Sunteți pe pagina 1din 14

POSTMODERNISMUL ŞI STILURILE DE VIAŢĂ

(Sau: EŞTI CEEA CE CUMPERI)

Nigel Watson

La începutul anilor 1990, ziarul Independent on Sunday punea următoare întrebare: De ce


este Fergie asemenea lui Batman, Ross Perot, Vimto, Mazda sau noua clădire M16?
Răspunsul pe care cei de la ziar îl dădeau era că toţi aceşti oameni şi produse erau
etichetaţi drept postmoderni, pentru că toţi împărtăşeau o auto-conştiinţă despre trecut şi
toate aveau cu adevărat sens numai dacă un sentiment ironic de joacă era conştientizat.
Filmul Batman de exemplu, se construia pe referinţele din benzile desenate, în timp ce
Mazda MX5 reprezenta o recreaţie contemporană a maşinilor sportive englezeşti, de la
sfârşitul anilor ’60. Această trăsătură a stilizării şi designului postmodern a devenit
cunoscută drept retro, iar o privire aruncată prin cataloagele bunurilor de consum, va
demonstra magnitudinea până la care acest trend a devenit parte a vieţii de zi cu zi, prin
telefoane, radiouri şi mobilă, toate avându-şi originea în dorinţa noastră de a recrea
atmosfera unui trecut imaginat.
Imaginile publice ale lui Fergie şi Ross Perot au sens printr-o referinţă mai
degrabă la trecut, decât la viitor. Fergie, pentru că ea se revendică unei trecute vârste a
decadenţei regale, iar Ross Perot pentru că face apel la aşa-numitele valori ale unei
Americi din trecut. John Major a încercat un lucru similar în Marea Britanie, evocând o
Anglie a berii calde, crichetului jucat pe terase verzi şi a vârstnicelor domnişoare, care
merg spre biserică în seri aromate de vară. Unele voci au sugerat că Ross Perot reprezintă
o altă trăsătură a postmodernismului, el fiind un politician cu o singură agendă, fără
rădăcini în tradiţia partidului. Acelaşi lucru poate să fie spus despre Partidul
Referendumului al lui Sir James Goldsmith, ce a participat la alegerile din Regatul Unit
din anul 1997 şi care avansa doar o singură acţiune politică, urmând să se dizolve după ce
acest scop ar fi fost atins.
Politica postmodernă, pare să aibă darul de a gravita tot mai mult în jurul unor
campanii care sunt axate pe probleme temporare, în decursul cărora grupuri, altfel
disparate, fuzionează, pentru ca mai apoi să se dizolve din nou. Aceasta este aşa-numită
coaliţie a curcubeului din anii 1980 şi este cel mai bine exemplificată de protestele
împotriva exporturilor de animale vii, în cadrul cărora femei în vârstă membre ale
partidului Tory, universitari liberali şi adepţi New Age s-au unit împotriva injustiţiei de a
trimite animale la moarte la mii de mile depărtare, în condiţiile insalubre. La rădăcina sa,
acest aspect al condiţiei postmoderne relaţionează cu disoluţia grupărilor tradiţionale de
clasă şi statut. Valorile şi loialităţile sunt acum mult mai tranziţionale şi nu mai sunt
centrate pe vechile alianţe de relaţii bazate pe producţie. Stilizările retro şi disoluţia
tradiţiei sunt numai câteva dintre trăsăturile particulare postmodernismul, multele altele
urmând a fi explorate în acest eseu.
În plus, Independent on Sunday, a întrebat un număr de vedete dacă pot să
definească natura exactă a ideii(postmodernismului). Cei mai mulţi au fost însă sceptici
sau indiferenţi, deşi unii au încercat să dea un răspuns. Directorul departamentului de
Muzică şi Arte al BBC a spus: „Post modernismul este mai degrabă un mod superficial
de a spune flexibilitate; de a spune că ierarhiile nu mai sunt ceea ce erau, că poţi amesteca
şi potrivi diferite ierarhii de cultură.” El a fost un om curajos pentru că unul dintre cei mai
citaţi scriitori care abordează postmodernismul şi cultura – Jean Baudrillard – a refuzat
invitaţia şi a răspuns în felul următor: „Nu pot explica şi nu voi explica. Post
modernismul nu reprezintă nimic pentru mine. Nu-mi fac griji în legătură cu acest
termen. Sunt foarte obosit de acest postmodernism. Tot ceea ce voi spune este că, poate,
post modernul este deja post modern.” Este cu siguranţă adevărat, că pe măsură ce ne
apropiem de sfârşitul anilor ’90, găsim încă destulă confuzie şi controversă în jurul
conceptului şi că pentru unii filosofi, cum ar fi Christopher Norris, termenul nu reprezintă
nimic mai mult, decât un mod leneş de a colecta împreună unele dintre trăsăturile culturii
contemporane, combinând toate acestea cu aspecte parţial digerate ale gândirii
continentale. Este, argumentează ei, o fază tranzitorie şi relativ insignifiantă a modului
în care noi percepem experienţa contemporană. Oricum, nu se poate nega faptul că
postmodernismul are o influenţă majoră asupra unor domenii, de la geografie la teorie
literară, cinema şi arhitectură, multor scriitori oferindu-le un mod satisfăcător de a explica
schimbările semnificative apărute în natura experienţei sociale de-a lungul ultimilor
patruzeci de ani.
Eseul de faţă ia în considerare aceste schimbări în relaţie cu cultura de consum,
reflectând în particular asupra identităţii sociale contemporane. O să încerc să răspund
întrebării, dacă baza vieţii de zi cu zi s-a schimbat suficient pentru a justifica teoriile unor
teoreticieni, potrivit cărora trăim într-o nouă epocă – o eră care poate să fie numită
„postmodernitate”.

POSTMODERNITATE, IDENTITATE ŞI STIL DE VIAŢĂ

Chiar dacă pentru unii, postmodernismul rămâne încă un termen confuz şi lipsit de
substanţă, a fost folosit pentru destulă vreme pentru a atinge cel puţin o consistenţă de
bază, care să-i permită definirea. Cei mai mulţi specialişti sunt de acord că există un
mănunchi de trăsături, care caracterizează cultura contemporană şi care atunci când sunt
luate împreună pot fi numite postmodernism. Poate că cel mai important dintre acestea,
pentru scopurile acestei secţiuni, este sugestia că experienţele noastre sunt mai degrabă
înrădăcinate în procesul de consum decât în cel de producţie. Acest lucru poate să fie
ilustrat, prin considerarea acelor regiuni din Regatul Unit care erau în trecut dominate de
industria grea. Pentru majoritatea oamenilor din aceste regiuni, viitorul era definit de o
relaţie cu munca, cu producţia de cărbune, nave sau bumbac. Aceşti oameni erau mineri,
constructori de nave sau ţesători, iar baza vieţii sociale era pentru ei, bărbaţi şi femei,
relaţia cu procesul de producţie. Identităţile lor personale, colective şi culturale erau
înrădăcinate în împrejurimile locului lor de muncă şi în valorile industriei în care lucrau.
Ultimii 30 de ani au fost martorii unei schimbări radicale în natura acestei relaţii.
Terenul care mai înainte adăpostea fabrici şi mine, a fost transformat în zone de comerţ
extra-orăşeneşti, cum sunt Metro Centre în Gateshead sau Meadow Hall în Sheffield, în
timp ce pământul de lângă râuri a fost dat în folosinţa porturilor de agrement, parcurilor
de distracţii sau muzeelor tematice. De fapt acest tip de muzee, cum este cel de la
Beamish în nord-estul Angliei, denotă procesul postmodern prin care o formă a trecutului
este recreată ca şi un substitut al realităţii. Foşti mineri sunt angajaţi să ne explice despre
mineritul dintr-o vreme pe care ei nu au trăit-o, în timp ce nevoia pentru mineritul
„adevărat”, aproape a dispărut. Noi plătim şi suntem distraţi de consumul experienţelor
de mâna a doua, dar care, la un moment dat, formau baza vieţii sociale. În mare parte, ne-
am transformat în turişti în propriile noastre culturi. Duminica nu mai înseamnă o
excursie la biserică sau capelă, ci mai degrabă o vizită la catedralele consumerismului.
Mall-urile au devenit locuri majore de agrement, pelerinajul fiind complet chiar şi fără
actul cumpărării.
Nu ne mai conformăm tradiţiilor vechilor culturi ocupaţionale, însă alegem în
schimb un stil de viaţă (lifestyle). Termenul, deşi nu unul nou în sine, a fost utilizat de
cultura publicitară şi de design a anilor ’80, pentru a descrie individualitatea şi auto-
exprimarea, ce împreună reprezentau piatra de temelie a revoluţiei pieţei libere,
caracteristică acestui deceniu. Epoca consumului de masă, cu accentul său pus pe
conformism şi similaritate, a fost înlocuită de o aparent nesfârşită posibilitate de alegere
şi varietate a bunurilor de consum, ce ţintesc anumite segmente din piaţă. Deşi este
important să amintim faptul că unii oameni din societăţile dezvoltate şi mulţi alţii din
jurul lumii sunt excluşi din acest proces, este la fel de important să înţelegem că,
construcţia de identitate prin achiziţionarea de bunuri de consum reprezintă un act
voluntar. Aceia dintre noi care participă nu sunt doar victime ale modei, de fapt dorim
activ să luăm parte şi-n acelaşi timp dorim oportunităţile de auto-exprimare şi expunere
care ne sunt asigurate de alegerea centrelor comerciale. Este adevărat că am putea fi
consideraţi „dinkies” (venit dublu, fără copii) sau ca infamii yuppie(tineri, urbani,
sofisticaţi), dar ne place să ne identificăm cu stilul care defineşte cel mai bine modul în
care vrem sa fim percepuţi. Puterea a ajuns acum să fie echivalată cu capacitatea de a
cheltui, pentru a găsi expresia unui stil de viaţă la care aspirăm.
Poate că una dintre cele mai mari creşteri, observabile într-o arie a pieţei de
consum, a fost în domeniul accesoriilor şi al industriei vestimentare bărbăteşti. Corpul
bărbătesc a fost tot mai folosit în cadrul campaniilor publicitare, nu numai prin
capacitatea sa funcţională, aşa cum era cazul în anii ’50 ci şi printr-una decorativă.
Bărbaţii nu mai sunt portretizaţi ca şi experţii tehnici care dau sfaturi femeilor legate de,
să zicem, maşina de spălat, ci sunt deasemenea în mijlocul preocupărilor stilului
publicitar. Cei în vârstă la fel ca şi cei tineri, îşi articulează acum identitatea prin
intermediul unui proces conştient şi selectiv de consum care implică haine, coafuri şi
decoraţii de corp. De la faimoasa reclamă a celor de la Levis’ în care Nick Kamen îşi
spăla hainele într-o spălătorie publică, până la magazine devotate ultimelor dispozitive
electronice, bărbaţii sunt în centrul unui proces în transformare, de consumerizare, în care
imaginea depăşeşte utilitatea. Chiar dacă noul bărbat al anilor ’80 a devenit acum
bărbatul comun al anilor 90, construcţia identităţii masculine este acum în mod necesar
un proces auto-conştient, jucăuş şi sexualizat, inimaginabil în deceniile la care John
Major făcea atât de nostalgic referinţă. Corpul este deasemenea obiectul unei construcţii
identitare, dar într-un mod mult mai permanent şi mai serios. Oportunitatea de a ne
modifica forma şi structura corpurilor noastre fizice prin intermediul operaţiilor estetice,
este acum pe larg promovată în magazinele de modă. Nasurile pot fi refăcute, ridurile
îndepărtate, fizionomia ridicată, grăsimea eliminată iar sânii măriţi sau reduşi. Corpul în
sine poate fi văzut ca un bun de consum, iar acesta este un proces disponibil şi promovat
atât femeilor cât şi bărbaţilor. Într-o lume competitivă nu este destul să fii obişnuit, toţi
fiind încurajaţi să ne apropiem de idealul perfecţiunii trupului tânăr pentru a ne adăuga,
nouă înşine valoare de piaţă.
O industrie imensă, răspândită în toată lumea, s-a dezvoltat, devotată să ne asiste
în responsabilitatea noastră de a ne întreţine corpurile. Sănătatea corpului a devenit
asociată cu aparenţa sa exterioară şi este posibil, să accepţi un număr enorm de produse şi
servicii care se bazează pe importanţa valorilor culturale ale tinereţii şi frumuseţii. În
acest context tinereţea şi frumuseţea sunt aliniate cu un corp zvelt, musculos şi într-o
condiţie fizică bună, tendinţă care este reprezentată de creşterea în popularitate a
programelor de dezvoltare musculară, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Efectul
acestei tendinţe este că îmbătrânirea corpului a devenit o sursă de anxietate, iar corpul
neîntreţinut şi supraponderal, o sursă de ruşine şi ridiculizare. Chiar dacă suntem
înconjuraţi de mesaje care promovează sănătatea, care ne îndeamnă să facem sport şi să
mâncăm alimentele „bune”, nevoia noastră de a atinge o formă fizică bună este legată atât
de dorinţa unei atractivităţi de suprafaţă cât şi de dimensiunea protectivă a promovării
sănătăţii.
Nu este o coincidenţă că managementul stilului nostru de viaţă se află la baza
procesului de promovare a sănătăţii. Suntem încurajaţi să credem că timpul nostru liber,
ar trebui să fie dedicat activităţilor care ne vor augmenta potenţialul unei longevităţi
sănătoase. Este la fel de important să fii capabil să demonstrezi şi să expui o asociere cu
atitudinea corectă, aşa cum este să participi efectiv. Deţinerea unei biciclete de teren şi a
unor pantaloni adecvaţi, conferă în mod imediat imaginea dorită de suprafaţă, asta
desigur dacă reuşeşti să ascunzi orice forme mai puţin estetice. În mod similar,
consumarea unor mâncăruri cu o valoare calorică scăzută, precum şi a altor alimente care
alcătuiesc o dietă sănătoasă dă o asigurare de reducere a riscului şi o întreţinere adecvată
a corpului, chiar dacă acestea sunt consumate în plus faţă de, mai degrabă decât în locul,
unor alimente proscrise. Se întâmplă adesea ca emfaza pusă pe întreţinerea corpului să fie
combinată cu celebrarea excesului şi a indulgenţei. Fragmentarea postmodernă se extinde
şi în cadrul obiceiurilor alimentare, unde mesaje contradictorii pot fi crezute şi urmate
simultan.
Ar putea părea că eforturile industriei publicitare sunt direcţionate în totalitate
către generaţia de nevoi false din fiecare dintre noi, dar una dintre marile calităţi ale
procesului de consumerism ţine de faptul că, este capabil să stăpânească şi să direcţioneze
nevoile noastre reale, chiar dacă bunurile şi serviciile oferite ne lasă cel mai adesea
frustraţi şi neîmpliniţi. Umanitatea şi-a dorit cu siguranţă, dintotdeauna, o mai bună
sănătate, o mai mare frumuseţe, împlinire sexuală şi longevitate. Problema este dacă
acestea sunt acum urmărite, în detrimentul unor alte aspecte mult mai substanţiale ale
vieţii. Este deasemenea important să reflectăm, asupra a ceea ce se întâmplă cu cei
excluşi dintr-o lume devotată valorizării aparenţelor de suprafaţă. La acest aspect ne vom
întoarce în cadrul concluziilor.

CÂTEVA ASPECTE TEORETICE NECESARE

Una dintre trăsăturile care reiese din discuţia de mai sus, este aceea că postmodernismul
pune accent pe importanţa stilului şi a aparenţei în dauna conţinutului. Construcţia unui
stil de viaţă personal prin intermediul folosirii serviciilor de consum dezirabile, are foarte
puţin de-a face cu utilitatea acestor bunuri şi foarte mult cu imaginea şi modul în care
sunt percepute de alţii. Acest argument a mai fost folosit în ceea ce priveşte
divertismentul şi artele. Mulţi teoreticieni au observat că distincţia dintre arta elitistă şi
cultura populară, a fost pierdută din cauza incertitudinii care acum înconjoară stabilirea
unor criterii clare, pentru judecarea valorii formelor culturale. Aceste este un aspect
dificil, dar din prisma unei perspective postmoderne, este posibil să considerăm că
Shakespeare nu este mai valoros decât Coronation Street. Cu siguranţă există autori
pentru care o asemenea afirmaţie ar fi absurdă, asta pentru că ei continuă să creadă în
standardele tradiţionale, prin care meritul literar este judecat şi care ar contracara orice
asalt asupra acestor standarde, printr-o amară şi ostilă dezbatere academică.
Există o legătură importantă aici cu una dintre caracteristicile fundamentale ale
majorităţii teoriilor postmoderne. Gânditorii majori au identificat cu toţii o temă comună
în scepticismul secolului XX faţă de, altădată, marile certitudini ale istoriei şi societăţii.
Nu mai acceptăm, necondiţionat, pretenţiile de cunoaştere şi adevăr ale marilor poveşti
care ne-au organizat cultura. Acestea includ religia, progresul modernismului, progresul
ştiinţei, precum şi teoriile politice absolute, cum este de exemplu marxismul.
Nu este întotdeauna uşor să surprinzi semnificaţia acestor idei abstracte pentru
viaţa de zi cu zi, dar ceea ce se află cu adevărat sub lupă, este, dacă mai e posibil să existe
consens asupra adevărului absolut. Auzim de multe ori, la radio sau televizor despre
disoluţia societăţii din cauza declinului valorilor comune. Politicienii marilor partide din
Regatul Unit vorbesc despre necesitatea de a restabilii un nucleu comun de convingeri,
pentru a reuşi să reunificăm societatea. Dintr-o perspectivă postmodernă acest lucru nu
are sens, pentru că politicienii îşi bazează afirmaţiile pe credinţa greşită în adevăruri
universale sau metanarative, aşa cum ar spune gânditorii postmoderni. Supremaţia
raţiunii vestice a fost contestată de-a lungul secolului XX, mai ales după declinul
imperiilor coloniale. Supoziţia explicită că ideile şi cultura lor reprezintă progresul
civilizaţiei, este una pe care nu o mai acceptăm. Este acum mult mai comun să admiţi că
nu putem spune că o societate sau o cultură este mai bună decât alta.
Gânditorii postmoderni arată de asemenea, fragmentarea experienţei precum şi
compresia timpului şi spaţiului ca şi trăsături definitorii ale sfârşitului de secol XX. Un
lucru unanim acceptat este faptul că schimbările în natura companiilor multinaţionale au
condus la globalizarea producţiei. Automobilele, de exemplu, pot fi asamblate în Anglia
folosind părţi care au fost produse în fabrici aflate în jurul lumii. Sistemele de
comunicaţie şi transport s-au dezvoltat, pentru a permite ca legăturile între ţări să apară
foarte rapid. Instituţiile financiare europene sunt capabile să transmită datele lor
electronic, pentru a fi procesate peste noapte pe Subcontinentul Indian, pregătite să revină
a doua zi pentru continuarea afacerilor.
Internetul ne permite să vizionăm în timp real evenimente care se petrec în cealaltă parte
a lumii.
Dacă în urmă cu patruzeci de ani vacanţele erau petrecute în Blackpool sau
Bournemouth, acum petrecerea acesteia în Florida, Caraibe sau Estul Îndepărtat este un
lucru lipsit de spectaculozitate. Este chiar posibil pentru cei mai aventuroşi, să exploreze
munţii Himalaia sau Antartica. O vizită la orice supermarket ne asigură posibilitatea de a
cumpăra alimente caracteristice oricărei culturi de pe glob, alimente care încă creşteau cu
două zile în urmă pe terenuri aflate de cealaltă parte a globului. Orice stradă mare din
Regatul Unit are restaurante şi reţele fast-food, care oferă produse culinare specifice
fiecărui continent. Toate aceste schimbări practice în oportunităţile noastre de a
experimenta lumea, semnifică faptul că aprecierea noastră conştientă asupra timpului şi
spaţiului fizic este comprimată, chiar dacă luăm ca şi punct de reper numai mijlocul
secolului XX.
În secţiunea următoare vom analiza implicaţiile acestor idei pentru experienţa
noastră legată de timp liber şi divertisment, dar înainte să facem asta, trebuie să luăm
succint în considerare ideile unui teoretician particular al postmodernismului – Jean
Baudrillard.
Baudrillard este asociat, poate mai mult decât orice alt scriitor cu implicaţiile
culturale ale postmodernismului. Scrierile sale timpurii sunt dedicate unei critici neo-
marxiste a consumului în societăţile capitaliste. Oricum, el ajunge mai târziu să critice
orice teorie, ca de exemplu psihanaliza, marxismul, structuralismul, toate cele care
depind de identificarea în spatele aparenţelor exterioare, a unui adevăr de bază sau a unei
esenţe. Baudrillard este puternic influenţat de o tradiţie a şcolii filozofice franceze,
numită semiotică. Acest lucru îl conduce la analiza modului în care noi înţelegem
semnele şi simbolurile în cultura noastră, semiotica fiind ştiinţa sistemelor de semne care
includ limba, codurile vizuale sau sociale.
Baza acestei tradiţii este dată de ideea că înţelegem lumea din jurul nostru
asociind semne şi simboluri cu obiecte şi idei, care sunt numiţi referenţi. Baudrillard a
conturat patru faze ale modului în care semnele relaţionează cu referenţii lor, numind
această relaţie simulare. Acest lucru poate fi ilustrat în relaţie cu crearea de imagini. În
timp ce în perioada medievală imaginea era o reflecţie simplă a realităţii, în perioada
Renaşterii aceasta semnifica munca creativă şi individuală a unui singur artist.
Semnul(motivul, simbolul) a fost emancipat şi deschis interpretărilor artistice; cel mai
important; era unic şi nu putea fi reprodus în aceeaşi formă. Există o singură „Mona
Lisa”.
El ne îndreaptă apoi atenţia către Revoluţia Industrială şi emergenţa proceselor de
producţie, care permit manufacturarea de copii nelimitate ale aceluiaşi artefact. În
termeni de imagine, aparatul de fotografiat asigură cel mai bun exemplu al acestui lucru.
Nu există un original al imaginii fotografice deşi se referă la o realitatea exterioară. În
cele din urmă el sugerează că odată cu începutul postmodernismului, am intrat în era
hiperrealităţii, în care semnele există doar pentru ele însele. Simbolurile reprezintă
realitatea, iar imaginarul şi realul au devenit confuze. Acest lucru poate fi cel mai bine
exemplificat în relaţie cu imaginarul videoclipurilor pop, în care timpul şi locul sunt
dificil de identificat şi în care, un amestec de stiluri şi referinţe sunt mixate împreună,
cicălindu-ne, dar fără să depindă de cunoaşterea noastră anterioară a unor artişti.
Referinţe ludice la stiluri muzicale mai timpurii, cum au fost cei de la Kinks sau Rolling
Stones, se află la baza formaţiilor de succes cum sunt Blur şi Ocean Colour Scene, în
timp ce formaţii precum Kula Shaker şi Apache Indian amestecă un mix eclectic de stiluri
culturale şi muzicale, incluzând aici pe cel asiatic, european sau afro-caraibean. În mod
similar, în urmărirea noastră a unei identităţi sănătoase, bicicleta de fitness sau alte
aparate de acest gen, au ajuns să aibă un loc al lor. Asemenea „ajutoare” depind de
înţelegerea noastră a adevăratului proces de ciclism, dar folosinţa lor a evoluat în
activităţi independente cu o realitate proprie. La baza acestei serii de observaţii, se află o
caracteristică centrală a gândirii postmoderne. Imaginile şi artefactele culturale nu se mai
referă la o singură realitate ci au devenit realităţi în sine.

POSTMODERNISM, ORAŞE ŞI TIMP LIBER


Am menţionat mai devreme că una dintre trăsăturile analizei postmoderne, este ideea
potrivit căreia a apărut o sciziune în distincţia dintre artă elitistă şi cultura populară.
Aceasta nu este o observaţie nouă, iar acum mai bine de 60 de ani, criticii culturii de
masă şi-au exprimat temerea faţă de subminarea culturii elitiste, de către exploatarea
comercială a gustului de masă, distincţia majoră între aceşti scriitori şi criticii
contemporani postmoderni, este că ultimii celebrează aceste evoluţii. Una dintre
afirmaţiile făcute de scriitorii care sunt optimişti în legătură cu schimbările postmoderne,
este că procesul în sine democratizează, într-o manieră lipsită de clase, iar acest aspect va
forma baza secţiunii de final a studiului. Acum ne vom apleca asupra impactului
schimbării postmoderne, în ceea ce priveşte timpul liber şi a spaţiilor urbane în care trăim
şi muncim.
Punctul de pornire, pentru mare parte din dezbaterea legată de aspectele
postmodernismului în secolul XX, a fost reprezentat de arhitectură. S-a sugerat chiar, că
tranziţia de la modern la era post-modernului a fost la ora 3.32pm în data de 15 iulie
1972. Acesta a fost momentul în care mult-aclamatul exemplu de locuinţe moderne –
complexul Pruitt-Igoe din Saint Louis – a fost demolat pentru că era considerat inadecvat
locuirii umane chiar şi de cei foarte săraci. Arhitectura modernă a fost caracterizată de
principiile unor arhitecţi precum Le Corbusier, a cărui influenţă a fost cea mai
proeminentă în anii ’20, chiar dacă ideile sale sunt exemplificate de blocurile înalte care
au ajuns să ne domine oraşele în anii ’60.
Majoritatea arhitecţilor – la fel ca şi pictorii şi scriitorii modernişti în domeniile
lor de activitate – au respins toate formele anterioare şi au insistat asupra faptului, că atât
formele tradiţionale cât şi cele clasice de arhitectură ar trebui înlocuite, cu clădiri bazate
pe principii raţionale şi universale. În practică, aceste idei au luat forma unei evidenţieri a
unui design funcţional plan, cel mai adesea sub forma betonului şi a sticlei. Clădirea era
decontextualizată şi universalizată. Centrele oraşelor erau aplatizate, pentru a fi înlocuite
peste tot în lume de clădiri care arătau la fel. Acest a fost metanarativul modernismului.
Prin contrast, clădirile postmoderne şi ambientul urban postmodern sunt
caracterizate de o sensibilitate faţă de context şi o atitudine ludică auto-conştientă, în care
diferite stiluri şi referinţe la o serie de perioade istorice sunt amestecate, într-un mod
ironic şi eclectic. La aceasta se adaugă o atenţie caracteristică acordată aparenţei în dauna
substanţei şi a scopului. Conţine un amestec deliberat de vernacular şi trăsături clasice, ca
parte a unui proces unde cultura populară şi cea elitistă primesc un statut egal. În multe
dintre oraşele noastre, străzile pavate distruse în anii ’60, sunt acum înlocuite şi decorate
cu reproduceri de felinare din fibră de sticlă, într-o încercare de a evoca trecutul.
Într-un mod asemănător Metro Centre din Gateshead (nord-estul Angliei) are zone
comerciale care sunt decorate astfel încât, să ne asigure o experienţă pastişă. În satul
mediteranean, de exemplu, poţi să mănânci specialităţi italieneşti într-o trattoria
(restaurant specific)italienească sau calmar într-un bar tapas spaniol, totul fiind
împodobit cu beculeţe sclipitoare, al căror scop este să ne amintească de acele nopţi de
vară toride şi mai ales atât de mult dorite. Dacă eşti cumva copleşit de această atmosferă,
atunci agenţi de turism stau la dispoziţie în locuri bine alese pentru a completa
experienţa. Chiar după colţ poţi intra într-o lume dickensiană de străzi pavate, felinare şi
magazine cu ferestre cu geamuri mici, unde poţi mânca brioşe şi bomboane cu mentă.
Foarte mulţi teoreticieni, inclusiv Baudrillard, au indicat parcurile tematice şi în special
Disneyland, drept exemple de spaţii postmoderne de divertisment. Oricum, trebuie să le
vizităm. În centrele comerciale tematice crearea ludică de realităţi alternative, ne este
prezentată ca şi o parte a unei experienţe comerciale de zi cu zi. O trăsătură unică a
secolului XX, a reprezentat-o expansiunea şi proliferarea mijloacelor de comunicare
electronică, care ne umplu lumea cu o confuzie de sunete şi imagini, lucru inimaginabil
acum un secol. Simpla existenţă a unei cantităţi atât de mare de informaţie aflată în
competiţie, înseamnă că răstimpul atenţiei noastre este scurtat şi că potenţialul pentru un
narativ continuu este subminat. În schimb amestecăm şi potrivim stiluri şi genuri, creând
un mixaj eclectic de experienţe trăite pe termen scurt. Acest lucru este exemplificat de
numărul tot mai mare de canale de televiziune, la nivel global, ce pot fi parcurse folosind
doar telecomanda. Televiziunea devine ca o revistă în care trecem de la pagină la pagină,
cel mai adesea uitându-ne doar la imagini, câteodată parcurgând anumite secţiuni, dar
rareori un articol sau un program de la cap la coadă.
Dimensiunea discontinuităţii este şi mai evidentă în dezvoltarea CD-ROM-ului.
Deşi este posibil să întrerupi fluxul linear al televiziunii, programele sunt făcute să fie
urmărite în totalitate. Chiar şi video-ul asigură un mod mai rapid de a muta experienţa
temporală, dar aceasta oricum rămâne per ansamblu, lineară. Materialele cum sunt
Encarta sau Cinemania, având la baza CD-ROM-ul, ne permit să facem o serie infinită de
conexiuni potenţiale, creând propriile noastre secvenţe şi tipare, lipsite de constrângerile
unor scenarii date sau a unor argumente. Aceasta este cu adevărat o experienţă
postmodernă, în cadrul căreia timpul şi conţinutul sunt separate, iar narativul este
controlat de spectator şi se află întotdeauna la timpul prezent.
Au existat o serie de exemple recente de programe de televiziune despre care s-a
spus că au reflectat cultura postmodernă. Poate că cel mai citat este Twin Peaks care, la
fel ca şi filmele destinate cinemaului, aparţinând lui David Lynch, este caracterizat de
fracturarea relaţiilor temporale şi spaţiale şi de elemente de parodie şi pastişă. Twin Peaks
este notabil pentru faptul că întregul serial, este centrat în jurul unei crime care a avut loc
înainte ca acţiunea să înceapă. Se vorbeşte despre ea şi frânturi ale ei apar sub forma unor
amintiri scurte, dar crima în sine nu este niciodată descrisă. Lynch a ales în schimb să
facă un film pentru cinema care descria elementele pe care serialul era bazat, dar numai
după ce serialul urma să se termine. Este încă discutabil dacă acest film avea o viaţă a lui,
sau dacă depindea pentru înţelegerea şi coerenţa sa de cunoaşterea serialului de
televiziune. Cu siguranţă semnificaţia programelor de televiziune era mai bogată dacă
referinţele constante la alte stiluri de televiziune şi seriale ar fi fost apreciate. Chiar s-a
afirmat că programele erau la fel de mult despre televiziune ca un medium, cât erau
despre scenariu, exemplificând emfază postmodernă a suprafeţei şi a jocului.
Este posibil să dăm multe alte exemple, despre dimensiunea caracteristicilor
postmodernităţii ce pot fi observate în cinema, televiziune şi publicitate. Filmele lui
Quentin Tarantino, în special Pulp Fiction şi reclamele de televiziune, cum sunt
campaniile publicitare de la Guinness, toate conţin elementele care au fost discutate până
acum în acest capitol. Este clar faptul că a există o schimbare majoră în câmpul
reprezentării şi a modului în care semnele şi simbolurile ne sunt prezentate. În esenţă nu
mai este posibil să fim naivi în modul în care înţelegem cultura. Pentru că aceasta este
caracterizată, cel mai adesea, de o ironie conştientă, care scoate clar în evidenţă diferenţa
dintre modern şi postmodern.

CONCLUZIE

Pe scurt acest eseu a examinat două teme centrale şi înrudite. În primul rând, dimensiunea
până la care activităţile noastre ca şi consumatori, ne defineşte identităţile noastre în
lumea contemporană, iar în al doilea rând, impactul postmodernismului asupra vieţii
cotidiene. În particular, discuţia a identificat o schimbare de la substanţă la stil şi a
sugerat că certitudinile şi metanarativele erei moderne nu mai sunt sustenabile.
Dacă, aşa cum s-a afirmat în lumea postmodernă dictonul de bază este: Cumpăr
deci exist (I shop therefore I am), trebuie să reflectăm asupra întrebării, ce se întâmplă cu
aceia care nu pot cumpăra şi sunt aşadar excluşi de la baza identităţii sociale. Acest lucru
este cu atât mai important, cu cât vechile principii ale statului social sunt contestate de
noile valori ale consumerismului. În această lume nouă, pensiile, asigurările de sănătate şi
suportul social se mută din responsabilitatea statului în responsabilitatea individului.
Dintr-o perspectivă materialistă, capacitatea noastră de a consuma aceste servicii
construieşte mai mult decât identitate, afectează bazele fizice ale vieţii zilnice.
Criticii perspectivei postmoderne au indicat faptul că aceasta poate conduce la o
emfază neprincipială asupra gratificării personale şi individuale, pe seama
responsabilităţii noastre faţă de ceilalţi. Pentru unii teoreticieni aceasta reprezintă
economia de piaţă capitalistă, dusă la concluzia sa logică. Pentru alţii, ideile postmoderne
sunt democratice, şi este argumentat faptul că disoluţia vechilor bariere de clasă şi a
fortăreţelor culturii elitiste, ne dau tuturor oportunităţi mai mari pentru o participare
socială totală.
Aş dori să închei această secţiune cu un citat aparţinând sociologului Zygmund
Bauman. În lucrările sale recente, el a explorat tensiunea dintre recunoaşterea realităţii
schimbării postmoderne şi acceptarea faptului că aceasta a dus la excluderea multora de
la o participare majoră şi activă în societate. Acest extract este luat din cartea sa
Freedom, publicată în anul 1988.

Pentru cei mai mulţi dintre membri societăţii contemporane, libertatea


individuală, dacă ea este disponibilă, vine sub forma libertăţii de consum, cu
toate atributele sale agreabile sau mai puţin apetisante. Odată ce libertatea de
consum a avut grijă de preocupările individuale, sau de integrare socială şi
reproducere sistematică(iar libertatea de consum chiar le acoperă pe toate trei),
presiunea coercitivă a birocraţiei politice poate să răsufle uşurată, explozivitatea
politică trecută, a ideilor şi a practicilor culturale este dezamorsată şi o pluralitate
de stiluri de viaţă, politici, viziuni morale şi estetice se poate dezvolta în linişte.
Paradoxul este desigur, că o asemenea libertate de expresie, nu supune în nici un
fel sistemul sau organizarea politică, unui control din partea celora ale căror vieţi
le determină. Libertatea de consum şi de exprimare nu interferează cu politicul,
atâta vreme cât acestea rămân ineficiente din punct de vedere politic.