore. Discours contre les
iconoclastes, Ed. Klincksieck, Paris, 1989 şi Nicephori Patriarchae Constantinopolitani
Refutatio et Eversio. Definitionis Synodalis anni 815, Corpus Christianorum. Series
Graeca 33, ed. de J.M. Featherstone, Brepols-Turnhout, 1997.
 Sf. Teodor Studitul, Antirrhetici 1-3 adversus iconomahos, PG 99, col. 328-436.
Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, Sudiu introductiv
şi traducere de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sf. Mănăstire Ioan
Botezătorul, Alba Iulia, 1994 (Conţine: Antireticul I, II, III; Probleme puse
iconomahilor; Epistola către Platon despre venerarea icoanelor, iar în Anexe:
Definiţia dogmatică a sinodului VII ecumenic; Epistola Sf. Grigorie de
Nyssa despre diferenţa dintre fiinţă şi ipostas).
St. Theodore the Studite, On the Holy Icons, translated by Catharine P. Roth, St.
Vladimir’s Seminary Press, N.Y., 1981.
Sahas, D.J., (ed. şi trad.), Icon and Logos; an Annotated Translation of the
Sixth Session of the Seventh Ecumenical Council, Toronto, 1986.

c. Bibliografie generală

Alexander, P.J., The Patriarch Nicephorus of Constantinople; Ecclesiastical Policy

and Image Worship in the Byzantine Empire, Oxford, 1958.
Bacha, C., Les oeuvres arabes de Théodore Aboucara, évêque de Haran, Beirut,
1904.
Baynes, H.H, „The Icons before Iconoclasm”, art. în Harvard Theological Review
44, 1951, p. 93-106.
Boespflug, F. şi Lossky, N., (editori), Nicée II, 787-1987; douze siècles
d’images religieuses, Paris, 1987.
Bratu, M. Gh., Représenter le Christ. Recherches doctrinales au siècle de
l’iconoclasme (723-828), teză de doctorat, Strasbourg, 2001.
Idem, „Théodore Abuqurra, un apologète peu connu de l’icône”, art. în Academie
Roumaine. Société Roumaine d’Études Byzantines, Études byzantines et post-byzantines,
V, recueillies et publiées par Emilian Popescu et Tudor Teotoi, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2006, P. 159-188.
Idem, „Les notions de circonscriptible et incironscriptible chez Saint Nicéphore de
Constantinople et Saint Théodore Stoudite”, art. în Studia Historica et Theologica.
Omagiu Profesorului Emilian Popescu. Carte tipărită cu binecuvântarea I.P.S.
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Editura Trinitas, Iaşi, 2003, p.
509-525.
Breda, N.I., Icoana, chip al dumnezeirii în teologia Sf. Ioan Damaschin şi a Sf.
Teodor Studitul, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2007.
Caniver, P. şi –Paul Rey-Coquais, J. (editori), La Syrie, de Byzance à
l’Islam, VIIe-VIIIe siècles, Damasc, 1992.
Costin, V., Semnificaţia icoanei bizantine în Ortodoxie, Târgovişte,
1997.
Dick, I., „Un continuateur du saint Jean Damascène: Théodore Abuqurra”, évêque
melkite de Harrān, art. în Proche Orient Chrétien 12, 1961, p. 209-223, 319-332; nr.
13 (1963), 11-129.
Dick, I., (editor), Théodore Abuqurra: Traité de l’existence du Createur et de la
vraie religion, Patrimoine arabe chrétien 3, Librairie Saint-Paul, Jounieh şi Pontificio
Istituto Orientale, Roma, 1982.
Gero, S., Byzantine Iconoclasm during the Reign of Constantine V, CSCO, vol.
384, Louvain, 1977.
Grabar, A., Christian Iconography: a Study of its Origins, Princeton, 1968.
Graf, G., (trad.), Die arabischen Schriften des Theodor Abu Qurra, Bischofs von
Haran (ca. 740-820), Forschungen zur christlicher Literatur- und Dogmengeschichte
10.3/4, Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1910.
Griffith, S.H., „The Monks of Palestine and the Growth of Christian Literature in
Arabic”, art. în The Muslim World 78, 1988, p. 1-38.
Griffith, S.H., „Theodore Abū Qurrah’s On the Veneration of the Holy
Icons”, art. în The Sacred Art Journal 13 (1992), p. 3-19.
Griffith, S.H., Theodore Abū Qurrah: the Intellectual Profile of an Arab
Christian Writer of the First Abbasid Century, The Tel Aviv University Irene
Halmos Chair of Arabic Literature Annual Lecture, Tel Aviv, 1992.
Griffith, S.H., „Reflections on the Biography of Theodore Abū Qurrah”, art. în
Parole de l’Orient, 18, 1993, p. 143-170.
Lamoreaux, J.C., „The Biography of Theodore Abū Qurrah Revisited”, art. în
Dumbarton Oaks Papers, No. 56, 2002, p. 25-40.
 Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopia Iaşilor. Comisia
Română de Studiu şi Istoria Creştinismului, Cinstirea Sfintelor Icoane în
Ortodoxie. Retrospectivă istorică, momente cruciale de stabilire a teologiei
icoanei şi de criză majoră. 1220 de ani de la Sinodul al VII-lea
Ecumenic. Sesiunea anuală a Comisiei Române de Studiu şi Istoria
Creştinismului. Centrul Social-Cultural „Sfântul Paisie de la Neamţ”, 13-15
septembrie, Mănăstirea Neamţ, 2007. Tipărită cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Trinitas, 2008.
Nasrallah, J., Histoire de movement littéraire dans l’eglise melchite du Ve au XXe
siècle, t. I, Peeters, Louvain, 1988, p. 104-134.
Patrick, J., (ed.), The Sabaite Heritage in the Orthodox Church from the Fifth
Century to the Present, Leuven, 2001.
Pelikan, J., Imago Dei: the Byzantine Apologia for Icons, A.W. Mellon Lectures in
the Fine Arts, 1987, Princeton, 1990.
Samir, Kh., „Le traité sur les icônes d’Abū Qurrah mentionné par
Euthychius”, art. în Orientalia Christiana Periodica 58, 1992, p. 461-474.
Teodor Abu Qurra, art. în Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură
creştină în primul mileniu, Editura Lidia, Bucureşti, 2003, p. 814-815.
Theodore Abu Qurrah, translated by John C. Lamoreaux, col. Library of the
Christian East, vol. I, Brigham Young University Press, Provo, Utah, 2005 (cuprinde
aproape toată opera, greacă şi arabă, a lui Abu Qurra, cu excepţia
tratatului Despre cinstirea icoanelor care există în mai multe traduceri în
diverse limbi europene, a Epistolei către monofizitul David, precum şi
câteva texte scurte scrise în greacă). Cu amplă bibliografie.