Metabolismul

energetic
 Introducere

 Totalitatea transformărilor de substanţă, energie şi

informaţie din materia vie constituie metabolismul.
 Unitatea morfofuncţională a materiei este celula, ea
reprezentând nivelul de bază al organismului. Celula se
găseşte într-o permanentă comunicare cu mediul
înconjurător, reprezentând un sistem deschis ce realizează
schimburi de materie şi energie cu acesta. Aceste schimburi
permit existenţa celulei într-o stare dinamică staţionară,
stare în care constituenţii celulei se menţin constanţi.
 In decursul vieţii omul consumă tone de alimente şi zeci de m 3 de
lichide, el nu-şi modifică substanţial masa şi compoziţia materiei vii din
care este alcătuit.
  
 Metode de studiu ale
metabolismului
 Initial,studiile de metabolism au început de la
organismul integral ajungînd la nivele moleculare.
 Cercetările moderne pornesc de la analiza substanţelor
proprii materiei vii (biomolecule) şi de la studiul
reacţiilor în care acestea sunt implicate.
 Studiul lor are loc la început pe biomolecule pure,
cărora li se studiază proprietăţile, iar ulterior pe sisteme
tot mai complexe pînă la organismul întreg.
 Există doua tipuri de studii:
1. studii in vitro şi
2. studii in vivo.
 Studiile in vitro constau în studiul sistemelor nevii
 studii pe substanţe pure (proteine, enzime, acizi nucleici, lipide,
monozaharide) în condiţiile unui mediu artificial în care se modifică
diferiţi parametri (pH, t0, concentraţii de substrat, inhibitori).
 studii pe organite celulare, separate şi introduse într-un mediu
artificial.
 studii pe celule întregi, felii de ţesut, organe izolate perfuzate

 Studiile in vivo urmăresc reacţiile biochimice în organisme vii şi pot

cuprinde :
 analiza concentraţiilor diverşilor metaboliţi în sînge.
 studiul fragmentelor tisulare obţinute prin biopsii.
 studii de bilanţ metabolic.
 Pentru studiile în vivo se pot folosi substanţe de marcaj ca izotopi radioactivi
sau stabili, substanţe fluorescente etc.
 Metabolismul energetic studiază aspectele
energetice ale metabolismului şi
urmăreşte lămurirea următoarelor aspecte:
1. Explicarea nevoilor de energie ale
materiei vii.
2. Procese capabile să furnizeze energie
celulei.
3. Stocarea energiei în molecule bogate
în energie.
 Explicarea nevoilor de energie ale

materiei vii
I. Energia nu se creează şi nu se pierde, ci doar se transformă (ex. energia
chimică din ATP→energie contractie musculara)
 II. Procesele din univers se desfăşoară în sensul creşterii entropiei. Într-un
univers în expansiune, caracterizat printr-un înalt nivel al entropiei, materia
vie apare ca un sistem complex, cu un inalt nivel de organizare: organism
 organe  ţesuturi  celule  organite subcelulare  complexe
macromoleculare  molecule organice (aminoacizi, hexoze, acizi graşi), cu
entropie mică.

 Menţinerea organizării materiei vii se realizează numai prin consum de

energie. Astfel, organismul trebuie să obţină energie din mediul înconjurator
(catabolism), pe care să o utilizeze la construcţia structurilor proprii şi în
asigurarea funcţiilor biologice (anabolism), activităţi ce necesită energie
utilă, fapt ce va duce la scăderea nivelului entropiei.
 Din acest motiv metobolismul mai poate fi considerat ca fiind procesul prin
care materia vie îşi menţine entropia la valori mici, opunându-se tendinţei
generale a universului de creştere a entropiei.
 Mecanismul menţinerii entropiei la nivelul
scăzut implică utilizarea unor surse de
energie cu entropie mică – energie
chimică (organisme heterotrofe) şi solară
(autotrofe).
 Căldura, având entropie mare, nu poate
asigura desfăşurarea reacţiilor metabolice.
 Procese capabile să furnizeze energie
celulei
 Organismul heterotrof preia continuu din mediul înconjurător
biomolecule complexe (proteine, glucide, lipide) pe care le
descompune în compuşi simpli în reacţii exergonice, proces numit
catabolism. Catabolismul utilizează de asemenea şi propriile structuri
organice ale organismului, ce suferă un proces permanent de reînoire.
 Energia rezultată, precum şi compuşii simpli, rezultaţi în catabolism,
sunt utilizaţi în susţinera funcţiilor organismului, în construcţia şi în
reînnoirea structurilor organismului, proces numit anabolism.
 Cele două procese, anabolismul si catabolismul, sunt interdependente
şi în echilibru, iar intermediarii extremi ai celor două procese sunt
comuni şi în concentraţie constantă (glicemia, uremia etc).
 În metabolism, procesele catabolice şi anabolice au loc prin intermediul
unor succesiuni de reactii chimice, numite căi metabolice. Acestea sunt
reglate prin mecanisme proprii (pH, concentraţie de substrat sau de
produs final, reglare enzimatică) sau prin mecanisme de control
(nervos sau hormonal).
 Reacţiile producătoare de energie sunt reacţii exergonice în care
ΔG0 (energia liberă de reacţie standard la 25 0C şi 1M) trebuie să
fie negativă.
 Principalele tipuri de reacţii exoterme sunt :
 - reacţiile de oxidare
 C6H12O6 + 6O2→ 6CO2 + 6H2O ΔG0= -686 kcal/mol
 glucoza
 C16H32O2 + 23O2 → 16CO2 + 16H2O ΔG0= -2338 kcal/mol
 acid palmitic
 - reacţiile de hidroliză
 zaharoză + H2O → glucoză + fructoză ΔG0= -5,5 kcal/mol
 ATP + H2O → ADP+Pi ΔG0= -7,3 kcal/mol
 Astfel de reacţii sunt utilizate în căile catabolice.
 Reacţiile consumatoare de energie sunt
reacţiile endergonice în care ΔG0>0. Aceste
reacţii sunt utilizate de căile anabolice şi sunt
reacţii de sinteză a unor compusi de constructie
ai organismului.
 Acid glutamic+NH3 → Glutamină +
H2O ΔG0 = +3,4 kcal/mol
 Glicină + Glicină → Glicin-
Glicină + H2O ΔG0 = +2,2 kcal/mol

Desfăşurarea metabolismului
 ΔG0 = variaţia energiei libere de reacţie
standard în mediul biologic  este constanta
fizico-chimică ce caracterizează sistemul
biochimic reacţional

 Pebaza ΔG0  reacţiilor biochimice li se poate

determina caracterul:
– Endergonic (reacţiile de condensare)
– Exergonic (reacţiile de oxidare şi hidroliză)
– Izergonice (reacţiile de izomerizare)
Cuplarea energetică a proceselor endergonice cu
cele exergonice – principiul intermediarului comun
(I)

 Cuplarea energetică proceselor anabolice

(endergonice, ΔG0’>0) cu cele catabolice (exergonice,
ΔG0’<0)
  se realizează cu transfer de energie
  se realizează cu participarea unui intermediar comun
TEORETIC: A + C  I  B + D
O ALTĂ VARIANTĂ: (I  I*), există o formă energizată
I* (cuplată cu o reacţie exergonică) şi o formă
neenergizată I (cuplată cu o reacţie endergonică)
Unde I = forma neenergizată a intermediarului şi I* forma
energizată
Cuplarea energetică a proceselor endergonice cu
cele exergonice – principiul intermediarului comun
(II)

 Reacţia I  I* are ΔG0  0 şi funcţionează concomitent

cu desfăşurarea în paralel a unei reacţii exergonice
 Reacţia I*  I are ΔG0  0 se poate cupla cu o reacţie
endergonică de valoare egală sau mai mică
 I* nu este în relaţie structurală cu reacţia A  B şi C
 D  I*  acumulator energetic general  de
exemplu: ATP, care îndeplineşte condiţiile pentru a
satisface ambele variante de cuplare.
 În realitatea celulară: ADP + Pa  ATP + H2O,
– ADP = compus mai slab energizat
– ATP = compus mai puternic energizat.
Compuşi macroergici (I)

 Definiţii:
– Compuşii macroergici = compuşi care conţin legături
chimice cu potenţial energetic ridicat, denumite legături
macroergice.
– Legăturile macroergice = legături covalente fosfatice /
nefosfatice care se hidrolizează printr-o reacţie puternic
exergonică (ΔG0  7 kcal / mol.
 Exemple de compuşi macroergici:
– Acid adenozin trifosfat (ATP), ΔG0’ = -7,3 kcal / mol
– Guanozin trifosfat (GTP)
– Uracil trifosfat (UTP)
– Citozin trifosfat (CTP)
– Fosfoenolpiruvat, ΔG0’ = -14,8 kcal / mol
– Carbamilfosfat, ΔG0’ = --12,3 kcal / mol
– Acid 1,3 – bifosfogliceric
– Creatinfosfat
– Acetil-CoA, ΔG0’ = -7,7 kcal / mol
Compuşi macroergici (II)

 Utilizarea unor compuşi macroergici:

– UTP  procese biochimice de tezaurizare,
respectiv interconversiune de monozaharide;
– CTP  sinteza de fosfolipide
– GTP  sinteza legăturilor peptidice
Acidul adenozin trifosforic (ATP)

1. Generalităţi:
 Importanţa lui a fost sesizată în deceniul al IV-
lea al secolului nostru
 Este un nucleozid purinic trifosforilat
 Reprezintă „moneda universală pentru întreaga
energetică celulară”
 Prezintă diferite valori energetice pentru diferite
legături fosforice
– –7,3 kcal pentru trecerea ATP  ADP şi ADP 
AMP (pur teoretică)
– –3,4 kcal pentru trecerea AMP  adenozină
(legătură cu energie joasă)
2. Constituirea legăturii macroergice a ATP
– Teoretic: AMP + H3PO4  ADP + HOH, ΔG0’ = +7,3 kcal
(endergonic)  NU în natură
– AMP + ATP  2 ADP, reacţie catalizată de adenilatkinază
(miokinază)  efect energetic nul
– Reacţie endergonică: ADP + H3PO4  ATP + HOH, ΔG0 =
+7,3 kcal

3. Descompunerea energetică a ATP:

– Prin reacţia de hidroliză a ATP-ului la ADP
– ATP + HOH  ADP + Pa, ΔG0 = -7,3 kcal
– Prin reacţia de detaşare a acidului pirofosforic (PPa) 
legătura lui macroergică se descompune instantaneu 
hidroliza ATP fuzionează energia ambelor legături fosfat-
macroergice !!! Descompunerea ADP este particulară: 2ADP
 AMP + ATP
– ATP + HOH  AMP + PPa, ΔG0 = -7,3 kcal
4. Utilizarea ATP în procese metabolice  ATP este
folosit în realizarea proceselor metabolice sau pentru
realizarea diverselor activităţi celulare (contracţie,
mişcare, influx nervos, travaliu osmotic, secreţie
glandulară):
– Glucoză + ATP  glucozo-6-P + ADP, în vederea
desfăşurăriii unor procese de sinteză
– Glicerol + ATP  glicerol-fosfat + ADP, reacţie catalizată de
glicerolkinaza
– AA + ARNt + ATP  AA-ARNt + AMP + PPa
– R-COOH + ATP + CoA-SH  R-CO~S-CoA + AMP + PPa,
esterul tiolic macroergic fiind format cu participarea ATP-ului
ca donor de energie
– Acid glutamic + NH3 + ATP  Gln + ADP + Pa, reacţie
realizată, de asemenea pe seama energiei eliberate la
hidroliza ATP-ului
Mecanisme energetice în sinteza de ATP
Mecanismul oxidării în organismul animal
 Generalităţi:
– Reacţiile de oxidare = reacţii puternic exergonice
– Lavoisier, 1780  oxidarea biologică este, din punctul de
vedere al energiei eliberate, identică cu fenomenul petrecut
sub forma arderii în atmosferă
– Particularităţile oxidării biologice (care este, totuşi,
fundamental diferită de arderea substanţelor în atmosferă):
 Oxidarea substratului se realizează prin mobilizarea
hidrogenului / electronilor
 Reacţia cu valoare energetică principală este cea a
oxidării hidrogenului activat, mobilizat de pe substrat de
către O2
– H2 + ½ O2  H2O, ΔG0’ = -52,6 kcal,
– Iar C substratului se elimină fără probleme ca şi CO2
 Eliberarea de energie se realizează în cadrul unui şir de
reacţii parţiale, cu mobilizarea energiei chimice în trepte,
cu formare de compuşi macroergici
Etapele oxidării biologice:

 Oxidarea anaerobă  etapa incipientă, mecanism:

dehidrogenarea moleculei de substrat (scăderea conţinutului în
H2 al substratului)
– Dehidrogenarea în trepte a substratului, cu trepte de hidratare intercalate
(acestea cresc conţinutul în oxigen al moleculei)
– Hidrogenul se transferă pe un acceptor specific, de ex.:
 COENZIMA PIRIDINICĂ (NAD+ sau NADPH+)
 COENZIMA FLAVINICĂ (FMN, FAD)
 aceste coenzime funcţionând împreună cu enzimele dehidrogenaze

 Oxidarea aerobă  etapa avansată, are loc cu participarea la

proces a oxigenului molecular activat, în calitate de acceptor al
hidrogenului mobilizat anterior
– Oxigenul molecular acceptă hidrogenul (de pe substrat), cu formarea de
H2O şi revenirea coenzimei la forma oxidată
– Reacţia globală este 2H + ½ O2  H2O
 Dar, aceasta se desfăşoară în multe trepte intermediare, suma acestor trepte
constituind de fapt lanţul respirator (în care participă de fapt un mare număr
de enzime oxido-reducătoare)
DECI:

I. SH2 + Coox  Sox + CoH2

II. CoH2 + ½ O2  Coox + H2O
2H + ½ O2  H2O

!!!!! Etapele oxidării biologice  sunt

intercondiţionate, astfel încât etapa aerobă
DEBLOCHEAZĂ faza aerobă
Enzime şi coenzime cu rol în realizarea oxidării biologice (I)

 Oxidaze  catalizează mobilizarea hidrogenului de pe

substrat, cu acceptor obligator O2, cu formare de H2O (sau
H2O2, pentru enzime ca MAO)
– Citocromoxidaza
 Hemoproteină larg răspândită în materia vie
 Conţine două molecule hem şi 2 atomi de Cupru
 Este componentă terminală a lanţului respirator
 Se mai numeşte citocrom a3 sau „fermentul (roşu) respirator al lui Warburg”
 Este inhibată de CO, cianuri, H2S

– Flavoproteine (conţin FAD sau FMN ca grupare prostetică) ± Mo, Fe

(metalo-falvoproteine)
 L-aminoacid oxidaza  realizează dezaminarea oxidativă a AA naturali
 Xantin-oxidaza  prezentă în lapte, intestinul subţire, rinichi; rol în conversia
purinelor la acid uric
 Aldehid-dehidrogenaza  prezentă în ficatul mamiferelor, acţionează asupra
aldehidelor şi compuşilor N-heterociclici
 Glucozo-oxidaza  determinarea glucozei în lichide biologice
Enzime şi coenzime cu rol în realizarea oxidării biologice (II)

 Dehidrogenaze anaerobe  enzime ce catalizează

mobilizarea hidrogenului din substrat, dar nu sunt capabile de
a-l transfera asupra oxigenului; ele îl transferă pe un alt
substrat independent / sau în cadrul lanţului respirator.
– Dehidrogenazele cu coenzime piridinice (NAD-, NADP-dependente):
 Catalizează reacţii de dehidrogenare a unor substraturi în cadrul glicolizei,
acidului citric
 Participă la iniţierea lanţului respirator
 Intervin în ciclul pentozo-fosfaţilor, în transformarea malatului la piruvat

– Dehidrogenazele anaerobe cu grup prostetic riboflavinic (au

structură FMN sau FAD):  rol în cadrul lanţului respirator

– Citocromii (dehidrogenaze anaerobe)

 Au structură hemoproteică
 Sunt identificaţi mai mulţi citocromi: b, c1, c, a (din constituţia lanţului
respirator) şi P-450, b5 (din microzomi)
 Intră în constituţia lanţului respirator mitocondrial, ca transportor de electroni
ce acţionează în lanţ succesiv
 Asigură transportul electronilor la citocromoxidază
Enzime şi coenzime cu rol în realizarea oxidării biologice (III)

 Hidroperoxidazele  folosesc ca substrat apă

oxigenată sau peroxizi organici:
– Peroxidazele
 Scad nivelul peroxizilor
 Sunt hemoproteine prezente în lapte, leucocite sau
plachete

– Catalaza
 Foloseşte apă oxigenată ca donor şi acceptor de electroni
 Este o hemoproteină cu 4 grupări hem

 Este prezentă în sânge, măduva osoasă, rinichi şi ficat

 Are ca funcţie descompunerea apei oxigenate

Rolul catalazei în descompunerea
apei oxigenate
Enzime şi coenzime cu rol în realizarea oxidării biologice (IV)

 Oxigenazele  catalizează încorporarea oxigenului

într-un substrat, nu participă la procese celulare
energogene; sinteza enzimelor de biosinteză /
catabolism
– Dioxigenaze (oxigenaze adevărate): homogentinizat-
dioxigenaza, L-triptofan-dioxigenaza

– Monooxigenaze: participă la procesul de hidroxilare din

cursul transformării compuşilor steranici în cortexul
suprarenalian, în celulele hepatice, la metabolizarea unor
medicamente de către F (aminopirina, morfina, amfetamina)
cu participarea citocromului P-450
Fosforilări oxidative (FO) cuplate cu oxidarea
substraturilor prin dehidrogenare

 Există trei reacţii de fosforilare de substrat în celulele

animale:
– două - în cadrul oxidării anaerobe a glucozei  mecanisme
unice de sinteză a ATP, în absenţa oxigenului
– una - în cadrul „ciclului acizilor tricarboxilici” (ciclul citric) 
degradarea oxidativă a acidului acetic provenit din diverse
substraturi energetice (glucoza, acizi graşi, AA)

 Mecanismele FO  implică trei etape:

– formarea unui compus care depozitează temporar energie
(compus cu legătură nefosforică) ~X
– formarea unui compus fosforilat (cu Pa) care devine
macroergic ~P
– formarea ATP
Cele trei reacţii de fosforilare de substrat sunt:

1. Sinteza ATP cu oxidarea gliceraldehid-3-fosfat la acid 3-

fosfogliceric în degradarea anaerobă a glucozei; se
desfăşoară în cinci etape
– Legarea glicerid-3-fosfat-dehidrogenaza (NAD+) prin funcţia sa –SH, de
funcţia aldehidă a substratului (cu formarea unui tio-semi-acetal)
– Etapa oxidativă propriu-zisă, în care se preia hidrogenul de pe substrat
pe enzimă (NADH + H+) (cu formarea esterului tiolic macroergic al
acidului 3-fosfogliceric)
– Eliberarea hidrogenului din enzimă şi trecerea lui asupra unei alte
molecule de NAD+ din citosol
– Lizarea legăturii tio-esterice macroergice şi înlocuirea ei cu o legătură
fosforică macroergică; rezultă acid 1,3-bisfosfogliceric,
ΔG0 = -11,8 kcal /mol
– Sub acţiunea 1,3-bisfosfoglicerat kinazei, acidul 1,3-bisfosfogliceric
reacţionează cu ADP şi formează ATP şi acid 3-fosfogliceric.

Bilanţul energetic:
din cei 16 kcal / mol eliberaţi, 11,8 kcal sunt folosite pentru
formarea acidului bisfosfogliceric, iar din aceştia 7,3 kcal intră în
formarea ATP, restul transformându-se în Q.
2. Sinteza ATP cuplată cu transformarea acidului 2-
fosfogliceric în acid piruvic  tot în degradarea anaerobă a
glucozei; comportă 2 etape:
– Sub acţiunea enolazei, acidul 2-fosfogliceric se transformă în
acid fosfoenolpiruvic (printr-o oxidoreducere intramoleculară)
– Sub acţiunea piruvat kinazei, acidul fosfoenolpiruvic se
transformă în acid enolpiruvic, care suferă procesul de
tautomerizare, transformându-se în acid piruvic

Bilanţul energetic:
din hidroliza FEP  14,8 kcal / mol din care s-ar putea forma 2
ATP, dar se formează doar 1 ATP, restul se transformă în Q.
3. Sinteza ATP cuplată cu decarboxilarea oxidativă a acidului
α-cetoglutaric (în ciclul citric)

– Prin decarboxilare, acidul α-cetoglutaric se transformă în

acid succinic, decarboxilarea este asociată cu oxidarea unui
atom de C
– C este transformă în C carboxilic
– Oxidaţia realizată este puternic exergonică, ea se cuplează
cu sinteza unei legături macroergice de sulf (succinil-CoA).
Apare tranzitor o moleculă de GTP, care poate fi utilizat şi
direct sau ca intermediar în ciclul citric
– Formarea legăturii fosfat-macroergice a ATP
Fosforilarea oxidativă în lanţul respirator

 Lanţul respirator:
 este faza finală aerobă a oxidării care asigură combinarea
atomilor de hidrogen (de pe substrat) cu oxigenul molecular
 se caracterizează printr-un şir de reacţii intermediare
succesive în care are loc transfer de echivalenţi reducători
(H+ sau e-) rezultând un şir de substanţe care trec succesiv
din stare redusă în stare oxidată (sisteme redox)
 atât hidrogenul, cât şi oxigenul se activează
 este localizat în mitocondrii, în membrana lor internă

 Funcţia lanţului respirator:

– Asigurarea dehidrogenărilor din cadrul căilor degradative
specifice
– Eliberarea de energie, inclusiv pentru refacerea ATP
 Sisteme redox: reprezintă cuplajele stărilor redusă şi
oxidată ale aceleiaşi substanţe în prezenţa unui
donator, respectiv acceptor de echivalenţi reducători.
Ele se caracterizează printr-un potenţial redox
măsurabil.

– Exemple de sisteme redox:

 acetat-acetaldehidă;
 H+ - H2,
 NAD+ - NADH + H+,
 piruvat – lactat,
 oxalacetat - malat,
 citocrom oxidat – citocrom redus

Reacţia globală a lanţului respirator

2H + ½ O2  H2O
Componentele lanţului respirator

 LR are loc în membrana internă mitocondrială unde toate

componentele realizează un aranjament spaţial special.

 Studiul membranelor mitocondriale interne a evidenţiat 5

tipuri de fragmente, complexele I – IV, care conţin sistemul
transportor de echivalenţi reducători şi complexul V care
realizează cuplarea oxidării cu fosforilarea:

– Complexul I (NADH-CoQ-oxidoreductaza)  catalizează transportul

de echivalenţi reducători de pe NADH + H+ asupra coenzimei Q
– Complexul II (succinat-CoQ-oxidoreductaza)  realizează transferul
de hidrogen din succinat asupra CoQ
– Complexul III (CoQ-citocrom c-oxidoreductaza)  catalizează
transportul electronilor de pe coenzima Q asupra citocromului c
– Complexul IV (feocromocitom c–oxigen-oxidoreductaza) 
catalizează transferul de electroni de pe citocromul c asupra
oxigenului
– Complexul V – realizează cuplarea oxidaţiei cu fosforilarea
Componentele lanţului respirator
 În esenţă, componentele principale ale lanţului
respirator sunt:
– NADH-dehidrogenaza,
– coenzima Q (ubichinona),
– sistemele citocromilor b, c1, c, a
– citocromoxidaza.

 Componente auxiliare sunt: fier-sulf proteinele

asociate cu flavoproteinele.
 NADH-dehidrogenaza
 este o proteină catalitică, cu grup prostetic FMN
 rol: catalizează reacţia de preluare a echivalenţilor
reducători de la NADH + H+ şi de cedare a acestora unui
acceptor specific
 reoxidarea NADH-dehidrogenazei se realizează cu ajutorul
a 4 sulf-proteine

 Citocromoxidaza
 este o hemoproteină mai complexă, legată indestructibil în
membrana mitocondrială
 se formează din cit a redus care reacţionează cu cit a3
 rolul ei: preluarea electronilor de la sistemul citocromilor şi
transferarea acestora asupra oxigenului molecular
 are o asemănare funcţională mare cu Hb (modul de reacţie
cu oxigenul, ireversibil, determinând sensul deplasării
echivalenţilor reducători în lanţ)
 Coenzima Q (ubichinona)
 este un derivat al 1,4-benzochinonei; este un compus cu
masă moleculară mică, structură hidrocarbonată, izoprenică,
nu este o coenzimă propriu-zisă, ci este dizolvată în
membrana internă mitocondrială. Poate funcţiona ca acceptor
reversibil de hidrogen.
 funcţia CoQ:
– preluarea echivalenţilor reducători rezultaţi în urma acţiunii complexelor I
şi II
– cedarea echivalenţilor reducători sistemului citocromic

 Sistemul citocromilor
 sunt proteine complexe de tipul cromoproteinelor (unele
citocromul b şi c conţin hem); sunt asemănătoare cu Hb şi
mioglobina; sunt dificil de obţinut în formă purificată şi activă
 citocromii funcţionali: a, b, c, c1
 rolul citocromilor = transportul de electroni, cu trecerea Fe 2+
la Fe3+, precum şi procesul invers
 afinitatea pentru electroni determină şi ordinea de intervenţie
în LR: b, c1, c, a
Particularităţi –
transfer de energie – funcţie generală a LR (I)

 Primul element constitutiv al LR este NADH-

dehidrogenaza.

 Dehidrogenazele cu NADP au un rol mai redus în

energogeneză, funcţionând mai ales ca donator de
hidrogen pentru reacţii de biosinteză.

 Dehidrogenazele flavinice (FMN, FAD) stabilesc

relaţie cu al II-lea complex al LR şi nu cu NADH-
dehidrogenaza (ea însăşi o flavin-dehidrogenază); ex:
acil CoA-dehidrogenza, glicerol-fosfat dehidrogenaza
Particularităţi –
transfer de energie – funcţie generală a LR (II)

 Transferul de energie în lanţul respirator are

următoarele caracteristici:
– Căderea de energie liberă nu este egală, pentru
diversele cupluri redox ce intervin
– S-au identificat trei trepte de eliberare energetică
importante, ele implicând o variaţie negativă de
energie suficient de mare pentru a asigura formarea
a câte unui mol de ATP
– În ţesuturi oxidarea NADH + H+ cu consumul a ½
moli oxigen determină formarea a trei moli de ATP
Particularităţi –
transfer de energie – funcţie generală a LR (III)

 Eficienţa formării energiei se studiază pe preparate

biologice prin determinarea raportului P / O.

 Valoarea normală a raportului = 3 (pentru ½ moli O 2

consumaţi  3 moli ATP prin consumul a 3Pa)

 P / O  3  nu se realizează o bună cuplare a

respiraţiei cu fosforilarea

 Dacă LR este mai scurt (intervin enzimele flavinice) se

sintetizează doar 2 moli de ATP  P / O = 2.
Reglarea fosforilării respiratorii

– constă în exercitarea unui autocontrol al intensităţii acesteia; într-o

reglare rapidă a intensităţii respiraţiei celulare
– fenomenul este cunoscut sub numele de „control respirator”
– este cuplat cu formarea de ATP
– intensitatea respiraţiei celulare variază în funcţie de starea funcţională a
celulei  este proporţională cu nevoia de energie a acesteia
– se realizează prin reglarea fluxului de electroni prin lanţul respirator

sH2 + 1/2O2 + 3ADP + 3Pa  sox + 3ATP + 4H2O

– SH2  redă prezenţa substratului organic, care, în mod normal este

asigurată
– O2  nu este factor limitator într-un organism normal
– Pa  în mod normal, este disponibil în cantităţi satisfăcătoare pentru
desfăşurarea procesului
– ADP  concentraţia lui este variabilă în funcţie de intensitatea
consumului de ATP  în relaţie cu nevoile energetice
Decuplarea respiraţiei de procesul de fosforilare

 Reprezintă situaţia în care lanţul respirator transportă

echivalenţi reducători, dar fenomenul respirator nu se însoţeşte
de generare de ATP
 Are la baza faptul că eliberarea de energie în urma funcţionării
lanţului respirator se asociază cu lizarea acesteia
 În urma decuplării, substraturile se oxidează, iar energia se
transformă în căldură (se pierde)
 Inhibitorii acţionează la nivelul complexelor I, III şi IV:
– La nivelul complexului I  amobarbital (derivat barbituric), antibioticul
pericidina A şi rotenona
– La nivelul complexului III  dimercaprololul şi antimicina A
– La nivelul complexului IV  oxid de carbon, cianuri, azide
– Asupra oxidării şi fosforilării  oligomicina
– Fosforilarea oxidativă  atractilozidul
Mecanismul fosforilării respiratorii

 Teoria cuplării chimice (Slater, 1953)  permite

explicarea acţiunii decuplante
 Teoria conformaţională  admite intervenţia unui
proces de conservare temporară a energiei eliberate
pe baza fluxului de electroni
 Teoria chemiosmotică (Mitchell, 1961)

  elimină obligativitatea intervenţiei unor intermediari

  admite, ca factor esenţial, materializarea energiei
eliberate în cursul funcţionării lanţului respirator, sub forma
unui gradient de protoni organizat transversal faţă de
mebrana mitocondrială
Procese oxidative cu rol neenergogen (I)

Hidroxilarea unor substraturi endogene sau exogene (I)

 Se produc ca:
– Modificare de etapă în biosinteza unor molecule  hormoni
steranici, colesterol, acizi biliari
– Degradarea unor compuşi  hormoni steranici, hem,
medicamente, pesticide

 Reacţia este:
A-H + O2 + EH2  A-OH + H2O + E,
şi este catalizată de MONOOXIGENAZE (hidroxilaze
sau oxigenaze cu funcţii mixte).
E poate fi NADP sau NAD.
Procese oxidative cu rol neenergogen (II)

Hidroxilarea unor substraturi endogene sau exogene (II)

 Reacţia se desfăşoară în:

– Glanda suprarenală (reticul endoplasmic, mitocondrii)  intervine în
transformarea hormonilor steranici produşi aici
– Ficat (reticulul endoplasmic)  intervine asupra unor substanţe exogene
(medicamente, toxice) sau endogene (hormoni steranici, vitamina D)
 Componenta principală a sistemului  citocromul P450
(hemoproteină)
 Transportul  cu ajutorul flavoproteinelor; citocromul P450
preia, succesiv 2e-, activând oxigenul sub forma radicalului
superoxid O2.. Energia mobilizată de către transferul
echivalenţilor reducători este utilizat pentru reacţia endergonică.
 Semnificaţia mecanismului:
– Realizarea unor biotransformări
– Creşte hidrofilia unei serii de substanţe  acţiune de detoxifiere
Ciclul citocrom P-450 hidroxilazei din
microzomii adrenali
Procese oxidative cu rol neenergogen (III)

Metabolismul radicalului superoxid (I)

 O2 – are reactivitate chimică scăzută
 Pentru îndeplinirea funcţiilor sale biologice, oxigenul  trebuie
să se activeze

 Specii reactive (unele cu rol toxic):
– Oxigenul singlet (forma sigma şi forma delta)  poate rezulta din
iluminarea retinei şi a cristalinului din ochii mamiferelor
– Radicalul superoxid  ia naştere prin reoxidarea univalentă a unor
oxidoreductaze reduse; se formează în toate ţesuturile aerobe, în
mitocondrii şi microzomi
 Funcţii:
– Sinteza protrombinei, a colagenului, a unor substanţe cu rol în neurotransmisie, în
catabolismul cerebral al unor substanţe - TRIPTOFAN
– În exces  realizarea unor fenomene patologice  inflamaţii cronice, procese
autoimune, alterări toxice
 Eliminarea:
– Prin formare de apă oxigenată (care va fi eliminată cu ajutorul catalazei)
– Reacţie catalizată de enzima superoxid dismutaza
Procese oxidative cu rol neenergogen (IV)

Metabolismul radicalului superoxid (II)

– Radicalul hidroperoxid  se formează prin protonarea
radicalului superoxid, HO2.  conduce la formarea H2O2
– Radicalul hidroxil (OH.)  are mare reactivitate; este
responsabil de majoritatea deteriorărilor oxidative în
sistemele biologice
– Apa oxigenată  se formează prin reacţia dintre doi radicali
hidroperoxid.

 Enzime şi compuşi care îndepărtează ionul foarte

rapid:
– Superoxid dismutaza
– Catalaza
– Glutation peroxidaza
– Glutation reductaza
– Vitamina A, C, E, etc.