CAPITOLUL 1: LOCUL STIINTELOR JURIDICE IN SISTEMUL STIINTELOR UMANISTE

LOCUL STIINTELOR JURIDICE IN SISTEMUL STIINTELOR UMANISTE

Stiinta este un ansamblu de cunostiinte despre natura, societate si gândire obtinut prin metode adecvate si
exprimat în concepte, categorii, principii si notiuni.
Stiinta reprezinta un important factor de dezvoltare a productiei de bunuri si un izvor continuu de idei si
reflectari ale realitatii obiective.
Potrivit criteriului obiectului de studiu, stiintele se pot clasifica astfel:
" Stiinte despre natura
" Stiinte despre gândire
" Stiinte despre societate
Stiintele care studiaza societatea au ca scop cunoasterea legitatilor generale de existenta si dezvoltare a
societatii, studierea formelor si starilor de organizare sociala si a modalitatilor specifice de manifestare a
diverselor componente ale realitatii politice, sociale, juridice, etice, etc.
Stiinta dreptului face parte din sfera stiintelor sociale si aceasta se reflecta prin continut, obiect si traditie.
Dreptul este o stiinta social umana care studiaza juridicul în toate formele sale de manifestare, ca dimensiune
inalienabila a existentei umane in conditii social istorice determinate. Dreptul este un fenomen normativ care
are ca obiectiv disciplinarea si ordonarea relatiilor sociale în scopul promovarii unor valori receptate de
societate: omul, proprietatea , ansamblul libertatilor individuale, statul, umanitatea, etc.
Stiintele juridice studiaza deci legile existentei si dezvoltarii statului si dreptului, institutiile juridice si
politice, formele lor concret istorice, corelatia cu celelalte componente ale sistemului social si modul în care
institutiile juridice influenteaza societatea si suporta la rândul lor influenta sociala.
Stiinta dreptului formuleaza principiile generale în baza carora dreptul îsi structureaza un mecanism adecvat
de influentare a comportamentului indivizilor în temeiul unor cerinte valorice unanim acceptate. In acelasi
timp, stiinta dreptului studiaza participarea oamenilor în cadrul circuitului juridic ca purtatori de drepturi si
obligatii.
Dezvoltarea societatii strâns conditionata de progresul tehnico stiintific si evolutia sociala a implicat o
evolutie corespunzatoare a stiintei dreptului si implicit aparitia unor noi ramuri de drept. Mai mult decât atât,
s-a largit sfera de actiune a dreptului, ceea ce a determinat o amplificare a rolului explicativ si normativ al
stiintelor juridice.
Ulpian, unul din marii juristi romani, definea dreptul ca fiind "CUNOASTEREA LUCRURILOR DIVINE SI
UMANE, STIINTA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE NEDREPT".
Subsistem al stiintelor sociale, stiintele juridice pot fi considerate sistem în raport cu componentele sale,
respectiv:
" Stiintele juridice istorice
" Stiintele juridice de ramura
1
" Stiintele ajutatoare
Stiintele juridice istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara sau dezvoltarea generala a
fenomenului juridic. Cercetarea din perspectiva istorica dovedeste ca structura juridica actuala are antecedente
si radacini stravechi ale institutiilor sale si, pe de alta parte, prezinta legitatea aparitiei, devenirii si disparitiei
unor fenomene de drept în strânsa corelatie cu legile generale ale dezvoltarii sociale sau cu zonele de
civilizatie juridica atestate în timp.
Stiintele juridice de ramura studiaza fenomenele juridice ale diferitelor ramuri de drept, cum ar fi:
-stiinta dreptului constitutional
-stiinta dreptului administrativ
-stiinta dreptului penal
-stiinta dreptului civil, etc
In aceasta situatie stiintele de ramura se suprapun sistemului de drept, iar criteriul de departajare îl constituie
obiectul de reglementare a normelor pe care le reglememnteaza si metoda specifica de reglementare a fiiecarei
stiinte de ramura.
Sistemul de drept al unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii . Acest sistem exista în
diversitatea ramurilor care îl compun, iar fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de norme
organic legate între ele, care reglementeaza o anumita categorie de relatii sociale folosind aceeasi metoda de
reglementare si principii fundamentale comune.
Sistemul stiintei dreptului are ca element de baza subsistemul stiintelor juridice de ramura.
Stiintele ajutatoare, desi nu fac parte din sistemul propriu-zis al stiintelor dreptului, sunt indispensabile unor
fenomene de drept si pentru aplicarea în practica a normelor juridice: criminalistica, criminologia, statistica
judiciara, logica si retorica juridica, medicina legala, etc.

TEORIA GENERALA A DREPTULUI SI LOCUL SAU IN SISTEMUL STIINTELOR JURIDICE

Studiul conceptelor, categoriilor si principiilor de baza ale dreptului este realizat de teoria generala a dreptului
în cadrul careia sunt elaborate concepte ca cel al dreptului, normei juridice, izvorul de drept, sistemul
dreptului, raporturi juridice, raspundere juridica .
Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecând de la informatiile furnizate de stiintele juridice de
ramura si de stiintele juridice istorice.
Spre deosebire de stiintele juridice de ramura, teoria generala a dreptului cuprinde acel sistem conceptual prin
care se explica realitatea juridica si se scot în evidenta unele caractere proprii si permanente ale fenomenului
juridic pentru a-l defini si a-I contura spatiul în cadrul sistemului social istoric din care face parte.
Teoriei dreptului îi este proprie atât perspectiva filozofica a cercetarii fenomenului juridic, cât si perspectiva
stiintifica propriu-zisa, adica studiul cauzelor concrete si a modului istoric determinant al aparitiei si formelor
de manifestare a raporturilor juridice.
Teoria generala a dreptului este o stiinta si o disciplina de referinta pentru întregul sistem de drept, scopul sau
fiind aceala de a îmbogati si amplifica cunoasterea dreptului si de a elabora unele constante ale dreptului.
2
Abordarea studiului dreptului de pe pozitia unei teorii generale dateaza din 1275 când Wilhem Durantis
publica lucrarea ?Speculum iuris?, considerata ca fiind prima încercare de analiza enciclopedica a dreptului.
Enciclopedia dreptului sau teoria generala a dreptului se fundamenteaza însa abia în sec.al XIX-lea, când îsi
propune sa înlocuiasca filosofia dreptului si dreptul natural.
Mircea Djuvara, eminent jurist român si filozof din anii '30, considera ca Enciclopedia dreptului studiaza
permanentele juridice, adica ceea ce este constant în orice relatie juridica.

METODELE CERCETARII STIINTIFICE A FENOMENULUI JURIDIC

Teoria generala a dreptului fiind cea mai generala dintre ramurile stiintelor juridice, are si un important rol
metodologic, asigurând unitatea metodologica a cercetarii stiintifice în cadrul acestor discipline.
In prezent asistam la dezvoltarea a doua tendinte în stiintele juridice: pe de o parte diversificarea si
particularizarea stiintelor juridice, iar pe de alta parte, un proces de integrare si de desfasurare, în special pe
plan metodologic, si care consta în egalizarea nivelului dezvoltarii si exactitatii metodelor folosite în stiintele
juridice.
Teoria generala a dreptului ofera celorlalte discipline juridice posibilitati integrative si în acelasi timp, prin
aceasta creste capacitatea ei de sinteza în raport cu disciplinele de ramura.
Teoria generala a dreptului foloseste anumite metode concrete de cercetare:
a)metoda istorica - stiinta dreptului este prezentata în evolutia sa în decursul timpului, studiind modul în care
s-au format o serie de ategorii juridice si de concepte de drept cu care se opereaza astazi, cum ar fi: tipul de
drept, esenta dreptului, forma dreptului, functiile dreptului;
b) metoda logica - reprezentând o totalitate de procedee sau operatii metodologice si gnoseologice prin care se
creaza posibilitatea surprinderii structurii si dinamicii interne a formei obiective a dezvoltarii sociale. Logica
este aplicabila unei sfere largi de probleme juridice cum ar fi: definitiile legale, conceptele juridice,
sistematizarea normelor de drept, elementele structurale ale unei institutii sau ale unor concepte.
c) metoda experimentala - utilizata pentru observarea provocata ca urmare a repetarii într-un numar mai mare
de practici din care se poate desprinde o anumita concluzie cu privire la evolutia fireasca a acestui fenomen;
este acea metoda de cunoastere în care subiectul cunoscator obliga obiectul de cunoscut sa se manifeste acolo
unde vrea el, în conditiile pe care i le impune, în scopul descrierii si sesizarii esentei si legilor lui.
Experimentul poate fi facut în laborator sau pe teren.
d)metode cantitative - urmaresc obtinerea unui spor de precizie caracteristic stiintelor exacte prin folosirea
cunostiintelor din domeniul matematicii statistice. Astfel, uneori, organele de cercetare penala folosesc datele
statistice în studierea fenomenului infractional, si tot astfel, organele de judecata, prelucrând datele referitoare
la fenomenul infractional pot determina în jocul elaborarii actelor normative aparitia unor norme juridice care
sa contribuie la diminuarea unor fapte antisociale.
e) metode prospective - urmaresc cresterea rolului functiei de previziune a fenomenelor juridice si a rolului
explicativ al dreptului. Prognoza juridica presupune un aparat metodologic complex si folosirea celor mai noi
procedee si tehnici. Aceste metode se utilizeaza la fundamentarea adoptarii unor acte normative, cuprizând si
3
interpretarea pe care o vor da organele de aplicare a dreptului care vor urmari realizarea lor.

II.CONCEPTUL DREPTULUI

1.ACCEPTIUNILE NOTIUNII DE DREPT

Cuvântul drept este folosit în mai multe acceptiuni. In limbaj filozofic dreptul este conceput în sens de
justitie, echitate. In acest sens, prin drept întelegem îndatorirea de a da sau a recunoaste fiecaruia ceea ce îi
apartine sau I se cuvine.
In sens juridic, termenul este utilizat în doua acceptiuni:
" Drept obiectiv
" Drept subiectiv
Dreptul obiectiv reprezinta totalitatea normelor de conduita impuse indivizilor si colectivitatilor în cadrul
vietii sociale, la nevoie prin forta de constrângere a statului.
Dreptul subiectiv este îndrituirea subiectilor raportului juridic concret, adica ceea ce pot ei sa pretinda de la
ceilalti subiecti de drept în cadrul unui raport juridic.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprima faptul ca ele sunt independente de subiectele
raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv în care sunt ele consfiintite.
Dreptul obiectiv este deci menit sa reglementeze viata indivizilor grupati în societate si poate fi privit sub
dublu aspect:
1. Ansamblu de izvoare de drept - acte normative, obiceiuri - care reprezinta aspectul static al dreptului;
2. Formele prin care se realizeaza dreptul si autoritatile statale competente sa utilizeze aceste forme si
reprezinta aspectul dinamic al dreptului.
Pentru a denumi totalitatea normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-un stat se utilizeaza
expresia de drept pozitiv.
Etimologic, cuvântul deriva din latinescul ?directus? - drept, direct, linie dreapta. Substantivul latin care
corespunde cuvântului DREPT este IUS - drept, dreptate, lege. Acelasi cuvânt în limba franceza este ?droit?,
italiana ?diritto?, spaniola ?dereco?, germana ?recht?, engleza ?right?.
Prin STIINTA DREPTULUI întelegem ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii, care explica dreptul
si prin intermediul caruia dreptul poate fi gândit si explicat.
Regulile juridice impun anumite obligatii si organizeaza functionarea statului si organelor de stat ca si a
organismelor nestatale, recunoscând capacitatea participarii indivizilor la relatiile sociale.

2.Originea , aparitia si dimensiunea istorica a dreptului

Ca institutie ce deriva de la societate si îsi gâseste suportul în relatiile reciproce dintre oameni, dreptul este
indisolubil legat de evolutia generala a societatii.
Romanii credeau în vesnicia dreptului, sustinând ca acolo unde este societate este si drept: UBI SOCIETAS,
IBI IUS, si reciproc.
4
Hugo Grotius, reprezentant al scolii dreptului natural de la începutul secolului al XVII-lea, considera dreptul
natural ca totalitatea principiilor pe care ratiunea le dicteaza pentru satisfacerea înclinarii naturale a omului
pentru viata sociala. In conceptia lui exista câteva percepte fundamentale care jaloneaza comportamentul
indivizilor în sociretate:
" Respectarea a tot ce este al altuia (ALIENDI ABSTINENTIA)
" RESPECTAREA ANGAJAMENTELOR LUATE (PROMISORUM IMPLENDORUM OBLIGATIO)
" Repararea pagubelor pricinuite altuia (DAMNI CULPA DATIO, REPARATIO)
Acestea reprezinta bazele dreptului natural ca drept etern , imuabil.
Scoala franceza a dreptului natural a influentat covârsitor Codul civil francez de la 1804 : ?Exista un drept
universal, imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive: el nu este decât ratiunea naturala, întrucât aceasta
guverneaza toti oamenii".
Regulile sociale sunt indispensabile oricarei forme de organizare sociala, ele fiind determinate de evolutia
sociala si alcatuiesc un prim deziderat al oricarei ordini.
Hobbles considera ca norma sociala devine norma de drept din momentul în care neglijarea sau încalcarea ei
este urmata de o amenintare a aplicarei fortei de constrângere exercitata de un individ sau un grup de
privilegiati ai societatii.
Normele societatii primitive se bazau pe obiceiuri si traditie, fiind nemijlocit integrate în viata grupului social,
împrumutând uneori forme mistice. Odata cu stratificarea sociala a aparut cerinta ca interesele generale ale
societatii sa fie ocrotite si în acelasi timp sa fie ocrotite si interesele claselor favorizate. Se creaza astfel
premisa aparitiei izvorului dreptului scris.
Printre primele legi scrise amintim:
" CODUL LUI HAMMURABI edictat cu 2000 ani înaintea lui I.H , care afirma ca legile trebuie sa aduca
binele poporului si sa-l opreasca pe cel tare de a-l vatama pe cel slab;
" LEGILE LUI MANU - cuprind 5370 versuri, fiind edictate de brahmani în India. Prin aceasta se considera
ca legile contin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai important de îndeplinire a misiunii regelui,
care este dreptatea.
" In Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
- legiuirile lui Licurg - sec.X- IX î IH
- legile lui Dracon si Solon (Atena) - sec.VI-V î IH
- legea celor XII Table - la romani - sec.V î IH
Hegel facea urmatoarea asertiune: "Soarele, ca si planetele, au si ele legile lor, dar ele nu le cunosc. Barbarii
sunt cârmuiti de instincte, moravuri si sentimente, dar ei nu au constiinta acestora. Prin faptul ca dreptul se
instituie si este cunoscut, se înlatura opinia subiectiva si egoismul, iar dreptul îsi dobândeste determinarea sa
adevarata si ajunge la cinstea ce i se cuvine.?
Juridicul sau realitatea juridica este o dimensiune inalienabila a realitatii sociale în conditii istorice
determinate, având un continut bogat în care este cuprins dreptul ca fenomen normativ (dreptul pozitiv), dar
care nu se reduce la el.
5
Componentele sistemului juridic sunt:
- constiinta
- dreptul
- relatiile juridice (ordinea de drept)
Constiinta juridica joaca rolul unui receptor, primind stimulii pe care-i emite societatea, îi ordoneaza si îi
supune unui examen axiologic. In acelasi timp, joaca si un rol de tampon, interpunându-se între acesti stimuli
si realitatea normativa.
Constiinta juridica apare ca o premisa a dreptului, iar functia sa normativa este mijlocita de ipostazele
constiintei prin care omul devine subiect propriu- zis si titular de drepturi.
Dreptul - (partea institutionala ) se constituie ca un sistem de reglementare si de institutii care alcatuiesc
cadrul substantial de referinta. Dreptul ca fenomen normativ da expresie cerintelor structurilor sociale de mai
buna organizare a raporturilor umane în vederea obtinerii acelui echilibru social indispensabil pentru
asigurarea climatului în care liberul arbitru si violenta sunt raportate la un anumit standard oficial de
comportament.
Al treilea component al juridicului este alcatuit din elemente rationale si sociologice. Raporturile juridice si
situatiile juridice probeaza eficienta dreptului. In cadrul acestor raporturi indivizii participa în calitate de
subiecti de drept, valorificându-si sau aparându-si interesele si drepturile.
Dreptul ca sistem de norme si institutii are o sfera mai restrânsa decât juridicul - ca parte componenta a
realitatii sociale. Dreptul suporta influente din partea cadrului fizic înconjurator, precum si din partea
componentelor sistemului social.

Factorii de configurare a dreptului

Elementele de influentare a dreptului se numesc factori de configurare a dreptului. Acesti factori sunt grupati
în trei categorii:
A.Cadrul natural este factorul de configurare a dreptului care are drept componente mediul geografic, factorii
biologici, fiziologici si demografici.
B.Cadrul social si politic influenteaza dreptul constituind un factor de configurare cu actiune specifica.
Evolutia istorica a fenomenului juridic pune în lumina caracterul corelat al actiunii componentelor acestui
factor: economicul, politicul, socialul si ideologicul.
Factorul economic îsi impune autoritatea si asupra celorlalte componente ale sistemului social. Un anumit tip
de economie nu va fi strain de un anumit tip de ideologie, care îsi va pune amprenta si asupra modului de
receptare de catre drept a influentei economice. De ex. Ideologia liberala si neoliberala considera ca dreptul
trebuie sa favorizeze economia libera si, în consecinta , libertatile economice trebuie sa -si gaseasca
reflectarea atât în Constitutie, cât si în legile subsecvente acesteia. Proprietarul trebuie sa aiba posibilitatea de
a profita de toate serviciile aduse de proprietatea sa, iar în sens juridic, proprietatea este un complex de
drepturi care nu poate sa existe decât în virtutea legii, a unei legi aflate în continua evolutie.
Asupra dreptului exercita inflente si structurile organizate ale societatii:statul, grupurile de presiune sau de
6
interese si partidele politice ca structuri sociale nestatale.
O notabila inflenta o exercita grupurile de presiune care direct, afirma ca nu doresc puterea. In realitate
intervin direct în viata politica.
C. Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Normele juridice reprezinta un
important factor de socializare care modeleaza comportamentul uman. Dincolo de instinctul social al omului,
comportarea sa în societate este determinata de functionarea cadrelor normative care prefigureaza conduita
tipica ce corespunde interesului general.
Dimensiunea umana a dreptului priveste drepturile fundamentale ale omului, garanteaza egalitatea deplina a
tuturor oamenilor si posibilitatea de manifestare nestingherita în temeiul libertatii si demnitatii.
Factorii de configurare a dreptului exercita o influenta prin conexiunea lor asupra dreptului, fara însa ca unuia
dintre acestia sa i se atribuie un rol primordial.

CAPITOLUL 2: ESENTA , CONTINUTUL , FORMA SI DEFINIREA DREPTULUI

1. Esenta dreptului
Ca orice fenomen , dreptul este unitatea unor laturi :
-calitative
-cantitative

Determinarea conceptului de drept prin prisma categoriei filisofice de " esenta , continut si forma " , implica
efortul de decelare , stabilire a trasaturilor si determinarilor calitative fundamentale ale dreptului , precum si
efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si externa a continutului.

In general , esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor , trasaturilor si raporturilor interne necesare , relativ
stabile , care constituie natura interna , launtrica a fenomenului si il fixeaza intr - o clasa de fenomene.

Din multitudinea determinarilor calitative ale dreptului se desprinde o calitate principala care exprima calitatea
inregului . Aceasta este calitatea juridca a vointei si interesului , care prezideaza la aparitia normelor dreptului
si care asigura un anumit echilibru in desffasurarea raporturilor interumane.

Oricate modificari va suferi un sistem juridic , prin orice stari ar trece , acesta calitate va ramane neschimbata.
În drept, rolul vointei are o dubla semnificatie :

a) vointa generala
a gruparilor sociale sau a intregii societati , determinata de anumite interese , care tinde
sa se ofocilalizeze prin intermediul activitatii statale , creand dreptul statal ;
b) vointa individuala
7
manifestata in procesul aplicarii dreptului .

Vointa este o categorie psihologica , reprezentand procesul psihic prin care se infrang anumite obstacole , prin
actiuni orientate catre realizarea unui scop propus in mod constient , un efort voluntar in care se confrunta
posibilitatile omului cu conditiile subiective si obiective .
Cand se abordeaza esenta dreptului , nu se are in vedere acest sens al vointei individuale , ci se are in vedere
vointa generala , ce se exprima in cutume sau legi , care tinde sa - si subordoneze vointa individuala avand la
origine constiinta individualizata .

Cuprinderea in drept a acestei vointe si exprimarea ei in forma oficiala se realizeaza in baza considerarii
interesului fundamental al grupului sau ale societatii in ansamblu . .

Ideea existentei unei asemenea vointe generale o intalnim in conceptia contractualismlui .

In conceptia lui Rousseau - reprezentant de seama al contractualismului - vointa generala nu este suma tuturor
vointelor , ci numai acelora care concorda in vederea realizarii contractului social .

Baza constructiei sale ramane vointa particulara ; dreptul , ca si statul , apare in conceptia lui Rousseau si a
adeptilor sai , ca produse ale vointei , ca forme necesare ale vietii in comun .

Eliminand unele exagerari datorate subiectivismului , voluntarismului social , care considera societatea ca un
produs arbitrar al vointei si inteligentei umane , iar legislatia ca opera arbitrara a omului , intelegerea vointei
generale care se difuzeaza prin ofocializare , gaseste real suport in conceptia clasica contractuala .

In drept se exprima o atare vointa , iar acesta vointa nu este o simpla suma aritmetica a vointelor indivizilor ,
ci un tot organic care depaseste simpla sumare a vointei indivizilor si exprima pozitia si interesele generale ale
grupurilor si structurilor sociale .

Interesele grupurilor sociale fac ca acestea sa doreasca sa se stabileasca - dintre multitudinea de interese de
multe ori opuse - o armonie in virtutea ideii de valoare . Nu este vorba de valoare ca entitate abstracta , ci ca
valoare ce functioneaza dependent de sistemele morale si evolueaza in cadrul acestor sisteme .

Pentru a - si conserva fiinta , societatea are nevoie de coordonarea activitatii individuale , in cadrul unei
cooperar si al unei ordini privite ca si conditii minime de consens in promovarea unui scop colectiv ; de aceea ,
are dreptate Del Vechio cand considera legea ca fiind in acelasi timp gandire si vointa , fiindca inglobeaza o
hotarare logica si un act de autoritate . Del Vechio considera ca , vointa generala - ca vointa a statului - este
superioara vointei individuale si mai puternica decat ea , fiind pentru acesta o forma mai inalta a libertatii si o
8
treapta superioara a spiritului , constituind esenta dreptului . Aceasta vointa generala , oficializata , devenita
vointa juridica , exprimata in legi si aparata de stat , trebuie privita ca o unitate de momente sociale si
psihologice .
Vointa juridica se numara printre elementele componente ale constiintei juridice .
Dar dreptul nu poate ramane doar in stare de vointa , ratiunea sa practica , legaturile sale intoriceste constituite
cu interesele fundamentale ale oamenlilor , imprima dreptului trasaturi de eficienta mult mai pronuntate in
comparatie cu alte sensuri normative ( ex : in comparatie cu cele morale ) .

Perceptele dreptului isi gasesc concretizare in elementele de continut ale acestuia .

2. Continutul dreptului

Continutul dreptului
este constituit din ansamblul laturilor si conexiunilor , care dau expresia concreta vointei si intereselor sociale ,
ce reclama oficializarea si garantarea pe cala statala . Sub acest aspect , continutul dreptului impune esenta sa ,
dar nu se reduce la ea . Continutul este mai bogat , stufos , desi nu este atat de profund ca esenta , fiind mai
apropiat de realitatile sociale in care dreptul isi duce existenta ; continutul este in acelasi timp mai mobil ,
insasi dinamica sa .
Dinamica dreptului determina aprofundarea cunoasterii continutului dreptului in toata complexitatea sa si in
explorarea conexiunilor , a legaturilor interne si externe , mai ales ale elementelor sale componente .

Continutul dreptului are ca legatura componenta doar sistemul normelor juridice .

Ca elemente de continut ale dreptului , normele juridice se afla intr - o permanenta corelatie cu constiinta
juridica , si prin aceasta cu ansamblul conditiilor vietii materiale si spirituale a societatii .

Raportat la societate , dreptul apare ca un factor care organizeaza relatiile sociale , le da o finalitate in
conformitate cu un interes public .

Normele de drept - ca laturi ale continutului dreptului - infatiseaza in calitate de premise si conditii " sine qua
non " ale ordinii , precum si ca instrumente de control social .

3. Forma dreptului

Continutul dreptului nu poae fi desprins de cel al formelor sale .

Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului . Ea desemneaza aspectul
exterior al continutului , modul sau de exteriorizare .

9
Forma dreptului are intotdeauna greutate sensului acestuia . Ea este a unui continut . Forma goala este o
absurditate .

Forma este legea de alcatuire , modul in care se leaga elementele care compun continutul dreptului . In
perspectiva structulist - sistemica , dreptul este o structura , un organism integrator , functionand pe baza
relatiei tot - parte ( parte - intreg ) . Din aceasta perspectiva se poate vorbi de o forma interna si una externa .

Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului ( sistemul dreptului ) gruparea normelor
juridice pe institutii si ramuri ( ramura dreptului privat si cea a dreptului public ) .

Forma externa poate fi analizata din mai mule puncte de vedere :

a) din punctul de vedere al modalitatii de exprimare a vointei legiuitorului , respectiv izvoarele dreptului
b) din punctul de vedere al sistematizarii legislatiei - codofocari , incorporari etc.;
c) din punctul de vedere al modalitatii de exprimare a normelor de drept in felurite acte ale organului de stat :
legi , decrete , hotarari etc.

In forma dreptului sunt cuprinse si procedeele specifice tehnicii juruduce , cum ar fi : conceptele , procedeele
de conceptualizare , clasificarile , tiparele logice ale normelor juridice .

Forma dreptului apare ca elementul sau intrinsec .

Forma dreptului ajuta la intelegerea corecta a modului in care dreptul patrunde in tesatura raporturilor sociale ,
influentand conduita oamenilor si ocrotind nevoile sociale majore .

Ea permite abordarea stiintifica a problematicii existentei in timp a unor permanente juridice - constantele
dreptului - elemente indispensabile oricarei legislatii .

4. Definirea dreptului

In existenta sa milenara , dreotul a primit numeroase definitii ( redam doar cateva ) .

Romanii au definit dreptul prin referirea la morala : " JUS EST ARS AEQUI ET BON " - " Dreptul este arta
binelui si a echitatii " . Definitia este data de Celsius .

In acesta acceptiune , dreptul nu se emancieaza fata da latura moralei , iar scopul sau era realizarea binelui
moral .

10
Realizarea echitatii implica respectarea principiilor :
HONESTE VIVERE
NEMINEM LEDERE
SUUM CUIQUE TRIBUERE

Definirea dreptului a pus indiscutie chiar natura dreptului .

Este dreptul o realitate transcedentala care se impune ratiunii , sau , dimpotriva , este un ansamblu de
fenomene sociale perceptibile prin experienta ?

Raspunsul la aceste intrebari a framantat si a marcat inreaga evolutie a filosofiei juridice .

La prima parte a inrebarii a dat raspuns scoala dreptului natural , chiar prin juristii ramani - concepeau dreptul
ca pe o realitate transcedentala .

Cicero spunea : " Este o lege adevarata , dreapta , rationala , conforma cu natura , raspandita in toti , eterna .
Aceasta lege nu este permis sa fie abrogata si nici nu se poate deroga de la ea . Nici nu este alta la Roma , alta
la Atena , alta acuma , alta mai tarziu . Ci o singura lege si eterna , neschimbatoare , va carmui pe toti oamenii
si in toate timpurile . "

Conceptia dreptului natural a constituit pilonul gandirii juridice pana la sfarsitul secolului al - XVIII - lea .
Aceasta conceptie a fost dezvoltata in operele lui Grotius _ sfarsitul secolului al - XVI - lea - inceputul
secolului al - XVII - lea - este prezenta si la alcatuirea Codului Civil Francez . " Dreptul natural este un drept
universal si imuabil , izvor al tutoror legilor pozitive " .

Conceptia care a prezidat elaborarea Codului Civil Francez ( 1804 ) a fost de factura jus - naturalista .

Scoala istorica germana a dreptului - prima jumatate a secolului al - XIX - lea - reprezentata de Savigni si
Pushta , a adus un punct de vedere nou , care a zdruncinat credinta in existenta unui drept natural , sustinand
ca dreptul este un produs istoric , altfel nu s - ar putea explica diversitatea conceptiilor juridice si formelor de
drept , diferite de la popor la popr si de la o epoca la alta .

Problemele dreptului incep acum sa fie tratate din prespectiva istorica . Savigni spune ca " daca se cerceteaza
care este obiectulin sanul caruia dreptul pozitiv isi are realitatea , se gaseste ca acest obiect este poporul " .

Baza dreptului pozitiv isi gaseste realitatea in cinstiinta generala a poporului . El este produsul constiintei
colective , al spiritului poporului : " Volks geist " .
11
Istoria dreptului este legata de istoria poporului " precum viata poporului se schimba de - a lungul veacurilor -
spune Pushta - tot astfel dreptul , ramura a acestei vieti se schimba si el cu vremea , se dezvolta odata cu
poporul caruia ii apartine si se adapteaza diferitelor sale faze de dezvoltare " .

Totusi , scoala istorica n - a putut anihila complet ideea dreptului natural conceput mai tarziu ca drept rational ,
alcatuit din ideile conducatoare generale , desprinse din ratiunile impuse de justitie , echitate si bunul simt .

Fata de modul de gandire jus - naturalist ( sau de explicatia si definirea acestui drept ) reactioneaza
pozitivistii , in frunte cu Leon Duguit , care spunea : " Sistemul juridic al Declaratiei Drepturilor Omului si al
Codului Napoleonian era bazat pe conceptia metafizica asupra dreptului subiectiv " .

Sistemul juridic al popoarelor moderne tinde a se stabili pe constatarea faptului de functie sociala , impunandu
- se indivizilor si grupurilor . Se elabora astfel un sistem nou de ordin realist care se opunea celui metafizic .

In aceasta directie realista se inscrie si conceptia lui Shering ( jurist german din secolul al - XIX - lea ) , care
pune la baza dreptului interesul legal ocrotitor . " Dreptul - scrie Schering - este forma in care statul isi
organizeaza prin constrangere , asigurarea conditiilor de viata ale societatii " .

Profesorul american Berman , arata ca " dreptul este unul din cele mai profunde concepte ale civilizatiei pentru
ca el ofera protectia contra tiraniei si anarhiei , unul din instrumeltele principale ale societatii , pentru
coservarea vietii si ordinii , impotriva amestecului arbitrar in interesele individuale " .

Profesorul Popa da urmatoarea definitie a dreptului : " Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate
de catre stat , care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman , in principalele relatii din
societate , intr - un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor , apararea drepturilor esentiale ale
omului si justitiei sociale . "

CAPITOLUL 3: RINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUII. NOTIUNE

Principiile de drept sunt reguli de maxima generalitate care sintetizeaza experienta sociala si asigura echilibrul
dintre respectarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor.
Etimologic, notiunea de principiu vine de la latinescul PRINCIPIUM care are sensul de început, obârsie sau
element fundamental.Orice principiu este un început pe plan ideatic, o sursa de actiune. Principiile generale
ale dreptului sunt prescriptiile generatoare care stabilesc arhitectura dreptului si aplicarea sa.
Un principiu se poate prezenta sub diverse forme: axiome, deductii sau o generalizare a unor fapte concrete.
Principiile generale ale dreptului asigura unitatea, omogenitatea, coerenta si capacitatea de dezvoltare a unor
12
relatii asociative. Un principiu de drept este rezultatul experientei sociale, iar utilitatea practica a cunoasterii
principiilor generale consta în aceea ca ele traseaza liniile directoare pentru întregul sistem juridic si exercita
o actiune constructiva, orientând activitatea legiuitorului.
Pe de alta parte, principiile generale au un important rol în administrarea justitiei, deoarece cei abilitati cu
aplicarea dreptului trebuie sa cunoasca nu numai norma juridica, ci si spiritul sau, iar principiile dreptului
determina tocmai spiritul legilor. In alta ordine de idei, în situatii determinate, principiile de drept tin loc de
norma de reglementare. In consecinta, judecatorul nu poate refuza solutionarea unei cauze, invocând lipsa
textului legal, în baza caruia poate judeca, deoarece ar fi învinuit de denegare de dreptate si va solutiona acea
pricina în baza principiilor de drept.
Actiunea principiilor dreptului are ca rezultat certitudinea garantiei dreptului împotriva imprevizibilitatii
normelor coercitive si asigurarea concordantei legilor si oportunitatii lor.
Principiile de drept sunt extrase din dispozitiile constitutionale sau sunt deduse pe cale de interpretare din alte
norme având rolul de a asigura echilibrul sistemului juridic cu evolutia sociala.

DELIMITAREA NOTIUNII DE PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

Spre deosebire de conceptele si categoriile juridice, care servesc ca elemente de mijlocire a aplicarii
principiilor, principiile dau continut concret categoriilor juridice, asigurându-le functionalitatea.
Intre principiile fundamentale de drept si normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care exista
între întreg si parte, potrivit careia normele juridice se raporteaza în permanenta la principii:
" Normele juridice pozitive contin si descriu o mare parte din principiile dreptului;
" Principiile dreptului îsi asigura functionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice;
" Normele juridice au o valoare explicativa mult mai restrânsa fata de valoarea explicativa a princiilor
Principiile dreptului se deosebesc si de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un
grad de cuprindere incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale.

PREZENTAREA PRINCIPIILOR GENERALE ALE DREPTULUI

Aceasta prezentare sumara are scopul de a ajuta la formarea unei imagini asupra sistemului principiilor
dreptului. Acest sistem este format din principiile fundamentale ale dreptului si din principiile de ramura.
Principiile de ramura au la baza principiile fundamentale, continuându-le actiunea, amplificând-o la nivelul
fiecarei ramuri de drept.
Cele mai importante principii ale dreptului sunt:
1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului;
2. Garantarea libertatii si egalitatii indivizilor
3. Principiul responsabilitatii sociale a indivizilor;
4. Principiul echitatii si justitiei.
13
Vom dezvolta pe scurt continutul fiecarui principiu prezentat.

ASIGURAREA BAZELOR LEGALE DE FUNCTIONARE A STATULUI

ACTIUNEA acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept, deoarece caracteristica
fundamentala a unui stat de drept o constituie cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa în
conformitate cu cerintele legalitatii.
In statul de drept izvorul oricarei puteri politice trebuie sa fie vointa suverana a poporului, care trebuie sa-si
gaseasca formele juridice de exprimare, astfel încât puterea poporului sa poata functiona în mod real ca o
democratie. Guvernarea prin drept implica potentarea virtutilor dreptului, descurajarea si reprimarea
tendintelor abuzive, realizarea climatului de echilibru printr-o ordine juridica activa. Poporul trebuie sa aiba
garantii constitutionale eficiente, asigurându-se exercitiul separat al puterii pe cele trei planuri:legislativ,
executiv si judecatoresc si în acelasi timp interconexiunile si intercontrolul fiecarei componente a puterii.
In acest context se poate considera ca actiunea principiului asigurarii bazelor legale de functionare a statului
se constituie în premisa existentei statului de drept.

GARANTAREA LIBERTATII SI EGALITATII INDIVIZILOR

Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia lor juridica. Nu poate
exista egalitate decât între oameni liberi, iar libertatea nu poate exista decât între oameni a caror egalitate este
consfiintita juridic.
Egalitatea priveste echilibrul vietii sociale, iar libertatea priveste capacitatea oamenilor de a actiona fara
oprelisti, dar astfel încât, prin exercitarea drepturilor proprii sa nu fie vatamate drepturile altora.
In planul realizarii efective a libertatilor sociale, rolul dreptului se materializeaza prin îngradirea înclinatiilor
unor grupuri de a nega altora ceea ce lor nu le place si în înlaturarea tuturor barierelor si discriminarilor care
persista în asigurarea sanselor egale de manifestare si progres pentru toti oamenii.
Libertatea este una singura, însa caile si formele de manifestare a libertatii sunt numeroase si le corespund
diverse drepturi ale individului prevazute în Constitutie, cum ar fi:
-libertatea de opinie;
-libertatea religioasa;
-libertatea de exprimare, etc.

PRINCIPIUL RESPONSABILITATII SOCIALE A INDIVIZILOR

Responsabilitatea însoteste libertatea, si de aceea, trebuie facuta demarcatia neta între libertate si liberul
arbitru. Responsabilitatea este un fenomen social si un act de angajare a individului în procesul interactiunii
sociale. Concepând responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului, se
admite ideea ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, si totodata, ca
libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii.
Dreptul nu trebuie sa fie privit si apreciat doar prin efectul sau sanctionator, intervenind pe tarâmul raului deja
14
faptuit, ci trebuie avuta în vedere posibilitatea ca prin continutul prescriptiilor juridice sa contribuie la
fundamentarea unei anumite atitudini a indivizilor fata de lege, care presupune grija fata de integritatea
valorilor ocrotite de lege.

PRINCIPIUL ECHITATII SI JUSTITIEI.

Cuvântul echitate provine din limba latina: ECVITAS - NEPaRTINIRE, CUMPaTARE, DREPTATE.
Actiunea principiului echitatii trebuie sa priveasca atât activitatea legiuitorului - în elaborarea actelor
normative -, cât si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului de catre organele care aplica legea.
Justitia reprezinta acea stare generala a societatii care se realizeaza prin asigurarea pentru fiecare individ în
parte si pentru toti impreuna a satisfacerii drepturilor si intereselor legitime.
Prin finalitatea sa justitia se situeaza printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relatii
sociale, deoarece ea întruchipeaza virtutea morala fundamentala, menita sa asigure armonia si pacea sociala,
la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale si juridice.
In dreptul roman, justitia se fonda pe principiul moral al dreptatii - HONESTE VIVERE. In ierarhia legilor, în
vârful piramidei sunt asezate legile divine, care dau continut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile
umane.
Justitia urmareste ca în tratamentul dintre oameni sa fie exclusa orice disparitate care nu ar fi fondata pe
consolidarea drepturilor fiecaruia, astfel ca prescriptiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justitiei. In
ipoteza în care apar legi injuste se impune schimbarea lor, eventual a ordinii existente, atunci când aceasta
este un obstacol definitiv în realizarea justitiei.

FUNCTIILE DREPTULUI
Functiile dreptului sunt acele orientari fundamentale ale actiunii mecanismului juridic la îndeplinirea carora
participa întregul sistem al dreptului - ramurile, institutiile, normele dreptului - precum si instantele sociale
special abilitate cu atributii în domeniul realizarii dreptului.
Aceste functii sunt:
1. Functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice a societatii rezida în aceea
ca dreptul asigura cadrul de functionare a întregului sistem de organizare sociala. Dreptul, prin normele sale,
reglementeaza organizarea exercitarii puterii, încredintarea exercitiului puterii unor categorii de organe pe
cele trei planuri:legislativ, executiv si judecatoresc.
2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii, care rezida în aceea ca
statul ocroteste si garanteaza cu ajutorul dreptului:
- ordinea constitutionala;
- proprietatea;
- drepturile si îndatorile fundamentale ale cetatenilor.
3. Functia de conducere a societatii deriva din faptul ca , în sensul cel mai larg, legea ni se înfatiseaza a fi
forma universala de exprimare a celor mai importate deziderate sociale si în acelasi timp, dreptul se
15
circumscrie conceptului de practica sociala si confera norme de reglementare a societatii. Normele juridice
sunt acte de decizie si de conducere sociala, fiind expresia concentrata a necesitatilor vietii sociale.
4. Functia normativa a dreptului - este o functie de sinteza, în sensul ca priveste si aspectele importante ale
celorlalte functii . aceasta functie deriva din nevoia subordonarii actiunilor individuale fata de conduita tip
prescrisa de normele juridice. Mai mult, normativitatea juridica este o componenta a normativitatii sociale , si
în consecinta, atât individul, cât si statul, organele sale, persoanele morale îsi desfasoara comportamentul
conform rescriptiilor normative ale dreptului .

CAPITOLUL 4: IZVOARELE DREPTULUI

1.Notiuni si forme

Este necesar a se face distinctie între izvoarele materiale si izvoarele formale ale dreptului. Izvoarele
materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea exterioara, care determina actiunea legiuitorului.
In consecinta, prin izvor de drept, în sens material, întelegem viata sociala, economica si culturala în
complexitatea ei, progresul social care determina nasterea unor reguli de drept si institutii.
Din punct de vedere juridic, ne intereseaza în special izvoarele formale sau formele de exprimare a normelor
de drept.
Sensul juridic al notiunii de "izvor formal al dreptului" surprinde o multitudine de aspecte si modalitati prin
care continutul normei de drept devine norma de conduita si se impune ca model de urmat în relatiile sociale.
Deci, izvorul formal al dreptului îl reprezinta regula de conduita prescrisa si exteriorizata, cuprinsa într-o
anumita haina juridica.
Izvoarele de drept sunt clasificate dupa diferite criterii:
A. Dupa modul de transmitere deosebim izvoarele scrise de izvoarele nescrise:
-obiceiul - izvor nescris
-norma juridica - norma scrisa
B.Dupa caracterul oficial sau neoficial al izvorului de drept:
-legea - izvor oficial
-obiceiul, doctrina - izvoare neoficiale.
C.Din punct de vedere ale modului de impunere:
-izvoare directe - actele normative
-izvoare indirecte - obiceiul sau normele elaborate de organizatiile nestatale care pentru a deveni obligatorii
trebuie sa fie validate de o autoritate statala.
D.Dupa modul de creare a normei:
-izvoare creatoare: legea si cutuma, deoarece creaza legi noi
-izvoare interpretative:jurisprudenta si doctrina care interpreteaza legile existente.
16
E.Enumerativ, izvoarele formale ale dreptului sunt:
-obiceiul juridic - cutuma;
-practica juridica - jurisprudenta
-precedentul juridic
-doctrina
-contractul normativ
-actul normativ.
1.OBICEIUL JURIDIC (CUTUMA)
Acesta este cel mai vechi izvor de drept. Obiceiul sau cutuma reprezinta o forma de exprimare a unor reguli
care s-au format în timp si care sunt respectate în virtutea unor deprinderi îndelungate, fara sa fie impuse prin
constrângere.
Pentru ca o anumita regula obisnuielnica sa devina cutuma este necesar sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
-sa aiba un caracter uniform;
-sa se aplice în mod repetat ;
-sa aiba o anume dorata.
Astfel simpla repetare a unor practici nu înseamna în mod necesar crearea unei cutume. Practica generatoare
de cutume trebuie sa fie uniforma, repetabila si sa aiba o durata în timp. Toate aceste atribute trebuie sa se
aplice simultan. In dreptul international o anumita cutuma poate fi consfiintita si constatata de un organ de
drept public.
Având în vedere faptul ca aceasta norma de drept nu este scrisa, ea se caracterizeaza prin o deosebita
mobilitate. Pentru a se constata continuitea normelor cutumiare, s-a impus codificarea cutumelor. Codificarea
are efectul întreruperii caracterului evolutiv al cutumei, si de aceea, cu toate ca se poate forma o noua cutuma,
ea nu va putea contrazice norma cuprinsa într-un cod de legi sau norma uniforma. Cutuma se întemeiaza pe
cazuri concrete, la care se face referire, fiind evocate aceste cazuri ca precedente. In sistemul de drept anglo-
saxon, dreptul cutumiar este un important izvor al dreptului. De asemenea, în dreptul international public,
obiceiul juridic este izvor principal de drept alaturi de tratat, reprezentând exprimarea tacita a consimta
mântului statelor cu privire la cunoasterea unor reguli determinate ca norme de conduita obligatorie în
relatiile dintre ele.
In România, pozitia dreptului obisnuielnic (cutumiar) s-a pastrat puternica pâna la începutul veacului al XIX-
lea, alcatuind obiceiul pamântului sau legea româneasca:JUS VALAHICUM sau IUS VALACHORUM.
Primele legi românesti ale lui alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Matei Basarab, Codurile lui Calimach si
Caragea lasau loc de manifestare fortei obiceiului si faceau referire expresa la dreptul cutumiar. Dupa aparitia
Codului civil din 1864, rolul obiceiului se restrânge, iar codul face trimitere expresa prin câteva articole la
obiceiul juridic: 548,600, 607, 1351, 1456, 1443..
In dreptul penal, este exclus rolul cutumei, aici functionând principiul legalitatii pedepsei si incriminarii:
NULLA POENE SINE LEGE/ NULLA CRIMEN SINE LEGE - ceea ce presupune întodeauna ca izvor al
dreptului poate fi doar legea scrisa.
17
DOCTRINA - cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care specialistii în drept le dau fenomenului
juridic. Doctrina formeaza stiinta juridica al carei rol teoretic este indiscutabil, atât în privinta explicarii si
interpretarii stiintifice a materialului normativ, cât si în opera de legiferare, în procesul de creare a dreptului,
cât si în activitatea practica de aplicare a dreptului.
In dreptul actual, doctrina nu este considerata izvor de drept, însa acest lucru nu împieteaza cu nimic asupra
rolului indispensabil pe care ea îl are în procesul legislativ si în procesul practicii juridice. Solutiile si
interpretarile doctrinare sunt întodeauna fondate pe cazuri practice, pornind de la fapte reale, pe care apoi le
generalizeaza, le interpreteaza si le explica teoretic.
Doctrina a avut un deosebit rol în procesul de creare a dreptului. Astfel, în dreptul roman, opiniile
jurisconsultilor Papinian, Ulpian, Paul erau considerate ca având forta legii. In Evul Mediu, doctrina a jucat,
de asemenea, un rol important, datorita obscuritatii si nesigurantei dreptului cutumiar, astfel ca judecatorii
cautau solutiile în comentariile juristilor.
Odata cu codificarea cutumei si cuprinderea normelor juridice în legi, rolul doctrinei a scazut, fara ca el sa
dispara. In functie de argumentatia stiintifica a doctrinei, atât în opera de creare, cât si în aplicarea dreptului,
argumentele fiind utilizate atât de legiuitor în crearea dreptului cât si de judecatori în solutiile date.
PRACTICA JURIDICA SI PRECEDENTUL JUDICIAR
Practica juridica sau jurisprudenta este alcatuita din totalitatea hotarârilor judecatoresti, pronuntate de
instantele de toate gradele.
Odata cu sesizarea instantei, judecatorul este obligat sa judece cauza si sa pronunte hotarârea interpretând si
aplicând normele juridice. Judecâtorul nu poate refuza solutionarea unei cauze pe notiv ca nu ar exista norma
juridica aplicabila, deoarece s-ar face vinovat de denegare de dreptate.
Cu toate ca judecatorul în solutionarea litigiului nu este legat în hotarârea pe care o da de o cauza similara sau
de un proces similar judecat de el însusi sau de o alta instanta, practica judecatoreasca ajunge la solutii unitare
în interpretarea si aplicarea legii, iar în aceasta privinta un rol deosebit revine Curtii Supreme de Justitie, care
are competenta sa transeze în mod suveran conflictele dintre instante si sa impuna o anumita interpretare prin
decizii de îndrumare pentru aplicarea unitara a legii. Aceste decizii de îndrumare ca si solutiile constitutionale
ale instantelor superioare sunt invocate ca precedente judiciare, iar pe baza lor se solutioneaza cauzele cu care
au fost sesizate instantele.
In sistemele de drept anglo-saxon, jurisprudenta este un important izvor de drept, dreptul comun fiind alcatuit
din hotarârile judecatoresti si obiceiurile juridice. Judecatorul este nu numai un interpret al legii, ci si un
creator al ei, iar o cauza poate fi solutionata pe baza unui precedent pronuntat cu sute de ani anterior.
CONTRACTUL NORMATIV
Contractul este în principiu un act juridic individual, opera vointei a doua sau mai multe persoane, care
convin cu privire la nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, din care rezulta
drepturi si obligatii ale partilor.
Exista totusi o anume categorie de contracte, care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte
de drept determinate, ele nereglementând raporturi juridice concrete, ci au în vedere reglementarile cu
18
caracter generic. Acestea sunt contractele normative si în aceasta calitate sunt considerate ca izvor de drept,
cu deosebire în dreptul constitutional, dreptul international public sau dreptul muncii si protectiei sociale.
In materia dreptului constitutional, contractele normative pot fi concretizate pe scheletul tratatelor încheiate
între statele ce urmeaza sa compuna o federatie, constituind izvor de drept în organizarea si functionarea
structurii federative a statelor.
In dreptul constitutional, contractele normative pot aparea sub forma tratatelor internationale, care reprezinta
expresia consimtamântului statelor semnatare si în aceasta masura este considerat izvor de drept.
In dreptul muncii si securitatii sociale, contractul normativ apare sub forma contractelor colective de munca în
care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii, iar pe baza lor se încheie contractele
individuale de munca.
ACTUL NORMATIV
Actul normativ sau legea are în prezent cea mai mare importanta în sistemul izvoarelor de drept. Dupa ce a
început actiunea de codificare, legea a capatat o importanta deosebita. Prin ?legea ca izvor de drept? nu vom
întelege numai normele elaborate de organul reprezentativ - Parlamentul, ci orice reguli de drept cu caracter
obligatoriu cuprinse în diverse acte normative elaborate de organele statului abilitate sa elaboreze acte
normative. Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris.
Actul normativ cuprinde norme generale obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin intermediul fortei
de constrângere a statului. Pozitia predominanta a actului normativ în izvoarele de drept din statele moderne
este determinata de necesitatea de a se asigura securitatea si stabilitatea raporturilor sociale. Principiul
legalitatii implica subordonarea neconditionata a participantilor la raportul juridic fata de dispozitiile
normative, însa pentru ca aceasta conformare sa poata deveni realitate, este necesar ca destinatarii normelor
sa-si cunoasca într-o maniera clara si neechivoca drepturile si obligatiile, ceea ce se poate realiza doar când
normele juridice sunt cuprinse în acte normative scrise.
La noi sistemul actelor normative este alcatuit din legi, decrete, hotarâri, ordonante, regulamente si ordine,
precum si decizii ale organelor administratiei publice locale. Intre acestea, legile ocupa locul central, fiind
elaborate de puterea legislativa, care exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte acte normative trebuie
sa se subordoneze legilor, fiind elaborate pe baza lor si în vederea executarii acestora.
Legea se remarca prin câteva trasaturi de baza:
" Are o procedura de elaborare speciala
" Are caracter normativ si impersonal
" Reprezinta o reglementare primara si originara în sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindirea
normativa in continutul legilor si nu al altor acte normative care au menirea de a dezvolta, explica si nuanta
reglementarile cuprinse în legi.
Dupa forta de aplicare, legile pot fi: constitutionale, organice si ordinare.
Legile constitutionale - CONSTITUTIA - au cea mai mare forta juridica deoarece acestea fixeaza regulile
esentiale de organizare si functionare a ordinii de stat.
Legile organice reglementeaza domeniile expres prevazute în Constitutie si au o procedura speciala de
19
adoptare presupunând o majoritate calificata a organului legiuitor.

ELEMENTE DE TEHNICA JURIDICA

1.Notiunea si principiile tehnicii legislative

Tehnica legislativa reprezinta un complex de metode si procedee menite sa asigure o forma corespunzatoare
continutului reglementarilor juridice.
In activitatea de legiferare se degaja doua momente :
I. constatarea necesitatii reglementarii juridice;
II. desprinderea idealului juridic, adica a modelelor de comportament care vor fi prescrise de norme.
Regula de drept necesita o actiune constienta a legiuitorului, însa arta de a formula legi este deosebit de
dificila si necesita alaturi de o serioasa informatie, o intuitie pe care o au doar foarte putini. ?A legifera? a
devenit un element fundamental al formei de guvernamânt, fiind uneori sinonim cu ?a guverna?.
Actiunea de legiferare se realizeaza în baza unor principii, de regula deduse din reglementarile
constitutionale.
2.Principiile legiferarii

A. PRINCIPIUL SUPREMATIEI LEGII - reflecta faptul ca între actele normative loculprincipal îl ocupa
legea. Prin legi se reglementeaza masurile generale privind activitatea de stat, astfel ca toate celelalte acte
normative trebuie sa fie elaborate pe baza si în vederea executarii legilor.
B. PRINCIPIUL CORELARII SISTEMULUI ACTELOR NORMATIVE - presupune ca actele normative
dintr-un stat sa coexiste în strânsa legatura.
C. PRINCIPIUL FUNDAMENTARII STIINTIFICE - a activitatii de elaborare a actelor normative, ce
presupune ca elaborarea acestora sa aiba la baza studii preliminare si documentari stiintifice. Fundamentarea
stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda:
¢ Descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate în situatii de drept;
¢ Analiza judecatilor cu privire la determinarea situatiilor ce trebuiesc schimbate sau transformate si care sa
se gaseasca în contrast cu judecatile de valoare din care se inspira însasi schimbarea;
¢ Costul social al proiectatei reforme legislative;
¢ Oportunitatea si eficienta actului normativ;
¢ Corelatia cu celelalte norme.

D. PRINCIPIUL ASIGURARII RAPORTULUI INTRE MOBILITATE SI STABILITATE , care urmareste

ca un act normativ sa cuprinda o asemenea reglementare care sa corespunda transformarilor din societate si în
acelasi timp, prin gradul lor de generalitate si fermitatea lor sa aiba o cât mai mare stabilitate.
E. PRINCIPIUL ACCESIBILITATII LA INTELEGEREA ACTULUI NORMATIV - are în vedere faptul ca
normele juridice, datorita elementelor lor structurale si a caracterului clar si neechivoc, trebuie sa fie întelese
20
de destinatarii lor, cu nivele de cultura neomogene, pentru ca derularea lor concreta în cadrul aplicarii
dreptului sa conduca la întelegerea sensului si a literei legii. In acest sens, norma juridica trebuie sa aiba o
structura logica, sa cuprinda elementele adecvate, fixând tipul de conduita prin stil si limbaj juridic adecvat.

Partile constitutive si elementele de structura ale actului normativ

Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti:

1. Expunerea de motive - însoteste actele normative de importanta deosebita, în care se face prezentarea
succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia sa, a scopurilor urmarite prin adoptarea actului
normativ.
2. Titlul actului normativ - reprezinta elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv,
exprimând cu claritate continutul.
3. Preambulul - constituie o introducere si o punere în tema a subiectilor în legatura cu motivatia social-
politica a interventiei legiuitorului.
4. Formula introductiva - cuprinde temeiul constitutionalitatii sau temeiul legal al reglementarii, temei ce
confera organului respectiv competenta de a emite acel act normativ.
5. Reglementarea propriu-zisa - reoprezinta componenta de baza a actului normativ, structurata pe :
a) - dispozitii sau principii generale;
b) - dispozitii de continut, care formeaza continutul propriu-zis al normei ;
c) - dispoztii finale si tranzitorii, ce cuprind prevederi în legatura cu punerea în aplicare, intrarea în vigoare,
abrogarea altor norme vechi, etc.
6. Anexe - care fac corp comun cu legea, având aceeasi forta juridica, în continutul lor fiind tabele, schite,
organigrame, etc.
Elementul structural de baza al actului normativ îl constituie ARTICOLUL, care contine de regula, o
reglementare de sine statatoare.
Unele acte normative pot fi grupate pe : sectiuni, capitole, titluri, parti.

Sistematizarea actelor normative

Actele normative formeaza un ansamblu dinamic cu o structura complexa. Varietatea actelor normative
impune sistematizarea acestora pe baza unor criterii determinate în scopul unei bune cunoasteri si aplicari în
relatiile sociale.
Principalele forme de sistematizare a actelor nor,mative sunt încorporarea si codificarea.
I. INCORPORAREA - este forma initiala de sistematizare si priveste simpla asezare a actelor normative în
raport cu anumite criterii exterioare: cronologic, alfabetic, pe ramuri de drept sau institutii juridice
reglementate. Incorporarea poate avea caracter oficial sau neoficial.
a) Incorporarea neoficiala se face de catre persoane fizice sau juridice sub forma unor îndreptare legislative.
21
b) Incorporarea oficiala se realizeaza de catre organele de stat specializate, îmbinând criteriul cronologic cu
cel al fortei juridice a actelor normative.
Trebuie precizat ca în cadrul încorporarilor nu se procedeaza la prelucrarea materialului normativ si nu se
aduc modificari continutului normelor adunate în culegeri sau colectii, în functie de modificarile legislative, ci
acestea sunt prezentate cronologic sau la sfârsitul actului legislativ modificat.
II. CODIFICAREA - este o forma superioara de sistematizare a normelor juridice, care presupune cuprinderea
într-un cod cu forta juridica a legii, a normelor juridice apartinând aceleiasi ramuri de drept. Codificarea
implica prelucrarea întregului material normativ prin îndepartarea normelor perimate, completarea lacunelor
legislative, introducerea de norme noi cerute de evolutia relatiilor sociale, validarea logica a materialului
normativ si utilizarea mijloacelor moderne de tehnica legislativa, prin alegerea modalitatii de reglementare, a
formei exterioare de reglementare, etc.
Codificarea are ca premisa principiile generale ale sistemului dreptului si ale unei ramuri de drept, redând
într-un singur act cu un continut si o forma unitara toate normele juridice dintr-o ramura ( materia dreptului
civil - Codul civil, pentru dreptul penal - Codul penal).
Desi are forta juridica a unei legi, codul nu este o lege obisnuita, ci un act legislativ unic, cu o organizare
interna aparte în care normele sunt asezate într-o consecutivitate logica, care reflecta structura ramurii de
drept respective.
Actiunea de sistematizare legislativa a început înca din dreptul roman sub forma încorporarilor Constitutiilor
(Codul lui Teodosian - sec.V d.IH). Justinian este cel care a desavârsit opera de sistematizare a dreptului
roman.
Codul, în sensul contemporan al notiunii, a constituit o adevarata revolutie legislativa. Astfel, în Franta apare
în 1804 Codul civil, în 1807 Codul de procedura civila, în 1808 Codul de comert, iar în 1811 Codul penal.
La noi în tara, Codul civil , de inspiratie franceza, intra în vigoare în 1865, fiind aproape o traducere a
Codului lui Napoleon.

CAPITOLUL 5: NORMA JURIDICA

1.Notiune si trasaturi caracteristice

Relatiile sociale care se stabilesc între oameni presupun existenta unor norme de comportare în societate sub
diferite aspecte: etice, morale, religioase, juridice. Intre normele existente la nivelul unei societati exista o
strânsa legatura si interconditionare, deoarece:
-reflecta conditiile social-economice ale epocii
-dispozitiile lor sunt concordante
-au caracter general si impersonal
-prin intermediul lor se prescriu actiunile obligatorii impuse sau permise
-urmaresc încurajarea conduitelor prescrise si sanctionarea celor ce deviaza de la prevederile lor.
22
Intre normele sociale , prin continut si forma, se detaseaza normele juridice, care constituie structura interna a
dreptului.
Norma juridica este elementul de structura interna a dreptului, cu ajutorul careia se stabileste un mod de
comportament al individului in societate, precum si un cumul de pretentii si exigente ale societatii fata de
individ.
Obisnuit, ?norma? este echivalent cu ?regula?, deoarece marea majoritate a normelor contin reguli de
comportament, sanctiuni pentru cei ce le neglijeaza, cât si anumite obligatii corelative drepturilor subiective
garantate. In afara normelor de comportament, norma juridica poate contine principii generale de drept,
definitii, explicarea unor termeni legali, etc.
Norma de drept contine ceea ce trebuie sa îndeplineasca un anumit subiect, ceea ce este el îndreptatit sa faca
sau ceea ce i se recomanda sau este stimulat sa faca.
Normele de drept, cu toate ca sunt variate ca forma, continut si gama a relatiilor sociale reglementate, au
anumite trasaturi definitorii sau caracteristici comune care le deosebesc de celelalte norme sociale:
¢ Caracter general si impersonal - deoarece vizeaza totalitatea împrejurarilor ce cad sub incidenta formulei lor
generale, conduita prescrisa fiind tipica si aplicabila nelimitat. Prin aceasta trasatura normele juridice se
deosebesc de actul individual de aplicare a dreptului, care este concret si personal. Norma juridica
abstractizeaza; aceasta nu înseamna ca oricând si oricum se poate aplica aceeasi norma juridica, deoarece sunt
norme juridice care se aplica unor categorii speciale de subiecti sau în spatii bine precizate. Cu toate acestea,
norma juridica contine un model abstract pentru un agent posibil al actiunii sociale, ceea ce îi impune acestuia
o varianta de comportament, în conditiile în care acesta are la dispozitie mai multe variante.
¢ Caracterul imperativ , obligatoriu al normei juridice care nu este o simpla recomandare, astfel ca respectarea
sa sa fie garantata, la nevoie, cu ajutorul fortei de constrângere a statului. Pentru a deveni obligatorie norma
de drept se bucura de garantia statala. Ea se aplica în toate raporturile sociale din momentul intrarii sale în
vigoare si pâna la iesirea din vigoare, în mod continuu , neconditionat.
¢ Caracterul volitional rezulta din faptul ca reglementeazanumai conduita volitionala a oamenilor si nu fapte
independente de vointa acestora.
¢ Norma juridica prescrie o conduita tipica dupa care subiectii de drept vizati trebuie sa se conduca în
activitatea lor, prefigurând un anume comportament social.
Norma juridica implica in mod ideal un raport inter-subiectiv, deoarece ea nu este doar o prescriptie general-
abstracta si tipica, ci are în vedere faptul carelatiile sociale se realizeaza între oameni.
Norma juridica este o regula de conduita cu caracter general si impersonal, care exprima vointa de stat si a
carei respectare este obligatorie si garantata, la nevoie, prin forta de constrângere a statului.

2. Structura normei juridice

Continutul normei juridice si conceptul sau fac parte din ansamblul de notiuni si categorii ale gândirii juridice
prin intermediul carora este aplicata realitatea juridica.
23
Structural normajuridica poate fi clasificatadin punct de vedere logico-juridic sau tehnico-legislativ.
Continutul normei juridice are o structura logico-juridica constând din elemente reciproc dependente,
indiferent de formularea ei tehnico-legislativa, care are în vedere tocmai forma exterioara de exprimare a
continutului sau si încadrarea în textele legislative.
A. Structura logico-juridica a normei juridice are o componenta trihotomica, formata din ipoteza, dispoztie si
sanctiune, în continutul carora se prevad conditiile de aplicare, tipul de conduita si urmarile nerespectarii si
încalcarii normei.
IPOTEZA este acea parte a normei juridice care stabileste conditiile, împrejurarile sau faptele în prezenta
carora se aplica dispozitiile legale si categoriile de subiecte carora le este destinata. Ipoteza poate fi
determinata sau relativ-determinata.
Ipoteza determinata stabileste exact conditia de aplicare a dispozitiei, pe când cea relativ determinata indica
împrejurarile în care se aplica dispoztia, fara sa redea continutul concret al acestor împrejurari, ci este lasat la
latitudinea organului de aplicare a dreptului.
De asemenea, ipoteza poate fi simpla - atunci când prevede o singura împrejurare privind aplicarea dispoztiei,
sau complexa - când sunt prevazute mai multe împrejurari, care toate împreuna sau fiecare în parte pot
determina aplicarea.
DISPOZITIA - (miezul normei juridice) - prevede conduita ce trebuie urmata în ipoteza data, stabilind
drepturile subiective si obligatiile corespunzatoare ale persoanelor vizate de respectiva norma.
Dispozitia poate fi:
- determinata - când stabileste categoric si fara nici o posibilitate de derogare drepturile si obligatiile celor
vizati (de ex. În Codul familiei dispoztia prin care bunurile dobândite de oricare din soti în timpul casatoriei
sunt bunuri comune ale sotilor) , si
- relativ - determinata, când norma prevede mai multe variante posibile de conduita, urmând ca subiectul sa-si
aleaga una dintre ele.
SANCTIUNEA indica urmarile nerespectarii dispoztiei normei juridice, adica masurile ce se pot lua
împotriva celor care au încalcat dispoztia si care se aduc la îndeplinire prin forta de constrângere a statului.
In functie de natura raportului social reglementat, de pericolul social pe care-l comporta încalcarea dreptului,
distingem:
" sanctiuni penale;
" sanctiuni administrative;
" sanctiuni civile, etc.
Dupa modul de determinare, sanctiunile pot fi:

" absolut-determinate - sunt clar si precis exprimate, neputând fi modificate de organul de aplicare a dreptului;
" relativ - determinate - care stabilesc limitele minime si maxime ale sanctiunii, iar organul de aplicare poate
decide între aceste limite;
" alternative - când organul de aplicare alege una din sanctiunile prescrise de lege;
24
" cumulative - în care se stabilesc sanctiuni care se aplica cumulativ.
Din necesitati de tehnica legislativa si structurare si sistematizare a normei juridice, de cele mai multe ori
elementele normei juridice nu sunt formulate unitar în cadrul unui articol, ci sunt dispersate, uneori, în întreg
continutul actului normativ, sau chiar în acte normative diferite, astfel ca unitatea lor trebuie cautata în
continutul actului normativ sau prin corelare cu alte acte normative.
B. Structura tehnico-juridica reprezinta organizarea normelor juridice pe capitole, sectiuni, articole, paragrafe,
aliniate, etc.
Elementul structural de baza al normei juridice îl formeaza ARTICOLUL.

3.Clasificarea normelor juridice

In literatura juridica normele juridice sunt clasificate în diverse categorii dupa criterii variate. De exemplu,
a) dupa obiectul si metoda reglementarii juridice, deci a ramurii de drept din care fac parte, distingem tot
atâtea categorii de norme câte ramuri de drept exista:
- norme de drept civil;
- norme de drept constitutional;
- norme de drept administrativ;
- norme de drept procesual civil;
- norme de drept penal;
- norme de drept procesual penal;
- norme de dreptul muncii, etc.
b) dupa izvorul de drept în care sunt încorporate si dupa functia lor juridica, normele de drept pot fi cuprinse
în legi, ordonante guvernamentale, acte normative elaborate de organele administratiei de stat centrale si
locale.
c) Dupa modul de cuprindere a partilor structurale ale normei juridice, acestea pot fi complete -când cuprind
toate elementele constitutive; norme juridice de trimitere, care se completeaza cu norme din acelasi act
normativ sau cu norme din alte acte normative existente si norme juridice în alb, care urmeaza sa se
completeze cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.
d) Dupa sfera de aplicare si gradul de generalitate:
- norme generale - care se aplica tuturor relatiilor sociale dintr-o ramura de drept;
- norme speciale - care se aplica numai unei anumite categorii de relatii din cadrul unei ramuri de drept;
- norme de exceptie - care sunt date în completarea unei norme generale sau speciale, instituind un regim
derogator de la ele.
Regula este ca normele speciale deroga de la normele generale, iar normele de exceptie sunt de stricta
interpretare.
e) dupa caracterul conduitei pe care o prescriu:
- norme imperative - acaror respectare se impune obligatoriu, fara a fi admisa nici o derogare sub amenintarea
25
sanctiunii. Acestea pot fi:
" onerative - atunci când prescriu în mod expres obligatiile de savârsire a unei actiuni;
" prohibitive, care interzic savârsirea unei actiuni sau o anume conduita.
Aceasta subdivizare nu este absoluta, întrucât aceeasi norma poate fi în acelasi timp onerativa si prohibitiva.
- norme dispozitive - sunt normele a caror aplicare este lasata la dispoztia subiectilor de drept carora li se
adreseaza. Ele se subdivid:
" norme permisive care nici nu interzic savârsirea unui act si nici nu impun o actiune, ci stabilesc doar
anumite drepturi unor subiecte de drept vizate;
" norme supletive - care lasa posibilitatea subiectilor de drept de- a -si alege o anumita conduita în anumite
limite;
" norme stimulative - stabilesc stimulente si conditii de acordare a acestora de catre organele competente. In
ipoteza îndeplinita, condititiile respectivei norme devin obligatorii.
" Norme de recomandare ce prevad o anumita conduita pe care statul o recomanda unor organe ale sale sau
unor cetateni, iar în ipoteza în care destinatarii lor îsi însusesc recomandarile, normele capata caracter
obligatoriu.
" Norme punitive ce prevad sanctiunile juridice pentru cei ce înfrâng normele juridice. Spre deosebire de cele
stimulative, aceste norme au un caracter imperativ, si în functie de modul de redactare, pot fi:onerative sau
prohibitive.
" Norme organizatorice- care urmaresc sa fundamenteze cadrul de functionare al institutiilor si celorlalte
organisme sociale , modul de înfiintare, scopul, competenta, relatiile în sistem.

4.Actiunea normelor juridice în timp, spatiu si asupra persoanelor

Realizarea dreptului prin traducerea în viata a normelor juridice este conditionata de durata mentinerii în
vigoare a actelor normative, de raza teritoriala în care ele îsi produc efectele si de sfera persoanelor asupra
carora ele actioneaza.

4.1. Actiunea normelor juridice în timp - este delimitata de momentul intrarii în vigoare si de cel al încetarii
existentei lor. Aplicându-se numai la faptele care se petrec în timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt nici
retroactive, nici ultraactive.
In general, trecutul scapa actiunii unei legi si de aceea, ele actioneaza numai pentru viitor. Norma de drept
fiind un amendament adus conditiei umane permite sau interzice anumite actiuni. Nu se poate impune
nimanui sa se supuna unei legi care nu exista si, de aceea, nimeni nu poate fi învinuit ca a savârsit o fapta care
nu era prohibita, ci era, dimpotriva, admisa la data savârsirii ei.
Sub aspectul actiunii în timp a normelor juridice actioneaza principiul neretroactivitatii legii, ceea ce
presupune stabilirea momentului initial si a momentului final al actiunii legii.
In principiu, în România, normele juridice intra în vigoare în momentul publicarii lor în Monitorul Oficial,
26
sau la data aducerii lor la cunostinta celor carora li se adreseaza. Conform principiului NEMO CENSITUR
IGNORARE LEGEM (Nimeni nu se poate prevala de necunoasterea legii), legile se presupun cunoscute de la
data aducerii lor la cunostinta conform principiului publicitatii. Uneori, în cuprinsul actelor normative se
prevede o alta data, ulterioara datei publicarii normei, pentru intrarea în vigoare. Se acorda astfel un termen
necesar pentru cunoasterea noii norme.
Principiul neretroactivitatii legii este consacrat în art.1 din Codul civil, în art.10-11 din Codul penal.
De la aplicarea principiului neretroactivitatii legii exista însa si unele exceptii, cand legile se aplica retroactiv,
si anume:
" În situatia când legea prevede expres ca se aplica unor fapte petrecute anterior, fara ca prin aceasta sa se
îngradeasca drepturile fundamentale garantate prin Constitutie;
" In cazul când este necesara înlaturarea unor piedici care frâneaza procesul transformarilor sociale;
" In cazul legilor interpretative care clarifica întelesul unor norme juridice si care se aplica de la data intrarii
în vigoare a normei interpretate, în cazul când ele apar ulterior acestora;
" In cazul legii penale mai favorabile, adica daca de la data savârsirii unei infractiuni si pâna la data ultimului
act de executare au aparut mai multe legi care sanctioneaza diferit aceeasi fapta, se va aplica legea penala cu
sanctiunea mai blânda.
Actul normativ ramâne în vigoare pâna când el este abrogat printr-un alt act normativ de acelasi grad sau
superior lui, precum si prin ajungerea la termen sau caderea în desuetudine.
Actul prin care înceteaza existenta unei norme juridice se numeste ABROGARE. Ea poate fi:
1. Abrogare expresa direct când într-un act normativ nou se arata în mod expres ca actul normativ anterior sau
doar unele articole se abroga.
2. Abrogare expresa indirect când legea noua se limiteaza sa mentioneze ca dispozitiile anterioare contrare
prevederilor ei se abroga, fara a se mentiona direct actul normativ sau articole care se abroga.
3. Abrogare tacita când noul act normativ nu abroga expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescrie
se abate de la vechea reglementare. Abrogarea tacita este o manifestare de vointa a organelor statului ce emit
actul normativ, care chiar daca nu contine o clauza expresa de abrogare poate fi considerat act de abrogare
prin conduita contrara impusa.
4. Caderea în desuetudine reprezinta încetarea efectelor unei norme neabrogate, dar care îsi înceteaza
aplicarea, întrucât relatiile sociale pe care le reglementeaza sunt depasite
In toate legislatiile exista si norme a caror actiune este determinata în timp. Acestea sunt legile temporare,
adica au numai o anume durata de existenta.
Au un caracter temporar actele normativecare sunt elaborate pentru anume situatii provizorii: stare de razboi,
calamitati naturale, iar o data cu încetarea conditiilor care au determinat aparitia lor, este firesc sa iese din
vigoare si actele de reglementare ale acestora.

Actiunea normelor juridice în spatiu si asupra persoanelor

27
Ne intereseaza daca normele juridice se aplica asupra tuturor persoanelor ce se gasesc pe un teritoriu,
indiferent daca sunt sau nu cetateni ai tarii respective si daca se aplica sau nu unor fapte savârsite în afara
teritoriului tarii.
In general, o norma juridica, în virtutea suveranitatii statului, se aplica si actioneaza asupra întregului teritoriu
al tarii care a emis-o.
Prin teritoriu , în sens juridic, se întelege totalitatea întinderilor de uscat si apa, spatiul înconjurator - subsolul
si spatiul aerian, asupra carora statul îsi manifesta autoritatea.
Desi în conceptia legislatiei române, navele si aeronavele românesti nu intra în notiunea de teritoriu national,
faptele savârsite pe o nava sau aeronava româneasca aflata în afara marii teritoriale, sunt socotite ca fapte
savârsite pe teritoriul tarii ca urmare a extinderii actiunii legii noastre nationale si nu ca urmare a extinderii
notiunii de teritoriu.
Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat (naturala sau conventionala). Frontierele aeriene
sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus
pâna la limita liniei inferioare a spatiului cosmic. Teritoriul si frontierele sunt inviolabile si regimul lor juridic
este stabilit prin tratate internationale si norme interne.
Necesitatea mentinerii si dezvoltarii relatiilor internationale impune existenta unor exceptii de la principiul
teritorialitatii legii.
Principalele situatii în care nu se aplica legea tarii noastre pe teritoriul României sunt:
" IMUNITATEA DIPLOMATICA consta în exceptarea unor persoane care exercita activitati diplomatice.
Imunitatea diplomatica presupune:
- inviolabilitatea personala a reprezentantilor diplomatici
- inviolabilitatea cladirilor ocupate de reprezentanta diplomatica;
- inviolabilitatea mijloacelor de transport apartinatoare reprezentantei diplomatice;
- invilabilitatea corespondentei diplomatice
Totodata, agentii diplomatici sunt exceptati de la jurisdictia penala, civila si administrativa a tarii de resedinta.
In cazul în care un representant diplomatic comite o infractiune, sau nesocoteste legile tarii în care a fost
acreditat, guvernul tarii de resedinta îl poate declara PERSONA NON GRATA, ceea ce atrage dupa sine
rechemarea sau expulzarea lui.
" STATUTUL JURIDIC AL CONSULILOR - Reprezentantii consulari ai statelor straine se bucura pe baza
reciprocitatii de un regim juridic asemanator imunitatii diplomatice, respectiv anumite drepturi si privilegii:
- scutirea de unele impozite sau prestatii;
- nesupunerea fata de jurisdictia instantelor tarii de resedinta, etc.

" REGIMUL JURIDIC AL CETATENILOR STRAINI -

Situatia strainilor poate fi supusa unuia din urmatoarele regimuri juridice:
- regimul national - prin care se acorda strainilor, în conditii de reciprocitate, drepturile civile de care se
bucura cetatenii statului respectiv;
28
- regimul special prin care se acorda strainilor anumite drepturi prevazute în unele legi sau tratate
internationale;
- regimul clauzei natiunii celei mai favorizate prin care se acorda cetatenilor straini drepturi care sa nu fie mai
restrânse decât drepturile acordate cetatenilor oricarui alt stat tert.
In cazul în care faptele se petrec pe teritoriul mai multor state, intervine conflictul de legi, care se rezolva prin
conventii internationale pe baza reciprocitatii dintre state.
Principalele situatii în care legile statului nostru se aplica si în afara frontierelor, pe baza reciprocitatii, sunt
prevazute în Codul penal , explicabile prin necesitatea de a separa anumite interese deosebite pentru statul
respectiv sau pentru societate în general.
Este de asemenea, firesc ca statul sa aplice legile sale asupra cetatenilor sai, chiar daca au savârsit fapte
incriminate de legea româna în strainatate.
Sunt situatii în care statul nostru aplica legile sale si fata de straini, atunci când sunt lezate interesele
fundamentale ale statului nostru sau ale unui alt stat, atunci când statul nostru s-a obligat la aceasta prin
conventii internationale. Aceste situatii sunt prevazute de Codul penal în art.4-6:
1.PERSONALITATEA LEGII PENALE -când legea penala româneasca se aplica infractiunilor savârsite în
afara teritoriului tarii, daca faptuitorul este cetatean român sau daca, neavând nici o cetatenie, are domiciliul
în tara noastra;
2.REALITATEA LEGII PENALE - când legea penala româneasca se aplica infractiunilor savârsite în afara
teritoriului tarii, contra securitatii statului român sau contra vietii unui cetatean român, ori prin care s-a adus o
vatamare grava integritatii sau sanatatii unui cetatean român, când sunt savârsite de un cetatean strain sau o
persoana fara cetatenie, ce nu domiciliaza pe teritoriul tarii.
3.UNIVERSALITATEA LEGII PENALE - când legea penala româna se aplica si altor infractiuni decât cele
de mai sus savârsite pe teritoriul tarii de un cetatean strain sau o persoana fara cetatenie, care nu domiciliaza
pe teritoriul tarii, daca fapta este privita ca o infractiune si de legea penala a tarii unde a fost savârsita, si daca
faptuitorul se afla la noi în tara .
Norma juridica se aplica tuturor cetatenilor statului nostru care se bucura de egalitate în fata legii.

CAPITOLUL 6: RASPUNDEREA JURIDICA

1.Notiunea de raspundere juridica

Notiunea de raspundere nu este specifica în exclusivitate dreptului, ea fiind folosita în toate domeniile vietii
sociale. Astfel, se întâlneste sintagma de raspundere politica, raspundere morala, raspundere civica, etc.
Legislatia si jurisdictia nu definesc notiunea de raspundere juridica, legiuitorul fixând doar conditiile în
prezenta carora o persoana poate fi trasa la raspundere, respectiv principiile raspunderii, natura si întinderea
sanctiunilor susceptibile de aplicare si limitele în care opereaza.
Situatia este similara si în practica judiciara, care nu da o definitie a raspunderii juridice sau a vreuneia din
29
formele acesteia, însa practica si-a adus o valoroasa contributie la explicarea si lamurirea conditiilor si
formelor raspunderii juridice.
Sensul frecvent atribuit notiunii de raspundere este acela de obligatie de a suporta consecintele nerespectarii
unor reguli de conduita de catre autorul faptei contrare normei si care poarta totdeauna amprenta dezaprobarii
sociale a unei asemenea conduite.
Dupa unii autori, raspunderea civila constituie obligatia de reparare a prejudiciului, iar raspunderea penala
este obligatia de a suporta si executa pedeapsa. Definind astfel raspunderea, respectiv identificând-o cu
sanctiunea, se restrânge sfera raspunderii.
O alta opinie apreciaza ca raspunderea juridica are loc doar în cazul încalcarii unor norme juridice si este
urmata de aplicarea constrângerii de stat prin mijloace corespunzatoare gradului de pericol social al faptei
savârsite. Se defineste astfel raspunderea juridica ca fiind o situatie juridica specifica constrângerii de stat
atrasa de încalcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare.
Având în vedere necesitatea raspunderii juridice ca un raport juridic de constrângere care se naste ca urmare a
încalcarii unor dispozitii legale de catre persoana fizica sau juridica se poate considera ca raspunderea juridica
este complexul de drepturi si obligatii conexe, care, potrivit legii, se nasc ca urmare a savârsirii unor fapte
ilicite, constituind cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice în scopul
asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si a îndrumarii membrilor societatii în spiritul respectarii ordinii de
drept.

Formele raspunderii juridice

Formele raspunderii juridice, în functie de apartenenta normelor juridice la una sau alta din ramurile dreptului
sunt:
" Raspunderea juridica de drept civil;
" Raspunderea juridica de drept penal;
" Raspunderea juridica de drept administrativ;
" Raspunderea juridica de drept financiar;
" Raspunderea juridica de drept international, etc.
Pentru determinarea formelor raspunderii juridice se are în vedere criteriul apartenentei si formei sanctiunilor
juridice aplicabile la ramura de drept.

A. PARTICULARITATILE RASPUNDERII PENALE

a) raspunderea penala poate fi angajata doar prin fapte ilicite declarate prin lege INFRACTIUNI, adica fapte
care prezinta o anumita doza de pericol social.
b) Temeiul obiectiv al raspunderii juridice penale este conduita ilicita definita prin lege ca infractiune.
c) Actiunea penala se promoveaza din oficiu si nu poate fi stinsa, de regula, prin conventia partilor, ceea ce
înseamna ca sustragerea de la raspunderea penala se realizeaza nu din initiativa partilor ci din initiativa
autoritatilor publice, astfel ca satisfacerea intereselor victimei prejudiciate nu-l absolva pe infractor de
30
pedeapsa prevazuta de lege.
d) Sanctiunea penala are ca obiectiv fundamental preventia - arest - generala si speciala, asigurata prin lege
care reglementeaza cazurile si conditiile de aplicare a pedepsei si stabileste modalitatile si posibilitatile de
individualizare a pedepsei.
e) Pentru a interveni raspunderea penala este suficienta încalcarea normelor de drept obiectiv în conditiile în
care legea stabileste consecintele, nefiind necesar ca prin fapta infractionala sa se violeze concomitent si un
drept subiectiv al unei persoane ( ex.conducerea în starea de ebrietate, portul ilegal de arme de foc,etc)
f) Raspunderea penala se întemeiaza totdeauna pe vinovatia autorului faptei ilicite, ceea ce înseamna ca are un
caracter subiectiv. In consecinta, nu este suficient sa se fi produs o fapta în mod obiectiv, ci fapta trebuie sa fi
fost savârsita cu vinovatie, iar vinovatia constituie criteriul principal de stabilire si individualizare a pedepsei.
g) Raspunderea penala este personala si limitata în sensul ca vizeaza numai persoana autorului infractiunii si
se refera în exclusivitate la fapta comisa. Numai autorul infractiunii va putea fi obligat sa suporte pedeapsa si
sa o execute, legea neadmitând substituirea celui condamnat în executarea pedepsei cu o alta persoana. De
aceea moartea inculpatului împiedica continuarea procesului penal si moartea condamnatului întrerupe
executarea pedepsei.
h) In cazul raspunderii penale fiinteaza prezumtia de nevinovatie a inculpatului ca prezumtie relativa care
poate fi rasturnata de catre acuzare prin proba contrara.

B PARTICULARITATILE RASPUNDERII CIVILE GENERALE

a) Raspunderea civila intervine, în principiu, atunci când cel prejudiciat îsi manifesta interesul apelând la forta
de constrângere a statului.
b) Finalitatea ei este satisfacerea intereselor celui prejudiciat prin fapta ilicita, daca prin savârsirea delictului
civil s-a cauzat un prejudiciu victimei.
c) Sanctiunea civila intervine aplicabila autorului faptei ilicite consta în obligatia de reparare a prejudiciului si
are menirea de a da satisfactie intereselor celui prejudiciat.
d) Sanctiunea civila intervine numai atunci când prin fapta ilicita s-a încalcat atât un drept obiectiv cât si un
drept subiectiv al unei persoane.
e) La aprecierea vinovatiei, respectiv a culpei autorului faptei ilicite, se are în vedere o diligenta ce se poate
pretinde persoanelor aflate în situatia autorului faptei ilicite si nu în functie de însusirile personale ale
autorului faptei ilicite, astfel încât, se foloseste drept criteriu diligenta maxima pe care trebuie sa o depuna o
persoana, adica conduita morala într-o anumita situatie.
f) Gradul de vinovatie al faptuitorului, în principiu, nu are nici un rol în stabilirea raspunderii civile, deoarece
masura raspunderii civile este data de cuantumul prejudiciului suferit de victima. In cazul în care fapta ilicita
a fost savârsita de mai multe persoane, fiecare dintre acestea este tinuta solidar de repararea prejudiciului.
g) Raspunderea civila are un caracter patrimonial , deoarece sanctiunea aplicabila autorului faptei ilicite
vizeaza patrimoniul acestuia si asigura înlaturarea consecintelor pagubitoare suferite de victima, iar autorul
faptei ilicite nu este tinut personal sa execute sanctiunea , repararea prejudiciului putând-o face si alta
31
persoana, prin substituire.
h) Raspunderea civila se prezinta sub doua forme:
1) -raspundere civila delictuala care intervine în cazul în care o persoana cauzeaza alteia un prejudiciu prin
fapta sa ilicita, fara ca între autor si cel prejudiciat sa existe vreo legatura contractuala. Aceasta raspundere
este atrasa datorita obligatiei fiecarei persoane de a nu face nimic de natura a prejudicia pe altul
2) -raspunderea civila contractuala care intervine pentru neexecutarea sau executarea necorespunzatoare a
obligatiilor contractuale, de catre una din partile contractante. Fapta ilicita consta în încalcarea obligatiilor
contractuale.

DEOSEBIRI INTRE RASPUNDEREA CIVILA DELICTUALA SI RASPUNDEREA CIVILA

CONTRACTUALA
a) In cazul raspunderii civile delictuale se cere ca prin conduita ilicita sa se nesocoteasca obligatia generala ce
revine tuturor membrilor societatii de a nu cauza altuia un prejudiciu, pe când în cazul raspunderii civile
contractuale se cere nesocotirea unor obligatii izvorâte dintr-un contract preexistent între victima si faptuitor.
b) In cazul raspunderii civile contractuale întinderea obligatiei de despagubire se stabileste în baza clauzelor
contractuale prin care partile îsi pot restrânge sau mari cuantumul despagubirii, pe când la raspunderea civila
delictuala întinderea reparatiei se poate stabili potrivit principiului repararii integrale a prejudiciului, care sa
acopere atât paguba efectiva cât si beneficiul nerealizat.
c) In cazul raspunderii civile delictuale se repara atât daunele previzibile cât si cele imprevizibile în momentul
savârsirii faptei ilicite, pe când în raspunderea civila contractuala sunt supuse reparatiei doar daunele efectiv
produse si beneficiul nerealizat, si nu sunt supuse reparatiei daunele imprevizibile din momentul încheierii
contractului.
d) In cazul raspunderii civile delictuale, cu exceptiile prevazute de lege, raspunderea are un caracter subiectiv,
întemeiata pe vinovatia autorului faptei ilicite, care trebuie dovedita de catre victima, pe când în cazul
raspunderii civile contractuale exista o prezumtie legala de vinovatie a debitorului care îsi încalca obligatiile
contractuale. Culpa debitorului se apreciaza luându-se ca etalon tipul abstract al bunului proprietar, in cazul
raspunderii civile contractuale, iar în cazul raspunderii civile delictuale criteriul de a preciere a culpei este mai
sever, deoarece orice activitate trebuie sa fie savârsita astfel încât sa nu cauzeze altuia un prejudiciu.
e) Raspunderea civila contractuala este angajatacu conditia punerii în întârziere a debitorului de catre creditor,
formalitate care nu este necesara în cazul raspunderii civile delictuale.
f) Probatiunea ce trebuie facuta între cele doua forme de raspundere este diferita:
- pentru raspunderea civila contractuala se cere dovada existentei contractului, debitorul putând fi exonerat de
raspundere daca face dovada ca încalcarea obligatiilor contractuale se datoreaza unor cauze care nu I se pot
imputa;
- in cazul raspunderii civile delictuale, victima trebuie sa dovedeasca existenta prejudiciului, culpa autorului si
doar exceptional intervine raspunderea obiectiva, de exemplu în cazul raspunderii pentru lucruri, sau
prezumtia de vinovatie, de exemplu în cazul raspunderii parintilor pentru faptele copiilor lor minori.
32
g) In cazul raspunderii contractuale nu intervine solidaritatea decât daca a fost consimtita de parti, pe când în
cazul raspunderii civile delictuale ea survine întodeauna când fapta ilicita a fost savârsita de una sau mai
multe persoane împreuna.

C. PARTICULARITATILE RASPUNDERII ADMINISTRATIVE

Raspunderea administrativa este angajata pentru savârsirea faptelor ilicite prevazute de lege drept
contraventii. Conform Legii 32/1968, contraventia este fapta savârsita cu vinovatie, care prezinta un pericol
social mai redus decât infractiunea, si este prevazuta si sanctionata de lege.
Subiectul raspunderii administrative este , în principal, numai persoana fizica si numai atunci când legea
prevede, sanctiunea contraventionala putând fi aplicabila si persoanelor juridice. Pentru aceeasi contraventie
legea nu admite aplicarea cumulativa a doua sanctiuni administrative, de exemplu avertisment si amenda.
Se admite aplicarea cumulativa a amenzii cu confiscarea, atunci când legea prevede masura suplimentara a
confiscarii.
Când o persoana savârseste mai multe contraventii, pedeapsa ce I se aplica se stabileste în conformitate cu
sistemul cumulului aritmetic, dupa cel al absorbtiei legale, astfel ca amenzile se vor cumula pentru fiecare
contraventie în parte, fara ca acestea împreuna, sa depaseasca dublul maximului amenzii prevazute pentru
contraventia cea mai grava.

D. PARTICULARITATILE RASPUNDERII MATERIALE A ANGAJATILOR

In dreptul muncii, raspunderea angajatilor poate fi raspundere materiala atunci când angajatul, din vina si în
legatura cu munca sa cauzeaza pagube unitatii la care este angajat, si raspundere disciplinara atunci când
angajatul, prin fapta sa ilicita contravine normelor de disciplina muncii în unitate, savârsind abateri
disciplinare.
Particularitatile raspunderii materiale sunt:
Astfel se asigura recuperarea pagubelor suferite de angajator din vina angajatilor, cu ocazia executarii
contractului de munca.
Aceasta raspundere are în vedere numai paguba efectiva, nu si beneficiul nerealizat, fiind astfel mai restrictiva
decât raspunderea contractuala.
Raspunderea materiala a angajatilor nu comporta o prezumtie de culpa în sarcina angajatului, ci dovada
vinovatiei revine angajatorului, care poate rasturna prezumtia de nevinovatie a angajatului.
Prin contractul de munca nu se poate stipula vreo clauza prin care s-ar mari sau micsora raspunderea peste sau
sub limitele prevazute de lege.
Raspunderea solidara este incopatibila cu raspunderea materiala, care are un caracter personal, însa ea poate
interveni în mod exceptional, când fapta ilicita prin care s-a cauzat prejudiciul angajatorului constituie
infractiune si a fost savârsita de mai multe persoane împreuna.
Repararea pagubelor se face prin echivalentul banesc, angajatul neputând fi obligat la repararea prejudiciului
în natura.
33
In actualele conditii, când dreptul de proprietate este ocrotit în egala masura, indiferent de forma sa, prin
contractul de munca încheiat se poate prevedea o restrângere sau o marire a raspunderii angajatilor peste sau
sub cea prevazuta de lege, atunci când angajatorul este o persoana privata.

E.PARTICULARITATILE RASPUNDERII DISCIPLINARE

Aceasta intervine între angajat si angajator atunci când angajatul incalca în mod culpabil obligatiile sale de
serviciu, fapta sa constituind abatere disciplinara.
Raspunderea disciplinara intervine în legatura cu executarea contractului de munca. Pentru antrenarea
râspunderii disciplinare nu este necesara producerea unui prejudiciu material ca rezultat direct sau indirect al
abaterii disciplinare savârsite de angajat, ci este suficient ca abaterea sa se fi produs ca fapta concreta ce
consta în încalcarea cu vinovatie a obligatiilor de munca sau a normelor de comportare. Realibitarea
disciplinara poate interveni în cazul în care cel ce a savârsit abaterea da dovezi temeinice de îndreptare si nu a
savârsit alta abatere într-un anume interval de timp.
CAPITOLUL 7: DREPTUL SI STATUL

1. Natiunea , elementele constitutive , scopul , functiile si definirea statului

Dreptul este strans legat de stat , neputand a fi seperat unul de celalalt .

Etimologia cuvantului " stat " provine din latinescul " status " , care , fara sa aibe o semnificatie precisa ,
exprima ideea de stabilitate .
Aparut cu aproape 6 milenii in urma , I Orientul Antic , statul continua sa fie si astazi instrumentul conducerii
si principala institutie politica a acesteia .
Statul a dobandit o semnificatie politica datorita faptului ca i s-a u adaugat o serie de atribute , astfel : - in
societatea romana el a fost denumit " status rei romani " sau " status rei publice " ( statul lucrurilor romane sau
statul lucrurilor publice ).
Cu timpul , cuvantul " status " , fara alte adaugiri , scris cu majuscule a dobandit valoarea unei expresii de
sine statatoare . Acest lucru s - a petrecut in special in secolul al - XVI - lea , odata cu aparitia lucrarii lui
Machiaveli " Il Principe ".
Abordarea locului si rolului statului in organizarea si conducerea societatii , a scos in relief natura istorica a
statului , dependenta formelor sale de transformarile social - politice . Ca si in cazul dreptului , aparitia
statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea comunei primitive , schimbari ce au facut ca
in unele forme de organizare si conducere , ginta si tribul , sa nu mai fie eficiente , impunandu - se o forma
noua , cea politico - statala .
Odata cu aparitia statului , relatiile sociale se dezvolta la adapostul unei forte de constrangere pe care o detine
statul si o poate asmuti impotriva celor care i se opun . Statul apare ca o modalitate social - istorica de
organizare sociala , prin care grupurile sociale si - au promovat interesele comune si in care si - a gasit
expresia concentrata intreaga societate.
34
/ teritoriul
Elementele constitutive ale statului : { populatia ( natiunea )
\ autoritatea politica .
Fata de societatea civila , statul este o necesitate exterioara , puterea suprema pentru ca , totodata , statul este
scopul iminent al societatii , iar indivizii au drepturi si datorii in raporturile cu statul .
Spre deosebire de organizarea sociala prestatala , in care domina criteriul legaturilor de sange , statul adopta
criteriul teritorial , dar teritoriul capata o semnificatie politica , reprezentand unul din elementele constitutive
ale statului .Alaturi de teritoriu , un alt element constitutiv il reprezinta populatia (natiunea), care se
raporteaza la stat prin legaturile de cetatenie , fata de care se fixeaza autoritatea politica , exclusiva si
suverana , denumita si putere sau forta coercitiva .
In perioada actuala , cuvantul "stat " circula mai ales in doua sensuri :
A. istorico - geografic
prin stat intelegand populatia organizata de pe un anume teritoriu , delimitat prin frontiere recunoscute pe plan
international , precum si relatiile politice , economice si culturale ale acesteia .
Astfel , cand spunem " Romania este un stst unitar , democratic , locuit in majoritate de romani , asezat in sud
- estul Europei " , termenul de " stat " este utilizat in sens de " tara " . In cadrul acestui sens distingem doua
laturi :
a) organizarea politica de pe un anume teritoriu desemnat mai ales prin cele doua atribute adaugate termenului
de stat : democratic si unitar ;
b) teritoriul locuit in majoritate din populatie romaneasca , intre care se realizeaza un sisitem de relatii
economice , politice si culturale , delimitat prin frontiere si asezat in sud-estul Romaniei .
B. politico - juridic
acest sens este mai restrans ca sfera , dar mai profund si esential prin continut . In acest sens , prin stat
intelegem numai sensul istorico - geografic , adica numai organizarea politica de pe in anumit teritoriu ,
formata din totalitatea organelor de stat , ceea ce in limbaj juridic este desemnat prin putere politica .
Intre notiunile : stat , putere de stat si aparat nu exista deosebirede sfera , ci doar o deosebire de nuanta , de
accentul ce se pune pe unul sau pe altul din aspectele acestui fenomem social complex.
Scopul statului , ca instrument de organizare si conducera sociala , este apararea intereselor generale ale
societatii si ale cetatenilor .
Kant considera ca statul legitim sau statul de drept este acela care are drept scop apararea intereselor si
drepturilor inalienabile ale omului , politica fiind subordonata moralei .Si in conceptia liberalismului clasic se
constata ca rolul statului este acela de a face legi bune si de a apara principiul non interventiei in treburile
private , precum si de a aplana conflictele dintre grupurile sociale si de a garanta libertatea indivizilor .
Conceptiile asupra continutului statului socialist au fost abandonate datorita regimurilor despotice care
auguvernat statele socialiste si in care ststul era considerat un instrument de dominatie a unei clase asupra
alteia , iar partidul unic se substituia clasei , hotarand in numele ei si distrugand libertatea si personalitatea
individului .
35
Noul stat social sau asistential se considera ca trebuie sa - si conserve numai monopolul asupra fortei
legitime , a carei exploatare este limitata de recunoasterea si garantarea drepturilor omului .
Se apreciaza astfel ca noul stat ar avea ca principale functii :
asumarea sarcinii de realizare a unei societati mai echilibrate ;
respectarea drepturilor fundamentale ale omului ;
asiguraea respectarii principiului separatiei puterilor in stat ;
respectarea principiilor democratice in luarea deciziilor adecvate .

STATUL poate fi definit ca fiind o organizatie politica , formata din reprezentanti ai populatiei de pe un
anumit teritoriu care sunt investiti cu atributii de putere, constand in posibilitatea de a lua decizii obligatorii ,
concretizate in norme de drept sau in acte de aplicare a dreptului , care pot fi aduse la indeplinire cu ajutorul
fortei de constrangere a statului .

2. Puterea statului
Din punct de vedere sociologic , prin putere intelegem autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o
are asupra altora , pentru realizarea unui scop comun , asumat de membrii colectivitatii sau impuse acestora
de catre cei care exercita puterea .
Puterea de stat are ca trasaturi caracteristice :
A) este forma oficiala a puterii politice , sub care se organizeaza si functioneaza statul ;
B) metoda sa de conducere este constrangerea , aducerea la indeplinire a dispozitiilor normative cu ajutorul
fortei de constrangere a statului , in cazul in care conduita indivizilor deviaza de la prescriptiile imperative ale
legii ;
C) caracterul suveran al puterii este dreptul acesteia de a se organiza si de a se exercita , precum si de
a-si stabili si rezolva problemele interne si externe , in mod liber si conform vointei sale , fara nici o imixtiune
, respectand suveranitatea altor state , precum si normele dreptului international .
Suveranitatea are doua laturi :

A) una interna - exprimata prin suprematie , conform careia nici o alta putere sociala din interior nu este
superioara puterii ststului ;
B) una externa - exprimata prin independenta , conform careia statul isi organizeaza relatiile internationale
fara nici un amestec extern , cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state , precum si a principiilor si
normelor dreptului international .
Intr - un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia , iar exercitarea puterii este
incredintata statului cu organele sale .
In planul activitatii statale are loc o separare a functiilor puterii, o divizare a acestora . Separatia functiilor
puterii se realizeaza in scopul echilibrarii lor , pentru a se impiedica abuzul de putere .
Astfel : puterea legislativa , puterea executiva si puterea judecatoreasca trebuie incredintate unor titulari
36
diferiti si sa ramana distincte , pentru a se putea asigura libertatea si ingradi abuzul .
Separatia functiilor puterii in stat nu exclude o colaborare intre ele , doarece cele trei componente nu au o
independenta absoluta , ci doar una relativa . Mai mult decat atat , organele puterii nu se afla in raport de
egalitate , avand loc o impletire a atributelor puterii .
Pentru impartirea puterii intre cele trei organe , un rol deosebit revine dreptului , care fixeaza cadrul legal de
functionare a fiecarei componente , statornicindu - i limitele , competentele si atributiile .

3. Forma de stat .

Forma de stat exprima modul de organizare al continutului puterii , structura interna si externa a acestui
continut .
Laturile componente ale formei de sata sunt :
forma de guvernamant ;
structura de stat ;
regimul politic .
A ) Prin FORMA DE GUVERNAMANT intelegem organizarea puterii supreme de stat , modul de formare si
competenta organelor supreme ale statului .
Forme de guvernamant sunt :
a) monarhia in care puterea suprema o detine o singura persoana ce ocupa tronul , prin succesiune sau alegere
pe viata :
b) republica in care puterea o detine un organ colegial , ales pe timp limitat .
B ) STRUCTURA DE STAT se refera la organizarea puterii de stat , in functie de impartirea administrativ -
teritoriala , astfel ca din acest punct de vedere , statele pot fi :
a) unitare - pe teritoriul carora exista o singura putere de stat , o singura formatiune sociala si un singur rand
de organe centrale ale statului , iar membrii societatii au o singura cetatenie ;
b) federale ( complexe , compuse ) pe teritoriul carora sunt organizate mai multe puteri de stat , din unirea
carora rezulta statul federal . Exista mai multe formatiuni statale si una ce rezulta din unirea lor si carora le
corespund doua randuri de organe centrale , cele ale statului federal si cele ale fiecarui stat membru , organul
suprem reprezentativ al statului federal avand o a doua camera in care sunt reprezentate statele membre ;
membrii societatii pot avea doua cetatenii ( una a statului federal si una a statului membru din care afc parte ).

C ) REGIMUL POLITIC reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii cu referire

imediata la raporturile dintre stat si individ , la modul concret in care un stat isi asigura si garanteaza in volum
si intensitate drepturile subiective . Din aceasta perspectiva , statele sunt clasificate in :
state cu regimuri democratice
state cu regimuri autocratice
In viziunea lui Hans Kelsen , democratia si autocratia sunt doua tipuri de stat ideale , dar diametral opuse .
37
Statele existente in comunitatea internationala nu pot fi , insa , incadrate cu precizie in una sau alta din cele
doua forme , intrucat contin elemente si din unul si din altul din aceste doua tipuri .
Dictaturile , in functie de rolul pe care -l au in conflictul dintre doua sisteme - sistemul nou si cel vechi - pot
sa fie :
dictaturi revolutionare care accelereaza instaurarea noilor structuri , de regula democratice ;
dictaturi reactionare destinate sa franeze evolutia lor , sa mentina vechile structuri dicitatiriale .
Ele au in comun nu numai restrangerea libertatilor publice , ci si a drepturilor fundamentatle ale cetatenilor .
Intre regimurile autoritare se incadreaza statele autoritare comuniste si cele fasciste care au ca elemente
comune :
tendinta spre monopolism
existenta partidului unic
suprimarea sau reducerea opozitiei .
Caracterul democratic al unui regim politic rezulta atat din consfintiea si garantarea drepturilor si libertatilor
fundamentale ale cetatenilor si din garantarea ordini de drept , cat si din existenta mai multor partide politice .
D ) Relatia dintre stat si drept
Majoritatea deciziiilor obligatorii pe care le iau reprezentantii populatiei sunt consemnate in normele de drept
cuprinse si ele in cate normative , elaborate de organele de stat . In acest context , dreptul este considerat ca
fiind un ansamblu de norme de conduita , instituite de stat , a caror respectare este obligatorie , iar incalcarea
lor atrage dupa sine aplicarea fortei de constrangere a statului .
Convietuirea oamenilor in societate a pus problema organizarii si discilplinarii relatiilor dintre ei , de-a lungul
existentei lor in diferite forme de comunitate umana .
De-a lungul existentei acestor forme de comunitate ( familie , biserica , popor , natiune , societate comerciala
etc. ) , forma de organizare cu caracterul cel mai complex si mai cuprinzator in care poate fi reglementata
viata in comun pe un anumit teritoriu , delimitat prin frontiere conventionale , este STATUL , indiferent de
fora pe care a imbracat-o pe parcursul istoriei . Aceasta intrucat el poate lua hotarari general obligatorii si
valabile pentru intreaga populatie de pe teritoriul sau , iar in cazul in care hotararile nu-i sunt respectate de
buna voie pot fi duse la indelinire cu ajutorul fortei de constrangere .
Din punct de vedre al organizarii statului , el se prezinta ca un ansamblu de organe , bazat pe legaturi ierarhice
. Organizarea statala s-a manifestat ca o necesitate a societatii ajunsa pe un anume stadiu al dezvoltarii sale .
In locul organizarii si gruparii sociale bazate pe relatii de rudenie , s-a trecut la organizarea populatiei pe baza
de teritoriu si inlocuirea autoritatii sefului de familie sau trib , cu conducatorul , care reprezinta populatia de
pe un anumit teritoriu .Petru ca aceasta activitate sa-si atinga scopul , a fost necesara introducerea unor reguli
obligatorii carora sa li se supuna intreaga populaie de pe teritoriul respectiv . Aceste reguli obligatori care
atrageau dupa sine forta de constrangere a autoritatii statale formeaza dreptul .

Primele monumente legislative au fost o imbinare a unor precete religioase cu norme juridice laice . Abia
Revolutia franceza din 1789 a putut separa net activitatea statala si cea juridica de cea religioasa . In acelasi
38
context apare si teoria separatiei puterilor conform careia in fiecare stat trebuie sa existe cele trei puteri
fundamentale :
puterea legislativa care a fost incredintata unor adunari cu denumiri diferite : cortesuri ( Spania ) , parlament
( Anglia . SUA etc. ) , State generale ( Reichstad ) in Germania ;
puterea executiva a fost incredintata monarhului sau organului administrativ suprem care o exercita impreuna
cu primul ministru . Acolo unde seful statului era un presedinte , el avea si unele atributii executive pe care le
exercita impreuna cu guvernul ( in SUA , presedintele este si seful statului si seful puterii executive ) ;
puterea judecatoreasca este reprezentata de instantele de judecatoresti formate din judecatori si instante de
diferita grade , ce poarta diverse denumiri : judecatorii , curti de apel , tribunale .
Intre stat si drept exista o legatura de complementaritate , statul fiind organizatia politica ce include in
notiunea sa si dreptul ca putere eficienta a activitatii de stat , dreptul fiind un instrument de lucru pe care-l
folosesc organele de stat si o forma de exprimare a acestora .
Statul, insusi, isi desfasoara activitatea pe baza normelor de drept si a Constitutiei , iar eficienta dreptului
consta tocmai in faptul ca el exprima vointa statului , ca organism al vietii in comun , al populatiei de pe un
anumit terotoriu .
Respectand normele de drept , organele de stat respecta de cele mai multe ori propriile hotarari si hotararile
organelor superioare . Astfel putem spune ca dreptul este etatizat .
E ) Conceptii privitoare la legatura dintre stat si drept
Multi autori si-au pus intrebarea daca exista un drept in afara de stat , pe care actele normative nu fac decat
sa-l consacre , si daca exista un drept superior statului , care sa limiteze statul in activitatile lui , ori daca
dreptul este doar o simpla emenatie a statului , prin drept trebuind inteles numai dreptul pozitiv , caruia statul
i se supune sau nu .
De rezolvarea acestor probleme depinde garantarea drepturilor individuale si raspunderea statului pentru
faptele sale deoarece , se presupune ca numai daca se demonstreaza ca statul , in actiunile lui , este legat de
norme de drept superioare lui , numai atunci interesele si drepturile indivizilor au o garantare eficace .
Unii autori considera ca statul este limitat in actiunile sale printr-un drept superior lui , nefiind vorba doar de
o limitare morala , ci si de una juridica .
In conceptia doctrinei gemane reprezentata de Jelineck , dreptul obiectiv este o emenatie a statului , dreptul
fiind in stat si prin stat . Astfel ca nu exista alt drept decat cel elaborat de stat . dupa acelasi autor, in afara de
normele juridice eleborate de stat , exista si alte norme morale sau economice , care pot deveni reguli de drept
, dar numai daca sunt sanctionate de stat .
Dupa conceptia profesorului Tarangul , o astfel de limitare a dreptului este insuficienta , astfel ca statul nu
poae fi limitat in mod eficace decat printr-un drept exterior si superior lui . Nu se poate spune ca statul ar fi
limitat prin reguli pe care le stabileste el insusi .
In conceptia scolii germane a aparut si teoria autolimitarii ststului , conform careia statul se supune in mod
volunta normelor dictate de el , considerand ca este mai bine sa actioneze conform dreptului , adica activitatea
statului este subordonata dreptului prin insasi vointa statului si de aceea si actele pot fi judecate de catre
39
instantele de judecata, care aplica dreptul atat statului cat si persoanelor private (particulare ) .
In conceptia scolii sociologice franceze , dreptul emena din relatiile sociale , cu ajutorul constiintei sociale ,
considerata a fi o constiinta colectiva si rezultata din constiinta individuala .

In conceptia scolii individulaliste franceze , care are la baza teoria dreptului natural , normele de drept sunt o
emanatie a drepturilor naturale ale omului , intrucat omul apare in societate cu anumite drepturi inerente
naturii lui , care sunt considerate drepturi subiective ( dreptul la viata , sanatate , integritate , proprietate ,
libertate ).
Din aceste drepturi subiective , drepturi naturale , se naste dreptul obiectiv , normele de drept , care au drept
scop apararea drepturilor subiective .
O conceptie interesanta este cea a lui Esmein , care are la baza conceptia lui J.J. Rousseau despre contractul
social si considera ca exista drepturi individuale anterioare si exterioare statului care il limiteaza in actiunile
lui. Dreptul obiectiv ar fi format din vointa suverana a natiunii , care trebuie sa garanteze prerogativele si
drepturile omului .
Dintre teoriile despre stat , cele mai importatnte sunt :
tepria clasica franceza ;
teoria scolii germane ;
teoria lui Kelsen;
teoria lui Bertelemi ;
teoria lui Leon Duguit .
Teoria clasica franceza defineste statul ca titular al suveranitatii in care natiunea este reprezentata prin
mandatari responsabili . Astfel ca prin pactul social oamenii se asociaza formand un corp colectiv cu
personalitate proprie , constiinta si vointa proprii , care se impune vointelor indivizilor ce alcatuiesc acest corp
. Prin pactul social se naste natiunea iar statul apare cand natiunea a constituit mai multe organe de
reprezentare care au menirea sa exprime vointa ei .
Scoala germana considera ca statul este o persoana juridica formata din natiunea fixata pe un anumit teritoriu
si organizata in guvernamant , iar puterea publica este titulara suveranitatii .
Hans Kelsen critica teoria germana pe care o considera metajuridica si incearca sa elaboreze o teorie pur
juridica a statului . El considera ca statul este o ordine de drept si o personificare a normelor juridice si ca in
acelasi mod se petrec lucrurile si cu persoanele fizice , care ar reprezenta o personoficare a normelor juridice
ce reglementeaza conduita si tot astfel , persoanele juridice , morale , s-ar prezenta ca o personificare , ca
norme ce organizeaza fiecare persoana juridica . In aceeasi conceptie , daca persoanele fizice si cele morale
constituie parti ale ordinii juridice , statul personifica ordinea juridica generala , suveranitatea considerata ca
atribut al statului , statul ar fi ordinea juridica sau ordinea de stat suprema .
Bertelemi considera ca statul actioneaza prin doua catgorii de acte juridice si anume :
a) acte juridice de autoritate facute pe cale unilaterala , cum ar fi legile si cand exercita forta publica nu ca un
drept ci ca o fictiune ;
40
b) acte de gestiune ( contractele ) pe care le savarseste ca un simplu particular si cand actioneaza ca o
persoana juridica ( morala ) .
Leon Duguit considera ca omul este o fiinta constienta care traieste in societate , iar conduita sa trebuie sa fie
reglementata de catre normele sociale ca o consecinta a interdependentei si solidaritatii sociale . In conceptia
sa , prin insusi faptul ca exista omul in societate se impune crearea unei legi sau unei norme sociale . Prin
norma sociala el intelege acele reguli a caror violare produce un dezechilibru in elementele constitutive ale
societatii si care are drept urmare in cadrul grupului social .
Regula sociala interzice orice actiune sau abtinere care produce dezordine in societate , iar din aceste reguli se
nasc drepturile si obligatiile indivizilor care daca nu sunt indeplinite conturba ordinea sociala , iar organismul
social reactioneaza .

Normele de drept , in conceptia aceluiasi autor , fiind o emenatie a interdependentei sociale , se impun atat
statului cat si persoanelor particulare , care trebuie sa faca tot posibilul pentru mentinerea ordinii sociale si sa
se abtina de la orice actiune care ar contraveni acesteia ( ordinii sociale ) .
In acest fel este garantata si autonomia individului , intrucat individul, fiind un element esential al
interdependentei sociale , se gaseste sub scutul normei de drept .
In ceea ce priveste statul se porneste de la ideea suveranitatii statului care isi are radacina in distinctia ce se
face intre dreptul subiectiv si cel obiectiv .
Dreptul obiectiv ar fi regula de drept care se impune oamenilor , traind in societate , iar dreptul subiectiv este
puterea de vointa de a se impune altor vointe .
Notiunea statului , inteles ca persoana juridica investita cu suveranitate nu poate fi compatibila cu limitarea sa
prin drept . In consecinta numai norma sociala este aceea care poate sa limiteze statul in actiunile sale.

41