Metabolismul

aminoacizilor
 Sunt substanţe macromoleculare organice
azotate, de natură polipeptidică, cu marcată
varietate structurală şi cu specificitate de
specie şi de organ.
Funcţii:
– Rol structural – intră în constituţia oaselor,
tendoanelor, pielii, unghiilor, părului, membranelor
celulare, organitelor celulare
– Rol funcţional
Miozina şi actina realizează contracţia musculară
Enzimele reprezintă catalizatori (pepsina, amilaza)
Imunoglobulinele au rol în apărare
Proteine transportor
Unii hormoni (insulina)
Factori de tezaurizare a caracterelor genetice
– Rol energetic (datorită aminoacizilor din constituţie)
Compoziţie chimică (vizând principalele elemente
chimice)
– C = 50-55%
– O = 20-23%
– H = 6-8%
– N = 15-17%
– S = 0-4%
Clasificare (după criteriul compoziţiei chimice)
– Proteine simple (holoproteine) – constituite doar din
aminoacizi
– Proteine complexe (heteroproteine) – sunt constituite dintr-o
componentă proteică simplă şi o componentă neproteică
(grup prostetic) – metalo-, fosfo-, glico-, lipo-, cromo- şi
nucleoproteine

Concentraţia proteinelor în plasmă este de 6-8 g / 100

ml.
2. Digestia proteinelor şi absorbţia aminoacizilor
Proteinele alimentare sunt hidrolizate în tubul digestiv
până la eliberarea AA din constituţie, aceste molecule
putând fi absorbite prin mucoasa intestinală. Această
reacţie de hidroliză este catalizată de enzime.

Enzime gastrice:
– Pepsina – produsă de mucoasa gastrică sub formă de
pepsinogen este activată prin intermediul HCl sau
autocatalitic; efectul acţiunii constă din desfacerea legăturilor
peptidice realizată cu participarea grupării aminice a unei
TYR sau PHE.
– Gastricsina – este asociată pepsinei; la adult reprezintă 1/3
– ½ din activitatea peptidică gastrică, iar la sugar aproape
integral.
– Chimozina (labfermentul) există doar la sugar şi determină
coagularea laptelui, prin aceasta întârziindu-se evacuarea
acestuia din stomac.
Enzime cu acţiune în intestin:
– Tripsina – este o endopeptidază pancreatică; este produsă
ca tripsinogen (inactiv), care se activează sub acţiunea unei
peptidaze specifice (enterokinaza); efectul acţiunii sale
constă în desfacerea legăturilor peptidice realizate cu
participarea grupării carboxil a unei LIZ sau ARG.
– Chimotripsina – este o endopeptidază pancreatică; efectul
acţiunii constă în desfacerea legăturilor peptidice în care
gruparea carboxil aparţine unor AA ca: PHE, TYR, TRP.
– Elastaza – este o endopeptidază pancreatică produsă sub
formă de proelastază care se activează în lumenul intestinal
sub acţiunea tripsinei; efectul acţiunii constă din liza
legăturilor peptidice din proteine ca elastinele.
– Amino şi dipeptidazele din intestin
Absorbţia AA se realizează la nivelul intestinului
subţire, AA absorbiţi fiind vehiculaţi prin sângele venei
porte la ficat.
O parte dintre AA sunt reţinuţi aici, în vederea
reînnoirii proteinelor locale, iar o parte trec în circulaţia
sistemică.
Mecanismul absorbţiei AA este dublu:
– transport pasiv,
– prin difuziune şi transport activ, cu participarea unor
transportori specifici.
Trecerea AA din mediul extracelular în celule este, de
asemenea, un proces activ, concentraţia intracelulară
a AA fiind de 10 ori mai mare decât cea extracelulară.
3. Mecanismul general de catabolizare al AA
3.1. Decarboxilarea AA

Degradarea AA prin decarboxilare are o semnificaţie

de ordin calitativ, datorită substanţelor rezultate, care
sunt de regulă produşi biologici foarte activi.
Decarboxilarea AA se realizează enzimatic, iar
rezultatul este o amină primară. Aminele rezultate sunt
denumite generic amine biogene.
Ex: din TYR rezultă tiramina (hormon tisular),
dopamina, noradrenalina, adrenalina (catecolamine).
3.2. Dezaminarea AA

Reprezintă principala cale de catabolizarea a AA.

Mecanismul dezaminării AA este, în principal, cel al dezaminării
oxidative.
Procesul se desfăşoară sub acţiunea unor enzime de oxido-
reducere, fiind cunoscută existenţa la diverse specii a mai
multor amino-acid-oxidaze, flavinice sau pirimidinice.
Dezaminarea AA conduce la un schelet hidrocarbonat şi anume
– un cetoacid, corespunzător AA degradat şi la amoniac.
În cadrul acestei transformări, un rol aparte îi revine glutamat-
dehidrogenazei, oxidază NAD+ dependentă, care posedă o
activitate şi o specificitate de substrat remarcabilă şi care este
bine reprezentată în aproape toate ţesuturile, la mamifere.
Glutamat-dehidrogenaza obţinută din ficat s-a dovedit a fi o
enzimă reglată alosteric, ATP, GTP şi NADH fiind factori
alosterici negativi, iar ADP fiind factor pozitiv.

Activitatea glutamat-dehidrogenazei este reversibilă şi joacă un

rol foarte important în catabolismul general al AA, dar şi în
biosinteza lor, în cadrul unei acţiuni cuplate cu cea a
transaminazelor.

La mamifere au fost evidenţiate 2 transaminaze:

– alanin-transaminaza – care asigură degradarea acidului
piruvic, cu formarea alaninei, pe seama a diverşi AA, cu
eliberarea cetoacidului corespunzător, precum şi reacţia
inversă –
– glutamat-transaminaza, care asigură transaminarea acidului
α-cetoglutaric, cu formarea glutamatului, de asemenea, pe
seama a diverşi AA, precum şi reacţia inversă.
3.2.1. Degradarea scheletului hidrocarbonatat

Cetoacidul corespunzător AA-ului dezaminat este reutilizabil,

dar mai ales este utilizat ca substrat direct sau indirect în
procese energogene cunoscute.

Unii cetoacizi sunt intermediari ai unor căi de degradare a

glucozei sau de transformare gluconeogenetică sau evoluează
la asemenea intermediari în urma unor transformări particulare.
AA din care provin aceşti cetoacizi se numesc AA
glucoplastici (glucoformatori).

Alţi cetoacizi evoluează spre acetil-CoA, intermediar al

degradării (şi sintezei) acizilor graşi sau la acetoactat. În acest
caz, vorbim de AA cetoplastici (cetogeni).
3.2.2. Metabolismul amoniacului
Amoniacul este o substanţă toxică (mai ales neurotoxică), chiar
şi la concentraţii sanguine mici); intoxicaţia cu amoniac se
manifestă prin tremor, pronunţia ştearsă a cuvintelor, vedere
estompată, iar în cazuri grave, comă şi exitus.
Simptomele intoxicaţiei cu amoniac se întâlnesc în coma
hepatică.
În 24 de ore, urina elimină circa 30-50 mmoli amoniac şi 300-
600 mmoli uree.
Concentraţia de amoniac în plasmă este foarte redusă –
aproximativ 0,06 mol / l în vena portă.
În organism, principala sursă de amoniac este dezaminarea
AA.
Se mai generează cantităţi de amoniac prin catabolismul
nucleotidelor, oxidarea aminelor şi prin descompunerea ureei.
Mecanismul prin intermediul căruia ureea este
eliminată din organism este reprezentat de şirul de
reacţii prin care amoniacul este transformat în uree,
substanţă cu toxicitate mai redusă şi care se elimină
uşor.
Zilnic, se realizează circa 0,3-0,6 moli uree.
Acest mecanism poartă numele de ureogeneză şi este
specific celulei hepatice, procesul desfăşurându-se
parţial în mitocondrii şi apoi în citoplasmă.
Ureea obţinută în ficat este transportată pe cale
sanguină la rinichi de unde este eliminată.
Ureea se mai poate elimina în cantităţi mici prin
glandele sudoripare şi intestinal.
Ureogeneza se realizează în cadrul unui şir de 5
reacţii cuplate.
Cantitatea de uree prezentă în sânge, la un moment
dat este determinată conform celor văzute, pe de o
parte de intensitatea catabolismului proteic şi a
procesului ureogenetic consecutiv, iar pe de altă parte
de intensitatea eliminării renale a substanţei.

Concentraţia sanguină a ureei este determinată de

acţiunea opusă a acestor factori principali.

Concentraţia ureei în sânge este, în mod normal, de

20-40 mg / 100 ml.

Creşterea concentraţiei sanguine a ureei este

interpretată, în rutina clinică, ca semn al insuficienţei
renale.
Defecte enzimatice în
ciclul ureogenetic

Enzima afectată Numele defectului Metabolitul acumulat

Ornitil-carbamil-
Hiperamoniemie tip I Amoniac
transferaza

Carbamil-fosfat
Hiperamoniemie tip II Amoniac
sintetaza

Arginin-succinat
Citrulinemia Amoniac si citrulină
sintetaza

Amoniac
Arginino-succinaza Arginin-succinaturie
şi arginiosuccinat

Arginaza Hiperargininemia Amoniac şi arginină

4. Particularităţi tisulare în catabolismul AA şi
transferul de AA în principalele teritorii tisulare

Ficatul este organul principal al catabolismului AA datorită

posibilităţii realizării aici a tuturor căilor catabolice:
– Dezaminare oxidativă
– Utilizarea scheletului hidrocarbonat
– Ureogeneza
– Aminarea reductivă a α-cetoglutaratului
– Sinteza glutaminei
Există şi ţesuturi care prezintă particularităţi de
dezaminare a AA:
– Ţesutul muscular  este sediul unei puternice
dezaminări de AA, în condiţiile proteolizei stimulate
în perioada de aport caloric insuficient, fiind în
interrelaţie cu funcţia ureogenetică a ficatului
– Ţesutul renal  este caracterizat printr-o
concentraţie mare a glutaminsintetazei
mitocondriale şi este un important consumator de
glutamină, realizând amoniogeneza renală, cu rol
important în echilibrul acido-bazic
– Ţesutul intestinal, ţesutul muscular şi ficatul  rol în
aprovizionarea ţesutului cerebral în AA cu catenă
ramificată
Interrelaţii tisulare privind metabolizarea AA în starea
postprandială precoce

Imediat după ingestia unui prânz bogat în proteine, concentraţia

sporită a AA în sângele venei porte se realizează în proporţie
de aproximativ 20% prin AA cu catenă ramificată (VAL, LEU,
ILE).
Astfel, sângele posthepatic are un conţinut de AA format în
proporţie de 60% din AA cu catenă ramificată (în prima oră
după prânzul proteic, 50% din aceşti AA şi în 3 ore – 90-100%
sunt preluaţi preponderent de către musculatură).
În această etapă, AA sunt parţial catabolizaţi, prin
transaminarea operată asupra unui piruvat ( cu formare de
ALA). ALA şi GLN elaborate aici ajung prin intermediul
circulaţiei la ficat (ALA) şi la ţesutul renal şi la cel intestinal
(GLN). GLN este convertită parţial în ALA şi revine la ficat pe
cale sanguină.
O parte din AA ramificaţi ajung în ţesutul cerebral.
Interrelaţii tisulare privind metabolizarea AA în starea
postprandială tardivă
Concentraţia AA în plasmă exprimă raportul ce există, în
această fază a metabolismului, între eliberarea tisulară a AA şi
utilizarea lor în diverse ţesuturi.
Rolul principal în această fază este jucat de ficat şi
musculatură.
Ţesutul muscular, poate reprezenta, în stare de foame, sediul
unei intense proteolize, dar majoritatea AA eliberaţi (peste 50%)
sunt reprezentaţi de GLN şi ALA, formaţi ca urmare a
dezaminărilor operate aici şi a activităţii glutaminsintetazei,
respectiv a transaminazei GPT.
ALA este preluată predominant hepatic şi prelucrată prin
transaminare, cu posibilităţi de evoluţie gluconeogenetică.
Amoniacul eliberat prin dezaminarea GLU poate fi uşor preluat
de procesul ureogenetic.
Teritoriul splanhnic şi ţesutul renal preiau mai ales GLN, cu
prelucrare la ALA, respectiv SER, precum şi pentru susţinerea
amoniogenezei renale.
ALA şi SER se prelucrează apoi hepatic.
Ţesutul muscular mai eliberează în proporţie importantă AA cu
catenă ramificată, care se preiau cu precădere în ţesutul
cerebral, cu rol energogen.
5. Biosinteza AA
Zece (GLU, ALA, ASP, GLN, ASN, SER, GLI, PRO,
CIS, TIR) din cei 20 de AA proteinogeni pot fi
sintetizaţi în organismul animal (inclusiv la om),
constituind grupul AA sintetizabil (neesenţiali din punct
de vedere al aportului alimentar)

Opt (MET, TRE, LIZ, ILE, LEU, VAL, PHE, TRP) sunt
nesintetizabili şi de aceea aportul lor alimentar este
esenţial

Doi (ARG şi HIS) sunt sintetizabili, dar în cantităţi

limitate, în perioada marilor necesităţi ale organismului
(perioada de creştere, lactaţie), aportul lor fiind deci
relativ esenţial.
Biosinteza AA neesenţiali (din punct de vedere
nutriţional) este condiţionată, direct sau indirect de
existenţa GLU (excepţie de la această regulă făcând
TIR).
GLU este precursor, sub acţiunea transaminazelor, al
transferului grupării –NH2 asupra unui α-cetoacid
(derivat din metabolismul glucidic sau lipidic), ceea ce
duce la formarea unora dintre AA sintetizabili – ALA,
ASP, SER.
De la aceştia din urmă, prin transformări relativ simple,
derivă ASN, GLN, GLI, iar prin participarea unor AA
esenţiali derivă MET (CIS).
GLU poate suferi şi transformări privind lanţul său
hidrocarbonat – PRO.
În cazul Tir, aceasta derivă direct dintr-un AA esenţial
– PHE, printr-o reacţie de hidroxilare.
Tabel 1. Biosinteza AA, cu
indicarea moleculei precursor a
AA sintetizat

Nr. crt. AA Molecula de origine pentru schelet

1 GLU α-cetoglutarat
2 ALA Piruvat
3 ASP Oxalacetat
4 ASN ASP
5 GLN GLU
6 SER 3P-glicerat
7 GLI Glicoxilat; SER
8 PRO GLU
9 CIS SER (MET)
10 TIR PHE
11 ARG GLU
12 HIS P-ribozil-PP
Metabolismul şi rolul particular al AA mai importanţi, semnificaţii
medicale

1. Glicocolul (GLI)
Este un AA neesenţial, biosinteza sa realizându-se în ţesuturile animale
Catabolismul său este determinat de intervenţia unei D-AA-oxidaze, cu
formare de glicoxilat, care se catabolizează pe mai multe căi, dintre care
mai importante sunt, din punct de vedere al defectelor metabolice ce se pot
constitui: oxidarea la oxalat, condensarea cu α-cetoglutaratul, reducerea la
acid glicocolic
Rolul:
– Constituent al proteinelor
– Sinteze importante: biosinteza porfirinelor, a purinelor, a creatinei, a
glutationului
– Participant în reacţii de conjugare cu eliminare biliară (acid glicocolic)
sau în urină (acid hipuric)
Defecte în metabolismul GLI:
– Oxaloză – independent de aportul de oxalat alimentar, se generează
cantităţi crescute de oxalat, care se elimină urinar, cu depuneri de oxalat
de Ca în ţesutul renal şi în căile urinare – calculoza oxalică. Sunt
cunoscute 2 variante: oxaloza 1 (deficit în condensarea glicoxilatului cu
α-cetoglutarat) şi oxaloza 2 (defect privind reducerea la glicolat)
2. Alanina (ALA)  AA neesenţial, intens angrenat în reacţii de
transaminare (GPT) se remarcă şi ca formă intermediară de
transport sanguin.

3. Serina (SER)  are rol în catabolizarea la piruvat, în

constituirea glicerofosfolipidelor şi sfingozinei, este precursor
pentru GLI sau CIS.

4. Acidul glutamic (GLU)  are un rol general în metabolismul

AA, putându-se transforma în α-cetoglutarat, intervine în
reglarea ciclului citric; este precursor al unor AA (PRO, orinitină,
ARG, GLN), precum şi de acid gamaaminobutiric (substanţă cu
rol important în creier); se poate gama-carboxila, în prezenţa
vitaminei K, fenomen de importanţă hotărâtoare în realizarea
protrombinei funcţionale.

5. Glutamina (GLN)  rol esenţial în metabolismul amoniacului,

sinteza ureei, sinteza nucleotidelor purinice şi pirimidinice,
sinteza aminoglucidelor, în amoniogeneza renală.
6. Acidul aspartic (ASP)  biosinteza ureei, a ASN, a
nucleotidelor purinice şi pirimidinice, dezaminarea prin ciclul
purinnucleotidelor

7. Asparagina (ASN)  prezintă rol mai net în regnul vegetal.

8. Cisteina (CIS)  Un defect înnăscut de metabolism este

cistinuria congenitală (caracterizată prin eliminarea urinară
intensă a CIS, dar şi a LIZ, ARG, ORN, ca un defect de grup,
de resorbţie tubulară renală a acestor AA), concomitent
existând şi un defect de absorbţie intestinală a aceloraşi AA.
Singura consecinţă mai gravă a cistinuriei este posibilitatea
constituirii unor calculi de cistină în căile urinare. Un alt defect
de metabolism al CIS este cistinoza (defect ereditar), ce
evoluează cu o pierdere generală de AA în urină, spre exitus, în
primul an de viaţă, prin insuficienţă renală.
9. Prolina (PRO)  are rol deosebit în constituirea colagenului,
foarte bogat în prolină şi hidroxiprolină. Un defect de
metabolism este reprezentat de hiperprolinemie şi se datorează
unui defect enzimatic care limitează catabolismul prolinei şi
hidroxiprolinei.

10. Aginina (ARG)  este un AA sintetizabil în cantităţi limitate,

fiind un AA relativ esenţial şi sintetizat cu precursor GLU.
Participă în ciclul ureogenetic, funcţionează ca precursor în
sinteza de PRO, în sinteza creatinei în ţesutul muscular.
Creatina se elimină sub formă anhidrizată în mediul interstiţial,
apare în plasmă şi se elimină urinar, fiind un bun indicator al
funcţiei renale satisfăcătoare.

11. Histidina (HIS)  sunt cunoscute 2 defecte înnăscute de

metabolism: imidazolaciduria (cu instalarea unor manifestări
neurologice, cu eliminarea de carnozină, anserină, HIS, metil-
HIS) şi histidinemia (intervine transaminarea HIS, cu apariţia în
urină a imidazolpiruvatului, imidazolacetatului şi
imidazollactatului, alături de HIS ce se acumulează sanguin,
coexistând şi un retard în dezvoltarea psihică).
12. Treonina (TRE)  sintetizat de plante, microorganisme,
precursor fiind ASP.

13. Metionina (MET)  este un AA esenţial, sintetizat de către

bacterii, precursor fiind ASP. Intră în constituţia unor proteine,
dar are şi o marcată semnificaţie funcţională, prin faptul că este
donor de metil.

14. Triptofanul (TRP)  este un AA esenţial, sintetizat de

microorganisme, precursor fiind riboza-5-P. Este prezent în
proteine, reprezentând cam 1-2% din AA constituenţi. Lipseşte
din constituţia colagenului sau a insulinei. Triptofanul are
semnificaţia unei provitamine PP. În cazul în care aportul de
TRP este satisfăcător, transformarea în proporţie de numai 1%
a TRP de aport zilnic (aproximativ 1 g pentru un organism de
70 kg) poate acoperi necesarul zilnic de acid nicotinic. Carenţa
de vitamina B6 poate fi evidenţiată şi prin încărcarea cu TRP.
Un defect înnăscut de metabolism al TRP constă în defectul de
absorbţie intestinală şi de reabsorbţie renală a AA (BOALA
HARTNUP). Se instalează carenţa de TRP, cu manifestarea
simptomatologiei pelagrei.
15. Fenilalanina (PHE)  este un AA esenţial, produs de
microorganisme, având ca precursori intermediari ai căii
pentozofosfaţilor (riboză 5-P eritroză 4-P), alături de tirozină
(AA neesenţial, format din PHE). Sunt cunoscute mai multe
defecte înnăscute de metabolism privind PHE şi TIR:
– Fenilcetonuria  cel mai important defect înnăscut al metabolismului AA. Cauza
constă în activitatea redusă (sau nulă) a PHE-hidroxilazei; în acest fel TIR devine
AA esenţial, iar PHE prezintă catabolism propriu. În sânge şi urină apar fenil-
lactat, fenil-acetat, fenil-piruvat. Fenilcetonuria (oligofrenia sau idioţia
fenilpiruvică) este caracterizată prin defecte ale dezvoltării nervoase, datorită, în
primul rând, acţiunii toxice a produşilor de catabolism anormal asupra sintezei de
mielină în oligodendrocite. Instituirea unui regim alimentar ce limitează aportul de
PHE cupează evoluţia , iar dacă aceasta se realizează precoce, instalarea
deficitului cerebral major se poate evita.
– Alcaptonuria  defect genetic mai rar, determinat printr-un deficit în activitatea
dioxigenazei ce asigură degradarea acidului homogentizinic. Acesta se
acumulează, apare în urină şi aici se oxidează la alcapton, substanţă pigmentată
ce colorează urina în negru; de asemenea, este posibilă şi acumularea
substanţei în cartilaje  ocronoza.
– Albinismul  defectul genetic priveşte fenoloxidaza melanocitelor, cu absenţa
formării de melanină.
– Tirozinoza  se datorează unor deficienţe în formarea acidului homogentizinic,
cu acumularea precursorilor
16. Lizina (LIZ)  AA esenţial, sintetizat de microorganisme şi de
unele plante, având ca precursor fie α-ceto-butirat, fie ASP. Îi
revine un rol aparte în structura unor proteine.

17. Valina (VAL), Leucina (Leu) şi Izoleucina (ILE)  sunt trei

AA esenţiali, a căror caracteristică este lanţul hidrocarbonat
ramificat. Un defect metabolic comun celor trei AA este
cetoaciduria, coexistând tulburări neurologice grave, cu evoluţie
mortală în primul an de viaţă, dacă nu se instituie un regim
alimentar de evitare a aportului celor trei AA.
Metabolismul hemoglobinei
Sinteza hemului
Hemul reprezintă grupul prostetic al hemoproteinelor
şi este un derivat porfirinic, cu un nucleu tetrapirolic ce
leagă central un atom de Fe (bivalent)
Sinteza hemului este posibilă în toate organismele ce
au în compoziţia lor hemoproteine. Sinteza se
desfăşoară în mitocondrie.
Se poate considera că sinteza hemului se poate
desfăşura în trei etape:
– Din precursori se desfăşoară un prim derivat tetrapirolic –
UROPORFIRINOGEN III
– Uroporfirinogenul II se transformă în PROTOPORFIRINĂ III
– Protoporfirinei III i se adaugă, în etapa a treia, un atom de
Fe  HEM
Reacţiile sintezei:
Etapa I
Ia
– Succinil-CoA + glicocol  ac. α-amino β-cetoadipic,
reacţie catalizată de Δ-aminolevulinat sintetaza
– Ac. α-amino β-cetoadipic  ac. Δ-amino levulinic
– 2 ac. Δ-amino levulinic  porfobilinogen, reacţie
catalizată de Δ-amino levulinat deshidrataza
Ib
– 4 moli porfobilinogen  uroporfirinogen III, reacţie
catalizată de uroporfirinogen I sintetaza şi de
uroporfirinogen III cosintetaza
Etapa II
Uroporfirinogen III  coproporfirinogen III,
reacţie catalizată de o decarboxilază specifică
Coproporfirinogen III  protoporfirinogen III,
reacţie catalizată de o oxidază specifică
Protoporfirinogen III  protoporfirina 9, reacţie
catalizată de o oxidază specifică
Etapa a III-a
Protoporfirina 9 + Fe2+  feroprotoporfirina 9
(HEM)
Reglarea biosintezei hemului
Sinteza hemului este perfect adaptată cantitativ faţă
de nevoile de formare ale Hb.
Factori ai reglării:
– Disponibilul de succinil-CoA, sinteza hemului dispunând de
acest reactant în raport invers faţă de viteza sa de utilizare
în ciclul citric
– Disponibilul de Fe
– Levulinat-sintetaza şi levulinat-deshidrataza, sinteza ambelor
enzime fiind controlată prin intermediul concentraţiei de HEM
– Oxigenul
O presiune scăzută a oxigenului determină o intensificare a sintezei
O presiune crescută a oxigenului inhibă transformările porfobilinogen
 uroporfirinogen III şi protoporfirină  hem, ceea ce ne determină
să admitem că aceste faze ale sintezei se află sub controlul presiunii
oxigenului tisular.
Porfiriile  cazurile în care sinteza furnizează derivaţi porfirinici
nefiziologice, acre nu pot fi chelataţi cu Fe şi care se
acumulează ca atare, în plasmă, în ţesuturi şi sunt eliminaţi prin
urină. Datorită faptului că, întotdeauna, în cadrul porfiriilor
există un defect enzimatic care determină o reducere a sintezei
hemului şi deci a concentraţiei acestuia în celule,
aminolevulinat-sintetza este stimulată, ceea ce determină
întreţinerea producţiei de porfirine anormale la un nivel ridicat.
– Uroporfiria eritropoietică  acumulare de uroporfirinogen I; este letală în
primul an de viaţă
– Protoporfiria eritropoietică  se caracterizează prin blocarea
ferochelatazei, ceea ce împiedică formarea hemului; fotodermatoza ce
apare în urma acestui defect este mai uşoară
– Porfiria variegata  se declanşează sub influenţa alcoolului sau a
medicamentelor şi se caracterizează prin eliminarea urinară a uro şi
coproporfirinei I şi III.
– Porfiria acută intermitentă  defect de uroporfirinogen I sintetaza.
Catabolismul Hb – formarea pigmenţilor biliari
Catabolismul Hb se realizează, în principal, în celulele
sistemului reticulo-endotelial, în splină, măduva
hematoformatoare şi ficat, deşi enzimele sistemului
catabolic sunt prezente în toate ţesuturile.
Procesul este iniţiat printr-o reacţie de deschidere a
tetraciclului hem.
Prin deschiderea ciclului, Hb devine verdoglobină
(coleglobină), care apoi se desface în componentele
sale  Fe (se tezaurizează sub formă de feritină
tisulară), globină (care se descompune proteolitic) şi
tetrapirolul linear.
Acesta din urmă este primul pigment biliar constituit 
biliverdina. Ea este redusă enzimatic la bilirubină care
difuzează în plasmă unde (datorită faptului că este insolubilă în
apă), este absorbită pe albumina transportoare şi transportată
la ficat. Bilirubina legată de albumină poartă numele de
bilirubină neconjugată (bilirubină indirectă), concentraţia
normală fiind de 0,5-1 mg%.
Bilirubina neconjugată este prelucrată de celula hepatică printr-
un proces complex, iniţiat prin captarea ei (după prealabila
eliberare de pe albumină), transportul în celulă şi legarea de o
proteină citoplasmatică specială (ligandina). Apoi suferă
procesul de glucuronoconjugare, rezultând bilirubina directă
sau conjugată, gata pentru a fi excretată prin bilă.
Bilirubina este produsă în cantitate de 250 mg / 24 h, din care
aproximativ 220 mg provin din catabolismul Hb eritrocitelor.
Semnificaţii medicale ale
catabolismului Hb
În condiţiile în care concentraţia
bilirubinei în ser depăşeşte
normalul survine icterul, o
pigmentare galbenă a
sclerelor şi tegumentelor.
Materiile fecale sunt
hipercolorate, normale, sau Tipul de bilirubină
decolorate, în funcţie de Tipul de icter serică
crescută
Sindromul (boala)

intensitatea blocării
tranzitului pigmenţilor, în Prehepatic Neconjugată (BI)
Stări hemolitice
Icterul nou-născutului
hepatocit sau în căile biliare.
Sdr. Gilbert, Criegler-
Premicrozomal BI
Najar

Hepatită, ciroza
Hepatocelular Conjugată (BD)
Hepatic hepatică

Sdr. Dubin-Johnson,
Postmicrozom Rotor, icter
BD
al postmedicament
os

Ciroză biliară, litiază

Posthepatic BD biliară, neo cap
de pancreas