Metabolismul glucidic

Introducere (I)

 Glucidele  compuşi cu largă răspândire în lumea vegetală şi

animală

 Glucoza
 Cel mai important glucid
 Cea mai răspândită moleculă organică în lumea vegetală şi animală
 Este sursa majoră de energie pentru ţesutul nervos
 În anaerobioză reprezintă unica sursă de energie pentru muşchiul
scheletic şi eritrocit
 În ţesutul adipos este sursă de glicerol pentru sinteza triacilglicerolilor

 Funcţiile glucidelor:
 Surse de energie pentru toate celulele organismelor vii
 Depozite de energie sub formă de glicogen hepatic şi muscular
 Rol structural şi de susţinere  intră în structura ţesuturilor conective ale
matricei osoase
 Rol funcţional: MPZ – în structura substanţelor de grup sanguin
 Rol hormonal
Introducere (II)

 Aportul glucidic:
 La adult 250 – 300 g/zi : amidon 50%, zaharoză 40%,
lactoză 5-10% şi alte zaharide în cantităţi minore.

 Glucidele alimentare
 Glucoza  apare ca atare în cantitate mică (mai ales ca
produs de degradare culinară)
 Fructoza (5 – 10 g)  fructe
 Zaharoza (30 g)  zahăr rafinat
 Lactoza (10 g)  lapte
 Amidon, glicogen, celuloză (200 – 250 g)
!celuloza (20 – 25 g)  îndeplineşte rolul de agent
mecanic de stimulare a peristalticii
Digestia glucidelor

 Asigură descompunerea glucidelor până la monozaharide

 Constă din hidroliza di- şi polizaharidelor
 Se realizează la diferite nivele ale tubului digestiv (bucal şi
intestinal)
 Se realizează cu participarea unor enzime hidrolitice-
hidrolaze- prevăzute cu o înaltă specificitate de substrat
(glucozidaze, galactozidaze) sau de tip legătură glicozidică
(α-glucozidază)
 Digestia bucală
 Digestia amidonului şi a glicogenului sub acţiunea amilazei
salivare ptialinei (enzimă produsă de glandele submaxilare)
 Are loc liza legăturilor α-glicozidice 1-4 cu eliberare de
dextrine, (maltoza, maltotrioza)
 PH = 7-8; la pH acid, în stomac, enzima este inhibată
 Digestia intestinală cuprinde:
 Un proces hidrolitic la nivelul lumenului intestinal  se realizează
pe seama amilazei pancreatice cu eliberarea de resturi
dizaharidice, prin liza legaturilor 1-4 glicozidice şi pe seama unei
oligo 1-6 glicozidaze care determină hidroliza legăturilor de
ramificare cu formare de dizaharide
 Un proces parietal la nivelul vilozităţilor intestinale, unde enzimele
intestinale hidrolizează restul legăturilor glicozidice din dextrine
(alfa-1,6 glucozidaza, maltaza),
 din zaharoză (zaharaza) şi
 respectiv lactoză (beta-galactozidază sau lactaza) obţinându-se
principalele monozaharide de digestie: glucoza, fructoza şi
galactoza. Limitarea activităţii beta–galactozidazei poate duce
la o situaţie patologică, intoleranţa la lapte.
Absorbţia glucidelor
 Necesită ATP celular pentru acoperirea cheltuielilor de
energie
Monozaharidele, fiind compuşi hidrofili, nu pot traversa
membranele celulare hidrofobe, necesitând sisteme
specifice de transport. În cazul glucozei, principalul
monozaharid din organism, avem mai multe situaţii ce
necesită transport transmembranar:
         1. trecerea din lumenul intestinal în enterocit
         2. trecerea din enterocit în circulaţia sanguină
         3.trecerea din circulaţia sanguină în ţesuturi
4.reabsorbţia glucozei din urina primară în celulele
tubulare proximale
 Pentru realizarea acestor procese există două tipuri de
transportori de glucoză:
 a)Transportor sinport sodiu–glucoză (SGL), ce
transportă glucoza împotriva gradientului de
concentraţie, transport cuplat cu un cotransport de sodiu
Acest sistem este utilizat în absorbţia intestinală şi
reabsorbţia renală a glucozei.
 b)Transportorul specific de glucoză (GLUT) ce
transportă glucoza în sensul gradientului de
concentraţie. Există 5 transportori de glucoză ce diferă
prin localizare, expresie şi afinitate faţă de glucoză
a)SGLT
b)GLUT
Se diferenţiază astfel 2 tipuri de baza de GLUT:
GLUT 4 (muşchi) cu afinitate mare pentru glucoză (KM = 2)
GLUT 2 (ficat, intestin, rinichi) cu afinitate mică pentru glucoză (KM=40).
Aceste diferenţe au importante repercursiuni fiziologice. Concentraţia
normală a glucozei (5 mM/L) este:
-de 2,5 ori mai mare decât KM pentru GLUT 4 şi
-de 8 ori mai mică decât KM pentru GLUT 2. Ca urmare, în celulele cu GLUT
4, transportul se va desfăşura la capacitate maximă, depinzând doar de numărul de
molecule de transportori şi fiind independent de glicemie. În schimb, în celulele cu
GLUT 2, intrarea glucozei va depinde de valoarea glicemiei, fiiind cu atât mai
importantă cu cât glicemia este mai mare.
 
Posibilităţile prelucrării metabolice a glucozei
Activarea celulară a glucozei şi formarea esterului
glucozo-6-fosfat (fosforilarea glucozei) (I)

 Pentru a fi metabolizată glucoza trebuie să pătrundă

intracelular
 Mecanisme: difuziunea facilitată, saturabilă,
stereoselectivă şi bidirecţională şi transportul activ.
 În majoritatea celulelor pătrunderea glucozei este
insulino-dependentă. În hepatocit şi eritrocit
transportul este insulino-independent.
 Activarea glucozei are loc în citosol:
Glucoză + ATP  glucozo-6-fosfat + ADP

ΔG0’ = -4Kcal, reacţie exergonică, ireversibilă, cu
eliberare de Q şi consum ATP
Activarea celulară a glucozei şi formarea esterului
glucozo-6-fosfat (II)

 Enzime ce catalizează reacţia:

 Hexokinaza (I, II, III)
 acţionează în majoritatea celulelor,pot fosforila si alte glucide,ca
manoza, glucozamina
 Se regleaza prin feedback -, de la niv. prod de rc, G-6-P
 asigură producerea reacţiei la cantităţi mici de glucoză (Km = 0,05
mmol/l)
 Se asociaza cu GLUT 4, se fosforileaza TOATA gluc ce intra in celule
 Glucokinaza (hexokinaza IV)
 acţionează în hepatocite, la concentraţii mari de glucoză, aşa cum
sunt cele postprandiale (Km = 10 mmol/l).
 Acţiunea ei este independentă de concentraţia produsului de reacţie.
 Concentraţia sa celulară este dependentă de starea nutriţional-
metabolică (scăzută/nulă în DZ şi inaniţie)
 Se asociaza cu GLUT 2, se fosforileaza DOAR O PARTE din gluc ce
intra in hepatocit sau in cel β pancreatice, ramane deci si gluc libera.
 Postprandial, prin vena portă, ajunge în ficat o cantitate
mare de glucoză, glicemia ajungând la 300-400 mg%.
 Aceste concentraţii depăşesc KM a glucokinazei din ficat,
care va începe fosforilarea glucozei până când
concentraţia acesteia se reduce sub valoarea KM a
glucokinazei.
 Ficatul reprezintă astfel un filtru al glucozei de aport
alimentar
 glucokinaza nu este înhibată de produsul final, glucozo-
6-fosfat,G-6-P, ea va acţiona asupra glucozei până la
scăderea concentraţiei acesteia.
  
Catabolizarea glucozei

 Catabolizarea glicolitică a glucozei a fost

studiată iniţial pe drojdii care fermentează,
ulterior pe muşchiul care se contractă,
demonstrându-se prezenţa acestui proces în
toate ţesuturile vii.
 Procesul de degradare a glucozei se poate
desfăşura în prezenţa oxigenului (aerobioză)
sau în absenţa lui (anaerobioză), mecanismul
general fiind identic.
 glicoliza anaerobă = glucoză  acid lactic
 calea Embden – Meyerhof = glucoză  acid piruvic
Glicoliza anaerobă
 Deşi oxidarea aerobă a glucozei este mecanismul major de oxidare al glucozei, în
o serie de ţesuturi oxidarea are loc în condiţii anaerobe.
 Glicoliza anaerobă poate fi:
 -          mecanism unic de oxidare a glucozei în eritrocite (lipsite de mitocondrii)
sau în ţesuturi cu oxigenare redusă ca celulele din retină, cornee, cutanate,
medulara internă a rinichiului, celule nervoase, fibre musculare albe.
 -          mecanism parţial în ţesuturi cu creştere rapidă, cum ar fi ţesutul embrionar
şi ţesutul canceros (50% din metabolismul glucozei este anaerob)
 -          mecanism temporar în condiţiile unui deficit temporar al alimentării cu
oxigen, cum ar fi muşchii scheletici în efort intens şi prelungit

 În absenţa oxigenului, coenzimele ce preiau hidrogenul în cursul reacţiilor de

oxidare nu pot fi reoxidate (regenerate) prin cedarea hidrogenului către oxigen. În
aceste condiţii oxidarea glucozei se opreşte la acid piruvic, care devine acceptorul
de hidrogen de la coenzima NADH,H+ transformându-se în acid lactic,
produsul final al catabolismului anaerob al glucozei – glicoliza anaerobă.
În condiţii anaerobe doar o mică parte din potenţialul energetic al
glucozei este eliberat, 47 kcal/mol dintr-un total de 686 kcal/mol.
Si randamentul procesului de inmagazinare al energiei este mic,
doar două molecule de ATP rezultă din oxidarea anaerobă a unui
mol de glucoză. (considerată un mecanism primitiv de obţinere a
energiei, doar în anumite condiţii fiziologice).
Deoarece acidul lactic conţine încă o mare cantitate de energie,
organismul o recuperează în ficat (organ mai bine oxigenat ca
muşchiul) printr-o cale metabolică specifică numită ciclul Cori.
 Reglarea glicolizei anaerobe
 Glicoliza anaerobă, având aceleaşi reacţii ca şi calea E-
M, este reglată de aceeaşi factori ca şi aceasta, cu
excepţia oxigenului !!!!!!!!!!.
 În cazul acestuia se respectă efectul Pasteur “oxidaţia
(prezenţa oxigenului) inhibă fermentaţia (glicoliza
anaerobă)“. De exemplu, în muşchi, insuficienta
oxigenare în efort, obligă muşchiul să utilizeze glicoliza
anaerobă pentru a obţine energia necesară funcţionării.
 În ţesutul canceros efectul Pasteur nu funcţionează,
ţesutul utilizând glicoliza anaerobă indiferent de gradul
de oxigenare.!!!!!!!!!!
 
 Patologia glicolizei anaerobe
 1.      Acidoza lactică este cea mai comună formă de acidoză
metabolică. Se datoreşte fie creşterii sintezei, fie scăderii utilizării
acidului lactic, cea mai des întâlnită cauză fiind blocarea oxidării
aerobe a glucozei. Alte condiţii ce produc acidoza lactică:
altitudinile înalte, exerciţiul fizic, boli pulmonare, anemie severă,
intoxicaţii cu CO sau CN- (se blochează catena respiratorie şi
hemoglobina), intoxicaţii cu alcool, cancer .
 2.      Deficitul genetic al enzimelor glicolizei. Deficitul total
este fatal, deoarece eritrocitele şi neuronii obţin energie numai
din glicoliză. Deficitul parţial de piruvat kinază , incidenţă 1 :
10000, face ca enzima să funcţioneze în eritrocite la doar 5-25 %
din capacitate, generând anemii hemolitice.
  
Desfăşurarea procesului

 Procesul de glicoliză anaerobă se realizează

în mai multe trepte care pot fi grupate în două
serii:
 Seria de reacţii în cursul cărora se produce
creşterea reactivităţii substratului
 Seria de reacţii de oxidarea anaerobă a
substratului oxidat
Reacţiile individuale ale seriei de activare (I)

1. Reacţia de activare a glucozei prin trecerea ei

în ester glucozo-6 fosfat
 Activarea are loc în citosol.
Glucoză + ATP  glucozo-6-fosfat + ADP

2. Izomerizarea glucozo-6-fosfatului în fructozo-6-

fosfat
Glucozo-6-P  fructozo-6-P

ΔG0’ = + 0,4 kcal, reacţie reversibilă, practic izergonică,
catalizată de enzima fosfohexoizomeraza
Reacţiile individuale ale seriei de activare (II)

3. Reacţia celei de-a doua fosforilări a fructozei

Fructozo-6-P  ADP + fructozo-1,6-P2
(frucozo-1,6-bisfosfat)

reacţia se desfăşoară sub acţiunea fosfofructokinazei-1
(are structură tetrameră şi este o enzimă alosterică),
reacţia este exergonică şi, în condiţii fiziologice
ireversibilă

Reacţia prezintă importanţă crescută, fiind o reacţie

limitativă, ea determinând viteza întregului proces
glicolitic
Reacţiile individuale ale seriei de activare (III)

4. Reacţia de scindare a esterului bisfosforic al

fructozei în doi esteri triozo-fosfat
fructozo-1,6-bisfosfat  dihidroxiaceton fosfat
+ gliceraldehid-3-fosfat

reacţie reversibilă în condiţii naturale, catalizată
de bisfosfofrucoaldolaza
Reacţiile individuale ale seriei de activare (IV)

5. Transformarea reciprocă a celor doi esteri triozo-

fosfatici
dihidroxiaceton fosfat  gliceraldehid-3-fosfat

reacţie catalizată de triozo-fosfatizomeraza, reacţia are
loc până la atingerea unei stări de echilibru,
caracterizată printr-o concentraţie mai mare de
dihidroxiaceton-fosfat şi una mai mică de
gliceraldehid-3-fosfat
Cu toate acestea, doar gliceraldehid-3-fosfatul se
consumă în cursul etapelor următoare ale glicolizei.
Reacţiile individuale ale seriei de degradare oxidativ-
anaerobă (I)
(prelucrează pentru o moleculă de glucoză 2 molecule de triozo-fosfat)

6. Reacţia de oxidare (prin dehidrogenare) a gliceraldehid-3-fosfatului la acid-3-

fosfogliceric
 Se realizează în cinci reacţii parţiale, patru asigurând dehidrogenarea
substratului şi formarea de acid 1,3-bisfosfogliceric, iar cea de-a cincea
asigură formarea acidului 3-fosfogliceric, cu generarea unei molecule de ATP.
Gliceraldehid-3-fosfat + H3PO4 + NAD+  acid 1,3-bisfosfogliceric

reacţie catalizată de gliceraldehid-3-fosfat dehidrogenază

Acid 1,3-bisfosfogliceric + ADP  acid 3-fosfogliceric + ATP


reacţie catalizată de fosfoglicerat kinază

Reacţia globală:
Gliceraldehid-3-P + Pa + ADP + NAD+  acid 3-P-gliceric + ATP + NADH+H+

Reacţie reversibilă pe seama ATP-ului generat. Se generează energie biologic
utilă sub formă de ATP
Reacţiile individuale ale seriei de degradare oxidativ-
anaerobă (II)

7. Reacţia de izomerizare a acidului 3-

fosfogliceric în acid 2-fosfogliceric
acid 3-fosfogliceric  acid 2-fosfogliceric

reacţie catalizată de fosfoglicerat mutaza
Reacţiile individuale ale seriei de degradare oxidativ-
anaerobă (III)

8. Reacţia de trecere a acidului 2-fosfogliceric în acid piruvic

Acid 2-fosfogliceric  acid 2-fosfoenolpiruvic + H2O

reacţie catalizată de enolază (este blocată prin fluorură – fapt de importanţă
practică în determinarea glucozei sanguine)

Acid 2-fosfoenolpiruvic + ADP  acid enolpiruvic  acid piruvic


reacţie catalizată de piruvatkinază (enzimă oligomeră, stimulată de insulină),
puternic exergonică, cu eliberare de ATP şi cînsoţită de o marcată pierdere
de energie liberă sub formă de Q

Reacţia globală:
Acid 2-fosfogliceric + ADP  acid piruvic + ATP + H2O
Reacţiile individuale ale seriei de degradare oxidativ-
anaerobă (IV)

9. În condiţii de anaerobioză, în organismul animal, acidul piruvic

este redus la acid lactic
Acid piruvic + NADH + H+  acid lactic + NAD+

reacţie catalizată de LDH
 Se observă că glicoliza anaerobă se realizează într-adevăr în
absenţa oxigenului  NADH + H+ rezultat în proces poate fi
readus la forma oxidată fără intervenţia oxigenului atmosferic
Fermentaţia alcoolică şi lactică

 În celulele de drojdie are loc următoarea reacţie:

Acid piruvic  aldehidă acetică  alcool etilic,

prima reacţie fiind catalizată de piruvat decarboxilază,
iar cea de-a doua de către alcool dehidrogenază.

 Aceasta este reacţia de fermentaţie alcoolică

 Prin analogie cu acest proces, procesul descris în
celula animală de transformare a glucozei în acid
piruvic şi apoi în acid lactic a fost denumit
„FERMENTAŢIE LACTICĂ”
Bilanţul şi randamentul energetic al glicolizei
anaerobe

 Glucoză  2 acid lactic

 ΔG0’ = -47 kcal
 Procesul este slab energogen în raport cu faza
anaerobă.
 Are loc formarea a 2 molecule de ATP, pentru care
se utilizează 14,6 kcal.
 Randamentul de fosforilare este:
 r = 14,6 * 100 / 47 = 31%.
Rolul glicolizei anaerobe şi reglarea ei (I)

 Rolul glicolizei  asigurarea sintezei de ATP în

condiţii de anaerobioză. Are loc furnizarea a 2 moli
ATP pentru 1 mol de glucoză. Este un mecanism
energogen de eficacitate redusă.
 În eritrocite  energogeneza este realizată pe seama
glicolizei anaerobe deoarece aceste celule au pierdut
organite de bază pentru realizarea glicolizei aerobe
(aşa cum sunt mitocondriile)
 În ţesuturile cu creştere rapidă (ţesutul embrionar şi
cel canceros)  glicoliza anaerobă este o
caracteristică. În ţesutul canceros se observă
producerea de acid lactic chiar şi în condiţii de
aerobioză.
Rolul glicolizei anaerobe şi reglarea ei (II)

 În muşchiul scheletic  glicoliza anaerobă

funcţionează ca mecanism energogen temporar
în faza contracţiei musculare în care există
dezechilibru între nevoia şi aportul de oxigen.

 Pentru ca risipa de glucoză să fie cât mai mică,

s-au dezvoltat mecanisme de recuperare a
acesteia bazate pe intercolaborarea metabolică
dintre celula hepatică şi muşchiul scheletic 
CICLUL CORI
CICLUL CORI
Schema de
ansamblu cu
modificările
chimico-
energetice ale
glicolizei
Evidenţierea în laborator a glicolizei anaerobe (I)

 Datorită producerii permanentă de lactat

realizată de unele ţesuturi chiar şi în prezenţa
oxigenului (eritrocite, retină, cartilaj)  lactatul
este prezent în plasmă în mod normal.

 Concentraţia de lactat = 9 mg / 100 ml

 Concentraţia de piruvat = 0,9 mg / 100 ml

Evidenţierea în laborator a glicolizei anaerobe (II)

 Evidenţerea creşterii în exces a concentraţiei

lactatului faţă de cea a piruvatului este redată
de „indicele excesului de lactat” (Huckabee)

 Indice exces lactat = (Lact – Lo)–(Pact – Po) x Lo /

Po,
Unde:
Lact, Pact concentraţia de lactat / piruvat normal
Lo, Po  concentraţia de lactat / piruvat normal
 Catabolismul complet al
glucozei (glicoliza aerobă)
 C6H12O6 + 6O2  6CO2 + 6H2O
ΔG0’ = -686 kcal

 Se desfăşoară în prezenţa oxigenului şi este mai

eficient din punct de vedere energogen decât
catabolismul anaerob.

 Întregul proces se desfăşoară în patru etape:

 Calea Embden-Meyerhof (citosol)
 Decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic (mitocondrii)
 Ciclul acizilor tricarboxilici / ciclul citric (mitocondrii)
 Lanţul respirator (mitocondrii)
Calea Embden- Meyerhof

 Reprezintă catabolizarea glucozei la acid

piruvic în condiţii de aerobioză
 Este o cale metabolică ce poate fi considerată
suma a două procese:
 -          A) activarea glucozei la fructozo–1,6–
bifosfat
 -          B) oxidarea fructozo–1,6–bifosfat la
acid piruvic
 A. Activarea glucozei
 Fosforilarea glucozei la G-6-P(exergonic, se
consuma un ATP)
 Izomerizarea G-6-P la F-6-P(endergonic, sub
actiunea fosfo-hexo-izomerazei)
 FosforilareaF–6–P la F-1,6-biP (exergonic, sub
actiunea PFK I-fosfo-fructo-kinazei I. Această reacţie
este reacţia ce controlează viteza de desfăşurare a
căii Embdem–Mayerhof. Asupra substratului F-6-P
acţionează şi enzima fosfofructokinaza PFK II, ce
transformă fructozo-6-fosfat în fructozo-2,6-bifosfat,
substanţă ce constituie un activator puternic al
fosfofructokinazei I
 Fosfofructokinaza PFK II este o enzimă reglată prin
fosforilare–defosforilare, cu dublă funcţie:
 - defosforilată are acţiune kinazică, fosforilând F-6-P
 F-2,6-P2 (forma activă pentru glicoliză)
 - fosforilată are o acţiune fosfatazică, hidrolizînd F-
2,6-P2  F-6-P + Pi
 Fosfofructokinaza II este
-controlată hormonal, fiind activată de insulină şi
inhibată de glucagon şi
-reglată alosteric, fiind activată de ADP, AMP, K+, NH4+,
glucozo-1,6-bifosfat si inhibată de ATP, citrat.
 2. Oxidarea fructozo–1,6–
bifosfat la acid piruvic
 1.Scindarea fructozo-1,6-bisfosfat în triozefosfat : Dihidroxiacetonfosfat (DHAP) 97% si
Gliceraldehidă–3–fosfat 3%. Cei doi compuşi obţinuti sunt izomeri ce se găsesc într-o
reacţie de echilibru, deplasat puternic la stg. Cu toate astea, in continuare se utilizează
doar gliceraldehida-3-fosfat.
  Se poate spune că în procesul de oxidare al glucozei din o moleculă de fructozo-1,6-
bisfosfat se formează două molecule de gliceraldehidă-3-fosfat .
2. Oxidarea gliceraldehidei-3-fosfat la acid 3-fosfogliceric. Reacţia constituie o
posibilitate de sinteză a ATP în condiţii anaerobe de oxidare a glucozei şi se
desfăşoară în două etape.
3. Izomerizarea acidului 3-fosfogliceric la acid 2-fosfogliceric
4. Transformarea acidului 2 fosfogliceric în acid piruvic, in 2 etape, prima sub
actiunea enolazei, (enzima inhibata specific de ionul F-, ceea ce conduce la recoltarea
sge pe fluorura pt inhibarea glicolizei si determinarea glicemiei), rezultand PEP, si a 2-
a etapa, de tautomerizare a PEP in acid piruvic, sub act piruvat-kinazei.
Rolul căii EM (I)
 rol energogen  în cadrul rolului energogen al procesului
integral de catabolizarea a glucozei sau ca mecanism parţial:
pentru 1 mol glucoză  2 moli ATP, 2 moli (NADH + H+) care
reprezintă în mod potenţial 6 moli ATP (cu condiţia prelucrării
echivalenţilor reducători în cadrul lanţului respirator)

 rol în furnizarea unor molecule funcţionale (cu rol particular)

 acid 2,3-bisfosfogliceric  prezent în cantităţi mari în eritrocite (în
concentraţie echimoleculară cu cea a Hb) se leagă de aceasta şi
exercită o acţiune alosterică asupra formării oxiHb (reduce afinitatea Hb
pentru oxigen)  favorizarea oxigenării tisulare
 dihidroxiaceton fosfatul, DHAP,  asigură relaţia dintre calea EM şi
respiraţia celulară prin „navetarea” (introducerea reversibilă)
hidrogenului mobilizat de pe substraturi prin membrana mitocondrială
(aceasta fiind impermeabilă faţă de NAD+ şi NADP+ oxidat sau redus şi
faţă de FAD şi FADH2)
 „naveta” glicerol fosfatului (unidirecţională)
 „naveta” malat-aspartat (bidirecţională)
Naveta “glicerol-fosfat” unidirecţională
 Legendă:
•ASTc – aspartat
transaminaza
citoplasmatică
•ASTm – aspartat
transaminaza
mitocondrială
•MDHc – malat
dehidrogenaza
citoplasmatică
•MDHm – malat
dehidrogenaza
mitocondrială

Naveta “malat-aspartat” bidirecţională

Rolul căii EM (II)
 rol în sinteze
 reacţiile reversibile ale căii EM pot fi utilizate în condiţii metabolice
adecvate în procesul de sinteză a glucozei (gluconeogeneză) din
precursori ca piruvatul, oxalacetatul sau dihidroxiaceton fosfatul (cu
origine în glicerol)
 furnizarea unor molecule precursor, utilizate în diverse sinteze
(precursorii sunt intermediari ai căii sau derivă din aceştia)
 acidul piruvic, prin transaminare poate fi utilizat ca precursor al
alaninei
 acidul 3-fosfogliceric (intermediar al căii), suferin succesiv procese
de dehidrogenare şi de hidroliză şi transaminare poate fi utilizat în
sinteza serinei
 dihidroxiaceton fosfatul (intermediar al căii) poate fi transformat în
glicerol fosfat, forma activă de glicerol necesară sintezei de
triacilgliceroli, glicerofosfolipide (! În ţesutul adipos este unica sursă
necesară sintezei de trigliceride)
 fructozo-6-fosfatul (intermediar al căii) poate fi utilizat ca precursor
pentru ribozo-5-fosfat (utilizat în sinteza nucleotidelor purinice şi
pirimidinice), hexozamine (necesare pentru constituirea GAG şi
glicoproteinelor), fructozo-2,6-bisfosfat (cu rol de factor reglator al
căii EM în ficat)
Reglarea căii EM (I)

 Viteza de realizare a transformărilor  determinată prin

reglare enzimatică  „enzima de ritm” =
fosfofructokinaza (enzimă alosterică) ce recunoaşte
drept factori alosterici:
 negativi  concentraţia ATP şi citratului
 pozitivi  concentraţia ADP-AMP

 Viteza căii este direct proporţională cu nevoia de

energie (sub formă de ATP)

 În ficat  fosfofructokinaza este stimulată de de către

fructozo-2,6-bisfosfat.

 În alte celule (muşchi, adipocit, eritrocit)  glucozo-1,6-

bisfosfatul acţionează ca stimulator al fosfofructokinazei
(şi piruvatkinazei) şi inhibitor al hexokinazei.
Reglarea căii EM (II)

 Funcţia căii EM în sinteze, precum şi cea de furnizor

de molecule active se poate realiza numai dacă sunt
satisfăcute nevoile energetice.

 Echilibrul realizat în reacţia de izomerizare a

triozofosfaţilor favorizează, în condiţii energetice
adecvate, utilizarea dihidroxiaceton fosfatului în
sinteze, ca moleculă funcţională.

 Insulina are rol în desfăşurarea căii prin stimularea

fosfofructokinazei, a piruvatkinazei şi, în ficat, în
controlul sintezei glucokinazei.
Decarboxilarea oxidativă a acidului piruvic

2piruvat + 2NAD+ + 2CoA-SH  2 acetil-CoA + 2 (NADH + H+) + 2CO2,

reacţie catalizată de complexul piruvat DH

 Se desfăşoară în mitocondrii. Piruvatul produs in citoplasma pe

calea ME străbate membrana mitocondrială printr-un mecansim
transport activ, de tip antiport, în care acidul piruvic pătrunde în
mitocondrie, în timp ce un ion HO− o părăseşte. În mitocondrie,
piruvatul este decarboxilat oxidativ rezultând acetil-CoA, CO2 şi
hidrogen( transferat coenzimei NADH,H+).
 Bilanţul energetic al reacţiei:  se generează:
 2 legături tiolmacroergice  asigură activarea acidului acetic rezultat
 2 (NADH + H+)  generează în lanţul respirator 2 x 2,5 ATP=5 ATP
 Reacţia globală este caracterizată prin:
ΔG0’=-8 kcal/mol, fiind ireversibilă  nu se poate sintetiza
glucoză din acizi graşi
Transportul prin membrana mitocondrială este condiţionat de un
complex multienzimatic numit piruvat dehidrogenază:

 3 enzime:
 piruvat dehidrogenază decarboxilată – E1(TPP)
 dihidrolipoil transacetilaza – E2(lipoil)
 dihidrolipoil dehidrogenaza –E3(FAD)

 5 coenzime şi grupări prostetice:

 tiamin pirofosfat  legat de piruvatkinază, reacţionează cu substratul
(piruvat)
 acidul lipoic  legat covalent la un rest de lizină din dihidrolipoil
transacetilază, acceptă gruparea hidroxietil de la tiamin pirofosfat şi o
oxidează la acetil
 coenzima A  liberă în soluţie, acceptă gruparea acetil de pe gruparea
lipoamidică a transacetilazei
 FAD  puternic legat de dihidrolipoil dehidrogenază, acceptă
echivalenţii reducători de la gruparea redusă a lipoamidei
 NAD+  liber în souţie, reprezintă acceptorul terminal al echivalenţilor
reducători de la flavoproteina redusă
 PDH este activă în stare defosforilată şi inactivă sub formă
fosforilată, enzimele ce catalizează aceste transformări fiind de
asemenea reglate alosteric şi hormonal
 PDH este reglată alosteric, acidul piruvic fiind efector pozitiv, în
timp ce acetil CoA şi NADH,H+ sunt efectori negativi.. Insulina
stimulează activitatea piruvat dehidrogenazei.
 Patologie
 Enzima piruvat dehidrogenază necesită şi cofactori derivaţi ai
vitaminelor: acid pantotenic, niacină, riboflavină, tiamină şi acid
lipoic. Orice deficit sever al acestor vitamine va reduce activitatea
enzimei crescând nivelul piruvatului în sânge, iar acesta, la rândul
său va creşte şi nivelul acidului lactic, producând o acidoză lactică.
 Deficitul genetic al piruvat dehidrogenazei, în caz că afectează
peste 60% din activitatea enzimei, produce microencefalită, atrofie
optică, disfuncţie motorie, retardare mintală.
 Arseniatul este o otravă puternică, ce se leagă de acidul lipoic,
blocând activitatea piruvat dehidrogenazei. Aceeaşi reacţie o dă cu
grupările sulfidril din cheratina imatură din păr şi unghii, fenomen
utilizat în medicina legală la identificarea otrăvirilor cu arsen.
  
Etapele reacţiei de
decarboxilare oxidativă
a acidului piruvic sunt
redate schematic în
figura alăturată
Reglarea reacţiei  enzimatică. Complexul enzimatic
este alcătuit dintr-un număr mare de subunităţi. Există
sub două forme: activă (defosforilată) şi inactivă
(fosforilată). Transformarea reciprocă a celor două
forme este posibilă sub acţiunea unei:
 Kinaze  stimulată de acetil-CoA, NADH şi ATP (favorizând
prevalenţa formei fosforilate inactive) şi piruvat şi ioni de Ca
(favorizează prevalenţa formei defosforilate active)
 Fosfataze specifice  defosforilează piruvat dehidrogenaza;
este stimulată de ionii de Ca şi de insulină  asigură
formarea formei active

 Mecanismul controlului este cel al interconversiunii.

 Controlul hormonal este realizat de către insulină, ca
factor stimulator al complexului piruvat
dehidrogenazei.
Reglarea prin interconversiune a reacţiei de
decarboxilare a acidului piruvic
 III. Oxidarea acetil – CoA în ciclul citric
 Are loc conform ecuaţiei generale:
 
 2CH3―C~S―CoA + 2 x 3NAD+ + 2FAD +
 ║
 O
 2GDP + 2Pi + 2 x 2H2O conduc la 2 x 2CO2 + 2 x 3NADH,H+ + 2FADH2 + 2GTP + 2
CoA-SH
 2 molecule de GTP sunt echivalente cu 2 molecule ATP.
 În condiţii aerobe, oxidarea echivalenţilor reducători va genera:

 2 x 3 moli NADH,H+ 2 x 3 x 2,5 ATP = 15 ATP
 2 x 1 moli FADH2 2 x 1,5 ATP = 3 ATP
 TOTAL ATP= 2 ATP + 15 ATP +3 ATP = 20 ATP
  
 IV. Oxidarea hidrogenului în lanţul respirator,
proces cuplat cu sinteza de ATP
 Această etapă, numită şi fosforilarea oxidativă
de lant respirator, oxidează hidrogenii proveniţi
din toate celelalte trei etape ale catabolismului
oxidativ complet al glucozei, conform ecuaţiilor
generale:
1 mol NADH,H+ genereaza 2,5 ATP
1 mol FADH2 genereaza 1,5 ATP
 Bilanţul energetic global al oxidării
În
aerobe complete a glucozei
catabolismul oxidativ al glucozei energia rezultată în cursul
reacţiilor de oxidare este înmagazinată în legăturile macroergice
din molecula de ATP. Acestea se formează fie prin reacţii de
fosforilare de substrat, fie prin reacţii de fosforilare de lanţ
respirator. Bilanţul energetic la oxidarea unui mol de glucoză este:
  Etapa I
 activare glucoză la fructozo 1,6 bisfosfat - 2 ATP
 oxidare fructozo 1,6 bisfosfat la acid piruvic + 9 ATP
 Etapa II
 oxidare acid piruvic la acetil CoA + 5 ATP
 Etapa III
 oxidarea acetil CoA în ciclul citric + 20 ATP
 -------------------------------------------------------------------------------------
 Total + 32 ATP
 Randamentul (η) înmagazinării energiei
rezultate în cursul oxidării complete a glucozei
în legături macroergice ATP se calculează
astfel:
 Energia totala eliberată ΔG0’ = - 686 kcal/mol
 Energia utilizată în formarea legăturilor
macroergice în ATP: 32 x 7,3=233,6 kcal/mol.
  
 η = = 34 %
Ciclul acizilor tricarboxilici (cilul citric, ciclul Krebs)
 Reprezintă o cale comună de catabolism pentru acetil-CoA
(rezultată din catabolismul particular al glucozei, al acizilor graşi
şi al unor AA).

 Reprezintă calea finală comună de catabolism a principalelor

componente nutritive şi nu are caracterul unei etape specifice a
catabolismului glucidic.

 Ciclul acizilor tricarboxilici  este constituit dintr-un şir de reacţii

oxidative şi auxiliare prin care atomii de H ai radicalului acetil
sunt preluaţi de coenzime, iar atomii de C sunt eliminaţi sub
formă de dioxid de carbon.

 Se desfăşoară de-a lungul unui şir de reacţii ce definesc un

circuit, cu generarea tranzitorie a unor acizi tricarboxilici (din
reacţia dintre acidul oxalactic şi cel acetic, cu generarea de acid
oxalaacetic)  caracter ciclic
 Se desfăşoară în mitocondrii.
Descriere schematică a ciclului citric
Reacţiile individuale ale ciclului citric (I):

1. Formarea acidului citric

acetil-CoA + acid oxalacetic + H2O  acid citric + CoA-SH

reacţie ireversibilă, catalizată de citratsintetaza, sursa de energie
pentru realizarea reacţiei fiin hidroliza legăturilor
tiolmacroergice.

Reacţia este foarte probabil reacţia de limitare a vitezei întregului

ciclu, datoriă unui efect inhibitor exercitat de ATP, de
compuşii de tip acil-CoA şi de succinil-CoA.
Reacţiile individuale ale ciclului citric (II):

2. Izomerizarea acidului citric la acid izocitric

acid citric  acid izocitric

reacţie reversibilă, realizată în două etape, intermediar fiind acidul
cisaconitic; reacţia este catalizată de aconitază (este inhibată
de fluoroacetat)

3. Oxidarea acidului izocitric la acid alfa-cetoglutaric

acid izocitric+NAD+ + (NADH + H+)  acid α-cetoglutaric+CO2

reacţie reversibilă, catalizată de izocitrat dehidrogenaza NAD-
dependentă, intermediar obţinându-se acid oxalilsuccinic.
Reacţia este controlată, fiind un loc limitativ al ciclului, fapt
realizat prin caracterul alosteric al enzimei (activată de ADP şi
AMP şi inactivată de ATP).
Reacţiile individuale ale ciclului citric (III):

4. Decarboxilarea oxidativă a acidului α-cetoglutaric

 Se desfăşoară în două etape, produsul final fiind reprezentat de
acidul succinic. Este singura reacţie din ciclu,care generează
nemijlocit ATP printr-o fosforilare de substrat.

Acid α-cetoglutaric + NAD+ + CoA-SH  succinil-CoA + (NADH

+ H+) + CO2

reacţie catalizată de complexul multienzimatic alfa-cetoglutarat
dehidrogenaza (constituit cu partciparea mai multor coenzime:
tiaminpirofosfat, acidul lipoic, CoA-SH, FAD, NAD+). AMP şi
ADP realizează controlul stimulator al complexului enzimatic.

Succinil-CoA + ADP (GDP) + Pa  acid succinic + ATP (GTP)

+ CoA-SH

reacţie catalizată de succinat tiokinaza
Reacţiile individuale ale ciclului citric (IV):

5. Oxidarea acidului succinic la acid fumaric

acid succinic + FAD  acid fumaric + FADH

reacţie catalizată de succinat dehidrogenaza, o dehidrogenază
flavinică (activată prin succinat şi fosfat şi inhibată prin oxalat şi
malonat)

6. Hidratarea acidului fumaric la acid malic

acid fumaric + H2O  acid malic + H2O

reacţie catalizată de fumarază

7. Oxidarea acidului malic la acid oxalacetic

acid malic + NAD+  acid oxalacetic + (NADH + H+)

reacţie catalizată de malat dehidrogenaza NAD-dependentă
 Rezultatul global al desfăşurării reacţiilor
ciclului citric:

Acetil-CoA + 3NAD+ + FAD + GDP + Pa + 2H2O

 2CO2 + 3(HADH+H+) + FADH2 + GTP +
CoA-SH

 În cursul degradării 1 mol acetil-CoA se generează 1 mol

GTP (ATP) şi apar potenţialităţi de generare prin fosforilare
respiratorie consecutivă:
 3 moli (NADH+H+)  3 x 3 moli ATP
 1 mol FADH2  1 x 2 moli ATP
Rolul ciclului citric
 rol energogen  pentru 1 mol de de acetil-CoA degradat 
1 mol GTP (ATP), cu posibilitatea generării, prin acţiunea
conexă a L.R. a încă 11 moli ATP  12 moli ATP
 rol anabolic  se manifestă fie prin furnizarea unor
intermediari (utilizaţi drept precursori în reacţiile biochmice de
sinteză), fie prin utilizarea unora din reacţiile ciclului în
procese sintetice (succinil-CoA  sinteza porfirinelor; acidul
α-cetoglutaric  acid glutamic; acid oxalacetic  acid
aspartic)

Reglarea ciclului citric

 Activitatea ciclului citric  condiţionată de disponibilul de
acetil-CoA
 Viteza de desfăşurarea a procesului  este determinată
prin concentraţia şi durata de existenţă a tuturor
intermediarilor, concentraţia şi activitatea enzimelor
participante
 Aerobioza este obligatorie pentru desfăşurarea ciclului 
asigură reoxidarea coenzimelor reduse prin funcţionarea
lanţului respirator.
 Ciclul (calea)
pentozofosfaţilor
 Sunt ţesuturi în care glucoza poate suferi un proces de oxidare
directă. Procesul are loc în citoplasmă. Ţesuturile în care are
loc desfăşurarea acestei căi sunt: hepatic, adipos, cortexul
suprarenal, glanda mamară în lactaţie, testiculele, glanda
tiroidă, eritrocitele.

 Dintre enzimele implicate, 2 sunt de importanţă medicală,

producând (NADPH +H+):
 glucozo-6-P-dehidrogenaza
 6-fosfogluconat-dehidrogenaza.

 Se produc şi decarboxilări cu formare de pentoze activate,

necesare în sinteze de nucleozide şi acizi nucleici.

 În etapa de utilizare a căii pentozo-fosfaţilor participă 2 enzime:

transcetolaza şi transaldolaza care rearanjează atomii de C,
rezultând hexoze şi trioze care trec în calea M. E.
 Glucidele nu sunt doar substrate energogene, ele participă la sinteze de
nucleotide, glicolipide şi glicoproteine.

 Calea pentozofosfaţilor se desfăşoară în citoplasmă, utilizează ca precursor

glucoza–6–fosfat şi produce :
 riboză–5–fosfat utilizată în sinteza de nucleotide, iar
 NADPH,H+ este sursa de hidrogen în reacţiile de sinteză. Sinteza de acizi
graşi şi colesterol necesită NADPH,H+ şi din acest motiv ţesuturile în care se
desfăşoară mai intens aceste sinteze, ficat, suprarenale, ţesut adipos, glande
sexuale, glandă mamară în lactaţie, sunt de asemenea sediul căii
pentozofosfaţilor. NADPH,H+ este de asemenea implicat în reacţii
antioxidante şi din acest motiv ţesuturile expuse la concentraţii mari de
oxigen: eritrocite, cornee, utilizează intens calea pentozo fosfaţilor.
 Calea pentozofosfaţilor cuprinde două etape: oxidativă şi neoxidativă (de
recuperare).
 
Reacţiile individuale ale căii pentozofosfaţilor (I)

 Etapa oxidativă (conversia hexozelor la

pentoze)
 glucozo-6-P  6-P-gluconolactona, reacţie
catalizată de glucono-6-P-dehidrogenaza

 6-P-gluconolactona  acid 6-P-gluconic, reacţie

catalizată de lactonaza

 acid 6-P-gluconic  ribulozo-5-P,

 Intervin G-6-P-DH si 6-P-fosfogluconat-DH
Catabolizarea glucozei pe calea pentozo-fosfaţilor
Reacţiile individuale ale căii pentozofosfaţilor (II)

 Etapa de utilizare a pentozofosfaţilor  se

realizează conversia pentozelor la hexoze (în
adipocit, glanda mamară, glanda suprarenală).
Evenimentele tisulare fac ca sensul de
transformare să fie pentoze  hexoze, dar
există ţesuturi în care transformarea are loc în
sens invers, fenomen care prezintă semnificaţie
importantă în unele ţesuturi.

Global: Hexozo-6-P + 12 NADP+ + 7H2O 

6 CO2 + 12 (NADPH+H+) +Pa
Etapa de utilizare a
pentozofosfaţilor
Rolul şi importanţa medicală a căii pentozofosfaţilor

 Este o cale neenergogenă, dar are rol în sinteza de molecule

importante pentru organism:
 NADPH + H+ necesar:
 În sinteze  acizi graşi, colesterol, hormoni sterolici, AA
 În detoxifieri  hidroxilarea unor compuşi străini organismului ca prima etapă
în metabolizarea lor.
 În eritrocit (în membrana eritrocitară şi în hemoglobină)
Glutation oxidat + (NADPH+H+)  glutation redus + NADP+
2 Glutation redus + apă oxigenată  GS-SG + 2 apă, reacţie
importantă, deoarece acumularea de apă oxigenată în eritrocit reduce
durata de viaţă a acestuia. În absenţa glutationului redus, eritrocitul
este expus la numeroase agresiuni oxidante cu formare în exces de
metHb.
 Ribozo-5-P  necesar celulei pentru sinteza de nucleotide

Semnificaţia patologică  deficitul de glucozo 6-P-

dehidrogenază  este frecvent în mod special în teritoriile
infestate cu malarie. Principala manifestare a defectului este
legată de eritrocit (anemie hemolitică), membrana eritrocitară
necesitând un disponibil crescut de glutation redus.
Gluconeogeneza
 Definiţie: reprezintă sinteza glucozei „de novo” din
substanţe neglucidice (acid lactic, acid piruvic, glicerol,
AA)

Calea gluconeogenetică
 Gluconeogeneza este calea inversă a căii M.E,
excepţie făcând cele trei reacţii ireversibile:
 glucoză  glucozo-6-P
 fructozo-6-P  fructozo-1,6-PP
 fosfoenolpiruvat  acid piruvic

Pentru realizarea acestor trei reacţii, în sens invers,

gluconeogeneza uzează de reacţii speciale:
1.Prima reacţie specială este reprezentată de conversia
acidului piruvic la fosfoenolpiruvat. Reacţia esta catalizată
de: piruvatcarboxikinaza şi fosfoenolpiruvat-carboxikinaza şi are
loc în două etape:
 Acidul piruvic pătrunde uşor în mitocondrie unde se
carboxilează la acid oxalacetic. Membrana mitocondrială
este impermeabilă pentru acidul oxalacetic. Pentru a ieşi din
mitocondrie, acesta este transformat în acid malic (reacţie
catalizată de malat-dehidrogenaza-NADH-dependentă).
Malatul trece uşor în citoplasmă, este reconvertit la
oxalacetat, printr-o reacţie catalizată de enzima malat-
dehidrogenaza citoplasmatică.
 Oxalacetatul  fosfoenolpiruvat (reacţie catalizată de
fosfoenolpiruvat kinaza GTP-dependentă).

 Reducerea oxalacetatului la malat în mitocondrie şi reoxidarea

sa citoplasmatică la oxalacetat depind de raportul
NADH / NAD+ mai crescut în mitocondrie decât în citoplasmă.
 Aceste transformări sunt dependente de specie.
2. Cea de-a doua reacţie specială este reprezentată de
transformarea fructozo-1,6-bisfosfat  fructozo-6-P,
catalizată de fructozo-1,6-bisfosfat-fosfataza-1 (prezentă în
ficat, rinichi, muşchi scheletic; nu există în miocard şi în
muşchiul neted).

3. Cea de-a treia reacţie: glu-6-P  glucoză, catalizată de

glucozo-6-P-fosfataza. Enzima se găseşte în ficat şi rinichi
(singurele ţesuturi unde se poate produce glucoză liberă) şi nu
se găseşte în muşchiul scheletic.

Reacţia globală (cu precursor acid piruvic):

2ac. piruvic + 6ATP + 2(NADH+H+) + 4HOH  glu + 6ADP +
6Pa + 2NAD+
 !!! Bilanţul energetic indică nevoi energetice MAXIME când se
face gluconeogeneza din piruvat: 6ATP (în rest – 4 ATP sau 2
ATP – gluconeogeneza din AA)
Mecanismul gluconeogenetic având ca substrat acidul lactic,
glicerolul şi AA (I)

 Gluconeogeneza din acid lactic - Acidul lactic se formează din

glucoză prin glicoliză anaerobă în eritrocite şi muşchii scheletici
în efort. Conversia în glucoză are loc în ficat prin ciclul Cori.

 Acid lactic  Ac. Piruvic  Ac. Fosfoenolpiruvic  Fru-1,6-bisfosfat 

fru-6-P 
 În ficat şi rinichi  glucoză liberă
 În muşchiul scheletic  glu-6-P  stocare şi reutilizare

 Gluconeogeneza din glicerol - Glicerolul rezultă din liza

trigliceridelor tisulare, sub acţiunea enzimelor: glicerolkinazei şi
glicerol-3-fosfat dehidrogenaza. Glicerolul din ţesutul adipos nu
poate fi metabolizat lipsind enzima: gliceratkinaza.
Glicerol  glicerol-3-P  dihidorxiaceton fosfat. !! Necesită
ATP şi NAD+
Mecanismul gluconeogenetic având ca substrat
acidul lactic, glicerolul şi AA (II)

 AA rezultă din hidroliza proteinelor din muşchi şi ficat.

 Toţi AA pot fi convetiţi în glucoză, cu excepţia LEUCINEI.
 Cel mai important AA care se poate converti cu cea mai
mare viteză este ALANINA. (Alţi AA: SERINA, CISTEINA,
GLICOCOL – au ca intermediar piruvatul; ASPARTAT,
ASPARAGINA – au ca intermediar lactataul).
 Sursa importantă de alanină pentru gluconeogeneza
hepatică şi renală este muşchiul striat, unde rezultă din
catabolismul proteic.
 Alanina din muşchiul striat este eliberată în sânge, ajunge la
ficat, unde se transaminează pe α-cetoglutarat, formând
piruvat şi acid glutamic.
 Acidul piruvic este folosit de ficat pentru sinteza de glucoză
pe calea gluconeogenetică.
Rolul gluconeogenezei

 Furnizor endogen de glucoză important mai ales în

ţesuturi care sunt dependente de aportul de glucoză:
eritrocitele, celula nervoasă, muşchiul scheletic în
anaerobioză.

 Glucoza mai este necesară şi pentru asigurarea unor

necesităţi calitative: compuşi specifici ca glicerol-
fosfatul în ţesutul adipos, galactoza în glanda
mamară.
Reglarea gluconeogenezei

 Reglare prin disponibilul de piruvat – gluconeogeneza

este cuplată cu catabolismul oxidativ al acizilor graşi
(sursă de ATP, Acetil-CoA, NADH)
 Reglare enzimatică:
 Acetil-CoA  factor alosteric pozitiv al piruvat-carboxilazei,
stimulând calea gluconeogenetică; factor alosteric negativă
asupra piruvat dehidrogenazei, reducând consumul de acid
piruvic pe calea ciclului citric.
 ATP  rol pozitiv, deoarece concentraţia crescută de ATP
acţionează ca factor alosteric negativ al fosfofructokinazei,
reducând viteza reacţiei „de ritm” în calea M.E.
 Fructozo-2,6-PP  stimulează calea gluconeogenetică
 Reglare hormonală:
 Insulina  inhibă gluconeogeneza, prin represia sintezei
celor patru enzime active în gluconeogeneză.
 Glucocorticoizii, glucagonul şi adrenalina  rol pozitiv prin
stimularea aceloraşi patru enzime
Semnificaţii patologice

 Hiperglicemia din DZ  prin dezinhibarea

gluconeogenezei
 Deficitul genetic de fructozo-1,6-PP-1-fosfatază,
manifestat prin hipoglicemie gravă, însoţită de
creşterea concentraţiei de lactat, piruvat, precum şi
corpi cetonici cu acidoză
Metabolismul glicogenului
 Glucoza în exces nu poate fi stocată,e solubilă în apă şi creşte
presiunea osmotică.
 Este stocată sub forma unui polimer insolubil-glicogenul. Acesta
este o macromoleculă cu masa moleculară cuprinsă între 106
-107Da, fiind format din 10-40000 resturi de glucoză, legate alfa
(1→4) glicozidic. Molecula are o structură ramificată, la fiecare
segment liniar (din 10-12 resturi de alfa glucoza), apare o
ramificaţie, dată de o legătură alfa (1→6) glicozidică.
Majoritatea capetelor ramurilor sunt nereducătoare,
terminându-se cu gruparea -OH în poziţia 4. Majoritatea
glicogenului se găseşte în ficat,(10% din masa totală) şi în
muşchi.(1% din masa totală).
 -ficatul sintetizează şi depozitează glicogen după o masă
bogată în glucide, glicogen pe care îl va utiliza în obţinerea de
glucoza în perioadele de foame
 -muşchii scheletici depozitează glicogen în repaus şi îl
utilizează in efort
Schema generală a sintezei şi
catabolismului glicogenului
Biosinteza glicogenului (I)

Glicogenogeneza constă în legarea succesivă a unei

molecule de glucoză activată de un rest polizaharidic
preexistent.
 În procesul sintezei glicogenului, glucoza se angajează sub
forma sa specifică de bază – glucozo-6-P, care, prin
transformări succesive dă naştere la glucozo-1-P.
 Glucozo-1-P + UTP  UDP-glucoză (moleculă activată), cu
eliberarea unui rest pirofosfat, enzima activă fiind UDP-
glucozo-pirofosforilaza.
 UDP-glucoza reacţionează cu un rest dextrinic sau chiar de
tip glicogen (numită moleculă de iniţiere sau primară –
„primer”)  glicogen, sub acţiunea enzimei glicogen-
sintetaza, care leagă glucoza prin legături 1-4 α-glicozidice.
Biosinteza glicogenului (II)

 Dacă nu există molecula de iniţiere de tip glicogen,

se recurge la o moleculă de tip proteic – glicogenină
(are proprietăţi enzimatice şi catalizează
autoglicozilarea proprie) = legarea UDP-glucozei la
un rest de TIROZINĂ.
 Atunci când lanţul cuprinde, printr-o alungire
succesivă 6-11 resturi de glucoză, intervine o a
doua enzimă, enzima de ramificare – care
realizează legături 1-6 α-glicozidice.
 Sub acţiunea celor două enzime survine
dezvoltarea tip „buchet”, realizându-se molecula
complexă de glicogen.
Sinteza glicogenului
Glicogenoliza

 Reprezintă degradarea glicogenului la glucoză.

 Glicogen-fosforilaza hidrolizează legăturile 1,4-glicozidice
şi transferă un rest de glicozil pe molecula de acid fosforic.
 Clivarea începe de la capătul nereducător al glicogenului.
 Enzima de deramificare desface legăturile 1,6.
 Sub acţiunea fosfoglucomutazei, glucozo-1-P este
tansformat în gluozo-6-P
 În ficat, sub acţiunea glucozo-6-P-fosfatazei, glucozo-6-P
este transformat în glucoză liberă.
 Aceasta intră în circulaţie pentru nevoi energetice.
 În muşchi, care este lipsit de enzima glucozo-6-P-fosfataza,
glucozo-6P urmează calea M.E. servind ca sursă de energie
pentru muşchi.
 Glicogen sintetaza este o enzimă reglată
alosteric, prin procesul de fosforilare -
defosforilare, forma activă fiind cea defosforilată.
 Defosforilarea (activarea enzimei) este
catalizată de o fosfatază, activată de insulina, în
timp ce
 Fosforilarea (inactivarea) e catalizata de o
kinază, activată de glucagon, adrenalină şi
cortizol.
 
Catabolismul glicogenului
Rolul sintezei şi degradării glicogenului

 Sinteza  mecanism de tezaurizare a glucozei

exogene sau endogene.

 Degradarea  permite utilizarea materialului glucidic

tezaurizat.
 Glicogenul hepatic este utilizat mai ales în ţesuturile
extrahepatice, glicogenoliza furnizând în ficat
glucoză liberă preluată ulterior de sânge.
 Glucozo-6-P din glicogenoliza musculară este
utilizat în interiorul celulei.
Reglarea sintezei şi degradării glicogenului
 Reglarea eficientă a metabolismului glicogenului este asigurată prin
existenţa a două căi diferite pentru cele două procese – glicogenogeneza şi
glicogenoliza.
 În cadrul fiecărei căi intervin o enzimă ce este reglată, prin această reglare
fiind reglată însăşi calea.

Calea glicogenogenetică
 Reglarea enzimatică
 Enzima reglată este glicogen-sintetaza, prezentă în ţesutul muscular şi în ficat
sub 2 forme:
 Forma b  dependentă de glu-6-P, în sensul unei stimulări exercitată de
concentraţiile foarte mari ale acestuia, inactivă în condiţii obişnuite, caracterizată
structural prin prezenţa unei esterificări cu fosfat
 Forma a  independentă, activă (datorită afinităţii sale pentru UDP-glucoză), având
caracteristică structurală absenţa esterificării cu fosfatul
 Transformarea reciprocă se realizează prin intermediul a două enzime:
 O proteinkinază AMPc-dependentă  catalizează transformarea formei a în forma b,
printr-o fosforilare dependentă de ATP (inactivarea enzimei)
 O fosfatază, care eliberează hidrolitic fosfatul din forma b, care se transformă în forma
a (activarea enzimei)

 Reglarea hormonală
 Adrenalina şi glucagonul inhibă gluconeogeneza prin inhibarea glicogen-
sintetazei.
 Insulina stimulează glicogenogeneza prin stimularea fosfatazei specifice.
Schema de reglare a sintezei
glicogenului
Calea glicogenolitică
 Reglarea enzimatică
 Enzima reglată este fosforilaza, prezentă sub două forme:
 Fosforilaza a  forma activă, fosforilată
 Fosforilaza b  forma inactivă, defosforilată, acţionează
doar în prezenţă de AMP
 Transformarea reciprocă, reversibilă a formelor a şi b se
realizează cu participarea unei fosfataze (a  b), respectiv
unei kinaze (b  a).
 Şi în acest caz, acţionează enzima proteinkinaza-AMPc-
dependentă.

 Reglarea hormonală
 Adrenalina stimulează glicogenoliza în muşchiul scheletic şi
ficat, iar glucagonul în ficat şi miocard.
 Stimularea este produsă prin intermediul AMPc la nivelul
proteinkinazei.
 Schema de reglare a
catabolismului glicogenului
Boli de tezaurizare glicogenică (glicogenoze) (I)

Definiţie – boli congenitale sau erori înnăscute de

metabolism prin defect enzimatic. Se manifestă prin
acumulare tisulară de glicogen (normal constituit sau cu
particularităţi) în muşchi, ficat, ţesut renal, etc.

 Tip I – Boala V. Gierke  defect enzimatic de glucozo-6-P-

fosfataza, afectează rinichii şi ficatul, se caracterizează printr-
un defect de eliberare de glucoză din depozitul glicogenic,
hipoglicemie şi cetoză.
 Tip II – Boala Pompe (glicogenoză generalizată)  defect
enzimatic de amilo-1,4-glucozidaza, se caracterizează printr-un
defect de liză a glicogenului în lizozomi.
 Tip III – Boala Forbes Cori (dextrinoză limită)  defect al
enzimei de deramificare, afectează ficatul, musculatura şi
cordul, se caracterizează printr-o structură glicogenică
anormală, foarte ramificată.
Boli de tezaurizare glicogenică (glicogenoze) (II)

 Tip IV – Boala Anderson (amilopectinoză)  defect al enzimei

de ramificare, afectează ficatul musculatrua şi cordul, se
caracterizează prin prezenţa unui glicogen prea puţin ramificat.
 Tip V – Boala McArdle  defect al fosforilazei musculare,
afectează musculatura, se caracterizează prin efort muscular
imposibil şi prin hipoglicemie.
 Tip VI – Boala Hers (glicogenoză hepatică)  defect al
fosforilazei hepatice, afectează ficatul printr-un defect al
glciogenolizei hepatice.
 Tip VII  defect al fosfofructokinazei, afectează musculatura,
se caracterizează printr-o glicogenoliză musculară ineficace
 Tip VIII  defect al fosforilaz-kinazei, afectează ficatul printr-o
glicogenoliză hepatică deficitară.
Metabolismul de convertire
a glucozei în alte
monozaharide
Metabolismul fructozei (I)
 Fructoza – este o cetohexoză levogiră, este
introdusă în organsim prin alimentaţie şi, în mod
normal nu este prezentă în mediul intern. La făt,
fructozemia este 10-20 mg% şi este datorată unei
sinteze placentare şi hepatice. La adult, se găseşte
în lichidul seminal, fiind un indicator al fertilităţii.
 fructoza  fructozo-6-P, în eritrocit, sub acţiunea
hexokinazei
 fructoza  fructozo-1-P, în ficat, sub acţiunea
fosfofructokinazei.
Fructozo-1-P  dihidroxiaceton-P + gliceraldehid-3-P, sub
acţiunea aldolazei. Acestea se pot transforma în glicerol şi
α-glicerolfosfat sau se degradează prin calea M.E. Ele se
mai pot condensa la nivelul ficatului, sub acţiunea aldolazei
B, formând glucoza.
Metabolismul fructozei (II)

 Metabolizarea fructozei în ficat este superioară glucozei, deoarece în

catabolismul fructozei nu intervine etapa limitativă a fosfofructokinazei şi a
glucokinazei, enzime controlate de insulină.
 De aceea, în condiţiile unei stări de urgenţă este de preferat
administrarea fructozei.
 De asemenea, în diabetul zaharat, utilizarea hepatică a fructozei este
posibilă datorită independenţei fructokinazei hepatice faţă de insulină.
 Totuşi, utilizarea fructozei şi a sorbitolului în tratamentul dietetic al
diabetului zaharat este limitată deoarece fructoza prezintă un ritm de
prelucrare de sub 50 g / 24h, iar sorbitolul prezintă o absorbţie
intestinală limitată.
 Calea glucoză-sorbitol-fructoză slab activă în ficat, poate funcţiona în diabet
în ţesuturile insulino-independente: cristalin, nervi periferici, glomeruli renali.
 Intoleranţa ereditară la fructoză are la bază defectul genetic determinat de
aldolaza B, ceea ce are drept consecinţă acumularea fructozo-1-P, precum
şi a fructozei libere, după un prânz bogat în fructoză. Se manifestă prin
hipoglicemie gravă, până la comă hipoglicemică.
 Fructozuria esenţială este determinată prin defect de fructokinază.
Metabolismul galactozei

 Galactoza este forma 4-stereoizomeră a D-glucozei. În natură

nu se găseşte sub formă liberă decât în cantităţi foarte mici.
Ea se află legată glicozidic în molecule ca lactoza,
cerebrozide, gangliozide.
 Căi de metabolizare:
 galactoza  galactozo-1-P, reacţie catalizată de galactokinază, ce are
loc cu consum de ATP şi eliberare de ADP.
 galactozo-1-P + UDP-glucoză  glu-1-P + UDP-galactoza, reacţie
catalizată de UDP-galactozo-4-epimeraza
 UDP-galactoza este utilizată în sinteza de galactolipide,
glicoproteine, lactoză şi MPZ.
 Anomaliile în metabolismul galactozei sunt date de
deficitul a două enzime:
 Galactokinaza  deficit caracterizat prin galactozemie şi galactozurie.
Galactoza se reduce la polialcool, producând leziuni ale cristalinului
(cataracta).
 Galactozo-1-P-uridil-transferaza  deficit caracterizat prin
galactozemie şi galactozurie, cataractă, acumulare intrecelulară
hepatică de gal-1-P care produce, după alimentaţie bogată în lactate,
hepatomegalie şi icter.
Glicemia şi
reglarea ei
 Glicemia reprezintă concentraţia glucozei în
sânge. Are o valoare de 70-110 mg%. În condiţii
postprandiale, după un prânz glucidic, concentraţia
glucozei creşte, fără a depăşi 120-130mg%
(hiperglicemia fiziologică postprandială).

 Mecanismele de control sunt complexe, având loc cu

participarea a numeroşi factori metabolici şi hormonali
care au ca rol menţinerea glicemiei constante.

 Pentru celulele SNC şi eritrocite, glucoza este unica

sursă de energie. Organismul suportă mai uşor
hiperglicemiile decât hipoglicemiile – la o concentraţie
de 40 mg% se instalează coma hipoglicemică, care,
necorectată, conduce la exitus.
Mecanismele biochimice de reglare a glicemiei (I):

A. Preluarea şi utilizarea glucozei

A.1. În diferite ţesuturi (muşchiul scheletic)
 Concentraţia glucozei în sângele circulaţiei sistemice este de
120-130 mg%
 Pătrunderea glucozei prin membrana celulară depinde de
insulină
 Este utilizată ca material energetic (degradarea oxidativă)
sau pentru stocare (glicogenogeneza), ambele procese
depinzând de hexokinază, care activează glucoza
A.2. În ţesutul hepatic
 Pătrunderea glucozei în hepatocit este independentă de
insulină
 Utilizarea pentru stocare (glicogenogeneza) depinde de
insulină
 A.3. În ţesutul adipos
 Pătrundere şi activare similare cu ţesutul hepatic
 Utilizarea este strâns legată de sinteza de lipide
Mecanismele biochimice de reglare a glicemiei (II):

B. Mecanisme hiperglicemiante
B.1. Eliberarea glucozei în circulaţie
 Glicogenoliza hepatică şi gluconeogeneza hepatică

B.2. Conservarea glucozei circulante

 Glicogenoliza şi gluconeogeneza în ţesutul
muscular
 Lipoliza în ţesutul adipos
Coordonarea hormonală a reglării glicemiei (I)

 Insulina
 este produsul celulelor β pancreatice din insulele
Langerhans şi este principalul hormon
hipoglicemiant al organismului, ea acţionând sub
acţiunea hiperglicemiei, precum şi sub acţiunea
concentraţiei crescute în sânge a AA, acizilor graşi
liberi, corpilor cetonici, glucagonului.
 acţiunea sa hipoglicemiantă se realizează în primul
rând prin creşterea permeabilităţii majorităţii
celulelor corpului, excepţie constituind celula
hepatică, eritrocitul, celula nervoasă şi celulele
insulelor Langerhans, a căroror permeabilitate la
glucoză nu este dependentă de insulină.
Coordonarea hormonală a reglării glicemiei (II)

 Glucagonul  este produsul celulelor α din insulele

Langerhans, secretat sub influenţa stimulatoare a
hipoglicemiei, determină hiperglicemie prin stimularea
formării fosforilazei active hepatice.

 Catecolaminele  reprezintă produsul de secreţie al

medulosuprarenalei şi determină hiperglicemie.
Răspunsul catecolaminic este rapid, determinat prin
stimulare simpatică. De asemenea, hipoglicemia
acţionează tot ca un stimulator simpatic.

 Glucocorticoizii  stimulează mecanisme

hiperglicemiante, datorită stimulării gluconeogenezei.
Explorarea glicemiei (I):

 Determinarea glicemiei à jeun  evidenţiază devierile faţă de

normal şi depăşirea mecanismelor de reglare glicemică; valori
crescute = DZ

 Determinarea glucozei în urină (glicozuria)  evidenţiază

indirect nivelul glicemiei, prezenţa ei în urină reflectând
depăşirea pragului renal al glucozei, acest fenomen apărând la
o concentraţie sanguină a glucozei de 180 mg%; este un test
calitativ fiind urmat de cele cantitative; prezenţa glicozuriei = DZ
sau D renal

 Hemoglobina glicozilată (HbA1c)  rezultă din combinarea

neenzimatică a moleculelor de glucoză cu grupările amino N-
terminale ale lanţurilor β din Hb, viteza de formare fiind
proporţională cu glicemia; apreciază echilibrul glicemic din cele
4-8 săptămâni anterioare dozării. Valoarea sa normală este de
7%.
Explorarea glicemiei (II):

 Testul de toleranţă la glucoză pe cale orală (TTGO) 

evidenţiază eficacitatea de reglare glicemică în condiţii
de solicitare. Se realizează prin administrarea unei
cantităţi de glucoză de 50 mg, după care se urmăresc
valorile glicemiei din 30 în 30 de minute timp de 2 ore;
 în condiţii normale, valoarea maximă a glicemiei
este la 30 minute (până la 140 mg%);
 revenirea la valori normale a glicemiei se realizează
la 2 ore.
Diabetul zaharat

 Este un sindrom caracterizat prin hiperglicemie cronică

determinată de scăderea secreţiei de insulină (deficit absolut)
şi / sau tulburarea acţiunii acesteia (deficit relativ).
 Cuvântul „diabet” provine din limba greacă „diabeiu” = a se
scurge printr-un sifon, făcând aluzie la poliuria marcată a unor
pacienţi.
 Clasificarea etiologică a diabetului zaharat
 DZ tip 1  distrucţie de celule β, caracterizat prin deficit absolut de
insulină, necesită tratament cu insulină toată viaţa.
 DZ tip 2  pacienţii prezintă deficit relativ de insulină şi
insulinorezistenţă.
 Alte tipuri
 Deficit genetic al distrucţiei de celule β
 Defecte genetice ale acţiunii insulinei
 Boli ale pancreasului exocrin – pancreatită, traumatisme, pancreatectomie,
fibroză chistică
 Endocrinopatie – acromegale, sindrom Cushing
 DZ indus de droguri şi substanţe chimice
 Infecţii: rubeolă congenitală
 DZ gestaţional
Diabetul zaharat – clinic şi biologic (I)

 Clinic:
 Poliurie – diureză peste 2000 ml / 24h produsă
prin mecanism osmotic
 Polidipsia – senzaţia de sete imperioasă,
însoţită de uscăciunea gurii
 Scăderea ponderală – rezultat al exagerării
metabolismului lipidic şi al deshidratării; poate
fi moderată sau foarte marcată (10-20 kg în
câteva luni)
 Astenia, scăderea forţei fizice şi intelectuale
 Polifagia
 Semnele complicaţiilor degenerative şi
infecţioase
Diabetul zaharat – clinic şi biologic (II)

 Biologic:
 Glicemia din plasmă, recoltată întâmplător, mai mare de 200 mg
%, însoţită de simptomele clinice, la două determinări în zile
diferite pentru evitarea unor erori de laborator
 Glicemia din plasmă recoltată a jeun mai mare de 140 mg%, de
asemenea, al două determinări în zile diferite
 TTGO – se indică atunci când laboratorul arată valori anterioare
ale glicemiei a jeun între 100 şi 140 mg% şi ale postprandiale între
150 şi 200 mg%, la persoane cu risc diabetogen crescut.
 Glicozuria – prezentă doar în DZ dezechilibrat, când capacitatea
maximă a tubului proximal de resorbţie a glucozei este depăşită
 Hemoglobina glicozilată – HbA1c – cu valori normale sub 7%,
apreciază echilibrul metabolic din cele 4-8 săptămâni anterioare
dozării
 Profilul glicemic al zilei – realizat prin dozări repetate ale glicemiei
la ora 7, la 1-2 ore după fiecare din cele 5 mese, la ora 24 şi la ora
3, oră la care glicemia atinge, de regulă, valoarea cea mai mică.