Albert Einstein

1879-1955

Teoria relativitatii- restranse, apoi generale-îl

aşază pe Einstein pe aceeaşi treaptă cu Newton.
Dar personalitatea sa ieşită din comun, care
alimentează legenda ,,geniului” , vădeşte şi
preocupările unui om ancorat ăn secolul său.

Tinereţe
Pentru profesorii liceului din Luitpold, tânărul Albert Einstein nu este câtuşi de puţin
supradotat: ei îl considera mai degrabă un elev reticent la autoritate, admonestându-l din când în
când ,,Simpla dumitale prezenţa perverteşte respectful clasei faţă de mine!” – îi strigă un
preparator. Modelul prusac, preluat de Germania la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi militarizarea
socieţăţii în ansamblu îl dezgusta. Displăcîndu-I să înveţe ,, pe dinafară”. Einstein îşi înmulţeşte
lecturile stiinţifice şi filozofice, urmând sfaturile unui student găzduit de părinţii săi. La vârsta de
16 ani, fără să-şi fi terminat studiile secundare, Albert părăseşte liceul şi Germania vrând să evite
cu orice preţ serviciul militar, el adoptă cetăţenia elveţiană. Norocul schimbător face ca tatal său,
care conducea o afacere cu materiale electrice, să se expatriceze în Italia. Fiul îşi regăseşte
familia la Pavia,în 1895, iar în anul următor se pregăteşte să dea examen de admitere, în calitate
de candidat independent şi cu un avans faşă de vârsta cerută, la Şcoala Politehnică din Zürich,
care formează ingineri. Nu reuşeşte de prima dată, ci abia la a doua tentativă, în octombrie 1896.
Pe băncile acestei universităţi austere, Einstein se îndrăgosteşte de Mileva Marié, cu care se va
căsători însă numai supă moartea tatălui său, în 1902 : idila lor provoacă o puternică opoziţie din
partea părinţilor lui Albert. Atitidinea sa de frondă faţă de profesori nu s-a schimbat: în mod
regulat „trage chiulul” de la cursuri. Ca să se amuze, împreună cu prietenii săi Marice Solovine şi
Corand Habicht, întemeiază „Academia Olympia”, sub a cărei denumire pompos-solemnă se
ascund întâlnirile lor studenşeşti însufleţite de conversaţii filozofice. Cu diploma obţinută în iulie
1900, Einstein îşi caută zadarnic un post de asistent universitarm primind doar câteva slujbe
modeste. Abia după un an şi jumătate se angajează la Oficiul Federal de Brevete din Berna, post
care îi lasă suficient timp liber pentru a se putea consacra domeniului care-l pasionează: fizica.

Articolele din 1905

 În 1905, revista germană Anale de fizocă publică cinci articole ale unui necunoscut.
Fizica este marcată în acestă perioadă de p criză profundă. Cele două ramuri principale ale
disciplinei,mecanica – ştiinţa mişcării corpurilor – şi electomagnetismul – ştiinţa luminii – se
contrazic într-o serie întreagă de chestiuni, care se dovedesc tot atâtea dileme pentru cercetători.
În primul articol, Einstein atacă poziţia oficiaşă potivit căreia lumina este o undă continuă
susţinută de „eter” – o substanţă imobilă. Dimpotrivă, în viziunea lui Einstein, lumina este
„constituită dintr-un număr finit de cuante de energie situate în puncte ale spaţiului”: aşadar, ea
este, prin definiţie, discontinuă. Einstein rezolvă în acest fel probleme insolubil pe care le ridică
presupusele proprietăţi ale eterului: acesta nu există! Simplu fapt de a-şi pune colegii de acord
nu-l mulţumeşte; Einstein schiţează una dintre axele esenţiale ale fizicii moderne: teoria
cuantică. Al patrulea articol, intitulat Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare, este – aşa
cum mărturiseşte însuşi Einstein – de-a dreptul revoluţionar. El respinge pur şi simplu ideea unui
timp absolut şi identic în orice loc, susţinând relativitatea timpului. Singura restricţie enunţată de
fizician în cadul acestei teorii este viteza luminii, care reprezintă o limită absolută. Şi astfel ia
naştere teoria relativităţii restânse. Într-un addendum, Einstein dezvoltă o idee cu totul nouă,
demonstând echivalenţa dintre masă şi energie: acestă descoperire este descrisă de celebra
formulă .
Articolele sale trec iniţial neobsevare, dar ulterior suscită interesul marelui cercetător Max
Planck. Un viitor strălucit se deschide înaintea lui Einstein. Numit profesor la Universitatea din
Zürich în 1909, este invitat să ia parte la Congresul Solvaz din 1911, care reuneşte cele mai mari
nume ale comunităţii ştiinţifice internaţionale. Plank îi propune în acelaşi an postul de director al
Institului de Fizică Kaiser Wilhelm din Berlin

Teoria relativităţii generale şi recunoaşterea internaţională

Enunţarea teorie relativităţii restrânse nu este
decât preludiul repunerii în discuţie a fizicii clasice,
care este în constinuare marcată de descoperirile lui
Newton şi Maxwell. Începând din 1907, Einstein este
preocupat de teoria gravitaţiei. Mai târziu el
formulează teoria relativităţii generale, care consideră
gravitaţia ca pe o deformare a continuităţii spaţiu-
timp. Una dintre consecinţele acestei teorii este
verificată experimental în 1919: razele de lumină nu
traversează spaţiul în linie dreptă, fiidcă continuitatea
spaţiu-timp este distorsionată de masele care găsesc în
ea. Cel puţin aşa afirmă Einstein. Observaţiile
expediţiei ştiinţifice engleze conduse de astronomul
Eddington cu privejul unei eclipse validează aceste
previziuni. Einstein dobândeşte o notorietate
internaţională şi devine, în ochii lumii întregii, un al
doilea Newton. În plus, faptul că nişte observatorii englezii confirmă cercetările umui german
este pe placul publicului, care întrevede o nouă concordie internaţională, după patru ani de război
ucigător în Europa. Premiul Nobel atribuit lui Einstein în 1921 recompensează cercetările
acestuia în legătură cu efectul fotoelectric, şi nu pe cele privitoare la relativitate, care suscită încă
multe rezerve, din cauza caracterului lor novator.

„Dumnezeu nu dă cu zarul”
În 1905, Einstein enunţă teoria cuantică. Ideile lui sunt reluate şi dezvoltate de tinerii
fizicieni grupaţi ăn jurul danezului Niels Bohr. Acesta din urmă şi Einstein îşi jură prietenie
pentru întotdeauna, dar profundul dezacord ştiinţific dintre ei va culmina în 1927, cu ocazia celui
de-al cincilea Congres Solvaz, ţinut la Bruxelles. Einstein şi Bohr se angajează într-un teribil
duel cu arme intelectuale. Obiecţiile lui Einstein la dezvoltările teoriei cuantice au la bază
imposibilitatea de a prevedea cu certitudine poziţia
unui electron. Acest caracter „probabilist” al
teoriei cuantice îl indispune; după el „Dumnezeu
nu dă cu zaruş”.Obstinat în această atitudine de
refuz, Einstein se depărtează întrucâtva de
cercetările cele mai avansate, considerând că teoria
cuantică nu reprezintă decât o etapă provizorie a
cunoaşterii în fizică. Ambiţia majoră a ultimelor
sale două decenii unitară, care să realizeze o
sinteză între gravitaţie şi electromagnetism. Dar
munca sa titanică nu este încununată de rezultate
pe măsură. Dificultăţile întâmpinate îl fac să-şi reconsidere cu umilinţă condiţia de fizician: „Vă
închipuişi că eu privesc opera vieţii mele cu mare satisfacţie. Să ştiţi că nu este mare lucru. Nu
am nici un singur concept despre care să fiu convins că va rezista şi mă întreb chiar dacî sunt pe
calea cea bună…”

Cetăţenia americană
Einstein a rămas toată viaţa elevul de liceu reticent la orice formă de autoritarism. În
1914, concepe un „Apel către europeni”, chemând intelectualii să acţioneze în favoarea păcii.
Provenit dintr-o familie de evrei germani, el respinge naţionalismul, chiar dacă simpatizează într-
o anumită măsură cu mişcarea sionistă. Acceptă să ia parte la oserie de călătorii în Statele Unite
ale Americii pentru a colecta a fondurile necesare întemeierii unei universităţii la Ierusalim.
Imediat după venirea la putere a lui Hitler, Einstein se expatriază În Statele Unite ale Americii şi
acceptă o catedră la Priceton. Devenit cetăţean american în 1940, el suşine toatl războiul
împotiva nazismului.
 Proiectul „Manhattan”
De altfel, încă dein luna august 1939 îi scrie
preşedintelui Roosevelt, insistând pe lângă acesta să
iniţieze un program ade cercetări atomice şi
exprimându-şi temerile că Germania hitleristă ar fi
putut deţine un anumit avans în domeniul. Cercetările
savanţilor germani îl determină pe Roosevelt să
lanseze Proiectul „Manhattan” în 1940. Un grup de
oameni de ştiinţă se adună în deşert, la Los Alamos,
printre care Compton, Fermi, Lawrence şi
Oppenheimer dar Einstein însăşi nu participă la
proiect . În cursul anului 1945, Aliaţii sunt informaţii
de faptul că germanilor le era imposibil să realizeze
bomba atomică. Dar militarii nu renunţă la proiect. Pe
16 iulie 1945, prima bombă nucleară este testată cu
succes la Alamogordo. În aceeaşi zi o a adoua este
îmbarcată pe vapor cu destinaţia Insula Titian, baza de
lansare a raidurilor asupra Japoniei. Ea este aruncată
asupra oraşului Hiroshima pe 6 august 1945(71.000 de morţii) şi pe 9 august 1945 la
Nagasaki(80.000 morţii). Einstein constată cu amărăciune: „S-au cheltuit atâţia bani pentru
fabricarea bombei, încât trebuie demonstrat că aceste două miliarde de dolari nu au fost cheltuite
în pierdere”, iar într-un mesaj adresat studentilor din Chicago in 1945, Einstein spune ca ,, nici
un loc din lume nu este la adapost de o distrugere subita si toatala. Unica protective[..] consta
intr-o pace care sa fie capabila sa rezolvae conflictele intre natiuni prin decizii intemeiete pe
dreptate”. Pentru Bertolt Brecht Einstein este ,, un etern elev de liceu, cu o aplecare către
generalitatii in politica”
Din acel moment Einstein militează, pentru cauza pacifismului, preluând, în mai 1946,
preşedinţia Comitetului de veghe al savanţilor atomişti şi punând în slujba cauzei toată greutatea
numelui său. Recomandă crearea unui „guvern mondial”, care să controleze stict arma nucleară.
Ultimul său gest politic este redactarea unui apel către oamenii de ştiinţă în favoarea renunţării la
război, apel pe care.l scrie împreună cu filozoful Bertrand Russell. Albert Einstein moare la
Princeton, pe 18 aprilie 1955.

Einstein şi identitatea evreiului

 Einstein, care a suferit el însuşi din cauza antisemitismului, a susţinut în nenumărate
rânduri cauza poporului evreu. În 1920, înfruntă p violentă campanie „antirelativistă” orchestrată
de unul dintre confraţii săi, Philipp Lenard. Naziştii caută să arianizeze ştiinţa germană, iar teoria
relativităţii constituirea o ţintă predilectă pentru ei. După devastarea casei sale din Berlin,
Einstein părăseşte Germania, ţară pe care n-a iubit-o cu adevărat niciodată. Din refugiul său de la
Princeton, el depune eforturi susşinute pentru a-şi ajuta coreligionarii să fugă din Germania.
Ajutorul se concretizează în expedierea unor affidavit-uri, documente administrative
indispendabile prin care o personalitate răspunde de candidatul la imigrare şi acceptă să fie
garant pentru capacitatea acestuia de a se întreţine, odată juns în Statele Unite ale Americii. După
război, Einstein se pronunţă în favoarea creării Statului Israel, iar în 1952 i se propune chiar
preşedinţia acestuia pe care o refuză.