CĂTĂLIN ANGELO IOAN

POVESTIRI PESTE TIMP ŞI SPAŢII

 Cătălin Angelo Ioan

POVESTIRI
PESTE
TIMP ŞI SPAŢII

Editura Zigotto
Galaţi, 2007
 Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului.
Reproducerea ei integrală sau parţială este interzisă.

Ilustraţiile şi coperta:
Cătălin Angelo Ioan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IOAN, CĂTĂLIN-ANGELO

Povestiri peste timp şi spaţii / Ioan Cătălin-Angelo–

Galaţi : Zigotto, 2007
ISBN (10) 978-973-1724-14-0

821.135.1-32 CIP NR. 5819 / 02.04.2007

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel. 0236.477.171
 Antagonicele gânduri,
Azvârlite la-ntâmplare
Au cules de printre rânduri
Aste clipe de visare.

Adormite idealuri
Ale unei lumi întoarse
Au avut ca şi finaluri
Amărui şi proaste farse.

Arabescuri în cuvinte,
Aritmetici inventate
Au cuprins a lumii minte
Aplecând-o într-o parte.

Azvârlite din visare,

Antagonicele rânduri
Au cules din întâmplare
Amărui şi triste gânduri.

Ginei întru infinită iubire...

 DIALOGURI PESTE TIMP ŞI SPAŢII

Un ciocănit discret în uşa de la intrare mă intrigă şi

miră în acelaşi timp. E miezul nopţii. Mă uit pe vizor şi văd un
bătrân cunoscut parcă de milenii.
- Nu vă cunosc, cine sunteţi?
- Cunoaşte-te pe tine însuţi!
E bătrânul Socrates. Deschid uşa şi acesta intră, sigur
pe sine, până în mijlocul sufrageriei. Privirea lui critică
studiază atent televizorul, DVD-ul, computerul.
- Câte lucruri mai sunt, de care n-am eu trebuinţă!
Din cauza surprizei, am lăsat deschisă uşa de la
apartament.
În casă mă pomenesc cu Seneca. Mă întreabă cu o
vădită neplăcere:
- Nero este cumva şi el prezent?
- Nu, dar aud gălăgie pe scară. O fi el?

7
 Cineva cântă de zor, iar vecinii au început să iasă pe la
uşi. Unul din ei vine cu ideea să stingă lumina de pe casa scării,
poate-poate nebunul va pleca. Într-adevăr, Nero pleacă, dar
ameninţă că se duce să cumpere chibrituri de la un Non-Stop ca
să facă puţină lumină.
- Nu există genii adevărate fără un strop de nebunie,
spune, gânditor, Seneca.
- Ai dreptate, dar astăzi există şi mulţi nebuni ce se cred
genii, îi replic eu. Uită-te în jurul tău! Poţi vedea oameni ce
n-au citit niciodată o carte, dar emit judecăţi de valoare
intelectualilor, cântăreţi fără voce, poeţi fără rimă, ca să nu mai
vorbesc de politicieni fără de partid sau miniştri de apartament.
- Este mai uşor să excluzi pasiunile dăunătoare decât
să le stăpâneşti, şi să negi acceptarea lor decât să le controlezi
după ce au fost acceptate.
- Dar ce te faci atunci când societatea se bazează pe un
sistem inversat de valori în care relaţiile de prietenie şi corupţia
precumpănesc în faţa cinstei şi a onestităţii?
- Prietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea.

8
 - Iar prietenia unui om deştept e mai de preţ decât
prietenia tuturor proştilor, îi continuă spusele Democrit,
apărut parcă din neant, dintr-una din lumile sale infinite.
- E foarte important să ştii când să vorbeşti şi când să
taci, spuse Seneca, vădit deranjat de întrerupere.
- Controlează-ţi pasiunile căci altfel se vor răzbuna pe
tine, adaugă Epictet, abătut o clipă din drumul exilului spre
Nicopolis şi gândindu-se la conjuraţia lui Pison.
- Discuţia mi se pare că a luat o turnură greşită,
continuă Cicero, intrând şi el în scenă pentru a aplana
diferendul. A scoate prietenia din viaţă, e ca şi cum am scoate
soarele din lume.
- Mai mult, prietenia înseamnă un suflet în două
trupuri, întăreşte bătrânul Aristotel.
- Adevărat grăieşti înţeleptule, dar ce mai poţi spune
atunci când de-abia mai găseşti un suflet la două prietenii?
încerc să schimb direcţia discuţiei. Civilizaţia ne-a izolat, ne-a
închis pe fiecare într-o carapace tehnologizată în care relaţiile
interumane abia dacă se mai zăresc. Dialogul se desfăşoară
astăzi prin e-mailuri, iar bucuriile şi necazurile nu se mai pot
vedea în mimica feţei, ci în tembele emoticonuri inserate în
9
chat-urile de pe Internet. Sincer să fiu, viitorul îmi apare în faţă
sumbru, întunecat.
- Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie,
îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi
împotriva prezentului, intervine Marcus Antonius cu o privire
piezişă aruncată lui Cicero.
- Este păcat că suntem din ce în ce mai inteligenţi, dar
mai trişti şi singuri, adaug eu.
- Aşa este, caracterul fără inteligenţă poate multe, însă
inteligenţa fără caracter nu valorează nimic, mă ajută Cicero.
În ciuda acestui fapt, abilităţile naturale fără educaţie au dus
la glorie mult mai des decât educaţia fără abilităţi înnăscute.
- Iată de ce te admir eu Cicero, intervine Aristotel,
posibilitatea de a susţine un lucru fără a-l accepta este semnul
unei minţi educate. Mă grăbesc acum. Trebuie să plec la
scrierile mele. Dar înainte, atât mai vreau să vă spun: în locul
în care vi se întâlneşte propriul talent cu nevoile lumii, acolo
se află vocaţia voastră!
- Mai ales că nu există vânt prielnic pentru marinarul
care nu ştie unde să meargă, adaugă Seneca.

10
 Ca într-o vrajă, dispar toţi, lăsând mileniilor învăţătura
lor.
Parcă înţelegându-mi uimirea de a se fi terminat totul
atât de repede, de undeva, de departe se aude un glas. Cato cel
Bătrân îmi strigă: „Nu e sărac cine are puţin ci acela care
doreşte mult!”
- Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeşte pentru că
s-a petrecut, aud o voce în spatele meu şi-l văd pe Gabriel
José García Márquez întinzându-mi surâzător mâna.
- Ce surpriză, Maestre!
- Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge
inima.
- Aţi sosit la timp, după atâta lume în jurul meu e atât
de trist să fiu iar singur...
- Caută să devii un om mai bun şi asigură-te că ştii cine
eşti tu înainte de a cunoaşte pe cineva şi a aştepta ca acea
persoană să ştie cine eşti.
- Niciodată nu am avut ocazia de a sta de vorbă cu
atâţia înţelepţi!

11
 - Poate că Dumnezeu va dori să cunoşti multe persoane
nepotrivite înainte de a cunoaşte persoana potrivită, pentru ca
atunci când o vei cunoaşte în sfârşit, să ştii să fii recunoscător.
- Da, dar când? îl întreb eu nerăbdător.
- Nu te agita atât, lucrurile cele mai bune se petrec
atunci când le aştepţi mai puţin.
- Şi reciproc, lucrurile bune pe care le aştepţi din toată
inima nu se petrec niciodată la termen, continui eu cu un
zâmbet trist.
- Nu înceta niciodată să zâmbeşti, nici chiar atunci
când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate îndrăgosti de
zâmbetul tău, observă el imediat. Într-o bună zi, îţi vei găsi
perechea potrivită. Poate că pentru lume eşti doar o singură
persoană, dar pentru o persoană eşti întreaga lume.
Rămas iar singur, mă uit în jur şi nu-mi vine să cred.
Persoane din toate timpurile şi spaţiile geografice vin, mă
provoacă la discuţii, iar apoi dispar ca şi când nici nu ar fi
existat vreodată.
- Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa... Unul - de a crede
că nu există miracole. Altul - de a crede că totul este un
miracol.
12
 Pe uşă, intră radios bătrânul Einstein cu părul vâlvoi şi
capul plin de idei revoluţionare.
- Pentru că tu eşti om de ştiinţă, explică-mi şi mie dragă
Albert cum este posibil ca toţi să călătoriţi în viitor?
- Nu mă gândesc niciodată la viitor. Oricum vine destul
de repede, încearcă el să glumească.
- Cu viteza luminii? întreb eu, încercând să-i întorc
replica.
- Doar două lucruri sunt infinite: universul şi prostia
umană; iar de cea din urmă sunt foarte sigur, îmi răspunde
privindu-mă atent pe sub sprâncene.
- Să-ţi mai spun ceva, continuă el, dacă A reprezintă
succesul în viaţă, atunci A=x+y+z unde munca reprezintă x; y
înseamnă joaca; iar z - să ştii să-ţi ţii gura.
- Adevărat, dar întotdeauna din relaţia de mai sus,
rezultă A-x=y+z. Prin urmare, dacă din succes eliminăm munca
totul se reduce la a ne ţine gura că toata viaţa ne-am jucat...
Un ţârâit enervant îmi întrerupe conversaţia. Mă întreb
cine mai poate fi la uşă? Nu este nimeni. Este ceasul ce sună
îngrozitor. Îl iau şi-l trântesc de perete. Mă trezesc prost dispus
şi aprind televizorul. Îl urăsc, dar orice aş dori să fac, mâna îmi
13
alunecă inevitabil pe telecomandă. Un comic afirma odată:
„Găsesc televizorul foarte educaţional. De fiecare dată când
cineva îi dă drumul, mă duc în cealaltă cameră şi citesc o
carte.” Mare dreptate avea...
Pe un post oarecare sunt ştiri. Aud o voce
binecunoscută ce adresează naţiei o cugetare: „Iarna nu-i ca
vara!” Schimb imediat postul şi un important om politic
explică unor „proşti” cât e de necesar să mai citească şi ei nişte
„almanahe” pentru că „e atât de multe lucruri acolo...”
Închid şi mă bag adânc sub plapumă încercând să-i mai
readuc în visul meu, măcar o clipă, pe Seneca şi Aristotel.
Nu mai reuşesc, dar vine în schimb Nenea Iancu...
- Ce faci Maestre, de mult nu te-am mai văzut!
- Scriu, de şaptesprezece ani scriu neîncetat...

14
15
 BANCA

Ani de-a rândul, banca a fost mereu ocupată...

Ni se întâmplă ca, mai mereu în viaţă, să trecem absenţi
pe lângă oameni şi destine. În goana noastră de a aduna cât mai
multe cioburi sau de a ne construi fericirea din inutile
fragmente materiale uităm adeseori, să întoarcem, măcar o
clipă, privirea către omul de lângă noi.
Nu ne gândim nicio secundă că un simplu gest de-al
nostru sau un zâmbet, fie el şi fals, ar putea alina durerea
singurătăţii atâtor şi atâtor oameni.
Ne credem invincibili, deasupra nevoilor şi timpului,
uitând de curgerea inexorabilă a acestuia şi, mai ales, de faptul
că într-o zi ne va aştepta o bancă.
O banală bancă din lemn cu picioarele laterale de piatră,
parcă vrând să asigure că soliditatea ei egalează cel puţin
nepăsarea umană, este pregătită pentru fiecare dintre noi.

16
 Indiferent de locul unde este situată – într-un parc al
unui oraş sau pe prispa unei case ţărăneşti – ea ne aşteaptă
cuminte, să depănăm amintiri şi să ne fie tovarăş de nădejde
sau de deznădejde până la capăt. Până la acel capăt...
De când ieşise la pensie, Ion îşi găsise banca. La câţiva
paşi de blocul unde locuia, se afla Bulevardul...
De când se ştia, locuise numai în Brăila. Cunoştea
oraşul pe dinafară; fiecare străduţă, fiecare casă aveau povestea
lor pe care putea să ţi-o depene, cu mici inexactităţi inventate
tocmai din dorinţa de a nu se repeta. Fusese sortit să trăiască
acolo, iar structura sa sufletească se adaptase după cea a urbei.
Bulevardele plecau într-o dorinţă nebună de evadare din
faţa apelor bătrânului Istros pentru ca apoi să se întoarcă în
aval într-un ciclu neterminat.
Alte şapte străduţe luaseră şi ele exemplul, ţinându-se
scai de primele, dar sfârşeau inexorabil în zidurile falezei sau
lumea aparte a Comorofcăi. Nimeni nu ar putea vreodată să
stabilească un început sau un sfârşit al acestora. Ele vin şi
pleacă din aproape aceleaşi locuri, depărtate numai de valurile
oraşului.

17
 Firea brăileanului, imprevizibilă şi întortocheată, rod al
unei convieţuiri cosmopolite de câteva veacuri, se îndreaptă
uneori ţanţoş precum grecul când vorbeşte de originile sale,
alteori se modelează după chipul şi asemănarea interlocutorului
luând exemplu de la vechii negustori evrei, iar mai mereu se
transformă în omul amabil şi primitor întâlnit odinioară prin
casele armeneşti.
Brăileanul este o specie aparte...
Poate fi cald şi ospitalier atunci când în casă-i intră o
inimă deschisă, dar neîndurător cu acel ce-i înşeală aşteptările.
Oraşul şi omul se modelează neîncetat unul pe altul.
Plimbându-te pe străzile, multe încă pietruite, ale oraşului, pe
lângă garduri sau case, simţi în aer caractere şi obiceiuri.
Cartierul grecesc se dezvăluie de la primul pas cu străduţele
întortocheate ce, în pas de dans, par că nu duc nicăieri;
Comorofca te întâmpină de la început cu gospodăriile atent
îngrijite; Brăiliţa sau Chercea – contrarii ce opun vile semeţe
caselor sărăcăcioase.
Bulevardul, aşa cum îi spune toată lumea locului, într-o
sfidare a celuilalt, la fel de frumos dar cu neşansa îngustimii, a
trecut printr-o metamorfoză de aspect şi denumire. Din Carol,
18
în anii comunismului a devenit Karl Marx (unii ajunseseră să-i
spună într-o împăcare ironică a două regimuri contrare: Carol
Marx) iar după Revoluţie: Independenţei. Indiferent de numele
oficial şi de vremuri, el rămâne pentru brăilean: Bulevardul.
Încadrat de două linii de tramvai ce tulbură din când în
când liniştea printr-un tribut adus civilizaţiei, dar în acelaşi
timp o accentuează atunci când natura îşi reintră în drepturile ei
fireşti, Bulevardul reprezintă un mănunchi de patru alei
despărţite neuniform, dar constant de peluze de iarbă din care
ţâşnesc către cer falnici copaci. Mai presus de orice, trandafirii,
înşiraţi ca o coloană vertebrală ce dirijează, dar şi încântă
trecătorul, emană un parfum nostalgic ca al unui teatru în aer
liber.
Pe toată întinderea acestuia, cam de un ceas pentru
omul grăbit şi de două pentru brăileanul get-beget, sute de
bănci stau aliniate şi îşi aşteaptă cuminţi ocupanţii...
Banca aceea devenise, în mod tacit, numai a lui. Dacă
vreun trecător ostenit ar fi vrut să se aşeze, cei din partea
locului îl avertizau blând, dar ferm: „Banca este a lui Ion”.
Trecătorul pleca mai departe, neştiind cine anume era Ion, dar
fiind sigur că banca reprezenta foarte mult pentru acela.
19
 În fiecare dimineaţă, pe la orele 10, Ion cobora încet
treptele blocului şi se îndrepta agale către bancă. Era un ritual
pe care îl respecta cu sfinţenie indiferent dacă afară era soare
sau nor, caniculă sau ger. Banca îl aştepta cuminte şi nu ar fi
putut în ruptul capului să o dezamăgească.
Mergea greu. Avusese o pareză pe partea stângă şi se
deplasa încet sprijinindu-se de baston. Nu fusese niciodată o
fire sportivă, dar nu putuse sta locului. Avea o fire de vagabond
modern, deplasându-se toată viaţa pe jos sau cu maşina,
oriunde putea sfida monotonia muncii de birou pe care o
avusese. De când cu pareza, viaţa i se schimbase dramatic.
La nici două luni, soţia îi murise şi tot edificiul clădit în atâţia
şi atâţia ani se prăbuşise. Copiii erau mari, aveau familiile lor şi
din ce în ce mai puţin timp pentru el. Îi aduceau în fiece zi de
mâncare, stăteau puţin, prea puţin de vorbă şi plecau. Rămânea
cu gândurile lui pe care le împărtăşea celor patru pereţi, dar şi
amintirilor prezente în toate ungherele casei. În acel moment
pleca...
Se aşeza pe bancă şi începea să privească lumea ce
n-avea timp, nici măcar pentru o privire aruncată în fugă.

20
 Trecuseră ani, iar ritualul continua cu o ritmicitate ce
sfida orice provocare a vieţii.
În acea zi, un imbold nedefinit îl împinsese afară din
casă pe la orele când soarele se pregăteşte, şi el bătrân, de
culcare.
De obicei, nu mai ieşea seara. Lăsa liberă banca pentru
îndrăgostiţii ce ar fi vrut să preia, peste timp, ştafeta vieţii în
doi. Se uita absent la televizor şi apoi se culca aşteptând o nouă
zi, o nouă ieşire.
Se aşezase încet şi îşi aprinsese tacticos o ţigară.
Niciodată, până la moartea soţiei, nu fumase pe stradă. Avea
concepţiile lui, înrădăcinate de ani, că „numai golanii fumează
pe stradă”. După acel moment, tot edificiul său de valori se
prăbuşise şi, prin urmare, eliminase convenţia făcută cu sine
însuşi.
Se pierduse în gânduri când, deodată, în faţa sa o
bătrânică, sprijinită ca şi el de un baston, îi spuse:
- Tu eşti, Ionele?
Nu era posibil aşa ceva! Toată viaţa, colegii îi spuseseră
numai Ion, iar rudele – Nelu. O singură persoană, ce nu dorise
să se scufunde în anonimatul apelanţilor, i se adresase astfel.
21
 O cunoscuse demult, în tinereţe...
Cu cincizeci de ani în urmă fusese internat într-un
Sanatoriu la Sinaia. Era militar şi contractase o pneumonie
severă. Petrecuse acolo vreo două luni.
Din prima zi când o văzuse pe Diţa se îndrăgostise de
ea. Părul negru, cârlionţat intra în contrast cu halatul alb,
scrobit, iar ochii - de un albastru pe care numai cerul zilelor
senine de munte îl are, puteau scrie, prin pana poeţilor, mii de
sonete de iubire.
Se însănătoşise mai repede decât ar fi fost normal şi
petrecuse cu Diţa, plecând pe furiş din spital, o săptămână de
vis. Se plimbaseră pe aleile Peleşului visându-se în palate unde
ea era, întotdeauna, regină. Visaseră mult şi plănuiseră o viaţă
împreună.
După ce se externase, stabilise cu Diţa ca în ziua
liberării să se întâlnească şi apoi să-şi împlinească visele.
Îi scrisese şi o aşteptase pe peronul gării până când ultimul tren
îşi luase rămas bun.
Din acel moment nu mai ştiuse nimic de ea. O aşteptase
în zadar şi o iubise ani de zile...
- Da Diţa, eu sunt...
22
 Întrebările nu-şi mai aveau rostul, răspunsurile muriseră
de mult...
Se ridică încet, cu oboseala a cincizeci de ani de
aşteptări şi o apucă încet de braţ.
Pe Bulevard se puteau acum zări doi bătrânei, ce se
sprijineau unul pe altul, mergând cu paşi rari spre nicăieri...

23
24
 INTERNAUTUL

Din difuzorul computerului irupse violent, ca un

mesager al unui implacabil destin, un strigăt către posteritate al

unui celebru artist: „The show must go on...”
Arcuindu-se, cu mâinile plasate deloc discret sub spate,
Andrei încercă să se ridice în şezut. Adormise, cu o seară
înainte, ca mai mereu în ultima lună, pe fotoliu. Aruncă o
privire de jur-împrejur pentru a se asigura că totul este în
ordine. Camera arăta neschimbată în dezordinea ei totală.
Fiecare lucru zăcea aruncat într-un loc de unde dacă un
oarecare l-ar fi mutat ar fi generat un embrion de ordine
comparabil secundei de după Big Bang.
Fotoliul pe care dormise devenise parte integrantă din
fiinţa sa. Semănând foarte mult cu unul dintre acelea pe care le
poţi întâlni în cabinetele stomatologice - rotativ, cu spătar
mobil şi cu şezut îndeajuns de lung pentru a-ţi putea odihni şi
picioarele - acesta trona în mijlocul camerei.
25
 În faţa sa, se afla o masă lungă cu trei monitoare aşezate
peste cutiile computerelor şi tot atâtea tastaturi. De sus,
coborau ameninţător şase difuzoare orientate către orice loc al
camerei, iar exact deasupra fotoliului, lipit pe tavan, un
televizor cu plasmă de dimensiuni apreciabile.
În stânga, se afla patul pe care se odihneau dezordonat
trei perne, un cearceaf mototolit şi o pătură groasă şi aspră.
De ani de zile se obişnuise să doarmă aproape în şezut ca o
continuare a activităţii de peste zi.
În dreapta, o măsuţă ce găzduia pe lângă un filtru de
cafea, veşnic umplut şi cu sita plină ochi de zaţ, farfurii de
carton cu resturi de mâncare şi nişte cutii goale de bere, iar în
spate rafturile pe care stăteau de-a valma tricouri, CD-uri,
reviste vechi şi îndoite, întregea mobilierul garsonierei în care
locuia de câţiva ani.
Lucra la o companie de soft educaţional. Reuşise, după
îndelungi insistenţe, să i se permită lucrul acasă. Aici avea tot
ce-i trebuia şi, deloc de neglijat, nu era deranjat de nimeni.
Fusese toată viaţa un tip singuratic. Primul computer îl
primise cadou atunci când avea cinci anişori. Nu îşi mai
amintea anii de dinainte, iar dacă cineva l-ar fi întrebat ce
26
anume a făcut în copilărie, răspunsul ar fi fost simplu,
enumerativ: DOOM, WOLFENSTEIN etc. Jocurile acelea, ce
ţinuseră cap de afiş în lumea cybercopiilor, îl formaseră
deopotrivă în spiritul utilizării computerului, dar şi al dreptăţii
obţinute cu orice preţ şi arme sofisticate.
Din acel moment, viaţa i se schimbase. Şcoala fusese
pentru el numai un intermezzo, între două niveluri de joc sau
de strategii distrugătoare. Copiii din jurul său se agitau inutil în
jurul unei mingii sau se împuşcau cu pistoale de lemn, căzând
teatral pe peluzele de iarbă din faţa blocului unde locuiau. I se
păreau teribil de înapoiaţi şi, de cele mai multe ori, deranjanţi
prin strigătele lor. Îşi creease o lume a lui, numai a lui, în care
avea ca unic scop distrugerea inamicilor şi instaurarea dreptăţii.
După terminarea liceului, se înscrisese la o facultate de,
cum altfel, informatică. Cursurile teoretice, noţiunile de
gramatici generative şi multe altele îl plictisiseră înfiorător.
Se retrăsese înainte de prima sesiune şi găsise de lucru într-o
companie de software educaţional. Nu era tocmai ceea ce
visase, dar spera ca într-o bună zi să poată lucra într-una
„adevărată”, de jocuri...

27
 De când se angajase, lucra la compartimentul de
grafică. Producea tot felul de maimuţoi care se agitau în a pune
întrebări şi a găsi soluţii problemelor de matematică, fizică,
biologie, chimie şi multe, prea multe altele. Genera tot felul de
giumbuşlucuri, personajele lui apărând de acolo de unde nu
te-ai fi aşteptat. Deseori, din spatele unui ecran negru pentru
câteva secunde, se ivea capul unui monstruleţ, mare atât cât se
putea din punct de vedere tehnic, ce te anunţa că ai greşit
soluţia unei oarecare probleme. Nu întotdeauna ideile sale erau
acceptate de conducerea companiei. Uneori i se sugera ca să
schimbe sau să îmblânzească personajele, alteori i se ordona pe
un ton ceva mai dur, dar toată lumea era de acord că este o
mare capacitate având, inevitabil, ciudăţeniile sale.
Nu avea prieteni, iar atunci când i se permisese ca să
lucreze acasă, nimeni nu simţise vreo prea mare pierdere.
Plecarea sa din sediul companiei produsese totuşi câteva mici
neplăceri.
Lucrând în liniştea garsonierei, începuse să aibă o
productivitate din ce în ce mai mare. Personajele sale prindeau
viaţă numai după câteva zile, iar toată compania trebuia să dea
zor pentru a se alinia la viteza lui de lucru.
28
 Încet-încet, ajunsese să se desprindă total de lumea
reală...
Se trezea pe la ora 10 şi primul lucru pe care îl făcea,
dacă dormise în pat, era să se îndrepte către filtrul de cafea,
veşnic aprins pentru a o menţine caldă. Atunci când somnul îl
prinsese în fotoliu, cu o noapte înainte, era mult mai simplu. Se
împingea uşor cu picioarele, iar rolele acestuia îl dirijau fix
către licoarea cafenie.
Computerele erau întotdeauna aprinse. Pe cel din centru
erau sursele de program pentru personajele sale, iar cel din
dreapta afişa, în timp real, orice efect al modificărilor de
program. Computerul stâng era dedicat vieţii zilnice.
Pe ecranul acestuia, împărţit în mai multe zone, se aflau site-ul
unui restaurant la care îşi comanda mâncarea, cel al unei bănci
ce aştepta lacomă ordinele sale de plată pentru diferite
operaţiuni, messengerul ce conţinea câteva zeci de nume ale
unor persoane „virtuale”, pe care nu le întâlnise absolut
niciodată în carne şi oase.
După ce-şi termina de băut cafeaua, se ducea la baie.
Renunţase de mult la bărbierit. I se părea o inutilă pierdere de

29
timp atâta vreme cât nu mai ieşea din casă. Comanda apoi o
gustare la acel restaurant şi apoi începea lucrul.
Micile „vietăţi” prindeau viaţă sub bătăile precipitate
ale tastelor, iar sunetele pe care le scoteau erau singurele ce se
auzeau în interiorul camerei.
Uneori se plictisea sau aştepta ca toţi ceilalţi din
companie să îl ajungă din urmă cu lucrările.
Se împingea atunci, înapoi, pe rotile, până la raftul cu
CD-uri şi alegea câte un „game”, la întâmplare.
Începea să se joace dar, de mult timp, nimeni nu mai
producea nimic pe gustul său. Toate acţiunile se repetau într-o
totală lipsă de imaginaţie, fiind reproduceri aproape fidele ale
jocurilor copilăriei sale. Ceea ce le deosebea de trecut era
numai prezentarea grafică şi sonorizarea abundentă. În rest,
aceleaşi şi aceleaşi personaje şi întâmplări.
Se plictisea repede şi atunci se lăsa pe spate, aproape
orizontal şi aprindea televizorul. Nu introdusese în memoria
acestuia decât canalele de muzică şi cele de desene animate.
Filmele se tot repetau, politica la fel, crimele şi violurile parcă
nu se mai terminau, aşa că decisese, cu mulţi ani în urmă, să le
elimine din viaţa lui.
30
 Nu putea însă afirma că rămăşiţele aflate printre tastele
telecomenzii îl satisfăceau pe deplin. Muzica acelor ani reflecta
o viaţă pe care el nu o ştia şi, în mod normal, nu o înţelegea.
Auzea „versuri” originare din subsolurile imunde ale unor
blocuri de periferie sau jalnice tânguieli pe ritmuri
indo-europene. Se oprea câteodată la muzica anilor `80. Ştia pe
dinafară liniile melodice, ascultarea reducându-se la un
veritabil şi inedit control al memoriei.
Desenele animate constituiau numai teme de inspiraţie
pentru el. Prelua anumite caracteristici şi era astfel la curent cu
tendinţa „pieţei”.
Altădată, intra pe chat şi discuta cu persoane ce se
identificau prin nickname-uri şi icon-uri trăznite. Ceea ce îl
enerva la culme era stereotipia conversaţiei în care abundau
expresii de tip „yap” sau „nop”, emoţiile fiind codificate prin :)
– în cazul bucuriei sau :( - atunci când interlocutorul era trist.
Câteodată, ar fi vrut să dea un UNDO la întreaga sa
viaţă. Nu era mulţumit de cum evolua aceasta, dar intrase în
sistem şi nu mai putea scăpa. Încercase de mai multe ori să
plece de la companie, dar de fiecare dată fusese amăgit cu
promisiuni şi tot amânase decizia definitivă. Mai mult, cu
31
câţiva ani în urmă, semnase un contract prin care se angaja să
nu părăsească firma dacă este angajat în derularea vreunui
proiect. De fiecare dată însă, atunci când un anume program se
afla în stadiul final începea un altul nou şi tot aşa, fără scăpare.
În acea zi avu revelaţia modalităţii de evadare.
I se dăduse, ca de obicei, sarcina generării unui efect
special prin care utilizatorul – copil de clasa I – să fie mustrat
„părinteşte” dacă greşea vreo adunare. În prima fază, crease un
bunicuţ care venea legănându-se de undeva din spatele
ecranului şi-l dojenea pe copil, explicându-i totuşi cum ar fi
trebuit să procedeze.
În momentul în care se pregătea să transmită sursele
către serverul firmei îi veni ideea.
Şterse tot ce lucrase şi se apucă febril de lucru.
Degetele îi fugeau pe tastatură, iar personajul prindea contur cu
fiecare minut ce se scurgea. În fine, pe la ora prânzului era
gata. Trimise rapid, fără ezitare, liniile de program şi aşteptă
reacţia şefului de proiect.
Pe ecran, în momentul în care nefericitul copil greşea
ceva, apărea din depărtare un pirat, cu un cuţit în mână care, în
momentul apropierii de utilizator, îndrepta arma către ochii
32
acestuia, iar ecranul se împroşca de sânge. Realizase ceva
extraordinar în genul jocurilor copilăriei sale.
Reacţia nu întârzie să apară. Pe monitorul central apăru
faţa şefului, schimonosită de furie.
- Ai înnebunit, Andrei?
- De ce, nu vă place? Este cea mai spectaculoasă
mişcare pe care putem să o facem! Toţi copiii vor fi încântaţi!
- Modifică imediat porcăria asta, altfel să ştii că ne
supărăm!
- O.K. şefu`!
Andrei se apucă de lucru, iar după încă două ore,
trimise noile linii de program. Acum, piratul nostru tăia capul
bietului copil şi apoi îi urmărea, rânjind satisfăcut, rostogolirea
pe caldarâm.
- Andrei, eşti bolnav sau ce se întâmplă cu tine?
- Am crezut că vi se pare prea blândă pedeapsa şi am
mai înăsprit-o puţin!
- Măi omule, pune altceva în locul dementului ăla. Uite,
de exemplu, adu un bunicuţ blând care să-i explice copilaşului
unde a greşit. În două-trei ore vreau să fie gata, ai înţeles?
- O.K.!
33
 Timpul se scursese, iar Andrei, înainte de a apăsa
Enter-ul de trimitere, încercă să-şi rememoreze câteva
momente semnificative ale vieţii. În afara mitralierelor şi a
bălţilor de sânge ce se revendicau în viaţa lui din sutele de
jocuri, nu găsi nimic semnificativ. În acel moment, apăsă tasta
cu furie, parcă vrând să distrugă orice urmă a noii civilizaţii.
- Andrei, de astăzi nu mai lucrezi la noi! Am crezut că
ţi s-a întâmplat ceva, dar se pare că o faci cu bună ştiinţă!
Se mai uită odată, cu admiraţie, la piratul ce dansa
acum pe măruntaiele elevului nepriceput şi închise toate
monitoarele.
Se aşeză în pat cu faţa în jos negândindu-se la nimic,
nici măcar la ziua de mâine. Mâna, ce îi atârna din pat, dădu de
ceva tare, aflat sub acesta, la margine.
Ridică obiectul şi constată cu stupoare că era o carte.
Probabil că zăcea acolo din timpuri „imemoriale” adusă poate
de cineva, dar de cine oare?
Cartea se intitula „Internautul”, iar numele autorului nu
mai era lizibil.
Începu să citească încet, rar, după atâţia ani, o carte
proastă ce îi povestea viaţa...
34
35
 SCARA

O scară de bloc este prin ea însăşi o istorie dinamică a

civilizaţiei unei naţii...
Marian Popescu locuieşte la etajul II al unui bloc ce
numără trei nivele. Pe fiecare cat se găsesc câte două
apartamente: unul de patru camere, iar altul de trei.
De dimineaţă, doamna Ştefania Popescu începu
pregătirile pentru petrecerea de majorat a fiului lor, Doru.
Era sâmbătă, iar toate pregătirile trebuiau isprăvite
urgent, deoarece la ora 14 majoritatea magazinelor se închid şi
dacă, Doamne fereşte, uita de ceva ce ar fi trebuit cumpărat...
Marian plecase la piaţă pentru a cumpăra toate cele:
mai multe sortimente de mezeluri, caşcaval, măsline, nişte
gogoşari în oţet pentru ornat, vreo 4 kg de carne de mici pe
care avea de gând să-i pregătească la jar în spatele blocului, 5
kg de cartofi, multă pâine, două navete de bere, o sticlă de
coniac drept aperitiv bahic şi câteva pet-uri de suc.
36
 Aaa, da... Nu trebuia să uite, nici cu preţul vieţii, cele
două blaturi de tort şi foile de plăcintă!
La ora 20, erau aşteptaţi câţiva dintre colegii de clasă ai
lui Doru, la care se adăugau câteva verişoare însoţite
obligatoriu de părinţii lor. În total, se adunau 15 adolescenţi şi
vreo 10 adulţi.
Cum era de aşteptat, blaturile de tort nu satisfăcură
exigenţele Ştefaniei, aşa că Marian, revenit după vreo două ore
de trafic aglomerat şi cozi infernale, fu trimis în Piaţa Mare la
Madam’ Săftica ce avea un butic de dulciuri lângă Pescărie cu
menţiunea expresă:
- Spune-i femeii că vii din partea Ştefaniei – doamna cu
pardesiul negru ce trece săptămânal pe la ea. O să-ţi dea blaturi
proaspete. Voi, bărbaţii, nu vă pricepeţi la nimic! încheiase
femeia meditativ, dar şi foarte tranşant.
Pe drum, Marian se gândea cum să-i spună vânzătoarei
aşa ceva: „Doamna cu pardesiul negru...” Probabil că sunt
peste o sută de cucoane ce intră astfel îmbrăcate în buticul
împricinat, iar Madam’ Săftica o să se uite la el ca la urs...

37
 Intrat în piaţă, Marian se duse drept către magazin,
ghidat ce e drept şi de mirosul emanat nu foarte discret de către
Pescărie.
- Sărut mâna! Vin din partea...
- Ştefaniei, nu-i aşa?
- Ddda, de unde ştiţi?
- Păi mi-a dat acum telefon şi mi-a zis că e posibil ca
bărbatu-său, dacă nu cumva greşeşte magazinul, să vină la
mine!
Marian gândise ceva nu prea ortodox la adresa
consoartei sale şi primise, la schimb, trofeul ce consta în două
blaturi pufoase, suspect de umflate pentru a nu conţine o
grămadă de adaosuri cancerigene.
- Să ai grijă mamă, cum le duci! Se rup foarte uşor.
Coana Săftica nu vinde decât mărfuri de calitate!
- O să am, sărut mâna şi mulţumesc din partea
Ştefaniei! Precis că o să vă sune ca să vadă dacă am nimerit!
Într-adevăr, nici nu apucase să iasă că telefonul celular
al Săfticăi sunase.
- Da, a nimerit! Vrei să ţi-l dau? Imediat!

38
 Marian luase telefonul şi aflase că se petrecuse ceva
îngrozitor: nu mai era zahăr pudră! Toată munca Ştefaniei ar fi
fost de prisos dacă el nu lua pulberea preţioasă, neapărat marca
Dr. Oetker.
În fine, pe la ora 12, reuşise să ajungă acasă.
- Unde ai stat atât, măi omule?
- M-am plimbat dragă, e aşa de frumos afară! răspunse
el ironic.
- Da, ţie îţi arde de plimbări mai ales când e ziua
copilului!
În camera sa, Doru pregătea muzica pentru petrecere.
Ştia toate gusturile colegilor că doar nu fusese la un singur chef
cu ei. Selecta atent mp3-uri pe calculator şi apoi le transforma
în CD-uri audio pentru a putea fi ascultate la combina din
sufragerie ce avea nişte başi pe cinste. Cam obosise, de la ora 8
de când începuse şi, mai ales, avea chef de o ţigară. Cum
părinţii nu ştiau că se apucase de tutun, trebuia să găsească o
cale de a ieşi puţin afară din casă.
- Mamă, am obosit de când aranjez muzica aia! S-a
încins şi camera pe lângă creierul meu! Pot să ies puţin afară ca
să respir nişte aer curat? întrebă şmechereşte.
39
 - Nu! Ai făcut curat în camera ta? O să vină verişoarele
tale şi o să râdă de tine când o să vadă dezastrul acela!
Doru nu insistă, deoarece ştia prea bine că maică-sa nu
se întorcea din drum niciodată. „Ce naiba, vin şi toantele alea?”
îşi spuse în gând, cu năduf, băiatul ce nu ştia de invitaţiile
suplimentare ale mamei. „Parcă ar fi majoratul ei, nu al meu...”
În acest timp, George coborâse în spatele blocului.
Aici ar trebui făcută o precizare: fiecare scară avea
două ieşiri – funcţionale deopotrivă, iar orice apartament avea
ferestre pe ambele părţi. Locatarii ce posedau trei camere
numeau faţă a blocului aceea spre care dădeau ferestrele
sufrageriilor lor, iar cei de la patru camere, având livingul pe
partea opusă, era şi normal ca să considere exact invers.
Prin urmare, George înarmat cu un săculeţ de cărbuni,
nişte surcele, puţin gaz, cu grătarul la subţioară şi cu tăviţele de
mici gata pregătiţi se instală pe o fostă peluză de iarbă, aflată
acum în stadiul de pământ bătătorit.
Aşeză „monstruleţul” negru de supărarea atâtor cohorte
de mici ce-şi dăduseră, în decursul timpului, duhul pentru
nefericirea stăpânului stinsă cu cisterne de bere şi aranjă
frumos cărbunii şi surcelele stropite cu puţin gaz. Aruncă un
40
băţ de chibrit aprins şi treaba începu să meargă ca pe roate.
Focul se înălţa uşor, Marian privind atent la cărbunii ce dintr-o
clipă în alta trebuiau să se înroşească.
- Ce faci, vecine? se auzi, din spate, o voce.
- Aaa, bună ziua domnule Ochişor!
Era vecinul de la parter, Stelian Ochişor, de vreo 70 de
ani, fost miliţian, iar actualmente: administratorul blocului...
Se uita la el de pe geamul sufrageriei cu o privire
dezaprobatoare.
- Măi Mariane, aici ţi-ai găsit să faci mici? Tocmai în
faţa ferestrei mele? De ce nu te duci alături la Vasilica că doar
ştii că e plecată!
Vasilica Tomescu locuia tot la parter, alături de nea
Ochişor şi era, la bază, profesoară de educaţie fizică. Fiind
necăsătorită şi la o vârstă când începi să te gândeşti serios la
bătrâneţe, căuta de zor un bărbat care să o ia de nevastă.
Dăduse cu ceva timp în urmă un anunţ la o agenţie
matrimonială de pe Internet. Declarase că are 25 ani (între noi
fie vorba, cu cincisprezece mai puţin decât în realitate) şi că
este dispusă la orice sacrificii pentru o căsătorie. Primise,
relativ repede, un răspuns de la un bărbat de 55 ani din Italia,
41
ce o aştepta deîndată. Îi trimisese chiar şi bani pentru drum,
astfel că Vasilica plecase repede, fără să mai anunţe pe nimeni,
în afara locatarilor de pe scară ce ştiau totul despre oricine.
Ajunsă într-un sat de pe lângă Milano, Vasilica
realizase că individul sărea bine de şaptezeci şi că nici prea
bogat nu era. Avea în schimb o fermă cu nenumărate vaci ce
trebuiau mulse în fiecare dimineaţă...
- Scuză-mă, nea Ochişor! Am uitat că e plecată, altfel
mă duceam acolo. Hai, lasă-mă să îi fac aici şi îţi aduc şi
matale vreo zece. Ce zici?
- Eiii, aşa mai merge, măi Marinică! făcu cu ochiul în
timp ce saliva abundent. Da’ nişte bere nu ai?
- Am şi bere, lasă că atunci când urc să duc prima porţie
de mici, îţi aduc.
Ochişor închise fereastra şi se aşeză în pat, la televizor,
unde vizionă reluarea emisiunii: „Diferenţe între miliţia de ieri
şi poliţia de azi”.
- Ei, pe naiba! Ce diferenţe să fie? Ce, eu dacă nu mă
pensionau ăia la Revoluţie, nu puteam din miliţian să devin
poliţian?

42
 Stelian Ochişor fusese şef de post într-o comună
apropiată oraşului unde locuia acum. Se mândrea cu faptul că
„spre deosebire de alţii, eu am fost om, măi...”
Dacă vreun amărât era prins la furat, să zicem cartofi,
nea Stelică – aşa cum îi ziceau sătenii, nu raporta nimic mai
departe. Dădea prada pe din două cu hoţul şi toată lumea era
mulţumită. Mai avusese la un moment dat un coleg, Ion Surdu,
ce nu fusese de acord cu metodele sale.
- Măi Surdule, ce te costă dacă te faci că nu auzi nimic
din ceea ce este pe aici?
- Nu pot, nea Stelică, dacă văd matrapazlâcurile astea
ale matale trebuie să raportez mai departe!
Nu apucase să o facă pentru că fusese detaşat la oraş şi
prins cu noile însărcinări îl lăsase în plata Domnului pe şeful de
post. Miliţianul nostru îşi văzuse de treabă până la Revoluţie
atunci când mai tânărul Surdu se instalase în fruntea
reformatorilor fostei Miliţii. Îşi adusese aminte de el şi îl
trecuse repede şi discret în rezervă.
Îi fusese tare greu în primii ani. Atunci când tatăl lui
Marian decedase şi lăsase vacant postul de administrator,
convocase rapid o şedinţă în care explicase că el, cel care a
43
condus o comună întreagă, este singurul în măsură ca să ducă
la îndeplinire o sarcină atât de complexă cum este cea a bunei
funcţionări a blocului. Fusese ales cu entuziasm de către Sofica
Zane, de la etajul al treilea, de profesie mahalagioaică, de Jenel
Vasilescu de la „unu” – fost securist, actualmente şef de filială
a unui partid de dreapta şi de Aristiţa Vasilescu, fostă
croitoreasă funcţionând acum numai pe post de secretară a
partidului în care soţul său făcea „istorie”. Singurul care se
opusese, deoarece alţi participanţi la adunare nu prea mai
fuseseră, era Gigi Stamatescu, pe vremuri inginer agronom în
aceeaşi comună. Avuseseră de câteva ori nişte conflicte legate
de faptul că depozitele întreprinderii agricole scădeau cu ochii
pe fiecare zi ce trecea, iar el, nea Stelică, pe lângă faptul că nu
făcea nimic, mai era şi capul răutăţilor. Întâmplarea făcuse ca
după ani să locuiască în acelaşi bloc de la oraş.
Pe la ora 14, vreo patru duzini de „grăsani”, vămuiţi de
locatarul de la parter, se odihneau pe masa din bucătăria
familiei Popescu.
Între timp, doamna pregătise cele două „tortúri” de
ciocolată, respectiv frişcă. Uitase să-i spună lui Marian ca să
cumpere nişte portocale pentru tort „dar şi lui, nu-i trecuse prin
44
cap că un tort nu se face cu aer...” Pusese nişte fructe dintr-un
compot de ananas, dar cum se grăbise, acestea, din prea mult
sirop conţinut, înmuiaseră prăjitura care semăna mai mult cu o
mămăligă albă...
În sarcina lui Marian căzu aspiratorul. Nu putea
înţelege, în ruptul capului, de ce trebuia să dea iarăşi prin toată
casa cu bâzdâgania zgomotoasă, din moment ce peste câteva
ore urmau să intre vreo 25 de perechi de pantofi prăfuiţi şi ale
căror tălpi se vor lustrui cu grijă, până la plecare, pe fiecare
centimetru pătrat al covoarelor.
- Ei, voi bărbaţii... Ar trebui să locuiţi numai în cocină!
îi aruncase, fără drept de replică, Ştefania.
La ora 20, sosiră primii invitaţi. Între timp, începuse să
plouă torenţial după trei săptămâni în care praful ajunsese să-ţi
intre şi în suflet. Marian nu se uita la niciunul dintre colegii lui
Doru. Era vrăjit de frumoasele gravuri realizate de tocurile
pantofilor atunci când se afundau în covorul „uni” din
sufragerie.
În fine, la nouă seara, sosiră ultimii invitaţi, adică
neamurile Ştefaniei – zgomotoase şi prea mult pupăcioase.

45
 „Bătrânii” se retraseră în camera băiatului, ce fusese
între timp curăţată şi amenajată, iar tinerii se „apucară de
treabă”, în sufragerie, pe ritmuri amestecate de rock, heavy,
hip-hop şi alte manele...
O bătaie puternică se auzi în uşă după nicio jumătate de
oră.
- Vecineee, deschideee!
- Ce s-a întâmplat, domnule Ionescu?
- Ce să se întâmple? La mine nimic nu se întâmplă, la
dumneata domnule! Aţi înnebunit, ce este cu gălăgia asta?
- Este majoratul fiului meu, doar v-am spus ieri
după-amiază!
- Măi omule, eu n-am ştiut că o să facă atâta tămbălău!
- Sunt tineri aşa cum am fost şi noi odată, încercă
Marian să-l îmbuneze.
- Poate dumneata ai fost la fel de nebun ca ăştia, eu nu!
Pe vremea mea, nu se întâmpla aşa!
- Haideţi, mai bine nu intraţi să ciocniţi cu noi un
păhăruţ de coniac?
- Măi vecine, ştii că eu nu prea beau. Rar de tot îmi
place să ciocnesc un pahar, dar numai aşa la „zile mari”.
46
 - Domnule Ionescu, acum este o astfel de zi! Haideţi, vă
rog să intraţi!
Grigore Ionescu fusese toată viaţa sa activist de partid.
La bază era strungar, dar nu practicase nici măcar o zi. Intrase
în UTM, iar apoi în Partid. Plecat de jos, cu origine socială mai
mult decât sănătoasă, fusese trimis la „Fani Gheorghiu” unde
se desăvârşise ideologic. Ca activist lucrase la propagandă.
Răspunsese de învăţământ şi toată ziua pleca „pe teren” ca să
urmărească implementarea în cadrul orelor de clasă a
Directivelor Tovarăşului. Ceea ce îi plăcuse cel mai mult
fusese însă, propaganda vizuală. Când se plimba pe culoarele
unei şcoli şi vedea chipul Tovarăşului în cele mai felurite
ipostaze: de la vizitele pe şantierul Casei Poporului, la
admirarea faimoşilor ştiuleţi de porumb legaţi cu sârmă şi
culminând cu celebrele compoziţii voievodale în care chipurile
marilor domnitori gravitau mărunt în jurul „astrului” cel mai
iubit, simţea că se realiza deplin în menirea sa...
La Revoluţie, huliganii ăia îl dăduseră în şuturi afară
din sediul Consiliului Judeţean şi aproape făcuse infarct când
văzuse tablourile din instituţii sau şcoli aruncate pe geamuri.
Tot ceea ce clădise el timp de vreo două decenii se dusese pe
47
apa sâmbetei din cauza unor nenorociţi. Puteau să lase măcar
ramele. Cine putea şti dacă într-o bună zi nu ar fi fost iar
nevoie de ele?
Grigore se aşeză pe scaun lângă Marian şi vărul său,
prin alianţă, Ionică.
- Hai să-ţi trăiască, măi Mariene! spuse aruncând
profesionist, cu carte de muncă, pe gât, dintr-o înghiţitură
conţinutul paharului.
Marian îi mai turnă încă unul şi încă unul...
- Mă scuzi o clipă vecine, spuse el la un moment dat şi
plecă la un non-stop din apropiere pentru a mai cumpăra o
sticlă de coniac.
- Tu ştii că eu nu beau, măi băieţaş, îi spuse el lui
Marian, proaspăt intrat pe uşă. Dar când îl ştiu pe Dănuţ ăsta al
tău de când era mic, nu mai pot! Îmi vine să plâng cum trec
anii...
- Doru îl cheamă, nu Dănuţ, îngăimă Marian.
- Da, da, tot aia e! Tot îmbătrânim...
După două ore de luptă cu viaţa şi cu paharele, Marian
îl luă aproape pe sus şi-l duse jos, la etajul unu acolo unde
locuia.
48
 Spre dimineaţă, cheful se stinse uşor, iar oaspeţii
plecară unul câte unul lăsând în urmă un prăpăd demn de o
catastrofă nucleară.
După ce strânseră şi spălară toate vasele (Cum să lăsăm
casa în halul ăsta? Dacă mâine dimineaţă vine cineva şi vede
mizeria asta cruntă? – vă închipuiţi cui aparţin aceste vorbe...)
se duse la culcare. Era ora 6 şi îşi propuse să doarmă până
după-amiază.
Este ora 8. Tanti Sofica, de la etajul al treilea, şi-a adus
aminte că n-a mai scuturat de mult covoarele.
Bătătorul este exact în faţa ferestrei dormitorului lui
Marian...

49
50
 PARANOICUL
(PUŢINI AU FOST, MULŢI AU RĂMAS...)

- Bine v-am găsit domnilor, spuse Directorul

aşezându-se pe fotoliul împins cu grijă de Adjunct.

- De-abia aşteptăm să auzim noutăţile, domnule!
- Sunt multe şi foarte importante, incită el auditoriul cu
o voce gravă de parcă toată soarta omenirii ar fi stat pe umerii
săi.
Toată întreprinderea aştepta cu sufletul la gură
reîntoarcerea Directorului de la şedinţa importantă ce avusese
loc la Minister. Plecase cu două zile în urmă, destul de
precipitat şi nu avusese timp decât să-şi anunţe secretara pentru
a contramanda toate întâlnirile.
Se făcuseră destule speculaţii cu privire la graba în care
părăsise sediul. Toţi salariaţii, mai puţin Nuţi – aflată în
concediu medical – formulau mai limpede sau mai voalat
diferite ipoteze.
51
 Directorul economic avansa ideea că se auzise de
deturnarea de fonduri, ocazionată de construcţia clubului
destinat angajaţilor. Era nervos şi în cele două zile nu dormise
aproape deloc, neştiind cum avea să se sfârşească această
poveste. Clădirea înghiţise câteva sute de mii de euro ce nu se
regăseau decât în mică măsură în şi între zidurile ei. În acelaşi
timp, şeful serviciului financiar, Andrei - fiul cel mare al
Directorului - printr-o „pură coincidenţă”, în urma unor
economii la sânge realizate în cei trei ani de când era salariat,
îşi terminase vila din Predeal.
Directorul tehnic avea mari dubii asupra păstrării
secretului unei lucrări în care se folosise numai jumătate din
materialele strict necesare.
Şefa Personalului angajase în ultimii doi ani o serie de
indivizi ce se manifestaseră atât de discret încât nu fuseseră
văzuţi niciodată. Contabilitatea, Aprovizionarea şi celelalte
compartimente avansau şi ele câte o ipoteză sinistră.
În realitate, Directorul plecase cu Nuţi la Predeal pentru
a inaugura noua reşedinţă. Plănuise de mai multă vreme această
evadare, dar casa tot nu era terminată. De teama unor bârfe, nu

52
că l-ar fi interesat sau că i-ar fi păsat câtuşi de puţin, alesese o
cale spectaculoasă de a ieşi din scenă.
Nuţi îl sunase pe telefonul mobil atunci când el era
într-o şedinţă operativă cu toţi directorii şi şefii de
compartimente.
- Da, Domnule Ministru! Am înţeles! Vin negreşit! Să
trăiţi! spusese el, înverzindu-se la faţă în exterior, dar
înroşindu-se de plăcere înăuntru.
Plecase singur, fără şofer, ceea ce dăduse naştere la şi
mai multe speculaţii. Nuţi îl aşteptase pe o stradă lăturalnică şi
cum urcase în maşină începuse un lung preludiu pentru o scurtă
evadare.
Directorul nu mai era la prima tinereţe. Intrase de
aproape un an în acea criză a bărbaţilor, manifestată atunci
când se apropie vârsta estompării diferenţelor dintre sexe.
Observase şi el, demult, cum oamenii trecuţi de şaptezeci de
ani devin într-un anume fel unisexuaţi. Nebuniile tinereţii
rămân discret în urmă, bărbaţii se efeminizează, iar consoartele
lor, în cele mai multe cazuri, îşi împodobesc faţa cu semne ale
virilităţii masculine.

53
 Mai avea până atunci, dar primele semne apăruseră.
Dimineaţa se uita în oglindă şi îşi vedea imaginea din tinereţe
parcă răsturnată. Umerii laţi şi bazinul îngust permutaseră
astfel încât acum, arăta precum Matrioşka – acea
binecunoscută păpuşă rusească. În acelaşi timp, în interiorul
său se afla o alta mai mică, neastâmpărată şi care parcă vroia să
o sfărâme pe cea dintâi. Înainte de toate însă, Matrioşka era
făcută din lemn şi tot aşa era şi sufletul lui.
Se uita pe ascuns la nevastă-sa Ana, atunci când se
ducea în living şi îşi sorbea cafeaua. Nu mai avea demult acea
graţie din anii de început. Mai mult, de câţiva ani luase prostul
obicei de a bea cafeaua cu biscuiţi sau cu pişcoturi în ea. I se
părea oribil, dar nu mai îndrăznea de mult timp să-i spună
nimic. Ana era o femeie aprigă şi îl punea la punct imediat:
- Vei fi conducând tu acolo mâna aia de laşi şi
oportunişti, dar acasă EU sunt stăpâna! Dacă nu aş fi condus
EU casa, se alegea praful de ea atât timp cât tu petreceai cu
toate boarfele tale!
- Iar începem, Ană? încerca el să fie împăciuitor. Ştii
doar că te-am respectat întotdeauna! Te-am ţinut mereu ca
într-un glob de sticlă!
54
 - Da, ştiu... Şi nu mai scos niciodată în lume! Ţi-a fost
mereu ruşine cu mine!
Discuţia promitea să alunece pe o pantă periculoasă, iar
atunci Directorul pleca nervos către servici. De altfel, de-abia
aştepta deoarece, de câţiva ani, Nuţi îl consola în fiecare
dimineaţă.
Plecarea la Predeal fusese mai mult impusă de aceasta.
Era căsătorită şi nu prea îi convenea statutul de amantă.
Îşi asumase cu bună ştiinţă această poziţie, dar uneori se sătura
de sexul „pe fugă” şi cu frica de a nu fi surprinsă de cineva.
În întreprindere se juca zilnic aceeaşi piesă proastă.
Toţi angajaţii ştiau de „jocul matinal” al celor doi şi nu
îndrăzneau să-i deranjeze nici măcar cu un telefon, iar ei se
fereau de ochii lumii invocând tot felul de pretexte care mai de
care mai stupide.
Nuţi îi spusese într-o zi:
- Cornele, vreau să mă scoţi şi pe mine odată în oraş!
- Nu fi tâmpită Nuţi! o temperase el dur, dar necesar.
Ştii doar că nu pot. Pe aia nu am mai scos-o din casă de ani de
zile şi vrei să mă afişez cu tine?

55
 „Aia” era nevastă-sa, iar Nuţi ştia prea bine la cine se
referă.
- Aşteaptă să termine fiu-meu casa de la Predeal şi
mergem acolo câteva zile...
Pentru a-l zori, Nuţi începuse în ultima perioadă să facă
mofturi. Într-o dimineaţă pretextase că are o durere groaznică
de cap, în alta că e în acea perioadă nerecomandată
giumbuşlucurilor, iar apoi se „căptuşise” cu o durere groaznică
de dinţi. Cum Cornel mai trecuse prin astfel de experienţe,
pricepuse pe dată şi dintr-o trăsătură de condei, nu a lui ci a
Directorului Economic, trimisese fondurile destinate clubului,
obosite de atâta inflaţie, ca să se odihnească la Predeal...
Casa fusese rapid terminată, iar cele şase camere
mobilate după gustul şi indicaţiile sale. În acea ultimă perioadă,
instalase camere de supraveghere în fiecare încăpere ce
trimiteau imagini, prin Internet, către calculatorul aflat în biroul
său. Fiecare obiect ce urma să fie amplasat în vreo încăpere era
atent urmărit şi dirijat de către el personal. În fapt, casa era un
kitch ordinar. Livingul era dotat, în mijlocul său, cu o canapea
circulară din piele, înconjurată de opt fotolii. Dacă, prin absurd,
un grup de vizitatori ar fi poposit acolo ar fi fost practic
56
obligaţi să stea spate în spate în partea centrală, iar cei de pe
fotolii să se ridice pentru a putea dialoga cu persoanele aflate în
poziţie diametral opusă. Pereţii erau îmbrăcaţi cu tapet lavabil
ce trecea, specific, prin fiecare anotimp. Peretele dinspre est
înfăţişa ochiului un peisaj marin, cu valuri enorme ce se
îndreptau ameninţător către privitor, cel dinspre vest - un peisaj
din Alpi cu schiori lansaţi pe o pantă abruptă şi cu o avalanşă
aflată exact în spatele lor, iar spre nord şi sud – o pădure
ecuatorială, respectiv o mânăstire de undeva din nordul
Olteniei. Încastrate în pereţi, tot atâtea televizoare cu plasmă
erau conectate non-stop la programele lui favorite. Peretele cu
valuri transmitea programul dedicat numai ştirilor, cel cu
avalanşa – emisiuni de divertisment, din pădurea ecuatorială se
auzeau comentariile meciurilor de fotbal, iar dintre pereţii
mânăstirii răzbăteau false acorduri de manele. Televizoarele se
activau sonor atunci când se aşeza pe unul dintre fotolii sau pe
partea corespunzătoare a canapelei circulare.
Pe jos, pe parchetul lamelar, se aflau câteva blănuri
aruncate într-o neglijenţă studiată, iar din şemineul fals ce
arunca nişte îndoielnice flăcări electronice răzbătea în încăpere
o căldură controlată de computerul central al casei.
57
 Pe pereţi erau o grămadă de tablouri din piele ce
alternau cu reproduceri după mari maeştri. Dacă vom mai
adăuga veioza cu ceas ce vântura tot timpul nişte apă şi cei doi
câini de porţelan ce străjuiau intrarea în living avem imaginea
completă a acestuia. Celelalte camere respectau aproape identic
modul de gândire a proprietarului: paturi cu apă în dormitoare,
sistem audio în sala de baie şi o mică piscină cu valuri,
amplasată la etaj în faţa unor ferestre imense, concepute pentru
a putea admira brazii din depărtare.
Cu atâţia bani băgaţi în dotările interioare, Cornel
fusese precaut. Înregistrase casa pe numele băiatului cel mare,
din căsătoria anterioară, ce nu deţinea o funcţie atât de
importantă ca el pentru a fi luat în vizor, putând astfel să
doarmă liniştit. Evident, Ana nu ştia nimic de aceasta şi nici nu
avea de gând să-i spună vreodată.
Ajunşi la Predeal, terminaseră destul de repede
„ostilităţile” şi apoi o plimbase pe Nuţi prin toate încăperile.
Era extaziată şi se arunca precum un copil prin toate paturile.
Turul vilei se sfârşise printr-un „plonjon” în piscina de la etaj.
Seara, în faţa unei sticle de whisky, începuseră să
discute despre servici.
58
 - Ce părere ai tu, Nuţi, despre Directorul economic?
- Măi Cornele, ca să-ţi spun sincer nu prea îmi place!
- De ce?
- Am senzaţia că este un om periculos. Dacă vorbeşte
ceva despre banii ăştia băgaţi aici? Nu îţi dai seama în ce belea
intrăm?
Directorul nu îi spusese niciodată lui Nuţi despre
ingineriile lui financiare. Dacă într-o bună zi va găsi o alta
„mai proaspătă” şi va trebui să renunţe la „serviciile” ei?
Nu i-ar fi convenit să fie şantajat sau măcar să ştie că este cu
sabia lui Damocles deasupra capului. De unde oare ştia? Sau
poate îl testa...
- Ce să vorbească, Nuţi? Aici sunt toate economiile
mele de o viaţă. Ştii doar cât am muncit mereu şi că am fost tot
timpul în funcţii de conducere bine plătite!
- Hai Cornele, lasă vrăjelile astea! Cred că nici Ana nu
te-ar crede! Dar ce mă interesează pe mine de unde ai scos
atâta bănet? Dacă provin din economii sau din clubul ăla mai
puţin contează, important e că avem şi noi un cuibuşor de
nebunii, continuă ea plimbându-şi privirea cu subînţeles, aşa
cum numai femeile o pot face.
59
 Atunci când era „luat tare”, Directorul se inhiba.
De obicei, era un tip autoritar ce nu admitea nici cea mai mică
opoziţie. În copilărie, avusese un tată dur ce îl pedepsea adesea
pentru aproape orice. Fusese un tip frustrat de orice bucurie a
primilor ani, iar apoi a adolescenţei. Nu era lăsat la joacă decât
după ce îşi termina lecţiile şi, adesea, privea cu jind pe
fereastră către toţi colegii ce locuiau în acelaşi cartier, cum se
agitau în jurul unei mingii sau cum alergau pe jos sau cu
bicicletele.
Nu avusese niciun prieten, iar situaţia avea să continue până la
bătrâneţe. Adolescenţa îl prinsese şi tot aşa trecuse fără ca
măcar odată să simtă sărutul unei fete sau măcar o mânuţă
fragilă abandonată o clipă în ale lui.
Odată cu vârsta şi cu poziţia socială, dobândită mai
mult sau mai puţin corect, încercase să recupereze prin
mijloacele sale proprii toţi acei ani pierduţi.
Îşi alesese prietenii numai dintre subalternii obedienţi
astfel că la fiecare petrecere era vioara întâi, toţi cei prezenţi
râzând în hohote sau căzând într-o tristeţe adâncă după fiecare
cuvânt pe care-l rostea.

60
 Pe plan sentimental, lucrurile evoluaseră oarecum
asemănător. Se căsătorise destul de devreme cu Maria, o fată
de la ţară, frumoasă din cale afară şi care îi îndeplinea docilă
orice dorinţă. Nu depăşise studiile gimnaziale, dar era bine
crescută şi o gazdă perfectă atunci când un oarecare îi trecea
pragul casei. După câţiva ani, se născuse Andrei şi simţise
pentru prima dată în viaţă că realizase ceva concret.
După ce fusese numit Director al unei întreprinderi
mărunte, divorţase de Maria. Începuse să fie invitat pe la
diverse manifestări unde era musai să fie prezentă şi soţia.
Îi era ruşine cu ea atunci când aceasta vorbea numai de treburi
din ale casei, cu toate că el insistase, de la început, ca să nu se
angajeze nicăieri şi să se dedice total familiei. După câteva
luni, se căsătorise cu Ana – absolventă a unui institut de
subingineri. Povestea se repetase aproape identic. După ce îl
avu pe Virgil – băiatul cel mic – îi propuse acesteia să renunţe
la servici. Ana era o femeie aprigă dar, pentru bunul mers al
căsniciei, acceptă. Cornel devenise între timp Director General
al unei mari unităţi economice şi parcă-parcă nici Ana nu mai
era la înălţimea sa. Se resemnase însă, mai ales că divorţul la
acel nivel nu „dădea bine”. În acea perioadă ca şi întotdeauna,
61
devenise de bon ton să ai o amantă dacă nu chiar două. Cu cât
erau mai multe, cu atât poziţia printre partenerii de afaceri era
mai respectată. Uneori, amantele căpătau şi o poziţie
semi-oficială. Şefii le luau cu ei la tot felul de recepţii, iar
soţiile ştiau de existenţa acestora dar, în cele mai multe cazuri,
închideau ochii pentru liniştea şi „bunul mers” al familiei.
Cornel nu făcuse nici el excepţie. Fiind inhibat, avusese
oarecare greutăţi la început. Încercase să ademenească pe
una-alta prin tertipuri masculine ieftine, dar nu avusese succes.
Într-o zi, avusese chiar surpriza de a primi o replică destul de
tare de la o secretară: „Domnule, atunci când m-am angajat aici
am crezut că aveţi capul pe umeri şi nu în altă parte!”
Se înroşise rău de tot şi băgase coada între picioare.
Evident, a doua zi, găsise un pretext oarecare şi o concediase
pe biata femeie.
Îl urmărise mult timp acea replică dură şi devenise
oarecum complexat. Pe la partidele de şpriţ cu partenerii
tradiţionali de afaceri era luat des „peste picior” cu afirmaţii de
genul: „Ce-ţi mai face soţia, dragă Cornele?”, în timp ce ei se
odihneau cu mâna pe genunchiul amantei momentului.

62
 Depăşise acel moment critic în stilul ce avea să-i devină
caracteristic. Căutase insistent prin toate compartimentele
instituţiei şi se uitase cu interes prin dosarele de la „Personal”
ale femeilor vizate. Într-o zi, o găsise pe Bianca – femeie
liniştită ce lucra la Casierie. O chemase la el şi o descususe cu
privire la situaţia ei familială. Bianca era divorţată şi avea un
copil. Nu primea pensie alimentară întrucât fostul soţ plecase
fraudulos peste graniţă, drept care o ducea foarte greu.
Îi mărturisise directorului că era tare mulţumită de locul actual
de muncă deoarece astfel, putea să-şi ţină copilul la şcoală în
bune condiţiuni. Într-o după-amiază, în timp ce marea
majoritate a salariaţilor plecaseră acasă, o chemase la el.
Femeia lucrase în tura de după-amiază şi fusese convinsă că era
o problemă de servici. Cornel băuse pe nerăsuflate două pahare
de whisky şi atunci când Bianca intrase în birou se năpustise
asupra ei. Nu avusese curaj să-l reclame mai ales că ştia ce
influenţă avea peste tot. Momentul acela avea să se repete la
intervale din ce în ce mai dese. Salvarea Biancăi venise după
câteva luni, atunci când o altă angajată preluase ştafeta în
condiţii aproape identice.

63
 Nuţi fusese un caz special şi, probabil din această
cauză, relaţia dura de atâta timp. De când se angajase, femeia îl
aţâţa încontinuu, dar exact atunci când „evenimentul” avea
mari şanse ca să se producă, Nuţi ieşea din scenă sub un pretext
oarecare. Devenise obsedat de ea. O visa noaptea şi îi vorbea
laudativ chiar şi Anei despre ea. Nuţi căpătase un statut de idol.
Toate proiectele importante şi cele mai delicate sarcini îi erau
încredinţate. Salariaţii făceau pronosticuri, ba unii dintre ei
ajunseseră ca să şi parieze pe momentul în care va ceda Nuţi.
Trecuseră multe luni şi entuziasmul începuse să scadă. Toată
lumea credea că această situaţie va dura la infinit.
Într-o zi, cam pe la începutul lucrărilor la vila din
Predeal, Directorul intră radios pe poarta întreprinderii.
- Salut Costică, ce mai faci? îi spuse zâmbitor portarului
ce îl aştepta cu uşa deschisă.
- Bine, domnule director, îi răspunse convenţional
acesta, dar difuză pe dată ştirea: „În sfârşit, Nuţi a picat!”
Problema devenise aproape una personală a fiecăruia.
Se săturaseră de atâta aşteptare şi fiecare fusese lovit în amorul
propriu. Bărbaţii suferiseră din faptul că un semen de-al lor nu
era în stare să ducă la capăt o „sarcină” atât de importantă, iar
64
femeile, deoarece simţul acela suplimentar al lor cum că Nuţi
este o femeie uşoară era serios zgâlţâit.
Pentru mulţi, începând din acel moment, Nuţi devenise
cel de-al doilea director. De multe ori, o aprobare verbală a
acesteia pentru vreo lucrare sau un proiect era echivalentă cu
sarcinile scrise trasate de Director.
În fapt, situaţia era delicată şi complexă. Directorului îi
convenea ca Nuţi să dea o serie de aprobări, deoarece în cazul
în care ceva ar fi ieşit prost ar fi găsit uşor ţapi ispăşitori: fie cel
ce semna efectiv documentaţiile, fie în cel mai rău caz chiar
Nuţi... Pe de altă parte, femeii îi convenea de minune această
stare duplicitară. Căpătase o putere foarte mare în instituţie, iar
dacă lucrurile nu s-ar fi desfăşurat conform aşteptărilor, ea nu
putea fi niciodată învinuită de autorităţi deoarece nu semna
nimic oficial. Astfel, întreprinderea mergea de pe o zi pe alta,
mai bine sau mai rău, dar în orice caz într-o totală lipsă de
responsabilitate.
În acea zi, la Predeal, discuţia continuase despre
Directorul tehnic „ce folosea suspect de multe materiale la
lucrările întreprinderii”, despre Şefa Personalului care acorda

65
cu „prea multă largheţe sporuri salariale”, urmând firesc toate
celelalte sectoare...
Singura persoană despre care Directorul avea o părere
bună era Adjunctul. De la bun început, dinaintea numirii pe
post, avusese cu el o discuţie lămuritoare în care stabiliseră,
foarte clar şi în detaliile cele mai mărunte, atribuţiunile
fiecăruia. Adjunctul putea da orice dispoziţie, putea lua măsuri
arbitrare, avea chiar voie să şi ocolească legea cu două clauze
esenţiale: orice aspect financiar era adus la cunoştinţa şefului
direct, adică a lui, iar cheltuielile de orice nivel trebuiau „în
general” să aibă neapărat aprobarea sa. Singurele excepţii
apăreau atunci când o parte din finanţele firmei se deplasau
discret, dar sigur, către destinaţii montane. În acele momente,
Directorul făcea o „criză” şi striga cu o revoltă ce-i venea din
adâncul... buzunarului:
- Numai eu muncesc în instituţia asta! Chiar şi un
amărât de ordin de plată tot eu trebuie să-l semnez? Directorul
economic ce face? Cheamă-l la mine, imediat!
În mod normal şi logic (pentru vremurile acelea de mult
trecute, dar din nou prezente şi inerent viitoare) Directorul
economic pleca fruntea şi semna docil.
66
 A doua clauză în colaborarea lor fructuoasă era ca
niciodată să nu-i râvnească fotoliul...
Şedinţa din acea zi continuă furtunos:
- După cum ştiţi, am fost la Bucureşti. Personal, domnul
Ministru mi-a adus la cunoştinţă că a fost informat de o serie de
nereguli care se petrec în unitatea noastră. Nu-mi venea să cred
ochilor, iar urechile mele parcă nu vroiau să audă atunci când
domnul Ministru mi-a spus: „Se fură ca-n codru în instituţia
dumitale, domnule director!” Vă daţi seama domnilor că am
negat toate acuzaţiile! Mi-a ordonat însă, nu foarte convins că
voi reuşi să redresez lucrurile, ca să remediez această situaţie.
În caz contrar, mi-a comunicat că va închide unitatea noastră şi
va transfera toate atribuţiunile noastre precum şi lucrările
începute, colegilor noştri din judeţul limitrof. Puteţi accepta aşa
ceva? Spuneţi, vreţi să rămâneţi fără locuri de muncă sau tăiem
de astăzi răul din rădăcină?
- Cum să rămânem fără servici domnule director?
Trebuie să luăm măsuri imediat! interveni şi Adjunctul.
- Aşa este şi voi începe chiar de acum! Domnule
director economic, ce ne puteţi spune despre faptul că un club,

67
ca acela pe care am auzit că l-aţi construit, a costat cât un
cazinou?
- Domnule Director, bâigui împricinatul, dar ştiaţi de
lucrările de construcţie ale acestui club...
- Cine, eu? Cum poţi să minţi tovarăşe în halul ăsta?
Atunci când se enerva, revenea la vechiul vocabular din
perioada comunistă.
- Ştiţi foarte bine şi dumneavoastră, mai ales
dumneavoastră, unde s-au dus banii!
În timp ce se congestiona la faţă, urlă:
- Adu-mi imediat toate actele financiare ale clubului!
Întors după câteva minute, directorul economic îi puse
în faţă, pe birou, un vraf de devize şi facturi.
- Spune directore, unde vezi tu semnătura mea? Spune,
unde? urlă trântind maldărul de acte fără ca măcar să arunce o
privire peste ele...
- Păi, ştiţi...
- Da, ştiu! Uite aici decizia de desfacere a contractului
tău de muncă!

68
 Nuţi îi pregătise din vreme toate actele necesare
desfăşurării şedinţei printre care se găseau, la loc de cinste, şi
câteva deosebit de grele.
- Acum, dumneata, domnule Ştefan! i se adresă el
directorului tehnic.
- Bănuiesc că e vorba despre lucrarea aceea de acum
câteva luni, nu? încercă acesta tactica recunoaşterii greşelii.
- Aha, ştii deci! Înseamnă că ai făcut-o cu bună ştiinţă!
- Da, Cornele! Pentru casa ta am făcut-o şi nici măcar
nu aştept să mă dai afară, deoarece plec eu de bună voie.
- Impertinentule! apucă să strige Directorul în urma uşii
trântite.
Urmară birourile Personal, Contabilitate şi
Aprovizionare...
În sală mai rămăsese numai Adjunctul.
- Ce facem acum, măi Costică? îl întrebă Directorul.
- Cum adică?
- Trebuie să promovăm noi şefi în locul nemernicilor
ăstora!
- La cine te-ai gândit?

69
 - Păi, de exemplu, la Personal aş pune-o pe Nuţi. Ştii ce
influenţă are şi ce corectă este...
- Mai departe?
- Ca director economic l-aş pune pe fiu-meu, pe Andrei.
Ai văzut ce treabă bună face la serviciul financiar!
La Aprovizionare aş aduce-o pe nepoată-mea Vasilica, iar la
Contabilitate pe prietena lui Andrei care tocmai a terminat
facultatea acum şi am înţeles că e o fată excepţională.
- Foarte bine, spuse Adjunctul. Dar la Tehnic pe cine
pui?
- M-am gândit că pe tine! Vezi doar că, practic, nu am
nevoie de director adjunct. Nu ai remarcat astăzi că pot să
conduc singur orice instituţie? Cred că aş putea face acelaşi
lucru şi cu un oraş, ba nu, cu un judeţ. De fapt, cred că şi o ţară
aş putea guverna la fel de bine! termină el discursul într-un
delir paranoic.
- Ai dreptate, Cornele! Un singur post a rămas
descoperit totuşi...
- Care? întrebă mirat Directorul
- Al tău, Cornele!

70
 - Ha, ha, ha! Să nu-mi zici că ăştia m-au numit
ministru! Ha, ha, ha!
- Nu te-au numit din fericire! În timp ce tu erai plecat
cu Nuţi la vila ta din Predeal, a avut loc un control inopinat al
Ministrului în urma unei sesizări făcute de...
- Ceee, ai înnebunit? Ce tot spui acolo? Ce vilă? Ce
Nuţi? Ce Predeal? urlă el. Te dau şi pe tine afară acum! Pleacă
imediat din birou, din întreprindere, din oraş!
- ...Nuţi, continuă Adjunctul imperturbabil. Plănuisem
de multă vreme să te dăm jos, dar nu ştiam cum. Nuţi a venit cu
ideea de a te lua din instituţie pentru câteva zile, astfel încât
organele de control să-şi facă nestingherite datoria.
Au descoperit o fraudă de câteva zeci de miliarde în ultimii ani
şi chiar dacă documentele te acoperă, vreau să îţi comunic
faptul că în această perioadă ai fost filmat şi monitorizat în
permanenţă. Toate ordinele tale sunt înregistrate pe câteva zeci
de casete video şi depuse acum la Procuratură. Mai mult, mai
ştii atunci când ai semnat ca primarul o serie de acte privind
regulamentele de funcţionare ale societăţii? Nu-ţi păsa pentru
că ştiai că nu o să le respecţi! Erau copiile tuturor fărădelegilor
pe care le-ai făcut! Între timp, tot ce au semnat ceilalţi a fost
71
distrus şi a rămas peste tot doar semnătura ta, numai a ta, spuse
răsfoind maldărul de pe birou.
În timp ce uşa se deschidea şi în încăpere intra un agent
de poliţie cu un mandat de arestare în mână, Cornel – fost
director – putu să vadă, în anticameră, cum Nuţi şi toţi cei
demişi aşteptau zâmbind şi tolăniţi confortabil pe canapea,
ultimul gong...

72
73
 UNICITATE DEDUBLATĂ

- Ceea ce urmează, va fi deosebit de interesant pentru

voi, dragi studenţi! începu cursul de geometrie profesorul
Ferdinand. Vom studia astăzi proprietăţile benzii lui Möbius.
Câţiva studenţi printre care şi Iulian Ionuţ Ionescu
deveniră brusc interesaţi. Auziseră întâmplător despre acest
obiect geometric ciudat, dar nu ştiau nimic precis.
- Banda lui Möbius, descoperită în anul 1858 de către
matematicianul cu acelaşi nume, se poate obţine foarte simplu.
Luaţi o foaie de hârtie şi rupeţi-o pe lung în jumătate sau pe
sfert dacă este nevoie. Prindeţi apoi unul din capetele hârtiei,
întoarceţi-l pe cealaltă parte şi apoi lipiţi cele două extreme.
Ceea ce se obţine este o suprafaţă neorientabilă, cu o singură
faţă.
- Cum adică, întrebă Ionuţ?
- Scrie, de exemplu, un simbol oarecare la unul din
fostele capete ale hârtiei. Pleacă apoi cu el într-o excursie pe
74
suprafaţă. Vei vedea că atunci când ajungi la celălalt fost capăt
te vei situa pe partea cealaltă a simbolului marcat. Dacă îţi vei
continua periplul, vei ajunge din nou de unde ai plecat!
Ionuţ rupse o foaie de hârtie, scrise cifra 9 pe un capăt
şi respectă întocmai indicaţiile profesorului. Într-adevăr, în
cealaltă parte vedea prin hârtie, dar într-o oglindă ciudată, cifra
scrisă. O mai scrise odată şi la sfârşitul operaţiunii reîntâlni mai
vechea sa cunoştinţă. Începu să se joace cu hârtia în mână şi
obesrvă că dacă întorcea hârtia între degete, cifra 9 se
transforma în 6 şi reciproc. „Ciudat fenomen”, gândi el.
- Dacă acum, veţi rupe banda pe mijlocul ei, de jur
împrejur, ce vă aşteptaţi să obţineţi?
- Păi, în mod normal, două benzi, răspunse din nou
Ionuţ.
- Pe ce te bazezi?
- Dacă iau o foaie de hârtie, dar nu îi întorc capetele
obţin o suprafaţă cilindrică, iar dacă o tai pe mijloc, se obţin
două suprafeţe de aceeaşi natură precum cea iniţială.
- Ai dreptate, dar numai în cazul situaţiei prezentate de
tine, continuă profesorul, mărind suspansul. Banda lui Möbius
este însă plină de surprize... Dacă veţi proceda aşa cum v-am
75
spus, veţi constata că obţineţi o singură suprafaţă, dar de data
aceasta cu două feţe, astfel că dacă cineva va proceda ca mai
înainte nu va putea ajunge după o rotaţie decât în locul de unde
a plecat!
Imediat, Ionuţ se execută şi constată cu stupoare că
afirmaţiile profesorului erau întemeiate.
Interesul fiind trezit, până la sfârşitul cursului fură
prezentate o serie de proprietăţi abstracte ale obiectului
geometric.
Cursul se termină într-un târziu, iar lui îi pieri orice
chef de a le mai audia şi pe cele ce urmau în acea zi.
Era un băiat studios, cuminte şi oricine îl cunoştea avea
numai cuvinte de laudă pentru el, chiar dacă n-ar fi fost în stare
să spună exact din ce motiv. În acelaşi timp, era o persoană
retrasă şi nimeni n-ar fi putut povesti vreun aspect oricât de
neînsemnat din viaţa sa. Întotdeauna, după terminarea orelor de
curs se ducea în biblioteca Universităţii şi citea încontinuu
până la închiderea acesteia, seara târziu. Nu avusese niciodată
vreo prietenă sau, cel puţin, niciuna dintre colegele sale nu s-ar
fi putut lăuda că Filip le-a acordat cea mai mică atenţie.
Se obişnuiseră toţi cu el şi cu ciudăţeniile lui...
76
 Pentru prima dată deci, Ionuţ pleca de la ore şi, mai
presus de orice, la o oră destul de devreme.
Era obsedat de povestea „benzii”, de acea călătorie
reală pe suprafaţa acesteia, neterminată şi neterminabilă
niciodată în care, la sfârşitul unei rotaţii, o lume se întorcea
într-una opusă, funcţionând după legi contrare, simetrice, dar
totdeauna efemer pentru că după o a doua rotaţie revenea în
lumea reală pentru a pleca iarăşi în necunoscut...
Mergea pe stradă aiurea, fără nicio direcţie anume şi, în
acelaşi timp, răsucea cu obsesie acea bandă între degete într-o
alternanţă periodică de 6 şi 9. Ajunse, la un moment dat, pe o
stradă ale cărei case păreau a fi acolo de când lumea. Peisajul i
se părea cunoscut, dar ar fi putut jura că niciodată nu mai
trecuse pe acolo.
- Salut Filip, îi spuse o voce din spate.
Ionuţ se întoarse mirat şi văzu un tip ciudat care rânjea
la el.
- Cred că mă confundaţi domnule, îi replică el destul de
tăios.
- Hai Filip, lasă prostiile, nu eşti în toate minţile? Eu
sunt Gigi, nu-ţi mai aduci aminte?
77
 - Domnule, cred că este o confuzie. Cred că
NICIODATĂ nu am avut plăcerea de a vă cunoaşte, întări el
spusele anterioare.
- Azi-noapte nu erai de aceeaşi părere, şmechere!
- Domnule, haide să lămurim odată lucrurile! Eu mă
numesc Iulian Ionuţ Ionescu şi absolut nimeni din familia mea
nu m-a numit, nici măcar în alint: Filip. Înţelegi?
- Nu eşti tu Filip Flavian Florescu??? Haide măi, este
imposibil ca să semeni atât de mult cu nebunul ăla pe care l-am
întâlnit azi-noapte!
- Îţi repet domnule, nu am nici cea mai vagă idee cine
este acest individ despre care vorbiţi.
Omul ridică din umeri şi plecă înapoi, întorcând capul
şi uitându-se din când în când după băiatul ce se îndepărta
parcă din ce în ce mai repede.
„Uite cum pot să o păţesc eu dacă plec aşa de devreme
de la Universitate şi hoinăresc pe străzi”, gândi Ionuţ.
Ajuns acasă în garsoniera unde locuia singur, se aruncă
în pat. Nu-i ieşea din minte întâmplarea cu acel individ.
„Auzi, îmi dăduse şi o nouă identitate: Filip Flavian
Florescu! De unde naiba a scos ăla numele ăsta?”
78
 Socoti în cap şi constată că F este a şasea literă a
alfabetului.
„Ia te uită, iniţialele acelui nume aveau ca numere de
ordine pe cel al Diavolului: 666! E normal atunci că tipul este
cam sărit!”, încheie el, negândindu-se o clipă că „Iulian Ionuţ
Ionescu” avea ca reprezentare pe „999” – cealaltă faţă a benzii
lui Möbius.
Izbuti să adoarmă. Fix la ora 22 se trezi...
„Este 10 seara, trebuie să mă grăbesc! Am întâlnire cu
Gigi la 10 şi jumătate la barul „Girls from everywhere”, spuse
sărind din pat.
Deschise dulapul negru şi înşfăcă pantalonii din piele
pe care şi-i trase aruncându-se în pat cu violenţă, pe spate şi cu
picioarele în sus. Dintr-o mişcare, îşi puse tricoul pe care scria
cu litere mari „666” şi apoi încălţă cizmele înalte, cu bot ascuţit
şi pline de ţinte. Se uită o clipă în oglindă şi îşi înfipse cercelul
mare în lobul urechii stângi după care îşi atârnă lanţul greu de
aur la gât.
Înainte de a ieşi pe uşă, priză în fugă o doză de cocaină
din fundul dulapului unde îşi ţinuse hainele.

79
 Fix la „şi jumătate”, îl văzu pe Gigi care se pimba
nervos prin faţa barului.
- Băi, tembelule, ce naiba a fost cu tine astăzi? îl luă în
primire acesta.
- Cum adică?
- M-ai făcut să pic de prost aşa, în mijlocul străzii...
- Băi, tu te-ai damblagit de la putorile astea! îi replică
el.
- Nu mai ştii că te-am salutat astăzi pe stradă şi te-ai
făcut că nu mă cunoşti?
- Du-te dracului cu prostiile astea şi hai să intrăm!
- Bine măi Filip, dar să ştii că eşti tare dubios! mormăi
înciudat Gigi.
Cei doi intrară în bar unde toţi cei prezenţi strigară
într-un cor:
- Salut Filip, nemernicule!
- Să trăiţi, borfaşilor! le răspunse, cu un zâmbet
şmecheresc.
Barmanul se prezentă de îndată cu sticla de Whisky
„Ballantines” – preferata lui Filip de câteva luni încoace.

80
 Băură rapid câte două pahare şi apoi strigară către o
persoană aflată în fundul încăperii:
- Hei, golane, ce prospătură ai pentru mine în noaptea
aceasta?
- Domnu’ Filip, pentru dumneavoastră am adus special
o tailandeză de care dacă nu o să vă placă, să nu-mi mai spuneţi
mie niciodată pe nume.
- Bine, golane! Ia adu-o încoace!
Fata veni din spatele „peştelui” cu mişcări line, de
felină.
- Ce ştii să faci, fă?
„Fă” probabil învăţase câteva cuvinte româneşti pentru
că pe dată se aşeză în braţele lui Filip şi îi şopti ceva la ureche.
- Bine fă, ia hai dincolo să vedem dacă eşti aşa de
meseriaşă, îi spuse în timp ce se îndreptă către o uşă aflată în
penumbra barului.
Pe la ora 4 dimineaţa, Filip ieşi triumfător.
- Măi golane, ai avut dreptate cu aia! Uite, mâine îţi
aduc cadou o doză de „coca”, ştii tu, din aia de-a mea.
- Să trăiţi domnu’ Filip şi să vă dea Dumnezeu sănătate!

81
 - Ei, mai du-te dracului! Vrei să-mi strici noaptea
acum?
Peştele scoase pe masă un cuţit şi răcni:
- Filip, dacă mai vorbeşti odată, ai auzit, odată aşa cu
mine te spintec!
- Bine, mă! Mai du-te atunci odată dracului!
Cu mâna stângă, pară fulgeratoarea lovitură şi apoi,
apucându-l cu dreapta de mâna liberă, i-o răsuci la spate şi îl
împinse cu capul în primul zid ce-i stătu în cale.
Peştele leşină şi rămase pe jos zăcând într-o baltă de
sânge.
La 6 dimineaţa, sticla fu terminată şi îşi luă rămas bun
de la Gigi, stabilind întâlnirea de noapte din nou la 10 şi
jumătate.
Ajuns acasă, se dezbrăcă rapid, aruncându-şi hainele în
şifonier şi se aruncă în pat.
Ceasul sună, ca de obicei, la ora 10.
„Ei, bună dimineaţa Ionuţe!”, îşi spuse el plin de
energie, deschizând larg fereastra pe care intra un soare
promiţător.

82
 „Ce am astăzi? Analiză de la 12, Algebră şi
Informatică...”, constată după ce se uită în orarul aflat într-unul
din sertarele biroului.
Se duse la celălalt şifonier, alb, aflat pe peretele opus şi
îşi alese cu grijă o cămaşă asortată întotdeauna cu unul din cele
două costume „la două rânduri” pe care le avea. Unii îi spuneau
că este demodat pentru vârsta lui şi că ar trebui să îmbrace şi el
o pereche de blugi sau de raiaţi precum făceau toţi ceilalţi
colegi ai săi. I se păruse însă, întotdeauna, că este o dovadă de
lipsă de respect pentru profesorii săi. Fiecare curs era un
eveniment, iar el ţinea să se îmbrace ca pentru un spectacol de
gală. Îşi asortă şi batista la nuanţa cravatei şi plecă spre
Universitate.
Era o zi frumoasă, drept care se hotărî să meargă pe jos.
Nu locuia foarte departe şi cum timp avea astăzi, slavă
Domnului, plecă încet, fără grabă.
Se înfundă pe nişte străzi parcă uitate de timp şi admiră
casele vechi cu tencuiala căzută şi balcoane aflate într-o
susţinere precară, dar sfidând orice lege a fizicii, gândindu-se
la generaţiile ce locuiseră şi trăiseră vremuri interesante printre
zidurile acelora.
83
 - Salut Filip, îi spuse necunoscutul care apăru în faţa lui
parcă din neant. Cred că acum nu te mai faci că nu mă cunoşti?
Ionuţ se uită mirat la tipul ce rânjea către el.
- Cred că mă confundaţi domnule, îi replică el.
- Băi Filip, tu chiar nu eşti în toate minţile?
- Domnule, cred că este o confuzie! Nu cred că am avut
VREODATĂ plăcerea de a vă cunoaşte!
- Şmechere, crezi că poţi să-ţi baţi aşa joc de mine?
Dacă a căzut şifonierul acum pe tine, crezi că poţi să ascunzi
cine eşti?
- Domnule, haide să lămurim odată lucrurile! Eu mă
numesc Iulian Ionuţ Ionescu şi absolut nimeni din familia mea
nu m-a numit, nici măcar în alint: Filip. Înţelegi?
Într-un acces de furie, nemaiputând suporta repetarea
unei convorbiri în care „pica iar de prost”, Gigi scoase de la
spate, într-o fracţiune de secundă, un cuţit pe care-l „plimbă”
vreo douăzeci de centimetri pe toracele lui Ionuţ, suficient de
adânc pentru ca acesta să cadă în nesimţire.
Ionuţ deschise ochii, fix la ora 22. Era plin de perfuzii,
iar o asistentă medicală îi spuse:

84
 - Domnule Ionuţ, aţi avut mare noroc! Aţi scăpat ca
prin urechile acului! Domnul doctor Georgescu v-a operat şi a
spus că în câteva săptămâni vă veţi face bine!
Ionuţ nu putu să spună nimic.
În faţa ochilor i se derula o imagine de la ultimul curs
de Geometrie de la Universitate, în care precum banda
secţionată a lui Möbius îşi recăpătase orientarea.
„Iată ce scurtă poate fi viaţa! Puteam acum, din cauza
nebunului ăla apărut parcă din neant, să nu mai fiu pe aici!”
Evoluţia post-operatorie a lui Ionuţ fu spectaculoasă.
Tot personalul din spital se minuna şi era încântat de faptul că,
ZI ŞI NOAPTE, pacientul era unul model.
Ziua externării veni, iar primul lucru al lui Ionuţ fu
drumul la Universitate.
La cursul de Geometrie, profesorul Ferdinand preda
pseudosfera, o suprafaţă de curbură constantă negativă – un fel
de inversă a unei sfere.
În camera lui Ionuţ, dulapul cel negru aştepta, de mai
multe săptămâni, învăluit într-o strălucire ireală şi stranie...

85
86
 DÉJÀ VU

- Stefane, ştii tu cu cine m-am întâlnit eu astăzi?

- Nu, dragă!
- Cu fosta mea colegă de bancă de la liceu – Vasilica.
Ţi-am povestit parcă de ea, nu?
- Da, spuse plictisit bărbatul, de câteva ori.
- Hai măi, nu mai fi aşa de morocănos! Îţi spusesem că
se mutase la Oradea după primul soţ. Astăzi, când am vorbit cu
ea, mi-a mărturisit că după ce a divorţat acum cinci ani, s-a
recăsătorit cu un tip de la noi din oraş. S-a mutat înapoi acum
trei luni.
- Ce bine...
- Păi este, se prefăcu soţia că nu îi înţelese ironia,
pentru că în seara aceasta ne-a invitat la ea acasă. Inaugurează
apartamentul în urma terminării curăţeniei. Îmi închipui ce au
muncit amândoi... Mi-a spus că atunci când l-a cumpărat era

87
într-un hal de nedescris, dar acum l-au aranjat ca in
Neckermann!
- De-abia aştept ca să-l văd, mai ales că deseară e
meciul României din preliminariile Campionatului Mondial.
- Lasă, ştiam asta! Mi-a spus că şi bărbatu-său e
înnebunit după fotbal. O să vă uitaţi amândoi, mai ales că ştii
că televizorul nostru mai face figuri.
Acest lucru îl convinse pe Ştefan, chiar dacă nu foarte
puternic.
Locuiau de peste treizeci de ani la primul nivel al unui
bloc de patru etaje, într-unul din acele apartamente
nedecomandate de trei camere. Reuşiseră, în timp, ca să-l
amenajeze pe gustul lor. Ar fi vrut ca să-l schimbe cu altul mai
spaţios, dar astea fuseseră mereu posibilităţile lor financiare, iar
acum se obişnuiseră amândoi şi nu ar mai fi plecat nici în
ruptul capului, chiar dacă ar fi avut cu ce...
Cum intrai în apartamentul soţilor Popescu, în faţă se
afla bucătăria. Era tare neplăcut, pentru că în zilele în care
doamna Elena – consoarta de o viaţă a lui Ştefan - pregătea
mâncarea, un vizitator intempestiv avea surpriza, încă de la

88
intrare, să adulmece mirosurile de ceapă, de varză murată sau
mai ştiau ei ce...
În stânga, se afla dormitorul mic, transformat după
plecarea copiilor la casele lor, în birou. Bărbatul îşi instalase
acolo computerul, combina muzicală şi un mic televizor pentru
a urmări câteodată, în linişte, meciurile Naţionalei, atunci când
Elena era pasionată după vreo telenovelă. Drept în faţa uşii,
biblioteca în care stăteau pe câte două-trei rânduri cărţi de o
viaţă, citite şi păstrate pentru nu ştia cine – generaţia actuală
citind din ce în ce mai rar – canapeaua aflată sub fereastră şi un
fotoliu vechi pe care nu se înduraseră să-l arunce, completau
mobilierul încăperii.
Revenit în hol, un vizitator oarecare trecea pe lângă
cămara aflată în partea dreaptă, iar în faţă i se deschidea
sufrageria. În stânga, se afla uşa ce dădea în balconul cu toate
lucrurile inutile pe care toţi le strângem o viaţă şi pe care nu ne
îndurăm niciodată să le aruncăm, iar drept înainte o nouă uşă ce
conducea spre alte tărâmuri de explorat.
Mobila livingului – cum se numea acum modern
bătrâna sufragerie - era una standard, compusă din clasica
măsuţă de mijloc şi cele două fotolii ce o încadrau, între uşi –
89
canapeaua, iar în diagonală, spre fereastră, măsuţa de televizor
cu suport rotativ ce niciodată nu era folosit.
După ce părăseai sufrageria, intrai într-un hol mic de
nici un metru pătrat, cu un rudiment de cămară în care se
odihneau pantofii sau ghetele – după anotimp, eventual pungile
de detergenţi şi alte câteva mărunţişuri. În faţă era baia – mică,
fără aerisire şi cu pereţii veşnic mucegăiţi în pofida eforturilor
doamnei Elena ce îi ştergea tot timpul cu clor.
În fine, în stânga, se afla dormitorul. Patul dublu şi
şifonierul aşezat pe partea stângă a uşii erau singurele mobile
ce puteau încăpea.
Acesta era spaţiul conjugal în care-şi ducea traiul
familia Popescu.
Înainte de a pleca de acasă, având un sentiment straniu
că se va plictisi de moarte în compania muierilor ce-şi vor
depăna o mie de amintiri şi vor bârfi cel puţin la fel de mult,
Ştefan se duse la frigider şi aruncă o privire rapidă pe rafturile
de pe uşă. Avea nişte vin de Cotnari şi vreo jumătate de sticlă
de coniac Alexandrion. Îi plăceau băuturile spirtoase, iar acesta
era singurul acceptabil ca preţ, dar şi calitativ. Îşi turnă un
păhărel şi-l aruncă repede pe gât deoarece Elena îi strigă, după
90
ce o aşteptase o jumătate de oră peste timpul limită al plecării
şi al răbdării:
- Hai Fănele, hai odată! Ştii că nu-mi place să întârzii!
Li s-or fi lungit urechile de când ne aşteaptă...
Chemară un taximetru şi, în câteva minute, ajunseră în
dreptul blocului unde locuia Vasilica.
Cele patru etaje, numărul de scări şi chiar culoarea uşor
gălbuie îi dădură impresia lui Ştefan că s-a întors acasă.
- Haideţi măi fraţilor, mai aveam puţin şi vă dădeam
dispăruţi! se auzi de la etajul al doilea vocea Vasilicăi.
- Da, chiar aşa, măi Fănică! S-au încălzit şi vinul şi
coniacul, se auzi din spatele femeii o voce transformată rapid
într-un fel de răpăială de vară ce ar fi vrut să sugereze un hohot
de râs.
Ştefan se uită spre balconul unde cele două fiinţe le
făceau cu mâna.
- Elena, presimt că o să fie un dezastru... Dacă tot m-ai
adus la ăştia în vizită, măcar promite-mi că nu stăm mult. În cel
mai rău caz, după terminarea meciului plecăm, da?
- Da, Fănele, promit!

91
 - Oricum, ăsta văd că este deja prieten la cataramă cu
mine cu toate că până acum câteva ore nici măcar nu ştiam de
existenţa lui. Sper să nu mă mai şi îmbrăţişeze!
Pe când urcau scara, de la etajul al doilea deja se auzeau
strigăte de îmbărbătare.
- Hai că mai aveţi puţin!
- Lenuţaaa, ce bine-mi pare că te revăd!
Ştefan nu apucă să se minuneze prea mult de faptul că
muierile nu se mai văzuseră de vreo zece ore şi totuşi pentru
ele părea că trecuse o veşnicie pentru că se trezi cu un ţucăit
drept pe gură.
- Bine ai venit, Fănele! Hai, intră repede că avem o
grămadă de treabă, îi ţipă în ureche, făcând în acelaşi timp cu
ochiul grasul asudat ce i se înfăţişa privirilor.
Era mai rău de cât crezuse...
Grasul, ce răspundea la numele de Dănuţ cu toate că era
cam de 4-5 Dan, dar nu la Judo ci la Sumo, îi spuse şoptit:
- Hai cu mine ca să lăsăm muierile cu trăncăneala lor.
Am ceva special pentru tine!
În sfârşit, Ştefan reuşi să privească în jur. O bănuială
vagă îi circulă o clipă prin minte.
92
 - Câte camere ai Dane?
- Trei nedecomandate, dar insist şi chiar mă supăr dacă
nu-mi spui Dănuţ!
- Bine-bine, Dănuţ!
Apartamentul era, din punct de vedere arhitectonic,
identic cu cel al lui Ştefan. „Precis că biroul lui este aici în
stânga”, se gândi Ştefan.
- Hai, intră, îi spuse Grasul împingându-l în direcţia
aşteptată. Ştii tu ce am eu aici în birou? Un coniac excelent!
L-am cumpărat special pentru întâlnirea cu voi!
„Acum nu că nu mi-ar place, dar sper să nu fie tot
Alexan...”, îşi spuse în sine Ştefan, aproape cu voce tare.
- ...drion, continuă Grasul ca şi când i-ar fi ghicit
gândul. Nu-i aşa că ţi-am făcut o surpriză?
- Fii sigur de asta!
Cele două păhărele se umplură pe dată şi, chiar dacă
dispreţuia acest lucru, Ştefan îl aruncă dintr-o înghiţitură pe
gât.
Începu să se uite în jur.
- Nu-i aşa că îţi place cum am aranjat camera?
- Da, foarte frumos! Să stăpâniţi sănătoşi apartamentul!
93
 Pe partea dreaptă a uşii se afla un birou pe care trona un
computer, o combină audio şi...
- Uite, vezi ce idee originală am avut? Mi-am pus aici
un televizor ca, atunci când Vasilica se uită la telenovele (ştii, e
moartă după ele) să pot vedea şi eu un meci de fotbal ca tot
omul. Mă aşez în fotoliul ăsta, îmi iau vreo trei-patru berici şi
trai neneacă!
- Da, îmi închipui...
- Vezi, atunci când ne-am mutat aş fi vrut să arunc
vechitura asta, dar m-am gândit că astăzi nu se mai fac lucruri
aşa de bune ca odinioară, aşa că iată-l, tocmai bun pentru
şezutul meu!
Evident, în faţă, Ştefan putea admira o bibliotecă pe
care se găseau destul de puţine cărţi, dar geniul lui Dănuţ
rezolvase fericit problema. Lângă „Istoria literaturii române” a
lui Călinescu, pusă culcată pe un raft, se găsea un globuleţ de
sticlă din acela care atunci când se întoarce lasă să cadă nişte
paricule în suspensie. Puţin mai departe se găsea „Istoria
religiilor” a lui Eliade, flancată de un frumos peşte de sticlă
arcuit ca într-un zâmbet la adresa ridicolului situaţiei şi un
pescar chinez ce se uita neputincios la prada zeflemitoare.
94
 De o parte şi de alta a canapelei „obligatorii” de sub
fereastră se găseau două tablouri ieftine ce înfăţişau o corabie
eşuată pe o stâncă pe care doar un elicopter s-ar fi putut sui şi o
natură moartă cu un pepene roşu, tăiat direct pe masă,
remarcabil prin mulţimea infinită de sâmburi.
- Ei, văd că ai rămas fără grai, spuse după câteva clipe
de tăcere, prea scurte pentru Ştefan.
- Da, într-adevăr! Casa arată splendid, dar să ştii că cel
mai mult mă impresionează ceasul de pe tăblia patului. Este o
adevărată operă de artă!
- Vai, Fănele... Dacă ai şti ce greu l-am cumpărat!
De mult îmi doream un ceas sub o fântână cu apă susţinută de
Iisus pe cruce. Nu găseam şi pace! Când era Iisus nu era
fântâna, când erau amândouă nu era ceasul şi tot aşa. În ziua
când l-am văzut, am rugat-o pe vânzătoare ca să mi-l oprească
pentru că n-aveam bani la mine. Norocul meu a fost că am luat
un taxi şi m-am dus la un amic ce m-a împrumutat rapid din
banii pe care-i ţinea de concediu. Dar acum, uite, cine mai are
aşa ceva în casă?
- Într-adevăr, te invidiez, eşti unic, îi spuse Ştefan
abţinându-se cu greu ca să nu râdă.
95
 - Să vezi, Fănele, restul casei! Dar hai să mai bem un
păhărel pentru că sigur femeile încă nu au trecut de clasa a IX-a
cu amintirile!
Dădură rapid pe gât şi al doilea rând. Ieşiră în hol iar
Ştefan, deja mai bine dispus, îi zise:
- Măi Dănuţe, nu cumva aici pe stânga este bucătăria?
- Da, ai ghicit! Iar în faţă este livingul nostru!
- Înainte de a intra, îi spuse Ştefan cu mâna pe clanţă, o
să-ţi spun cum aş fi aranjat eu casa asta.
- Hai că m-ai făcut curios!
- Uite, după uşa asta aş amplasa o canapea cu sau fără
ladă, în mijloc aş pune o măsuţă cu două fotolii, iar în faţă, în
partea stângă aş pune o măsuţă de televizor.
- Eşti fantastic, Fănele! Păi tocmai aşa am aranjat-o!
Dacă ai şti cât m-am sfătuit cu Vasilica mea şi câte variante am
încercat. Dar, deh, tot noi bărbaţii avem imaginaţie...
În fine, după ce îl plimbă prin tot apartamentul, se
reîntoarseră în „birou”.
- Hai să dăm drumul la televizor că începe meciul,
spuse Grasul deja asudat de efortul pe care-l făcuse în
plimbarea prin „vastul apartament”.
96
 Aprinse televizorul. Imaginea era roşiatică şi aproape
nu se distingea nimic.
- Ştii Fănele, am uitat să-ţi spun, dar ăsta cam face
figuri! L-am cumpărat de la un Second Hand şi vreo patru ani
n-am avut niciun fel de probleme cu el. Se pare însă că şi-a
cam trăit traiul...
Buna dispoziţie a lui Ştefan se risipi pe dată. Doamne,
cât aşteptase el meciul acesta!
În cele aproape două ore reuşiseră să audă cum „ai
noştri” jucaseră extraordinar şi, ca niciodată, introduseseră de
vreo trei ori mingea în poarta Olandei.
Pe la ora 11 noaptea, făcu o primă tentativă:
- Elena, nu îţi este somn?
- Vai Fănele, dacă ai sta aici cu noi ca să auzi ce a făcut
Tanţa, aia din banca întâi de pe rândul de la fereastră, la
majoratul lui Andrei...
- Cred că mi-ai povestit odată...
- Poate, dar constat că Vasilica ştie nişte chestii...
Ştefan se duse resemnat în „birou” unde după două ore
se odihneau resemnate atât sticla de coniac, cât şi două fiole de
Cotnari.
97
 La plecare, Grasul era „terminat” şi nu mai avea nici un
chef de ţucăială.
- Vin’ ca să te pup Dănuţelule, că ai fost tare simpatic...

98
99
 DEMOLATORII DE AZI,
CĂPŞUNARII DE MÂINE

- Sa trăieşti, domn’ inginer!

- Bună ziua băieţi, spun eu mârâind.
Am uitat să mă prezint...
Mă numesc Ion Revengeanu şi, atunci când nu sunt
zidar, zugrav, dulgher, instalator sau electrician, practic
meseria de profesor, mai precis: profesor de matematică la o
Universitate de provincie...
Pe lumea aceasta sunt patru categorii mari de oameni:
ingineri, economişti, profesori şi ceilalţi.
Nu există mai mare jignire pentru un economist decât
să-l faci inginer; pentru un inginer, apelativul de economist este
o ofensă de neiertat; celorlalţi oameni le este indiferent dacă îi
„botezi” altcumva. Pentru un profesor însă, a-l numi oricum

100
altfel decât ceea ce este, devine un lucru pe care nu-l va uita şi
ierta niciodată.
Iar am uitat ceva...
Mai există a cincea categorie - una mică, dar esenţială:
cea a profesorilor de matematică.
Acesta sau aceasta este o entitate, de regulă plină de ea,
ale cărei convingeri despre inferioritatea celorlalţi sunt atât de
adânc înrădăcinate, încât a o numi cu un apelativ de inginer,
economist sau orice altceva devine o crimă, un sacrilegiu
pentru care nici arderea pe rug nu poate aduce purificarea.
Mă uit la cei patru gealaţi şi îmi spun în gând rapid, dar
fără echivoc: „dobitoci...”
De ieri, sunt proprietarul unui nou apartament. Locuiam
într-o garsonieră devenită destul de mică pentru mine şi
nevastă-mea. Cu sacrificii bancare, ne-am hotărât într-o zi ca să
ne mutăm. După ce am vizitat câteva „grote” pline de ţurţuri şi
stucaturi variind coloristic de la bleumarin la maron, am ales
un apartament ce părea mult mai accesibil în tentativele de
demolare.
Cum trebuie să părăsim de urgenţă fosta locuinţă,
vândută la rândul ei, încep cu sfârşitul: mutatul mobilei. M-am
101
dus, de dimineaţă, într-un en-gros unde ştiam că există câteva
duzini de hamali tocmai potriviţi pentru ceea ce aveam eu de
gând. Am negociat preţul la 20 euro de persoană şi i-am
încărcat în autoturism.
Ajunşi la faţa locului, mă întreabă la ce etaj am locuit.
- La patru!
Mârâie înfundat, dar nu spun încă nimic. Evident, este
vorba de etajul „patru din patru”, adică nu există lift...
Cară mobilele pe scară, iar din când în când aud câte o
bufnitură înfundată. „Ăsta cred că a fost şifonierul!” îmi spun
eu la un zgomot mai puternic. „Asta a fost vitrina. Lasă că şi
aşa nu puteam să o sufăr...”
În fine, mobilele şi toate celelalte lucruri sunt puse claie
peste grămadă în camion şi hai la drum către noua locuinţă.
Ajungem acolo, iar indivizii recidivează:
- Domn’ Director, ne e şi nouă sete!
Hai că m-au şi avansat...
- De care suc vreţi băieţi?
- Hai Domn’ Ministru ne iei la mişto? Avem noi feţe de
suc? Ia şi matale acum nişte vodcuţă d’aia de-a noastră de la
Scandic. Câte una mică, din aia de juma’ de kil, de fiecare!
102
 Plec înciudat de dualitatea socio-politică la care
ajunsesem: ministru-matale şi vin cu preţioasa încărcătură.
- Ei, domn’ Preşedinte acum mai merge...
„Chiar că mai merge băieţi” îmi vine să le spun,
încântat din cale-afară de apelativ.
După ce se „răcoresc”, indivizii încep să urce una câte
una mobilele rămase parţial întregi. Tot la etajul „patru din
patru”...
Pe la jumătatea operaţiunii, vine către mine,
bălăbănindu-se, „şeful” lor. Precis au terminat vodca...
- Domn’ arhitect, vreau să-ţi spun ceva!
- Da, ascult...
- Domne’, dacă ştiam că era vorba de atâtea etaje noi nu
veneam. Păi ce, avem noi faţă de salahori?
- Şi cum vreţi să facem?
- Păi, uite... Ori cari matale ce a mai rămas, ori ne mai
dai câte 10 euro de fiecare.
- Parcă nu aşa ne-a fost înţelegerea!
- Ete na, înţelegere! Parcă Preşedintele nu s-a înţeles cu
Premierul şi ce, a respectat vreunul ceva?

103
 Mă uit la patul şi biblioteca ce mai sunt în stradă şi la
cele vreo mie de cărţi aşezate cuminţi în saci. Accept.
Mutarea s-a terminat, derbedeii au plecat...
Iată-mă-s în casă nouă!
Încep să privesc cu atenţie în jur. Atunci când am
vizitat casa nu m-am uitat prea bine. Era dimineaţă şi mă
grăbeam să mai văd multe altele. Rămăsesem la ea pentru că
tot ceea ce mai vizionasem fusese oribil. Oricum doresc să
schimb foarte multe lucruri.
În sufragerie, văd un bec prins cu un cablu de tavan.
Apăs comutatorul. Nu se aprinde. „OK! Lumina nu merge.”
Încerc acelaşi lucru şi în dormitor, în baie, pe hol, oriunde.
Nicăieri nu funcţionează...
Soţia îmi spune că vrea să se spele pe mâini înainte de a
pregăti ceva de mâncare. A cumpărat nişte salam şi nişte
brânză de la o alimentară pentru că oricum aragazul nu este
montat.
- Du-te la baie că văd că la bucătărie apa nu curge! îi
strig eu de pe balconul închis cu geamuri impare adică primul,
al treilea şi al cincilea există, iar restul nu.

104
 - Nici la baie nu merge! aud şi încep încet-încet să mă
cutremur.
- Ei, lasă că vedem mâine dimineaţă. Acum este târziu.
Hai să mâncăm aşa murdari şi apoi să ne aşezăm pe pat
îmbrăcaţi cum suntem şi să ne culcăm! N-om muri noi până
mâine dimineaţă!
Am uitat să vă spun că suntem la mijlocul lui februarie.
O lună dintr-un an din acela în care crapă pietrele de frig...
Pe la miezul noţii mă trezesc cu ţurţuri la gură. Pun
mâna pe calorifer şi văd că e bocnă. Aprind bricheta şi la
flacăra ei văd că ţeava este tăiată. „Ah, ce grozav, ăştia erau
decuplaţi de tot de la căldură” constat eu după ce mă duc şi
verific celelalte încăperi.
Adorm spre dimineaţă cu gândul la vodca consumată de
nemernici. N-ar fi prins chiar rău...
Spre dimineaţă, visez că sunt în Siberia, într-un lagăr de
concentrare. „Ivan Revengici, nu mai sta! Treci la muncă!” aud
vocea unui torţionar ce mă izbeşte cu putere cu o curea pe
spate.

105
 Deschid ochii şi văd fereastra care s-a deschis de
viscolul ce a început peste noapte şi pe nevastă-mea cum
încearcă, în zadar, să o pună la locul ei.
- Ionică, fă ceva că nu mai pot!
Încerc şi reuşesc până la urmă ca să o obturez cu
şifonierul. Măcar acum nu mai intră zăpada...
A doua zi, încep să caut meşteri pentru reparaţii. Nu
găsesc. A treia zi, aflu de un faianţar-zugrav care îmi cere un
onorariu echivalent cu trei Oltcit-uri. Nu ştiţi ce este acela un
Oltcit? Este un autoturism excelent atunci când merge! Motorul
„rage” chiar la viteze mici şi îţi dă o senzaţie ameţitoare.
Singurul lui neajuns este că de obicei „stă”... Precum un măgar,
are toane exact atunci când eşti grăbit sau te afli undeva pe
câmp, pe vreo şosea uitată de lume... În rest, e „băiat bun”. Poţi
căra oricât cu el, te poţi urca pe orice munte doreşti şi poţi
ajunge unde vrei cu singura condiţie ca să nu i se strice puntea
cu diode sau alternatorul sau delcoul sau...
Evident, refuz oferta...
A patra zi, am noroc! Găsesc un meşter, pe Ilie - sudor
de meserie, bun la toate, ce mă asigură că ştie să văruiască –
vopsească – tencuiască şi care are o echipă formată dintr-un
106
fost tinichigiu auto ce s-a reprofilat pe gresie – faianţă
răspunzând la numele de Dan, Mircea - un fost subinginer de
cadastru ce ştie la perfecţie partea electrică şi Sile - un individ
care a lucrat la „Spaţii verzi”, dar s-a reprofilat pe instalaţii
sanitare.
Stabilim un preţ estimativ şi gata de lucru. Mă asigură
că mâine dimineaţă sunt cu toţii la lucru.
Este marţi. Îi aştept de ieri... Astăzi trebuie să mă duc la
Universitate. Las cheia la o vecină pentru că şi soţia este
plecată la servici.
Când mă întorc la ora 16, surpriză! Toată echipa
munceşte de zor...
Ilie mă întâmpină triumfător.
- Şefu’, ţi-am făcut o surpriză! Ne-am apucat astăzi cu
toţii să raşchetăm pereţii şi suntem aproape gata!
Mă uit şi nu-mi vine să-mi cred ochilor. Casa este plină
de var uscat ce zace peste mobilele neacoperite.
- Măi băieţi, nu puteaţi să puneţi o folie pe mobilă?
- Lasă Şefu’ că curăţă doamna matale! Pune-o la treabă,
că muierea dacă nu munceşte începe să se gândească la prostii!

107
 Mă gândesc cu groază ce va zice Maria – nevastă-mea –
atunci când va intra pe uşă. Surpriză! N-a spus nimic, dar
absolut nimic! A rămas mută. Este dimineaţă acum, iar Maria
tot nu scoate niciun cuvânt. Pleacă la servici. Mă întreb: oare se
va mai întoarce vreodată?
Astăzi aş vrea ca să stau cu ei. Nu pot. Mi se înmânează
o listă de materiale şi scule pe care trebuie să le cumpăr.
- Dar voi nu aveţi nici măcar bidinea sau o găleată?
întreb eu, privind consternat lista.
- Ei domn’ inginer (şi ştie nemernicul ce sunt) noi ţi-am
spus că ne pricepem să facem de toate, dar nu ţi-am zis că
avem şi scule!
Aşa este, măgarul are dreptate!
Plec la capătul lumii. La propriu, pentru că sunt obligat
să merg cu maşina vreo 50 km prin oraş pentru a procura tot ce
mi s-a „ordonat”.
Când vin pe la patru după-amiaza, văd că „meşterii”
mei au şters-o. Se pare că nu au făcut nimic.
A doua zi, îi întreb:
- Ce-aţi făcut ieri, ce-aţi mai lucrat?

108
 - Păi te-am aşteptat cu sculele şi materialele, dar greu te
mai mişti şi mata... Ia să văd ce ai cumpărat!
Ilie cercetează, vădit nemulţumit, achiziţiile de ieri.
- Şefu’, păi matale, ca inginer, var din ăsta ai luat?
- Ţi-am spus că nu sunt inginer ci profesor! spun eu
gata să-l arunc pe fereastră pe individ.
- Mă rog, cum vrei matale, dar ăsta nu este bun!
- Cum adică nu este bun? explodez eu.
- Păi cu ăsta tre’ să dai vreo trei mâini până se acoperă.
De ce n-ai luat „Spor”?
- Iliuţă dragă, până una alta, banii sunt ai mei, casa este
a mea şi iau ce vreau eu, ai înţeles?
- Bine, hai nu fi arţăgos! Am zis şi eu, dar o să vezi că
n-o să iasă bine!
- Eu sper să iasă...
De o săptămână, la mine în casă se demolează. Faianţa
veche este dată jos cu barosul deoarece este lipită cu clei de
oase şi nici o daltă nu este suficient de puternică. Noaptea,
când ne culcăm, auzim amândoi minute în şir, loviturile în
pereţi, în creieri, în existenţa noastră ca un ecou îndepărtat, dar
mereu revenit, dur şi nemilos, a doua zi.
109
 Singurul lucru bun din viaţa mea este că nevasta nu m-a
părăsit. Încă...
În fine, a mai trecut o săptămână, timp în care eu am
cărat la groapa de gunoi a oraşului gresiile şi faianţa sparte la
care s-a mai adăugat şi o găleată de var acum goală, dar fostă
plină ochi şi vărsată din greşeală în mijlocul casei.
Primul care se apucă efectiv de lucru este Sile. Toţi au
nevoie de apă. Pleacă jos la subsolul blocului pentru ca să
închidă coloana şi să poată înlocui robineţii defecţi, de intrare
în casă. Doamne, mă gândesc eu, cum au putut cei de dinainte
să locuiască în aşa hal de casă? Dar cum n-am văzut eu jalea ce
era peste tot? Răspunsul vine mai repede decât mă aşteptam...
La uşă este un individ ce se recomandă a fi
administrator al blocului. Începe prin a-mi spune că a chemat el
instalatorul zonei pentru că Sile habar nu are de unde se
închide apa. Trebuie să dau 30 lei pentru efortul de a fi rotit un
robinet. Îmi povesteşte că, de fapt, aici nu a locuit nimeni. Casa
era aşa, ţinută pentru vânzare la suprapreţ, iar multiplele
defecţiuni apărute inerent într-un bloc vechi fuseseră rezolvate
prin anularea definitivă a instalaţiilor.
În fine, vine şi Sile triumfător şi gâfâind.
110
 - Gata Şefu’, am rezolvat-o!
Duhneşte a vodcă şi mă întreb: cine pe cine a
soluţionat?
Avem apă!!! În sfârşit, avem apă!!!
De-abia aştept ca să vină Maria şi să vadă minunea...
Trece o oră şi îmi schimb rapid dorinţa. Între timp, unul
din racorduri, nestrâns suficient, a cedat. Avem apă, dar peste
tot în casă...
A mai trecut o săptămână şi au început să se vadă
primele roade. Pereţii au fost îndreptaţi, iar prima mână de var
dată. Mircea a reparat instalaţia electrică schimbând o serie de
cabluri din pereţi ce erau întrerupte. Dan a pus faianţă cam în
jumătate de baie şi tot coşmarul pare să fi luat sfârşit.
Este seară şi stau de vorbă cu soţia mea, întrebându-ne
cât mai avem...
- Auzi Maria, ce-ar fi să punem televizorul în priză? Nu
avem cablu, dar poate prindem măcar TVR1.
- Bună idee, chiar îmi era dor de un film sau măcar ceva
acolo care să nu fie nici adeziv şi nici var sau vopsea.
Introduc ştecherul televizorului în priză şi nimic nu se
întâmplă. Mă uit atent la cablu, dar acesta pare bun. Nicio
111
ştrangulare sau urmă de întrerupere. Iau creionul de control şi
văd că nu e tensiune deloc.
Încep să transpir...
Iau un scaun şi mă sui la doza de unde văzusem că s-a
racordat priza. Transpiraţia este din ce în ce mai abundentă, iar
inima începe să mă înţepe discret. Mircea a racordat priza la
doza ce odinioară folosea antenei colective de pe bloc, demult
desfiinţată şi cu parastas făcut. Lîngă ea este doza adevărată,
liniştită, virgină...
A doua zi, Mircea sparse peretele aproape terminat şi
făcu noul racord. În fine, televizorul merge. Altceva nu va mai
putea funcţiona simultan, deoarece a legat toate prizele în serie,
iar dacă voi încerca vreodată să pornesc maşina de spălat în
timp ce soţia va călca rufele, cablurile din pereţi se vor prăji
iremediabil.
Mai trece o săptămână...
Incidentul în care m-am curentat îngrozitor atunci când
am vrut să mă spăl a fost uitat demult...
Mircea racordase la doză lumina din baie printr-un
cablu ce „curgea” prin masca de la chiuvetă şi evident că avea
o „ciupitură”. Aceasta se plasase exact pe racordul ce conducea
112
la robineţii metalici ai bateriei. Dimineaţa, atunci când am
încercat să rotesc robinetul pentru a mă trezi aruncând nişte apă
rece pe faţă, m-am pomenit cu un duş la fel de primenitor aşa,
cam de 220 volţi. După ce a fost dărâmată toată masca
chiuvetei şi refăcută instalaţia, totul a fost în regulă.
Astăzi, se împlinesc două luni de când am început
curăţenia. Casa este curată, văruită, vopsită, gresia de pe hol
arată binişor, iar faianţa din baie este încă pe pereţi.
Balconul a fost închis cu tablă până la un sfert din
lăţimea geamurilor astfel că, locuind cu faţa spre vest, la vară
voi avea acolo cel puţin 50 de grade. Măcar voi face economie
la apă caldă, deoarece în ligheanul ce stă tot timpul acolo
datorită izolaţiei acoperişului care exact la sfârşitul curăţeniei a
cedat, se va aduna destulă apă aproape clocotită.
Mobila este într-o stare jalnică. „Meseriaşii” s-au urcat
cu picioarele pe ea şi, cu toată protecţia foliilor pe care le
plasasem peste tot, s-a sfâşiat sau zgâriat în zeci de locuri.
„Echipa de şoc” a plecat cu tot cu sculele pe care le-am
cumpărat. Ilie şi Sile sunt acum în Spania la cules de căpşuni,
iar Dan şi cu Mircea în Cipru la cules de mandarine.

113
 - Ce zici Maria, mai facem un împrumut ca să
schimbăm mobila?
- Ionică, să-ţi spun drept nu mai rezist! Nu mai vreau să
aud de meseriaşi în casă câte zile voi avea!
- Ei lasă, bine că s-a terminat! La mobilă nu are ce să se
mai întâmple. Dăm comanda, iar apoi vin şi ne-o instalează în
casă.
În baie se aude un zgomot asurzitor. Hodoronc, buf,
buf, buf!!!
Mă reped ca în timpul unui cutremur şi vederea fliselor
căzute prin toată baia mă zgâlţâie rău de tot. Emailul căzii s-a
spart în câteva locuri, chiuveta s-a ciobit, iar restul fliselor sunt
gata şi ele de călătoria gravitaţională, fără întoarcere. A doua
zi, mă duc la magazin şi cumpăr din nou faianţă, adezivi şi
ustensile. De data aceasta le pun singur-singurel, aşa prost cum
pot, dar poate definitiv.
În săptămânile ce au urmat, am raşchetat tavanul
bucătăriei care se umflase, am schimbat sensul apometrelor ce
fuseseră montate invers şi alte câteva lucruri minore privind
instalaţia electrică ce pica atunci când îmi era lumea mai dragă.
Aveam acum curent la prize tras tocmai de la lumina
114
dormitorului. Problema apărea atunci când, de exemplu, dacă
Maria se odihnea iar eu vroiam să lucrez la calculator, trebuia
să-i acopăr cu grijă faţa, să aprind lumina şi atunci pornea şi
aparatul...
Între timp, am uitat să vă spun: am dat comandă pentru
mobilă unui atelier renumit. După şase săptămâni de chin şi
aşteptare, mobila este aproape terminată. În dormitor, patul
dublu este instalat, iar în sufragerie – canapeaua şi fotoliile
aşteaptă nerăbdătoare biblioteca. După vreo douăzeci de
drumuri la firmă, este gata şi ea. Cărăuşii urcă cu greu cele
patru etaje. Când să intre în casă, constată că este mai înaltă
decât apartamentul. Forţează, poate-poate o intra. Nu reuşesc
decât să facă o brazdă adâncă de vreo doi centimetri în tavan şi
o zgârietură la fel de mare pe mobilă. Pleacă şi revin peste o
săptămână cu mobila decupată longitudinal, dar suficient acum
de modulată încât să pătrundă cu uşurinţă pe uşa de la intrare.
Lasă, îmi spun, ce dacă se văd zgârieturile în partea
superioară, bine că aproape s-a terminat!
A mai rămas şifonierul. Am comandat unul cu patru
uşi, ce va ocupa un întreg perete, suficient de mare pentru a ne
încăpea toate hainele.
115
 Comanda a fost plătită integral, dar şifonierul se lasă
aşteptat. Între timp, toate hainele zac pe jos şi este o întreagă
aventură ca să găsesc ceva asortat...
În seara aceasta, m-a sunat pe la ora 17, patronul firmei.
- Alo, domnul Revengeanu?
- Da, eu sunt! Gata? am întrebat eu, recunoscându-i
vocea.
- Da, veniţi să îl luaţi!
- Păi nu îl aduceţi dumneavoastră?
- Ba da, dar să semnaţi de primire, aici la noi!
- Maria, vine şifonierul! S-a terminat coşmarul! am
strigat eu aproape cu lacrimi de fericire.
Sunt în faţa firmei şi privesc în gol...
Acum zece minute am sosit la sediul acesteia. Un
angajat m-a luat imediat în primire şi m-a întrebat:
- Camionul unde este ca să-l încărcăm?
- Am venit să văd mai întâi dacă este terminat
într-adevăr.
- Haide domnule, este târziu şi mai pierdem timp cu
flecăreala! Du-te şi adu maşina ca să venim la matale să-l
montăm!
116
 L-am dat uşor deoparte şi am început să mă uit prin
atelier. Nici urmă de şifonier. M-am dus la patron şi l-am
întrebat:
- Unde este?
- Acolo, nu l-aţi văzut?
- Nu.
- Haide domn’ profesor, ce naiba...
Bine că nu m-a făcut şi ăsta inginer...
Am plecat şi, într-adevăr, şifonierul se odihnea în toată
splendoarea sa. Din cele patru corpuri nu era decât unul. De
fapt nici acela nu era, deoarece fuseseră terminaţi numai pereţii
laterali şi capacele, fără spate sau faţă, fără uşi sau balamale,
fără nimic, ce mai vorbă...
- Ăăăsta e?
- Da, nu vă place?
Mă uitasem la el şi nu-mi venea să cred ochilor,
urechilor şi tuturor celorlalte simţuri. Rar încercase cineva ca
să mă prostească aşa, în faţă, dar acum era incredibil.
- Păi n-aţi făcut nimic!!!
- Aaa, spuneţi aşa pentru că n-are uşi?
- N-are nimic!
117
 - Ba da, domn’ profesor! Uitaţi-vă acolo, în colţ. Avem
toate materialele pregătite. Doar să le asamblăm!
- Văd numai nişte plăci întregi de lemn.
- Aaa, asta nu e o problemă. Imediat le tăiem. Mâine
puteţi veni ca să-l luaţi?
- Ce zi este mâine?
- Joi.
- La ce oră?
- Când vreţi.
- Pe la 6 seara e bine?
- Da, perfect! Dar ştiţi ce? Mai bine veniţi vineri la
prânz ca să nu mai bateţi drumul de pomană. Cine ştie ce se
mai poate întâmpla?
- Bine, pe vineri.
- Da, ne vedem luni seara!
Stau în stradă şi mă uit absent... M-aş sinucide, dar dacă
tot ăştia fac şi sicrie?
Joia următoare primesc telefon de la patron care mă
anunţă că, în sfârşit, lucrarea e gata. Îi spun că nu mă mai
interesează. Nu mai vreau niciun şifonier.
Peste o oră mă trezesc cu gealaţii la uşă. L-au adus!
118
 În sfârşit l-au adus!
Este numai bucăţi şi se apucă să-l asambleze la faţa
locului. Le lipsesc nişte balamale, dar mâine le vor aduce pe
toate. În fine, luni şifonierul e pe poziţie. Strâmb, cu uşile ce nu
se închid decât din doi în doi, dar există...
Mă apuc singur să pun hainele la locul lor. Între timp,
Maria a făcut o criză de nervi şi se află internată în spital.
A doua zi, aflu că banca la care am contractat
împrumutul a majorat dobânzile foarte mult.
Nu vom putea plăti aşa că suntem nevoiţi să vindem
apartamentul...

119
120
 ZECE REGULI MITITELE

1. Nu se poate numi elev acela ce nu ştie să scrie şi să

citească;
2. Prezenţa elevilor la orele de clasă este obligatorie;
3. Niciun elev nu are voie să părăsească şcoala până la
încheierea orelor;
4. Elevii au datoria de a învăţa şi munci pentru că numai
astfel vor deveni buni specialişti;
5. Niciun elev nu va mai achita vreodată fondul şcolii,
chiar dacă va fi supus la presiuni;
6. Elevii sârguincioşi vor primi burse din veniturile
extraşcolare;
7. Elevii au datoria de a participa la cercuri ştiinţifice;
8. În sufletul fiecărui elev trebuie să plantăm pomul
cunoaşterii;
9. Elevii nu răspund pentru faptele lor decât în faţa
dirigintelui şi a directorului şcolii;

121
 10. Respectaţi şcoala ce garantează o educaţie la cel mai
înalt nivel.

Directorul liceului mai privi odată, entuziasmat,

Decalogul elevului...
Preluase, ca interimar, conducerea şcolii după
pensionarea lui Grigoriu – fost profesor şi director de când se
ştia pe acest pământ. În ultimii ani, manifestase un dezinteres
crunt pentru învăţământ poate şi din cauza deselor schimbări ce
apăreau în legislaţie, dar şi pentru faptul că obosise. Elevii
începuseră să nu mai vină pe la ore, iar atunci când totuşi o
făceau arătau ca „adunaţi de pe gârlă”. Clădirea liceului
începuse încet-încet să se dărâme, instalaţiile sanitare nu mai
funcţionau şi totul ameninţa să se transforme în ruină.
Materialul didactic nu mai exista de mulţi ani, orele de
geografie, chimie, fizică sau biologie transformându-se în fade
prelegeri.
Vasiliu se uita la instituţia pe care o preluase şi nu ştia
de unde să înceapă mai întâi.
Într-o seară, îi venise ideea! Ce-ar fi să inventeze un
Decalog al elevului, să-l afişeze într-un loc de unde putea fi

122
văzut de oricine iar apoi, să-i pună pe aceştia să semneze că vor
respecta, sub spectrul exmatriculării, toate prevederile acestuia.
Zis şi, a doua zi, făcut!
Pe un panou, la intrarea elevilor în clădire, cu litere de
polistiren se aflau acum, unele sub altele, zece reguli de
conduită şi în acelaşi timp îndemnuri.
Trecu apoi prin clase şi, pe o foaie de hârtie, fiecare
scrisese: „Eu, elevul ... mă angajez să respect cu sfinţenie toate
normele Decalogului elevului sub sancţiunea exmatriculării din
această instituţie de cultură.”
Părinţii copiilor fură încântaţi. De acum încolo, şcoala
va redeveni ceea ce a fost altădată, „pe vremuri”...
Directorul se stabilise, cu mulţi ani în urmă, în această
comună, situată undeva la poalele Subcarpaţilor. La început,
crezuse că „nu va face prea mulţi purici” pe acolo dar, în timp,
se obişnuise cu localnicii şi ajunsese chiar să-i cunoască
aproape pe toţi. Îşi propusese să-şi trăiască bătrâneţele acolo în
umbra pădurilor şi ascultând susurul apei ce-i trecea pe la
marginea grădinii.

123
 Mai avea timp doar până la sfârşitul anului atunci când
urma să iasă la pensie şi se uita la casa veche în care locuise
atâta amar de vreme.
„Ce-ar fi să-mi construiesc şi eu o căsuţă mai acătării?
Cine ştie, după ce mă voi pensiona, dacă mă va mai cunoaşte
cineva...” reflecta el de la o vreme.
Într-o bună zi, se decise.
Va ridica o căsuţă din lemn cu nu mai mult de trei-patru
camere şi un foişor de unde să poată admira împrejurimile.
În curte, mai era destul loc astfel că nu era obligat să o dărâme
pe cea veche.
Făcu un proiect şi obţinu toate aprobările. Acum venise
momentul cel mai dificil. Dintr-un salariu de profesor nu şi-ar
fi putut permite o astfel de întreprindere. Angajă ca muncitor,
un sătean de prin partea locului – unul dintre aceia pricepuţi la
toate.
- Da, nea Vasiliu, te ajut cu plăcere, dar să ştii că-mi
trebuiesc nişte ajutoare. Măcar unul-doi oameni care să-mi ţină
bârnele sau uite, acum la săpat fundaţia, mi-ar fi tare de folos.
- O să văd ce pot face, măi Fănică, îi spuse Directorul.

124
 Se gândise o săptămână şi, oricum ar fi întors problema
pe toate feţele, tot la bani ajungea...
„Dacă voi lua eu nişte elevi, de la mine din liceu, o să
se crape pământul? Şi aşa ăştia nu prea s-au omorât niciodată
cu şcoala, măcar să înveţe ceva folositor! Într-o bună zi, nu-şi
vor clădi şi ei o casă, una numai a lor?” îi veni într-o dimineaţă
ideea.
Decalogul făcuse parcă minuni. Elevii liceului
agroindustrial începuseră să frecventeze şcoala şi parcă-parcă
se străduiau ca să înveţe ceva. Toţi părinţii erau de acord că
măsura luată de Vasiliu a fost una „de-a dreptul genială”.
- Vezi ce înseamnă un adevărat profesor? spusese într-o
zi Gheorghe nevesti-sii. Uite cum acum, Titel al nostru nu mai
trage chiulul şi se îmbracă şi el ca toată lumea. Poate vom face
din el un om adevărat, precum Mitică ăla de a fost economist
de fermă pe vremea „regretatului dictator”.
În acea zi, Directorul veni plin de entuziasm la şcoală.
După o vizită prin toate clasele, în care trecu în revistă tinerii
vânjoşi, se opri la „a XII-a de mecanici agricoli”. Zece băieţi,
unul mai bine făcut decât celălalt încercau să recupereze anii
pierduţi prin pădurile din vecinătate, preferate şcolii.
125
 - Măi Titele, cum îţi place la şcoală? Nu-i aşa că e mai
bine decât să „crengălăieşti” toată ziua?
- Ba da, domnule director! Îmi place mult, mai ales că
sunt şi cu Gicu, Nelu şi cu toţi ceilalţi pe care nu-i vedeam aşa
de des. E ca lumea aici, concluzionă elevul în spiritul şi
vocabularul vremurilor.
- Titeluş dragă, tu îl ajuţi pe tatăl tău în gospodărie?
- Ei, uneori. Dar acum de când cu şcoala, mă pune la
învăţat şi îmi spune că o să am timp, slavă Domnului, de treabă
în anii ce vor urma.
- Asta nu e bine, Titele! Toţi, uite chiar şi eu, trebuie să
îmbinăm învăţătura cu munca fizică. Tu ai văzut vreodată casa
mea?
- Nu, domnule director!
- Atunci vino după-amiază ca să ţi-o arăt! O să vezi ce
se poate realiza cu multă muncă, dar şi cu învăţătură
bineînţeles!
Pe la ora 16, Titel intra în curtea domnului director.
- Aaa, bine ai venit, măi Titeluş!
Începu să-i arate acareturile gospodăriei şi apoi, parcă
pe nesimţite, începu să-i vorbească despre noua lui casă.
126
 - Titeluş dragă, tu eşti un băiat bine făcut! Ce-ar fi ca
mâine dimineaţă să vii ca să-i dai o mână de ajutor lui nea
Fănică? Are mare nevoie de un om pentru săpat fundaţia casei!
I-am spus că tu eşti un băiat de nădejde, de mare perspectivă!
- Da’ domnu’ director...
- Ce este? întrebă el, deranjat puţin de începutul
obiecţiei.
- Păi cum să fac? Dacă vin aici la dumneavoastră,
înseamnă că nu o să mai pot veni la şcoală!
- Ei şi ce? Atâţia ani de zile ai tras chiulul şi acum ai
remuşcări?
- Da, dar ştiţi, a început să-mi placă acolo, doar v-am
zis azi-dimineaţă. În plus, vine şi bacalaureatul...
- Lasă măi Titele, o să vezi că o să iei note foarte bune.
Am eu grijă, continuă directorul vorbind aşa, conspirativ...
- Încă un lucru, domnule director.
- Ce mai este?
- Cum facem cu Decalogul elevilor?
- Cum adică?

127
 - Păi, la primul punct scrie că „nu se poate numi elev
acela ce nu ştie să scrie şi să citească”, iar dumneavoastră ştiţi
că eu cam am probleme...
- Cred că nu ai citit bine! Doar tu ai spus că nu prea eşti
stăpân pe tine la astfel de chestiuni!
Titel plecă.
Pe la ora 8 seara, Vasiliu plecă spre liceu. Intră şi, ca de
obicei la acea oră, clădirea era pustie. Dădu jos panoul
Decalogului şi modifică o parte din primul îndemn.
A doua zi, îl chemă pe Titel.
- Ia uite ce scrie aici, măi Titeluş.
- „Nu se poate numi elev acela ce dacă ştie să scrie şi
să citească, nu munceşte pentru o cauză nobilă!” reuşi băiatul
să citească dintr-o dată.
- Păi vezi, măi! Uite ce bine citeşti tu, iar de scris precis
că o faci la fel de bine. Nu-i aşa că ai semnat angajamentul?
- Da, ca toţi elevii.
- Păi, vezi? Ţi-ar plăcea ca să fii exmatriculat din cauza
unui astfel de gest absurd? Hai, gata cu trăncăneala! Astăzi
rămâi la ore, dar mâine la ora 8 eşti la mine, la casă! Ai înţeles?

128
 Zece negri mititei vi se-arată vouă
Unul s-a făcut „gropar” şi-au rămas doar nouă...
În seara aceleiaşi zile, directorul se gândi: „Dacă,
Doamne fereşte, vine vreun inspector în control şi vede
Decalogul aşa, modificat?” Plecă şi dezlipi cu grijă prima
regulă.
Dimineaţa, Titel se prezentă la „datorie”, dar se văzu pe
dată că, neexperimentat fiind, arunca pământul dintr-o parte a
gropii în alta, aşa că lucrarea ameninţa să stagneze la infinit.
„Cred că i-ar mai trebui un ajutor”, gândi Vasiliu.
Al doilea pe care puse ochii fu Gicu. Din nou, surpriză!
Elevii învăţaseră prea bine Decalogul (acum cu nouă
porunci...) şi nu vroiau în ruptul capului să lipsească de la
şcoală.
Directorul deja învăţase drumul pe înserat către
instituţia de învăţământ, aşa că a doua zi, în fruntea panoului
apărea scris:
„Prezenţa elevilor la orele de clasă nu este obligatorie!”
Gicu se alătură astfel lui Titel, în opera de binefacere
pentru o nobilă cauză...

129
 Nouă negri mititei mai stăteau la „copt”
Unul s-a dus cu Titel şi-au rămas doar opt...
Din nou, regula fu eliminată...
Trecuseră două săptămâni de când primele lucrări
fuseseră demarate. A doua zi, directorul urma să primească
lemn de la o exploatare forestieră. Nu ştia când anume va sosi
camionul şi avea nevoie de braţe serioase pentru a-l descărca.
Modifică cu grijă ce-a de-a treia regulă:
„Un elev are voie să părăsească şcoala până la
încheierea orelor dacă i se cere în mod imperativ!”
Nelu fu trimis ca să-i ajute pe cei doi la descărcat, astfel
că:
Opt negri mititei mai erau la fapte
Unul s-a împiedicat de-un lemn şi-au rămas doar şapte...
Pregătirea lemnelor pentru ridicarea scheletului casei
necesita forţă de muncă suplimentară. Directorul îl luă pe
Andrei – ce făcuse în ultimul timp mari progrese la învăţătură
şi îl conduse în faţa „Decalogului”.
- Ia uite ce scrie aici, măi băieţaş!
„Elevii au datoria de a munci pentru că
numai astfel vor deveni buni specialişti!”
130
 Elevul înţelese şi plecă fără tragere de inimă către casa
domnului director.
Şapte negri mititei nu lucrau la case
Unul s-a mai separat de ei şi-au rămas doar şase...
Între timp, banii s-au scurs. Materialele de construcţie,
mâna de lucru a lui Fănică completată cu sticlele de vin,
obligatorii pentru ungerea mecanismelor interne ale acestuia, îl
secaseră de orice rezervă financiară.
- Dragilor, până poimâine dimineaţă va trebui să
aduceţi la „fondul şcolii” câte 50 de lei de fiecare. Uitaţi-vă în
ce hal a ajuns clădirea aceasta! Vreţi ca într-o bună zi să pice
pe voi?
Bogdan, revoltat de cerşetoria pe faţă, strigă:
- Chiar aşa nu se mai poate, domnule director! Ne-aţi
promis că nu vom mai da niciodată bani pentru şcoală. Ai mei,
chiar nu au de unde să dea!
- Ai semnat! urlă Vasiliu. Ai semnat! Te dau afară din
şcoală!
În timp ce părăsea liceul, Bogdan aruncă o privire
absentă către panou:

131
 „Niciun elev nu va mai achita vreodată fondul şcolii,
decât dacă va fi supus la presiuni”
Toţi ceilalţi elevi se supuseră docil, pentru că nu-i aşa,
mai aveau puţin până la bacalaureatul promis.
Şase negri mititei dădeau banii de opinci
Unul s-a împotrivit şi-au rămas doar cinci...
Banii se epuizară repede, iar casa întârzia să se ridice
deasupra solului.
„De unde să mai scot bani? I-am stors deja pe ăştia
destul! Să nu înceapă să-mi vină părinţii pe cap, că nu o să mai
am linişte!”, gândea oarecum impacientat Vasiliu. „De fapt, ce
poate să-mi reproşeze cineva? Şcoala merge bine în continuare,
iar unii elevi învaţă binişor de iau şi burse”, încheie el
cugetarea în timp ce se îmbrăcă şi plecă „glonţ” către liceu.
„Elevii sârguincioşi vor ceda bursele
pentru venituri extraşcolare”
Neculai a lui Căpăţână învăţase pe brânci în ultima
vreme şi se procopsise cu ceva bănişori daţi de stat. Se gândise
ca să-i pună deoparte, poate după terminarea liceului să se
înscrie şi el, undeva la oraş, la o „postliceală”. Se uita în fiecare
dimineaţă ca să vadă dacă ceva din Decalogul înjumătăţit s-a
132
mai schimbat. Revolta îl cuprinse atunci când îşi dădu seama
de intenţiile directorului şi părăsi pe dată clădirea, ameninţând
că se va duce la oraş pentru a reclama.
Cinci negri mititei erau ca-ntr-un teatru
Unul n-a mai suportat şi-au rămas doar patru...
Atelierul liceului era slab dotat şi doar câteva
menghine, ferăstraie şi ciocane se mai vedeau pe bancurile de
lucru. Lui Vasiliu îi trebuiau o grămadă de coliere groase,
necesare pentru securizarea îmbinărilor structurii de rezistenţă.
„Elevii au datoria de a fabrica cercuri”
Vlad fu scos de la ore pe timp nelimitat şi dus în atelier
unde primi sarcina de a executa coliere până la noi directive.
Patru negri mititei învăţau ca „vai de ei”
Unul – cercuri a făcut - şi-au rămas doar trei...
Casa se apropia de sfârşit. Mai era o lună până la
examenul de bacalaureat, dar directorul ştia că toate lucrările
trebuiesc terminate, altfel nu ar mai fi avut vreodată şanse de
finalizare. Curtea trebuia curăţată, toate materialele rămase
aranjate în magazie, iar cei câţiva pomi dezrădăcinaţi în urma
lucrărilor trebuiau replantaţi.
Atunci când Onuţă, la intrarea în şcoală, văzu scris:
133
 „Fiecare elev trebuie să planteze cel puţin un pom”
plecă singur către casa directorului, fără ca să mai aştepte
inevitabilul.
Trei negri mititei sufereau ca la război
Unul pomi a semănat şi-au rămas doar doi...
Mobilizarea fu, cu o săptămână înainte de examen,
generală. Casa trebuia lăcuită, gardul metalic, ce se cam
zgâriase – vopsit şi tot ce mai trebuie pentru o gospodărie
adevărată.
„Elevii răspund pentru faptele lor
numai în faţa directorului şcolii”
Iliuţă şi cu Dănuţ nu vroiau în ruptul capului ca să se
ducă. Deciseră ca să tragă la sorţi cine va mearge mai întâi.
Ghinionul se abătu asupra primului, ce însă nu fu de acord şi se
iscă o bătaie în toată regula. Până la urmă, Iliuţă fu nevoit să îşi
etaleze aptitudinile sportive pe gardul directorului.
Doi negri mititei au ales cu pumnul
Unul a pierdut la box şi-a rămas doar unul...
Casa a fost într-adevăr terminată la timp. Bacalaureatul
se încheiase şi el, iar toţi băieţii aşteptau cu sufletul la gură... o

134
nouă sesiune. La intrarea elevilor, o singură lozincă mai
rămăsese scrisă:
„Respectaţi şcoala ce garantează o
educaţie la cel mai înalt nivel!”
Profesorul Vasiliu ieşise la pensie, fiind tare mulţumit
de realizările sale de o viaţă.
În toamnă, din tren, coborî un individ, cu un început de
chelie şi cu ochelarii puţin căzuţi pe nas, de parcă ar fi vrut să
înceapă o analiză atentă şi lucidă a întregii lumi. Pe drumul
spre liceu, noul director trecu pe lângă casa lui Vasiliu
spunându-şi în gând: „Uite, o casă din aceasta mi-ar fi plăcut să
am şi eu!”. Intră în şcoală, iar după o primă inspecţie a clădirii
îşi formulă un prim obiectiv: „N-arată rău pentru un liceu de la
ţară, dar la intrarea elevilor trebuie să scot îndemnul acela
comunist. Poate că ar trebui să concep, aşa, un Decalog al
elevului...”

135
136
 FLOAREA DE COLŢ

Mai erau două zile până la dublul eveniment din

viaţa familiei Dumitru. Cu „treizeci şi ceva” de ani în urmă se

născuse doamna Amalia, iar acum urmau să se împlinească fix
zece ani de la căsătoria ei cu Florin.
Acesta din urmă avusese ideea ca să-şi unească
destinele de ziua Amaliei ca o dovadă supremă a iubirii ce-i
purta. La vremea aceea, femeia se bucurase ca un copil, sărind
în sus de fericire şi potopindu-l cu valuri de sărutări.
- Ce mult mă bucur Florine pentru gestul tău! Toată
viaţa voi avea senzaţia că m-am căsătorit cu tine de când exist
pe acest Pământ! îi repeta aproape la fiecare aniversare.
Dragostea dintre ei creştea pe zi ce trece. Dacă în multe
familii intervine obişnuinţa, iubirea transformându-se fie într-o
convieţuire bazată pe respect, tandreţe şi, eventual, o
rememorare continuă a unor amintiri, fie într-o convenţie

137
dictată de eternele aspecte materiale, în cazul lor se întâmpla
parcă un miracol.
Florin era o sursă continuă de surprize plăcute. Fiind un
observator atent, dar şi un actor desăvârşit, sesiza, aparent
absent, dorinţele Amaliei şi, atunci când aceasta nu se aştepta,
apărea teatral cu împlinirea faptului.
La aniversarea primului an de la căsătorie, îi cumpărase
un frumos inel încrustat cu briliante. Se jucase cu ea până la
înmânarea cadoului.
- Ce zici Amalia de Mutu - jucătorul ăsta de fotbal?
- Ce să spun Florine? Ştii doar cât mă interesează pe
mine fotbalul!
- Aaa, nu de asta te întreb. Vroiam să-mi spui ce crezi
despre supranumele pe care i l-au dat suporterii.
- Care supranume?
- Briliantul!
- Este tare aiurea!
- Aşa mi se pare şi mie.
- Ce asemănare au putut ăia să găsească între un briliant
şi unul care dă picioare într-o minge?
- Ei, probabil pentru că străluceşte pe teren.
138
 - Şi atunci când îl faultează vreunul şi se tăvăleşte prin
noroi tot aşa mai străluceşte? întrebă oarecum retoric femeia.
- Ai dreptate, dar uite că femeile mor după „briliant”.
- Poate aşa o fi, dar eu mai degrabă aş prefera un
briliant adevărat decât unul care nu ştie altceva decât să
lovească o minge! încercă Amalia să închidă subiectul,
mirându-se, în acelaşi timp, de Florin care insista atât pe un
domeniu total neinteresant pentru ea.
- Ei, lasă că şi tu eşti femeie! Poate într-o zi apare vreun
sportiv bine făcut şi mă vei părăsi chiar dacă individul va avea
IQ-ul exprimat printr-o singură cifră.
- Nu este aşa, Florine! Ţi-am spus că singurul briliant
care mi-ar place ar putea să stea doar aici şi nu în inima mea,
spuse Amalia întinzându-i mânuţa fină.
În acel moment, cu un gest rapid, soţul îi puse pe deget
un superb inel încrustat cu briliante.
Amalia rămase pentru câteva secunde mută de uimire.
Nu-i venea să creadă ochilor că acea piesă superbă îi
împodobea mâna. Florin fu potopit cu sărutări printre lacrimi
de fericire.

139
 La a cincea aniversare a căsătoriei, surpriza fusese şi
mai mare. Locuiau într-un apartament de două camere undeva
într-un aşa-zis bloc vechi. Treaba asta cu vechimea devenise
aproape o obsesie a oricărei persoane ce dorea să-şi cumpere o
locuinţă. Blocurile vechi erau cele construite până pe la
începutul anilor 1970, iar cele noi după 1980. La trecerea dintre
milenii, deja diferenţa se estompase, iar calitatea celor din
urmă lăsa mult de dorit. Camerele erau strâmbe, pereţii de
BCA împânzeau locuinţele, uşile şi ferestrele nu se închideau
aproape niciodată, iar ţevile instalaţiilor de multe ori erau din
PVC-uri ce, atunci când îţi era lumea mai dragă, cedau. În fine,
blocurile erau mai noi decât celelalte...
Amalia îşi dorea de mult o locuinţă într-un astfel de
bloc. Apartamentul actual era în întregime aranjat şi Florin
parcă nu prea ar fi avut chef să o ia de la început. Era însă
dorinţa soţiei lui!
Timp de câteva săptămâni îi testase gusturile cu privire
la zona din oraş, la mobila nouă care i-ar fi plăcut „aşa, dacă
într-o bună zi ne-am muta” şi toate celelalte ce definesc, în
final, o locuinţă. Cumpărase cu ajutorul unui credit la o bancă
noul apartament şi nu-i spusese absolut nimic Amaliei. Timp
140
de două luni, pretextase că are mult de lucru la birou şi, până
seara târziu, amenajase locuinţa pe gustul soţiei. Nu avea
încredere în „meseriaşii” ce invadau piaţa, aşa că absolut totul
făcuse cu mâinile sale. În fine, cumpărase mobilă nouă şi o
aranjase după câteva idei preluate dintr-o cunoscută revistă de
amenajări interioare. Într-o seară, îi spusese soţiei că pleacă
într-o delegaţie pentru două zile.
- Vai, Florine! Ştii că îmi este frică să dorm singură!
- Ştiu, iubirea mea! Nu poţi să te duci la mama ta în
acest timp?
- Ba da, dar să-mi promiţi că nu o să stai nicio oră mai
mult! îi replică Amalia ştiind dinainte răspunsul.
- Cum aş putea să stau departe de tine mai mult decât
îmi cere datoria?
A doua zi, o conduse pe Amalia la locuinţa mamei şi
plecă în „delegaţie”. De fapt, fiind sigur pe reacţiile soţiei,
aranjase mutarea. Chemase nişte prieteni ca să-l ajute la
împachetat, iar după-amiază începuse transportul lucrurilor la
noua locuinţă. În fine, a doua zi, pusese toate hainele, cărţile,
obiectele de bucătărie şi ceea ce mai umple o casă la noul loc al
acestora.
141
 Seara, se înfiinţase, rupt de oboseală, dar fericit la casa
mamei Amaliei.
- Am sosit iubito!
Soţia îi sărise în braţe plângând de fericire. Niciodată
nu fuseseră despărţiţi atât timp.
- De-abia aştept să ajungem acasă!
- Şi eu, iubito!
Plecaseră cu autoturismul către noua locuinţă.
- Vai ce obosit eşti, Florine! Ai greşit drumul către
casă! îi spusese, la un moment dat, Amalia.
- Nu l-am greşit iubito, dar trebuie să trec pe la un coleg
ce m-a însoţit în delegaţie. Ţi-am cumpărat un cadou şi, din
greşeală, l-am pus în bagajele lui, minţise el.
- Ca întotdeauna Florine, eşti plin de surprize! îi
spusese soţia. Pot să urc şi eu, că ard de nerăbdare ca să văd ce
mi-ai luat?
- Dar bineînţeles, draga mea, cum altfel? replicase
încântat bărbatul de pasenţa care ieşise perfect.
Urcaseră până la etajul 1 şi, în timp ce Amalia nu era
atentă, el se prefăcuse că apasă butonul soneriei, dar în acelaşi
timp deschisese uşa cu cheia.
142
 - Nu ştiu ce se întâmplă, se pare că nu răspund. Or fi
plecat de acasă?
Auzind acestea, Amalia se bosumflă puţin,
imperceptibil pentru un oarecare, dar nu şi pentru Florin.
- Ce este iubito, te-ai supărat?
- Ei, ca să-ţi spun drept, de-abia aşteptam ca să văd ce
mi-ai cumpărat.
- Stai să încerc uşa, poate o fi deschisă!
- Nu, nu! Cum să faci asta? Să dăm aşa buzna în casa
oamenilor?
- Lasă, nu te impacienta. E colegul meu şi îmi este bun
prieten. Nu cred că o să se supere.
Apăsase clanţa şi, ca prin minune pentru Amalia, uşa se
deschisese. Intraseră în holul de unde se vedea o mare parte din
apartament, iar Amalia exclamase:
- Vai ce frumoasă locuinţă are prietenul tău!
- Hai să intrăm, poate nu ne-au auzit nici el şi nici soţia
sa. Poftim, o invitase el pe femeie ca să intre în faţă.
Codindu-se şi puţin jenată, Amalia intrase în sufragerie.
Pe o pancartă agăţată de aplica din tavan, se zărea scris:
„Bine ai venit în noua noastră casă, Amalia!”
143
 Femeia fusese la un pas de a leşina. Încercase ca să
scoată un cuvânt, dar gura i se încleştase. Începuse să se plimbe
cu repeziciune dintr-o cameră în alta, deschisese toate uşile
mobilelor, se trântise în patul enorm din dormitor şi începuse
să plângă. O clipă, Florin crezuse că a greşit ceva. Poate se
supărase că a făcut totul fără ştirea ei, poate ar fi vrut ca să fi
aranjat ea altfel casa sau cine mai ştie ce se putuse întâmpla în
mintea ei?
- Florin, visez sau e adevărat? spuse, în sfârşit, după
câteva minute.
- Da iubire, este locuinţa noastră. Îţi place?
- E minunat, nu-mi vine să cred! Niciodată n-aş fi visat
că o locuinţă poate arăta astfel! Îţi mulţumesc, iubitule!
Anii trecuseră şi, iată, se apropia cea de-a zecea
aniversare. De data aceasta, Florin era pus într-o dilemă
grozavă. Ce ar fi putut să îi ofere drept cadou? Dorea, de data
aceasta, ca să vină în faţa ei cu ceva simplu, dar curat, pur...
Mai erau deci două zile, iar Florin intrase în panică. Nu
avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să-i ofere. Seara,
privind la televizor, avusese revelaţia. Urmăreau amândoi un
documentar pe Discovery ce prezenta florile rare ale României.
144
Văzuseră „Sângele voinicului” localizată, din ce în ce mai rar,
prin Carpaţii Orientali sau cei Meridionali, „Macul de munte”
de pe stâncile din zona alpină a Retezatului, Bucegilor sau
Făgăraşului, iar la sfârşit, ca o încununare, „Floarea de colţ”...
Din rozeta de frunze ţâşnea, în acelaşi timp provocator,
dar şi timid, o tulpină scurtă de vreo douăzeci de centimetri la
capătul căreia se afla o minunată stea acoperită cu peri
catifelaţi de culoare argintie. Prin părţile locului, i se mai
spunea şi „floarea reginei”. Fusese declarată monument al
naturii, fiind pe cale de dispariţie. Floarea nu se mai putea
întâlni decât, ocazional, pe piscurile zonelor alpine din Munţii
Bucegi, Retezat, Ceahlău şi încă alţi câţiva.
Amalia îşi adusese aminte cum Florin îi povestise că în
adolescenţă putuse admira o Floare de colţ la ea acasă, căţărată
pe o stâncă la două mii de metri altitudine pe lângă cabana
Caraiman din Bucegi. Fusese un alpinist înveterat, dar de când
se căsătorise abandonase ascensiunile alpine. Soţia sa era o
îndrăgostită a mării, astfel că de zece ani nu mai fusese la
munte decât ocazional şi se plimbaseră mai mult pe aleile
pietruite ale Peleşului sau pe străzile în pantă ale Predealului.

145
 - Ce mi-aş fi dorit să pot atinge şi eu o astfel de floare,
spusese Amalia la sfârşitul documentarului, rămânând
gânditoare şi parcă puţin invidioasă pe trecutul lui Florin.
În mintea acestuia, începură să se deruleze cu
repeziciune viitoarele acţiuni. Îi va spune soţiei că pleacă într-o
delegaţie exact de ziua lor, se va duce la munte, iar seara va
sosi cu o minunată Floare de colţ!
A doua zi, se prefăcu a veni supărat de la servici.
- Amalia, am o veste îngrozitoare pentru noi amândoi!
- Ce s-a întâmplat? spuse femeia aşezându-se pe un
scaun.
- Tocmai de ziua noastră, directorul general mă trimite
într-o delegaţie la Braşov.
- Cum, o să lipseşti toată ziua?
- Nu, o să încerc să mă întorc până seara! O să plec tare
de dimineaţă pentru ca să fiu acolo la prima oră şi să mă întorc
repede acasă.
- Da iubitule, aşa să faci! Am să te aştept!
A doua zi, la ora cinci, se duse la dulapul în care îşi mai
ţinea echipamentul de alpinism din tinereţe. Îşi alese cu grijă

146
toate cele necesare şi plecă tiptil pentru a nu fi simţit de
Amalia.
Pe la ora opt era deja în Buşteni. Vremea de august îşi
spunea cuvântul. Un vânt năprasnic şi nişte nori negri planau
ameninţător deasupra Bucegilor. Telecabina nu funcţiona
aşteptând cuminte potolirea urgiei.
Se decise să o ia pieptiş pe jos. La început, panta era
destul de lină, dar anii în care trădase muntele îşi cereau
drepturile. După vreo două ore de urcuş obosi. Se opri pe o
stâncă aplatizată şi îşi trase sufletul. Deasupra, norii înghiţiseră
parcă definitiv vârful muntelui. Ştia traseul pe dinafară. Urcase
de vreo cinci-şase ori în adolescenţă, iar locul unde se găsea
floarea îi rămăsese întipărit pe vecie în minte. „Dacă n-o mai fi
acolo? Dacă vreun turist în atâţia ani a smuls-o, a rupt-o pentru
el? Ce o să-i duc atunci Amaliei?”
Ajunse la jumătatea drumului. În partea stângă se căsca
prăpastia, iar el înainta din ce în ce mai greu. Se ţinea de stânci,
iar fiecare pas pe care îl făcea era o adevărată izbândă. În faţa
ochilor nu îi apărea decât Amalia ce ţinea în mânuţele ei
gingaşe o floare aidoma sufletului ei.

147
 În fine, după atâtea ore, o zări... Semeaţă, pe o stâncă, la
vreo zece metri deasupra sa, floarea îl aştepta parcă
dintotdeauna...
Cu un ultim efort reuşi să ajungă. Se aşeză ostenit şi
începu să o mângâie. În mintea sa începură simultan două
procese duale. Pe de o parte, vroia să rupă floarea pentru a o
duce Amaliei, iar pe de alta simţea că va produce o mare
nedreptate naturii. De ani de zile crescuse acolo fără ca nimeni
să îndrăznească a-i pricinui vreun rău, iar el, acum, venise ca să
o rupă. Din alt punct de vedere, poate floarea îl aşteptase
întotdeauna pe el. Dacă rămânea acolo, izolată, neştiută de
nimeni, nu ar fi putut bucura privirile nimănui. Şi atunci care
era scopul existenţei ei? Dar oare, nu există atâţia oameni ce
trăiesc izolaţi, fără contact social? Ar trebui să-i distrugem
precum florile?
Vântul se înteţise, transformându-se încet-încet într-o
adevărată vijelie. Cu un cuţit, desprinse uşor pământul din care
planta îşi trăgea seva şi apoi o puse cu grijă într-o cutie
pregătită special pentru acest lucru. Se uită la locul în care se
aflase dintotdeauna şi care acum va rămâne pe veci pustiu şi,

148
cu îndoială în suflet, însoţită în acelaşi timp de o mare bucurie,
plecă.
Drumul de întoarcere devenise mult mai anevoios. Între
timp ceaţa deasă se instalase înghiţind parcă tot. La prima
vedere, coborâşul unui munte este mult mai uşor decât
ascensiunea. Muşchii încep însă ca să-ţi tremure, iar paşii devin
mai nesiguri, mai ezitanţi. Vântul puternic îl lipea uneori de
stânci, iar alteori tindea să-l arunce departe în hăul ce se afla
numai la câţiva centimetri de el. Din cauza norilor grei, afară
părea că se înserase. Începu să grăbească paşii atât cât era
posibil.
Mai avea un singur obstacol de trecut, o săritură de
vreun metru de pe o stâncă pe alta, iar apoi totul era o
adevărată „plimbare de agrement” pe lângă ceea ce înfruntase.
Se uită în jos şi nu văzu nimic. Stânca era acolo şi îl aştepta. Se
desprinse uşor şi sări. Piciorul stâng îi alunecă pe piatra umedă
din cauza ceţii, iar Florin întinse mâinile căutând disperat un
sprijin în jur. Nu mai era însă nimic în afara stâncii şi a hăului
spre care se îndrepta ameţitor.
Floarea de colţ ieşi din cutie şi se aşeză în crăpătura
unei stânci de parcă ar fi fost dintotdeauna acolo.
149
 Cu faţa în sus şi cu trupul zdrobit, Florin văzu prin
ochiul de nori de deasupra sa imaginea Amaliei din ce în ce
mai îndepărtată. Cerul lui se stingea însă încetul cu încetul...
Acasă, Amalia se uită la ceas. „Ce s-o fi întâmplat de
întârzie atât Florin? Sper că nu s-a întâmplat ceva!” Primul
imbold fu ca să-l sune pe celular. Se gândi însă că probabil
iubitul ei este prin vreun magazin de unde îi va aduce o mare
surpriză. Se gândi la frumoasele cadouri pe care le primise în
anii anteriori. Acum era un moment deosebit. I-ar fi plăcut ceva
de care să se folosească amândoi, amintindu-le mereu această
aniversare. Ce şi-ar fi putut dori?
Se uită în jur şi avu revelaţia dorinţei: o maşină nouă de
spălat...

150
151
UN ULTIM TITLU - UN ÎNCEPUT DE CUVÂNT

La lumina palidă a veiozei, Anghel răsfoia absent

ultimele sale cărţi.

Nu visase niciodată că o să ajungă scriitor. De altfel,
nici nu credea că are talent, dar se hotărâse aşa, tam-nisam,
într-o noapte, ca să recupereze dreptatea unei lumi de care se
simţea din ce în ce mai îndepărtat.
Prietenul său poetul, îi spusese de zeci de ori:
- Măi Anghele, tu ai talent de povestitor! Ia pana în
mână şi aşterne pe hârtie tot noianul de gânduri ce te frământă!
Nu era primul care îi spunea acest lucru, dar se gândise
întotdeauna că un mediocru în plus pe această lume s-ar putea
să fie totuşi prea mult.
Citise atunci ultima povestire a prietenului, în care un
univers de oglinzi deforma aparent realitatea, dar în acelaşi
timp dezvăluia crud aspecte existenţiale ale unei vieţi totuşi
terne.
152
 Se gândise până dimineaţa la persoane şi fapte ce-i
marcaseră sau, din nefericire, îi coordonau existenţa. Trecuseră
prin faţa ochilor săi mulţi oportunişti, carierişti de duzină,
orgolioşi, cum altfel decât din prostie, suflete prea mici pentru
cauze nobile, hoţi şi tâlhari de cariere, ahtiaţi după bani sau
muieratici din frustrări. Toţi aceştia se intersectaseră cu el, mai
mult sau mai puţin definitoriu, dar îi dăduseră lecţii importante
de viaţă.
Rememorând întâmplări şi persoane, le mulţumea
adeseori în gând pentru faptul că îl învăţaseră cum NU trebuie
să fie.
Pe de altă parte, urmărise destinele personajelor sale
lovite de multe ori de pedeapsa divină sau măcar de cea a
societăţii.
ÎNTOTDEAUNA, în cărţile sale, povestirile aveau un
dublu înţeles: pe de o parte, cel înfăţişat cititorului - aparent
facil şi în care creiona personajele suficient de puţin pentru ca
fiecare să adauge petele de culoare ale celui de lângă el – pe de
altă parte, înţelesuri adânci – aflate deseori numai în mintea
sa...
ÎNTOTDEAUNA existase însă, o continuare...
153
 Deschise prima pagină a uneia din cărţi.
„Maşina de citit vise” era, aparent, drama omului ce
împinge limitele cunoaşterii mai presus de bariera pe care toţi
trebuie să o accepte tacit şi obligatoriu. În acelaşi timp,
Savantul – denumire ironică la adresa nulităţilor vremii, putea
fi orice potenţat al zilei ce îşi clădea imperii pe cadavre.
Din dorinţa de exacerbare a puterii, el rămâne în final singur,
admirându-şi marele gol deopotrivă în material, dar şi în spirit.
Anghel, se gândi îndelung la destinul aceluia. Până la urmă,
rămăsese totuşi o luminiţă în viaţa aceluia şi poate că nici nu
era conştient de acel lucru. Pe de altă parte, pâlpâirea acesteia
putea fi oricând un nou început...
Povestirea „Sub vremi” fusese scrisă ca o satiră la
adresa oportuniştilor politici. Se inspirase după un fapt real în
care un fost potenţat al vremurilor comuniste devenise, la o
vizită a regelui, mare monarhist. Destinul personajului real se
îndreptase, inevitabil, către ce altceva decât spre continuatorii
unor vremuri, din fericire apuse.
„Printre Universuri paralele” încercase să transpună
literar o teorie matematică de-a sa în care afirma existenţa unui
Univers 8-dimensional cu patru „timpuri” şi tot atâtea
154
dimensiuni spaţiale. Fusese multă vreme obsedat de construcţia
unui model al spaţiului-timp în care să coexiste dual, două
universuri paralele inversate. Cele trei coordonate spaţiale şi
cea temporală ale unuia erau puse în corespondenţă biunivocă
celor trei temporale şi una spaţială ale celuilalt. Tot ce era
material într-unul devenea spiritual în celălalt şi invers, orice
gând sau simţire se transpunea într-un „material” impalpabil
însă, ce nu putea fi înţeles decât în acea zonă a Universului
atotcuprinzător. „Linia de demarcaţie” a celor două „jumătăţi”
era moartea, gândită ca un proces continuu de trecere între lumi
şi în care cvadruplul coordonatelor se transforma, până la o
nouă moarte, în complementarul acestuia.
În „Construcţia” – pretext pentru prezentarea schiţată a
profilului unui dictator – ideea plecase de la faptul că printre
noi, oriunde şi în orice timp, există megalomani, omnipotenţi
închipuiţi căţăraţi pe trepte sociale prin abuz, trafic de influenţă
şi, mai întotdeauna, prin înşelăciune. Istoria îl învăţase că toţi
aceştia îşi primesc „răsplata” la un moment bine determinat de
o divinitate, oricum s-ar numi ea. Sfârşitul povestirii ducea,
inevitabil, către o întrebare: „Oare ce se va alege de imensa
construcţie?”. Răspunsul îi era limpede lui Anghel. Un nou
155
dictator de-abia aştepta să ocupe locul rămas vacant şi,
eventual, să construiască o soră geamănă, mai mare şi mai
inutilă...
„Vânătoare de iubire” apăruse într-un moment nefericit
al existenţei sale. Nu mai conta acum ce iubise atunci... Poate
se îndrăgostise de o femeie sau poate de o idee, dar la fel de
bine putea fi o trăire puternică ce marchează definitiv un
destin. Somnul vânătorului se transfigura într-o moarte fie
fizică, fie a sentimentelor (oare nu există o congruenţă între
aceste stări?) în care speranţa putea veni de la o floare „care de
fapt nu era floare” apărută lângă el, din senin, ca dintr-un
univers paralel.
„Dulce precum coliva e repartiţia patriei” se născuse ca
o reacţie la nostalgicii vremurilor comuniste sau poate la
tinereţea consumată irevocabil în acei ani. Timpurile acelea
apuseseră, dar oricând erau pasibile de revenire.
Amintirile dureroase de la moartea tatălui le aşternuse
pe hârtie în „Moartea ca o dobândă”. Fusese tare răvăşit chiar
dacă în acele momente nu avusese nici timp, dar nici spaţiu
pentru a vărsa o lacrimă. După o viaţă de muncă şi de sacrificii,

156
tatăl său plecase discret, în somn, spunându-i înainte un
simplu: „Pa!”
Tragedia unui fost profesor, coleg de cancelarie, ce
fusese pensionat dur şi nemilos, chiar dacă ar mai fi avut
noiane de cunoştinţe de transmis, îi pusese aproape obligatoriu
(era să zic pana) tastatura laptopului în faţă ca o reparaţie
morală. Între timp, profesorul „M” îşi consolidase poziţia şi
„lucra” alţi colegi, neştiind faptul că uşa fostului său birou se
închisese, iar acolo „M2” îi pregătea şi lui aceeaşi soartă.
„Directorul” Popescu era un exemplu tipic de om
nepotrivit la loc nepotrivit. Auzea în fiecare zi la jurnalele de
ştiri despre tot felul de greve şi manifestaţii împotriva unor
manageri care n-aveau nici în clin şi nici în mânecă ceva în
comun cu firma pe care o administrau. Fauna politică se
instalase la început discret, iar apoi cu parul în toate sectoarele
publice şi economice de stat. După ce părăsise firma de
informatică, devenise director al unei firme de cablu TV, iar
apoi consultant financiar la o societate de amanet...
De ani de zile, toate posturile de televiziune deveniseră
o clică în care aşa-numitele VIP-uri se invitau reciproc la
emisiuni anoste, în care faţa decorurilor strălucitoare era
157
umbrită de goliciunea spiritelor şi de vocabularele reduse la
maxim câteva sute de cuvinte, întrerupte sacadat şi obsedant de
„cool”, „fancy” şi prea multe astfel de monstruozităţi
lingvistice contextuale născute în mahalalele din Harlem sau
Bronx. Apăsând telecomanda şi navigând „printre gunoaie”,
devenise interesat mai mult de oamenii din spate, din acele
gradene, plătiţi ca să aplaude, să râdă şi cumpăraţi pentru a fi
fericiţi. În „spatele fundalului” era însă o imensă tristeţe ale
unor existenţe fade, conjuncturale, poleite amar cu un metal
galben, din acela din care se fac verighete morţilor.
În timpul acesta, prin saloane, până la începerea
telenovelelor sau a show-urilor, se făceau şi desfăceau guverne
de către muieri casnice, între două ture la bucătărie pentru a
mai amesteca varza călită în focul disputelor electorale sau a
stinge ceapa din tigaie cu puţin bulion parlamentar. „Politichia
de alcov” se extinsese, ca o metastază, căpătând dimensiuni
naţionale. Locul cărţilor fusese luat de noile aventuri nocturne
ale Preşedintelui sau de raliurile motocicliste ale Premierului,
comentate îndelung, uneori până la ceasuri târzii din noapte
atunci când soţii lor veneau „obosiţi” de la cârciuma din colţul
străzii.
158
 După „telefonul” aşteptat în zadar de un pensionar
oarecare, ce poate fi tatăl sau bunicul oricăruia dintre noi, un
şefuleţ anonim şi veleitar încercase, cu orice mijloace, să-şi
atingă scopul. Transformase toate „cele zece porunci” într-un
Decalog al nimicniciei umane, călcând peste leşuri, iar uneori
chiar provocându-le. Pedeapsa divină venise firesc dar, ca o
urmare firească, soţia acestuia, ce îi uzurpase involuntar locul
râvnit, repetase după ultimele rânduri ale povestirii, experienţa
dură şi în acelaşi timp tristă, visând la postul managerului.
„Curentul” apăruse din dorinţa de a reaminti oamenilor
că nu se pot sustrage destinului, acesta planând într-o
determinare creaţionistă, implacabil deasupra capetelor lor.
Dezamăgirile vieţii îl împinseseră odată, de mult, către
visarea unei „lumi simetrizate” în care toate nedreptăţile şi
micimile să fie întoarse către idealuri nobile.
„Partida de şah” între două lumi pe care tehnologia
modernă tinde să le unifice, aducea în prim plan mesajul
dezumanizării individului generat de pastilele de siliciu plasate
conştient, dar fatal în computerele ce ameninţă să controleze
vieţi şi destine.

159
 Îmbogăţit al Revoluţiei, Papa Jean - fost Ion - pica în
plasa „iubirii de conturi” aruncându-şi averea pe apa Sâmbetei
ca o pedeapsă pentru grandomania ce-i guvernase viaţa.
De când se reîntorsese în satul natal, Ion se mai ducea, din când
în când, mai ales în perioadele de secetă, pe podul unde îşi
pierduse toată agoniseala de o viaţă şi se uita spre apele sărace
în speranţa că poate măcar o bancnotă a mai rămas printre
pietre.
Bătrâna din „balconul apusului de soare” şi „Geta”
aveau în comun două destine nefericite: unul din singurătatea
văduviei, iar cel de-al doilea, paradoxal, datorat căsniciei.
„Ministrul” Bogdan Vasilescu era, într-un fel, plămădit
din acelaşi aluat cu „Directorul” Popescu. Dorinţa sa fusese ca
să ajungă mare demnitar şi, chiar dacă pentru o clipă, visul i se
îndeplinise. În mandatul următor de parlamentar fusese, în
urma unei restructurări guvernamentale, numit Ministru al
Culturii chiar dacă notele de cinci umpleau cataloagele şcolii
primare. Încercase în acel mandat să controloze tot, chiar şi pe
pianistul Călin a cărui „tuşă a ultimului acord” rămăsese veşnic
încrustată în scoarţa copacului de pe „aleea culturii”.

160
 „Vădanele din Grupul lui Klein” îşi continuaseră viaţa
dar, în ciuda neînţelegerilor lor anterioare, se gândeau deseori
la vremurile trecute de care le despărţeau acum zeci sau chiar
mii de kilometri.
Amintirile din timpul stagiului militar deveniseră acum
amuzante, dar în acele vremuri absurde cu oameni pe măsură
fuseseră experienţe terifiante de viaţă.
Într-un „dialog peste timp şi spaţii” căutase
înţelepciunea originară, nepervertită de civilizaţie, mergând cu
paşi rari departe în istorie, poate spre nicăieri, încercând să
fugă de „banca” ce-l aştepta inexorabil.
Se gândea la „internauţii” timpurilor actuale, ce îşi
salvau trecutul pe DVD-uri, trăiau prezentul şi îşi strigau
emoţiile prin decibeli umflaţi de boxe asurzitoare, prefigurând
un viitor marcat de imense memorii virtuale cu tot atâtea
informaţii, ce ascundeau însă imense viduri spirituale precum o
„scară” a unui bloc tipizat.
„Dedublarea unicităţilor” false ale „paranoicilor” ce
încercau furibund, din toate frustrările lor interioare, ca să-şi
impună lumii anti-geniul neinventat şi neinventabil, absurd şi
fals precum un chiţăit de şobolan ce se visează tenor într-un
161
cuib de rândunică, îl îndepărtaseră de o lume din ce în ce mai
răsturnată.
Obosit, Anghel închise ultima carte...
Aruncă o privire spre biroul său unde, de jur împrejurul
laptopului, zăceau maldăre de notiţe cu întâmplări ce urmau
să-şi ia zborul. O clipă, se gândi că poate ar fi bine să le arunce
pe toate pe foc. Ce rost avea să mai scrie? Lumea îşi continua
nestingherită existenţa cu sau fără scrierile lui. Tot ceea ce
putea face era numai o răzbunare laşă din umbra biroului său,
apăsând mai slab sau mai apăsat pe claviatura calculatorului.
Trăise utopic cu speranţa că, poate odată, un cititor oarecare
îndemnat de rândurile lui va încerca să schimbe lumea.
Îşi puse însă natural, firesc întrebarea: „Oare lumea nu
este corectă aşa cum mi se înfăţişează ochilor, iar eu sunt cel
care ar trebui schimbat? Pot eu fi Arhanghelul unei lumi ce se
îndreaptă către Apocalipsă?”
Închise obosit ochii...
În noaptea aceea, visă cum rândurile sale creaseră o
lume mai bună, din care el nu mai avusese timp să facă parte,
ducându-se ca o poveste către alte spaţii...

162
163
 CUPRINS

DIALOGURI PESTE TIMP ŞI SPAŢII......................... 7

BANCA........................................................................... 16
INTERNAUTUL............................................................. 25
SCARA........................................................................... 36
PARANOICUL............................................................... 51
UNICITATE DEDUBLATĂ.......................................... 74
DÉJÀ VU........................................................................ 87
DEMOLATORII DE AZI, CĂPŞUNARII DE MÂINE. 100
ZECE REGULI MITITELE............................................ 121
FLOAREA DE COLŢ..................................................... 137
UN ULTIM TITLU – UN ÎNCEPUT DE CUVÂNT..... 152

164