Uitații părinți

De Cătălin Amgelo Ioan

Mereu, de veghe-n umbra noastră,

Părinții au uitat ce este somnul.
Flori ofilite într-o glastră
Caută-n cer dorit eternul.

Cu amintiri crestate-n suflet,

Adesea ei repetă gândul,
Născut adesea dintr-un urlet
Ce macină-n simțiri străfundul.

Copii fiind ne-arătau pasul

În astă lume alunecoasă,
Timid devine apoi glasul
Când în zadar ne cheam’ acasă…

Pe file-ngălbenite, ne-au învățat cuvântul,

Privind la mâna tremurândă,
Visând să cucerim Pământul
Ștergând a vieții lor osândă.

Când micul trup ardea în focuri,

Ne răcoreau cu-ale lor lacrimi,
Durerea lumii de prin veacuri
Se aduna în negre patimi.

Când de al dragostei fior

Privirile plecam sfioase,
Ei depănau dintr-un fuior
Trecute întâmplări duioase.

Prin școli ne-au însoțit discreți,

Emoțiile-au cernit în riduri,
Trăind mereu noi tinereți
Spărgând a vieții ‘nalte ziduri.

Ajuns-am astăzi, noi, părinți.

Începem să uităm ce este somnul,
Spre viață, înapoi, privim cuminți
Înțelegându-ne acum însemnul.

Cu amintiri crestate-n suflet,

Adesea căutăm străfundul,
Ascuns adesea într-un urlet
Ce macină-n simțiri tot gândul…